GALA GALACTION - MOARA LUI CALIFAR

14356 vizualizari  |  4 comentarii

Gala Galaction (1879-1961), pe numele sau adevarat Grigore Pisculescu, este deopotriva memorialist, prozator, traducator. Principalele nuvele si povestiri sunt "Clopotele din Manastirea Neamtu" (1916), "De la noi, la Cladova" (1924), "Caligraful Tertiu" (1929), "Nuvele si schite" (1934). Romanele scriitorului sunt "Roxana" (1930), "Papucii lui Mahmud" (1932), "Doctorul Taifun" (1933), "La raspantie de veacuri" (2 voi., 1935). A tradus "Noul Testament" (1927) si "Biblia", in colaborare cu V. Radu, in 1938. Publicistica sa e stransa in mai multe volume: "La tarmul marii" (1916), "O lume noua" (1919), "Raboji pe bradul verde" (1920), Toamne de odinioara" (1924), "Mangalia" (1947), "Oameni si ganduri din veacul meu"!
(1955). Gala Galaction scrie biografiile lui Eminescu (1914) si Vlahuta (1944). Principalele sale traduceri sunt din Shakespeare si Anatole France. Publica in "Literatura si arta romana", "Moara lui Califar" (1902), in "Revista idealista", "Copca Radvanului" (1907). Cum spunea N. D. Cocea, "anul biruintei sale literare" este 1910, cand publica "De la noi, la Cladova", "in padurea Cotosmanei", "Gloria Constantini", "Langa apa Vodislavei". Tendinta moralizatoare a nuvelelor lui Gala Galaction urmareste hybrisul, care, prin sublimare, "elibereaza" si "purifica", determinand catharsisul. A lasat in urma un enorm "Jurnal", publicat postum in trei volume masive, intre anii 1973 si 1980.

Moara lui Califar
Povestire cu o structura narativa complexa, cu o subtila alternare a planurilor spatio-temporale, amintind de "Sarmanul Dionis" al lui Mihai Eminescu, "Moara lui Califar" se inscrie tipologic intr-un anume gen de fantastic, miraculos sau doctrinar, practicat de scriitorii romani pe la jumatatea secolului XX, dintre acestia remarcandu-se Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gala Galaction. Sub raport narativ, atribuirea rolului de povestitor se face de la sine, printr-o voce colectiva, a memoriei ancestrale, reprezentata de torcatoarele ce spuneau povesti la sezatori, mai ales in noptile cu vreme rea. Denumirea lor este simbolica, amintind de moirele care depanau firul timpului si al destinului, asezand in cutele temporale intamplari neobisnuite, care scapa imaginatiei comune. La fel ca in povestirile lui Vasile Voiculescu insa, nu atat constructia elaborata a discursului narativ intereseaza aici, cat sceneria fantastica a textului, alcatuita dupa toate regulile genului. Spatiul actiunii este tipic pentru intamplari iesite din comua, situate la portile irealului". "in preajma unei paduri stravechi se privea in iaz moara lui Califar. Se privea de cand se tinea minte in batranii satului din cealalta margine a padurii, si Califar era Amos CalifarA din vremi uitate." Moara lui Califar devine in text un suprapersonaj, dublat de un personaj misterios si fara varsta, "mos Califar", care domina, "din vremi uitate", timpul intamplarilor. Personajul seamana cu Morla din "Povestea fara sfarsit", de Michael Ende, avand o infatisare indiferenta la trecerea timpului, amestec de hieratism si demonism deopotriva: "Mosnegii din Alautesti isi aminteau de infatisarea-i sura, de ochii ce iscodeau taios din stuful sprancenelor si de moara lui cu streasina de-un stanjen." Mosul este un personaj legendar, din vremuri indepartate, situarea sa temporala facandu-se cu dificultate, fiind vazut cu ochii flacailor "de acum optzeci de ani." Codrul in care se afla locul misterios al morii lui Califar este bantuit de duhuri rele, nestrabatut, tinta de atractie a multor tineri care isi pierdusera viata in cautarea lui. Pe calea legendei se afla ca dincolo de moara incepea "un pamant pietros, scorburos si plin de maracini, in care numai necuratul tragea brazda cu coarnele."

