ANGLIA - REGALITATE SI COMUNITATE

In secolele 13 si 14, istoria insulelor britanice era zbuciunata. Puterea engleza crestea si slabea, Scotia devenise cu adevarat independenta, feudalismul s-a prabusit, iar Moartea Neagra era necrutatoare. In ciuda inteligentei si energiei sale, regele John (1199-1216) a esuat in aproape toate incercarile pe care si le propusese. In 1214, lupta de la Bouvines i-a spulberat ultimele sperante de a recupera Normandia si i-a incurajat pe marii Lorzi ai Angliei sa se opuna conducerii sale autocratice. Acestia erau susfinuti de Biserica Engleza si de Orasul Londra. Regele John, parasit fiind, a sosit la Runnymede in 15 iunie 1215, unde a semnat lista cu revendicarile baronilor, care s-a aflat la baza Marii Carte, sau Magna Carta. Magna Carta Unul dintre cele mat cunoscute documente istorice, Magna Carta, era considerat in mod traditional principala declaratie a drepturilor si libertatilor englezilor. Intentia cu care a fost scrisa a fost mai modesta, de vreme ce aceasta era in fond un acord feudal care continea diferite prevederi de lege, obiceiuri si privilegii, pe care regele John promisese sa le respecte. Drepturile stipulate in Magna Carta (de exemplu, dreptul de eliberare din arest ilegal si intemnitare) nu erau valabile pentru intreaga populatie, ci doar pentru nobili. Totusi, Carta prevedea faptul ca regalitatea trebuia sa se supuna legii si sa actioneze cu consimtamantul comunitatii. Insa, in ciuda existentei Magnei Carta, relatiile regalitatii cu comunitatea si in special cu marii Lorzi au fost foarte instabile in urmatoarele cateva secole. Regele John a preferat sa ignore concesiile pe care fusese fortat sa le faca si, prin urmare, a izbucnit un razboi civil sangeros. Moartea neasteptata a lui John a usurat restabilirea ordinii sub conducerea fiului sau, in varsta de noua ani, care a devenit Regele Henric al III-lea (1216-72). Un rege incompetent Ajuns la maturitate, incompetentul Henric al III-lea a provocat multe nemultumiri, deoarece favoriza pe ministrii si servitorii straini si permitea ca taxele papale sa fie impuse populatiei din regat. Atat magnatii, cat si Biserica Engleza s-au opus cu inversunare regelui, care a fost obligat sa se supuna pentru un timp supravegherii baronilor. Aceasta a creat un precedent important cand s-a declansat o criza si mai grava. In 1254, Henric a acceptat tronul Siciliei pentru fiul sau mai mic Edmund, iar in 1257 a sprijinit campania fratelui sau Richard pentru a fi ales imparat al Sfantului Imperiu Roman. Ambele actiuni au implicat mari obligatii financiare, pe care supusii lui Henric trebuiau sa le suporte fara nici un beneficiu pentru ei insisi. In consecinta, a izbucnit imediat o miscare protestatara. Nobilimea si-a gasit un lider remarcabil, pe Simon de Montfort, Contele de Leicester, avand si sprijinul Bisericii Engleze. Pus in fata unei asemenea opozitii formidabile, Henric a cedat. Prin Prevederile de la Oxford (1258), a fost de acord sa guverneze cu ajutorul unui Consiliu de Cincisprezece, ales de regalisti si opozitie. Astfel, Simon de Montfort a devenit figura dominanta in guvern - si aproape inevitabil a inceput diviziunea intre nobili. Fiul mai mare al regelui Henric, printul Edward, a creat un partid regalist puternic, iar Henric s-a debarasat de controlul pe care baronii il exercitau asupra lui. In razboiul civil care a urmat, Simon de Montfort a iesit victorios in batalia de la Lewes (1265), facandu-i atat pe rege cat si pe print prizonierii sai. Avand nevoie de cel mai mare sprijin posibil pentru a reduce autoritatea regala, de Montfort a convocat Marele Consiliu, care reprezenta comunitatea, pentru aprobarea noilor taxe si a altor masuri. In acea perioada, Marele Consiliu obisnuia sa fie numit "parlament". Parlamentul din 1265 al lui Montfort cuprindea sustinatori ai lui Montfort: doar nobilii din opozitie erau convocati, impreuna cu reprezentanti de incredere din toate comitatele si orasele Angliei. Desi lipsit de o prea mare semnificatie la acea vreme, acest eveniment este acum privit ca un eveniment istoric, care a precedat ulterioara Camera a Comunelor, cu reprezentantii comitatului si orasului asezati separat fata de nobili,sau magnati, in Camera Lorzilor. Triumful lui Simon a fost, insa, de scurta durata. In acelasi an, 1265, printui Edward si-a incalcat cuvantul, declansand lupta si repurtand o victorie decisiva la Evesham. De Montfort a fost ucis si cauza sa pierduta; insa a ramas un erou popular, al