Gabriela Drinceanu si Sabin Drinceanu

Regal de sculptura contemporana


GABRIELA DRINCEANU – SCULPTURA
SABIN DRINCEANU – PICTURA

Începând din 6 iunie, Palatul Mogoşoaia oferă un regal de sculptură contemporană. Amplei retrospective a maestrului Vasile Gorduz din sălile palatului, intervenţiilor plastice din spa ţiile grădinii şi ale curţii datorate tinerei plasticiene Raluca Ghideanu, li se alătură o incintantă expoziţie de sculptură şi pictură semnată de doi artişti ieşeni: Gabriela Drinceanu şi Sabin Drinceanu.

Alăturarea marchează nu doar distanţa uşor sesizabilă dintre două ethosuri care determină pînă la urmă stilurile, ci chiar schimbarea de miză operată de noua generaţie de plasticieni în privinţa receptării operei.





Lucrând împreună pictură bisericească, dar şi pe teritoriul acţiunii culturale, prin fundaţia Axa, Gabriela şi Sabin Drinceanu împărtăşesc în mod evident o spiritualitate comună care-i modelează şi defineşte însă în chip categoric diferit. De aceea a-i expune împreună este o încercare – pe cît de provocatoare, pe atît de fructuoasă prin complementaritatea rezultatelor. Spirit dionisiac, Gabriela Drinceanu aduce neliniştea, ruptura, gestul care clamează, sau dimpotrivă, reprimă în adînc, ascunde pe jumătate, gîndul, trăirea, drama. Şi pentru ea, sculptura înseamnă în primul rînd siluetă în spaţiu, figură aproape plană, ale cărei mici accente şi accidente plastice nu-i modifică esenţial receptarea ca prezenţă diafană, alcătuire tainică, situată între lumi, asemeni umbrelor din teatrul japonez. Şi pentru ea sculptura înseamnă afirmarea unui gînd în cetate, (răsplătit, de la debut, cu nu mai puţin de 8 premii naţionale şi locale) dar este expresie a unui ethos dinamic şi capricios, cînd imperios şi patetic, tînjind după ceva de neatins, cînd interiorizat, ascuns în fibra materiei şi-n urma pensulei care modelează discret imaginea întruchipată în lemn, developînd-o ochiului ce caută un sprijin spre a înţelege. Demersul ei plastic, extrem de bogat şi promiţător, se situează între neoexpresionismul anilor 90 şi tradiţionalismul ortodoxist căruia îi îmbogăţeşte identitatea cu expresia unor tensiuni spirituale autentice.

Spirit apollinic, Sabin Drinceanu aduce în pictura sa calmul nesfîrşitelor cuprinderi ale meditaţiei. Mari pînze albe, iţesc înfiorări monocrome, primesc pecetea luminoasă a soarelui sau urma subţire a vremii, reunind simbolic fragmente de vechi ţesături, sau documente, pagini dactilografiate, ori pur şi simplu notaţii obsesive. Autorul le-a numit temple ; e doar o sugestie de lectură pentru un public obişnuit să primească explicaţii şi o comoditate a celui învăţat să picteze biserici după tradiţie şi predanie. Se simte însă clar, în cele mai recente picturi, faptul că în curînd se va elibera de această explicitare exterioară aprofundînd prin expreia plastică mesajul implicit al culorii, materialitatea ei concretă pe care o doreşte sublim diafană.