Memoria colectiva a satului Alautesti il recepteaza pe mos Califar ca pe un personaj malefic, despre care "torcatoarele spuneau, inviind focul", ca "isi vanduse sufletul satanei pentru nu stiu cate veacuri de viata; ca uciga-1 crucea intinsese, in iazul morii, sufletelor crestinesti, un lat vrajit; si ca morarul pricopsea, cu bogatiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea si venea ca sa le ceara." Personajul caruia i se dau aceste bogatii este, de altfel, gadilat de norocul care pusese stapanire pe el, "perpelindu-se, ca un caine incaierat de viespi si razand smintit in fericirea lui draceasca", iar iazul si moara constituie "o nascocire a intunericului". Iazul, enigmatic, cu apa incremenita ca gheata, "pentru ca pe fata lui nu se izvodea, niciodata, nici o unda", pare a purta in el valente diabolice, pentru ca "nu era un iaz ca orisicare", iar stapanul de la moara "macina numai pentru stapanu-sau Nichipercea." Apa se supune magiei negre a spatiului intunecat, demonic: "...atunci cand Califar ridica stavilarul si slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluiera un sarpe incoltit de flacari; iar, de sub facau, se scurgea in spumegai de sange." Apa are o valenta thanatica acaparatoare, purtand in ea complexul Ofeliei, pentru ca multi indrazneti din sat, "furati de minti, prostiti de naiba" se avantasera in mijlocul apelor, iar acum ei nu mai erau pomeniti decat in sezatorile din Alautesti, fiind disparuti pentru totdeauna.

Cum se intampla de regula intr-un spatiu ce aluneca lent catre fabulos si fantastic, apare si aici eroul, personajul atras de mirajul enigmelor, al lumilor ascunse. Voinicul Stoicea, prin portretul si istoria insolita a vietii sale, pare predestinat pentru a descoperi misterul morii lui Califar: "Stejar in port, otel in brat, istet cat vrei; insa copil din flori, biet Stoicea: nici tu tata, nici tu mama, nici tu stare parinteasca." Este copil cu parinti necunoscuti, gasit de parintele Radu in tinda bisericii, devenind orfan si in aceasta a doua paternitate, caci dupa nici sase ani binefacatorul sau "isi urmase sotia in pamant". Ramane "copil din flori si de pripas", slujbas la toti, cu statutul inferior al celui fara avere: "...cine te vrea de ginere, cand ai crescut din mila satului si cand pazesti vitele celor cu fete de maritat?" De aceea, gandurile lui se indreapta spre moara lui Califar: "Adicate, ce ar fi sa fac o incercare?... Ce-am si ce-o sa pierd? Parinti nu, rude nu, drag nu sunt nimanui... in lumea intreaga sunt eu de capul meu... De alta parte, slab de inger nu ma stiu; stafii si pricolici n-am vazut niciodata, de atata vreme de cand pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Campul Parcalabului si pe unde vreai!"

Actiunea de inaintare spre taramul intunericului se face chiar in plina zi, "cand soarele se invartea si se suia, rotoghila arsa de foc, pe dealul Alautesti lor." Padurea de goruni strabatuta, magica, pare a fi neumblata de nimeni, pentru ca nicaieri "nu erau poteci", iar agurizarii trebuie taiati cu o arma taioasa. Popasul se face "intr-un luminis in mijlocul caruia un stejar lasa bratele noduroase si batrane peste un norod de deditei." Eroul este cuprins de un somn magic, prefigurand, dupa trezire, o invazie lenta a fortelor intunericului: "Se scula inviorat si se afunda iar in intunericul padurii si printre facliile pe care soarele le turna intoarse cu flacarile in jos." Dupa un rastimp, in fata eroului apare moara lui Califar, al carei iaz este "prea luciu si prea sloi". Si morarul are o fizionomie anormala, desprinsa parca din bestiarele medievale: "Pe pod, morarul freca piatra: barba siva, sprancene de muschi uscat, nasul - cioc de cucuvaie." Pactul faustic se incheie repede, voinicul evocand puterea magica a batranului si rugandu-1 sa-1 "procopseasca", pentru care mos Califar executa un ritual simplu, aproape neobservat de Stoicea: sub pretext ca il pofteste la masa cu "ciorba de stiuca si o mamaliga aproape intreaga", mosul il indeamna sa se spele cu apa din iaz, pentru- ca a scuturat "toti painjinarii din padure."

