OTTO I CEL MARE (912-973)

A fost fiul lui Henric I Pasararul, rege intre anii 919 si 936. Supranumit cel Mare, O. I a fost rege al germanilor din anul 936, iar din 962 a fost imparat romano-german. Dinastia ottoniana, de origine saxona, din care facea parte si O., a condus statul german intre anii 919 si 1024.

Numind membri ai familiei sau persoane de incredere ca duci si sprijinindu-se pe Biserica germana, care i-a permis sa numeasca episcopi, a reusit sa-si impuna controlul asupra functiilor importante in stat. Dintre ierarhii bisericesti si-a ales consilieri, dar a fost nevoit, in schimb, sa extinda privilegiile si imunitatile clerului. A actionat si impotriva tendintei de a fi impusa ereditatea functiilor din stat. Pe planul politicii externe, primul succes a fost cel din anul 955, cand i-a invins pe maghiari in batalia de la Lechfeld, oprind astfel incursiunile acestora spre vest. Din anii 951-952, s-a amestecat in Peninsula Italica, obligandu-l pe Berengar de Iureea, regele Italiei, sa-i recunoasca suzeranitatea.

Avand drept model actiunea lui Carol cel Mare in Italia, unde acesta isi impusese autoritatea, si dorind si el sa-si exercite controlul asupra Papalitatii, O. a intervenit din nou in Italia, inlaturand stapanirea lui Berengar, in anul 962. La data de 2 februarie 962, a primit coroana imperiala la Roma, din mana papei Ioan al XII-lea, punand bazele Imperiului Romano-German. El a respins titlul de imperator Romanorum pentru cel de imperator augustus, bula sa purtand titlul de restaurator al regatului francilor si a pastrat capitala statului sau la Aachen, acolo unde fusese si capitala imperiului lui Carol cel Mare.