carui mormant a devenit un altar, unde se spune ca s-au intamplat miracole. Idealul medieval La moartea lui Henric, fiul sau a devenit regele Edward I (1272-1307). Spre deosebire de tatal sau, Edward a fost idealul medieval al suveranitatii - personalitate impunatoare, razboinic priceput si conducator drept. El a fost de asemenea deosebit de competent, reafirmand drepturile coroanei, reorganizand tribunalele existente si folosindu-se de parlament pentru a emite legi care au restabilit ordinea in regat. Cea mai mare realizare a lui Edward, din punct de vedere militar, a fost cucerirea Tarii Galilor. Sudul Tarii Galilor a fost indelung colonizat de normanzi, care n-au reusit insa decat sa impuna o autoritate vaga asupra principilor din nordul Tarii Galilor. Atunci Llywelyn cel Mare (1194-1240) a transformat nordul Tarii Galilor intr-un principat puternic. In urma domniei lui Henric al III-lea, Tara Galilor a ramas independenta, insa in 1276 Llywelyn ap Gruffydd (Ultimul Llywelyn) a refuzat sa se inchine lui Edward. Rasunetul puterii Regele a organizat o expedite care a asigurat rapid supunerea lui Llywelyn, iar cand acesta s-a revoltat, in 1282, Edward a intreprins o invazie de mari proportii. Llywelyn a fost ucis intr-o ambuscada, supravietuitorii din Snowdonia au fost obligati sa se predea iar Tara Galilor a fost anexata. Aceasta a fost impartita in comitate de tip englezesc, fiind adusi colonisti englezi pentru a forma populatii urbane loiale. Intre timp, au fost construite castele puternice, cu imense cheltuieli, pentru a se putea face fata viitoarelor rebeliuni. In 1284, fiul regelui (mai tarziu Edward al II-lea) s-a nascut la Castelul Caemarfon si a fost proclamat Print de Tara Galilor, care a devenit titlul acordat mostenitorului tronului Angliei. Nesupunerea scotienilor Edward a incercat - dar nu a reusit - sa procedeze la fel si cu Scotia. Cand i s-a cerut sa decida care dintre trei candidati ar fi potrivit sa ocupe tronul Scotiei, acesta a profitat de ocazie pentru a-i instiinta ca el este conducatorul lor. In 1292, Edward l-a ales pe John Baliol, care i-a adus omagiile cerute, dar avea sa respinga in curand autoritatea excesiva a lui Edward. Dupa cum era de asteptat, scotienii au respins tirania lui Edward si au format o alianta cu francezii. Ca reactie la aceasta, Edward a invadat Scotia. Berwick a fost asediat cu cruzime, iar in 1296 Edward s-a proclamat rege al Scotiei. In anul urmator a izbucnit o revolta nationala, condusa de un haiduc pe nume William Wallace. Edward a fost obligat sa cucereasca Scotia din nou; Wallace a fost in cele din urma prins si executat, in 1305, insa aproape imediat dupa aceea a aparut o noua provocare din partea lui Robert Bruce, care a fost incoronat rege in 1306 si a reusit sa supravietuiasca pana cand Edward, in varsta de 68 de ani, deja supranumit "ciocanul scotienilor", a murit in timp ce se indrepta spre nord. Ostilitati permanente Inaintea desfasurarii acestor evenimente, Anglia si Scotia se aflasera in stare de pace pentru o lunga perioada de timp. Acum, datorita razboaielor lui Edward, Scotia a devenit ostila si a inceput o alianta cu Franta, care avea sa dureze 300 de ani. O cauza a esecului lui Edward in Scotia a fost conflictul simultan, fara rost, cu Franta. In plus, sumele enorme de bani cheltuiti pentru campaniile din Tara Galilor, Scotia si Franta l-au determinat pe Edward sa faca rost de bani prin orice mijioace, inrautatind relatiile dintre el si supusii sai si epuizand resursele regale. Edward al II-lea a mostenit aceste inconveniente, care erau, intr-o oarecare masura, cauza calamitatilor din timpul domniei sale. Noul rege a comis insa si el cateva greseli grave, cum ar fi increderea in nobilii straini si alte persoane favorizate si nu in proprii sai magnati. Baronii au trecut in opozitie deschisa si au supravegheat fiecare miscare a regelui. Marea victorie a lui Robert Bruce asupra lui Edward la Bannockburn, in 1314, a asigurat independenta Scotiei si a umbrit pozitia regelui. Insa Edward astepta sa-si ia revansa si in cele din urma i-a infrant pe dusmanii sai in 1322. Totusi, scurta sa domnie a luat sfarsit cand sotia sa, regina Isabella, s-a intors din Franta cu amantui ei, Roger Mortimer, si cu o armata la care s-au alaturat si magnarii. Edward al II-lea a fost obligat sa abdice in favoarea tanarului sau fiu (si acesta Edward), fiind apoi ucis cateva luni mai tarziu in castelul Berkeley. Isabella si Mortimer au detinut controlul asupra