Imaginea de aproape a lui mos Califar i se pare banalizata, lipsita de orice aura magica, a unui "batran harbuit", cu zilele care se pot numara in palma, iar "iazul nu face unde", capacitatea aceasta miraculoasa parandu-i-se acum "vorbe de babe". Brusc insa, coborand spre iaz pe un podet plin de putreziciune si dandu-si pe fata cu apa din iaz, se produce transgresiunea temporala si spatiala a lumii. Stoicea se trezeste din nou in padure, exact in locul in care se culcase, in mijlocul unei ploi torentiale, intreaga secventa anterioara parand un vis: "A, ce vis intarziat! Stoicea sare de pe ipingea si intelege cum ca l-au desteptat picaturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neasteptate din semnul mintitor al zilei". Personajul intra acum intr-o bucla temporala ce il proiecteaza intr-un spatiu arhaic, asemenea lui Dionis din nuvela lui Eminescu. Conexiunea intre spatiile reale si cele onirice se realizeaza prin magia apei, care marcheaza inceputul si sfarsitul acestei peregrinari de lunga durata.
Proiectia neasteptata in spatiul fantastic duce la totala bulversare a personajului, pentru ca "Stoicea nu-si mai gasi urmele in padure si se rataci. Cu cat da sa se indeparteze, cu atat se pierdea mai mult prin niste curpeni incalciti, prin niste viroage in care putrezeau copaci trazniti si printre gropnite din care ieseau, cum ies coastele din starv, radacini nalbite si intoarse." in mersul sau prin furtuna, dobandeste o putere neobisnuita asupra jivinelor padurii, adunate intr-o intreaga fauna iesita de pe o imaginara arca a lui Noe: "droaie de jiganii cu patru picioare; cerbi, caprioare, vulpi, ba chiar si lupi". Nici fapturile vazduhului nu scapa de vijelia ingrozitoare: "Eretii fugeau si ei; hartuiti de vijelie, se dadeau in cranciobul aripelor cateva clipite si cadeau - sageti. Dar iata ca lighioanele incep sa chelalaie si sa urle cumplit. Lupii se reped la vale nebuneste, luand vulpile in picioare si amestecandu-le cu pamantul; iar cerbii sar in laturi, desfundand cu coarnele stufisul."

Ajuns la un adapost intr-o ocnita ivita langa "pieptul unui deal alb si drept ca zidul", Stoicea nimereste in iuresul unei vanatori de tip medieval, salvand-o pe fata boierului Rovin de urmarirea unui urs intaratat, ascunzand-o intr-o scorbura de var si risipind cu o usurinta nebanuita creierii animalului. Fata face parte din neamul Rovinestilor, nume semnificativ, reprezentand lumea de jos, poate cea infernala, subpamanteana, semnificand pactul cu diavolul incheiat de Stoicea prin intermediul lui Mos Califar. Ceata, formata din "cainii, sositi mai inainte", chelalaind din cauza bucuriei de a-si gasi stapana in viata, si oameni, care "stransera de mana pe voinic", fara a se mira "prost de risipa creierilor namilei", il inconjoara pe Stoicea, iar aceasta pleaca pe mosia boierilor pamantului, Rovin, un fel de thegni scotieni. Mai mult decat atat, "Tecla se indragi de Stoicea pe viata si pe moarte", devenind sotia eroului, iar "copiii lui Stoicea cresteau barbati si mandri", devenind stapani pe mosia Rovinestilor. Visul tine pana in momentul cand un vatasel patrunde in curtea lui Stoicea, din partea boierului Rovin, aducand stirea unui atac iminent al tatarilor. Boierul Stoicea isi randuieste aparatori la portile si usile conacului, isi ia el insusi armele, buzduganul, pistoalele si hangerul si lupta impotriva dusmanilor, incercand sa apere o usa asediata cu topoarele. Cand usa este deschisa, deplasarea planurilor temporale inceteaza, aparand brusc, ca un deus ex machina, mos Califar, care anuleaza toate efectele magice ale transgresiunii in timp: " - Bre, ce tarie de flacau... ca ce s-a izbit cu un pumn de apa in ochi, imi cazu ca un boboc de gasca...". in acelasi timp, Stoicea afla ca totul a fost un vis, iar Tecla, copiii si tatarii disparusera, peste toate asternandu-se glasul de cucuvaie al lui mos Califar: " - Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o."

Deznodamantul este rapid: "Stoicea sfredelea in pamant cu ochii." "Diavolul" il purtase intr-o lume virtuala, vreme de un veac, "cat isi aruncase in obraz un pumn din apa fermecata", iar in acest rastimp se imbogatise, dobandise rang boieresc, avusese nevasta si copii, pe care brusc, prin suspendarea declicului temporal, le pierduse pentru totdeauna.
intreaga desfasurare temporala, transgresand granitele realului, fusese de fapt o cursa: - Jivina draceasca, vreau sa intru in iad legat intr-un tei cu tine!
- Ce pomana ti-ai face! Sunt trei sute de ani de cand port in oase o viata blestemata si sunt afurisit sa nu pot sa mor decat omorat.
- Tine atunci!
Creierii vrajitorului se sleira pe pod. Stoicea se duse pe zagaz si, cu capul inainte, spinteca adancul straveziu."
Vraja dispare, si atat sursa raului, cat si flacaul se vor prabusi in lumea infernala, fortele malefice disparand.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste-ne pe Facebook

Citeste mai mult despre: Gala  MOARA  GALACTION  CALIFAR 
Comentarii

Raspunde-i

nu am nevoie de asa ceva am nevoie sa citesc nuvela si nu o gasesc

Raspunde-i

destul de ok

Raspunde-i

destul de ok

Raspunde-i

e foarte bun, dar am nevoie de demonstratie ca moara lui califar e nuvea

Adauga comentariul tau
 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook
Publicitate pe Studentie.ro ×