Angliei pana in 1330, cand Edward al III-lea, in varsta de 18 ani, i-a izgonit. Edward al III-lea (1327-77) a fost o persoana deosebita, care a promovat un cult al cavalerismului si ceremonialul, impunand aceasta tendinta in epoca. Edward insusi a creat grupul de elita "Order of the Garter" (Ordinul Jartierei), si a incurajat constructiile extravagante, facand din Castelul Windsor un decor somptuos pentru curtea regala. Sfarsitul cavalerismului Cultul idealurilor cavaleresti si cavalerismul au ajuns la apogeu intr-o perioada in care asemenea notiuni feudale deveneau demodate in politica militara de la acea vreme. In locul serviciului feudal, luptatorii recrutati erau platiti, iar noi tactici si o noua arma anglo-galeza, arcul, au inceput sa ameninte suprematia cavaleriei. Aceste noi descoperiri le-a dat posibilitatea lui Edward si fiului sau, Printul Negru, sa obtina victorii importante la Crecy si Poitiers in razboaie impotriva francezilor, care s-au amestecat in domnia lui Edward al III-lea. Aceste lupte au marcat inceputul Razboiului de 100 de ani dintre Anglia si Franta. Din punctul de vedere al lui Edward, razboaiele reprezentau o metoda buna de a le da de lucru nobilimii agitate, precum si de a le da baronilor si oamenilor de rand posibilitatea de a se imbogati prin mijioace deloc etice, adica prin jafuri si rascumparari. In timpul domniei lui Edward, limba engleza a inlocuit treptat limba franceza, devenind limba oficiala - una dintre multiplele dovezi ca vechile diviziuni care existasera intre normanzi si saxoni disparusera si ca englezii devenisera un popor individual, separat de vecinii lor de pe continent. Munca in schimbul salariilor Au avut loc, de asemenea, schimbari sociale importante. Feudalismul era in decadere, iar serviciul bazat pe proprietati de pamant dadea nastere relatiilor bazate pe bani si patronaj. Cu timpul, schimbarea a ajuns si la clasele muncitoare, creand plata rentei, fermieri independenti si muncitori liberi, in locul robilor. Aceste curente au fost accelerate de "Moartea Neagra" din 1348-49, groaznica ciuma, care a secerat aproape o treime din populatie; printre altele, ciuma a creat o cerere urgenta de munca agricola, care i-a determinat pe proprietarii de pamant sa angajeze lucratori fara sa le impuna conditii, fara sa se intereseze prea mult daca acestia erau serbi fugari, care trebuiau inapoiati stapanilor lor. Cu toate acestea, multi proprietari de pamant nu erau de acord cu noile schimbari, iar cand aveau ocazia incercau sa-si exercite vechile drepturi. Neobisnuita taxa electorala In aceasta situatie tensionata, a tost introdusa o taxa electorala neobisnuita, fapt ce a dus la numeroase nemultumiri si revolte. In timpul Rascoalei taranilor din 1381, mii de oameni din est si sud-est s-an indreptat spre Londra, distrugand toate registrele feudale. Pentru un timp, sub conducerea lui Wat Tyier si John Ball, acestia au ocupat orasul, iar curtea regala a fost nevoita sa negocieze. Insa, dupa ce au raspandit promisiunile de reforme facute de tanarul rege Ricliard al II-lea (1377-99), clasa aflata la putere le-a impus rebelilor represalii groaznice, iar promisiunile au fost uitate. Cu toate acestea, schimbarile fundamentale, inclusiv prabusirea robiei, s-au dovedit a fi ireversibile. Sub conducerea lui Richard, conflictul dintre regalitate si parlament s-a accentuat. Regele avea o autoritate fragila, iar cand varul sau Henric Bolingbroke s-a intors din exil, membrii parlamentului s-au aliat cu acesta, iar Richard a ramas singur. In 1399, el a fost detronat in favoarea lui Bolingbroke, care a devenit Henric al IV-lea. Richard a murit la putin timp dupa aceea (a fost probabil asasinat), iar dinastia Plantagenet a cedat locul dinastiei Lancaster; insa problemele regalitatii si comunitatii nu isi gasisera inca rezolvarea. DATE IMPORTANTE 1215 Semnarea Magnei Carta 1258 Prevederile de la Oxford 1265 Victoria lui Simon de Montfort la Lewes; infrangerea si moartea sa la Evesham 1282-83 Edward I cucereste Tara Galilor 1292 Incredintarea coroanei Scotiei lui John Baliol 1296 Edward I devine rege al Scotiei 1297 William Wallace se revolta 1298 Edward I il infrange pe Wallace si incepe a doua cucerire a Scotiei (pana in 1304) 1306 Robert Bruce devine rege al Scotiei 1314 Edward al II-lea este intrant la Bannockburn 1327 Edward al II-lea este detronat si asasinat 1337 Izbucnirea Razboiului de 100 de ani 1348-49 Moartea Neagra 1381 Rascoala taranilor 1399 Richard al II-lea este detronat