HOLERA

HOLERA 4 23
4 stele

16230 vizualizari  |  1 comentariu

HOLERA
Holera este o boala infectioasa acuta produsa de vibrionul holeric (Vibrio cholerae), caraterizata prin diaree apoasa, varsaturi si deshidratare masiva care determina profunda alterare a starii generale si evolutia severa spre mortalitate in 50-80% din cazurile netratate etc. aeasta veche si temuta boala provine din India si tarile sale invecinate din Asia de Sud, motiv pentru care ea era denumita drept "holera asiatica" pentru a se deosebi de episoadele de severa diaree asociate frecventelor toxiinfectii alimentare din Europa si cunoscute sub numele de "cholera nostras". La inceputul secolului al XIX-lea, holera depaseste limitele regiunii sale de maxima endemicitate din Asia de SE (delta Gangelui si Brahmaputrei), propagandu-se, intre anii 1817 si 1913, in tot restul lumii in 6 valuri succesive (pandemii de holera). Cea de-a 6-a pandemie de holera a debutat in 1899 tot in India si s-a extins pana in tarile balcanice care, in 1913, traversau delicata perioada a primului razboi mondial. Prin aplicarea ferma a unor masuri de combatere, prin promovarea unei sustinute campanii de vacinare antiholerica si a unei profilaxii bine organizate, s-a reusit ca, in restul Europei, holera sa se manifeste doar sporadic, in timp ce pe frontul din Orientul Mijlociu si Asia, aeasta continua insa sa faa ravagii. Dupa cea de-a 6-a pandemie, holera parea sa se fi retras in "leaganul" sau asiatic de unde, in intervalul 1913-1961, nu s-a mai extins spre alte continente (cu exceptia epidemiei egiptene din 1947 in care s-au inregistrat 30.000 de cazuri), dar in 1961 se declanseaza a 7-a pandemie de holera datorita noului biotip El Tor care inlocuieste vibrionul holeric clasic. aest nou val epidemic a debutat in Indonezia (insula Sulawesi), dar in foarte scurt timp s-a extins spre celelalte insule din Paific (1962-1963), India (1964), tarile Asiei de Sud (1965-1966), si Africa (1970) de unde se raspandeste apoi in sudul si estul Europei (1973) pana la tarmul european al Oceanului Atlantic (1974) (Fig.10), numeroase cazuri "de import" aparand chiar si in Canada, SUA si Noua Zeelanda. Ceea ce este interesant insa este faptul ca in cadrul aestei ultime pandemii, din cauza rezistentei crescute in mediul extern a noului biotip holeric El Tor, boala a manifestat tendinte noi prin aparitia unor noi focare in Africa de Vest si prin evolutia exploziva a valurilor epidemice Astfel, holera a incetat sa mai fie o boala asiatica, ea dobandind dimensiuni cu adevarat globale deoarece numai in timpul ultimei pandemii a afectat peste 155.000 de persoane din 40 de tari. Dupa cum se exprima si un raport al OMS, "holera poate fi introdusa pratic oriunde, dar ea nu se poate implanta decat in zonele receptive, adica aelea unde igiena este indoielnica, iar mijloaele de supraveghere limitate", astfel incat, in prezent, ea pare sa caraterizeze numai tarile in curs de dezvoltare cu o infrastructura sanitara deficitara, desi cazuri "importate" pot aparea sporadic si in celelalte tari. Vibrionul holeric (Vibrio comma sau Vibrio cholerae), izolat de Koch in 1883, fae parte din familia Vibrionaeae, genul Vibrio si este un bail aerob, usor incurbat, cu o lungime de 2 ľm si prevazut cu un flagel la una din extremitati, ceea ce ii confera o mare mobilitate. El contine atat antigenul H, comun tuturor vibrionilor, cat si cel specific O, in functie de care se disting 4 grupuri de vibrioni ; din primul grup (01) facand parte vibrionul holeric, iar din celelalte grupuri (02-04), toti ceilalti vibrioni neholerici, nepatogeni, care nu aglutineaza cu serul antiholeric 01, fiind denumiti NAG (non agglutinable vibrios) sau NCV (non cholera vibrios). Antigenul 0 al grupului 1 contine 13 fatori, numerotati de la A la M, in functie de care s-au determinat mai multe serotipuri, cele mai importante fiind insa numai primele trei : A,B,C care compun serotipurile Ogawa (A+B), Inaba (A+C) si Hikojima (A+B+C) ce isi pot modifica proprietatile biochimice si serologice atat in mediul ambiant, cat si in intestinul omului prin presiunea unor fatori de influenta. Biotipul holeric El Tor, izolat in 1904, de Gotschich, in statia de carantina El Tor de pe tarmul nordic al Marii Rosii, se deosebeste de vibrionul clasic, cu serotipurile lui, prin rezistenta mai mare in mediul extern, ceea ce contribuie la marea lui contagiozitate (in mediul umed germenul poate rezista pana la temperaturi de +370 C timp de cateva saptamani). Infectare: Principala sursa de infectie cu vibrioni holerici este omul bolnav, in convalescenta, sau purtatorul sanatos, cronic, a carui vezica biliara joaa rolul de rezervor de germeni. Prin scaunele lor diareice, aestia pot elibera cantitati considerabile de vibrioni holerici (102 -105 vibrioni pe gram de materii fecale) care, in conditiile lipsei de igiena, se pot transmite persoanelor sanatoase pe cale fecala orala fie prin contat direct cu bolnavul, fie prin consumul de apa sau alimente contaminate (carne, lapte, fructe, legume si chiar si fructe de mare , scoici si stridii, dupa cum a dovedit epidemia din 1973 din Italia). In general, contagiozitatea holerei este foarte mare, indeosebi pentru cea produsa de biotipul El Tor si in conditii de trai cu nivel scazut de igiena si educatie sanitara; raportul dintre cazurile de infectie si cele de boala fiind de 5:1 10:1 pentru vibrionul holeric clasic si de 25:1 100:1 pentru biotipul El Tor. Predispozitie: - cei mai expusi imbolnavirii sunt batranii si copiii sau bolnavii cu hipoaiditate gastrica, deoarece mediul alcalin este favorabil multiplicarii vibrionilor. Evolutie: Vibrionii holerici patrund in tubul digestiv si, dupa ce trec de bariera aiditatii gastrice, se localizeaza in intestinul subtire, in aest caz orice afectiune gastro-intestinala devenind fator favorizant al bolii. De cele mai multe ori insa, vibrionii holerici nu mai reusesc sa strabata bariera aida a lumenului intestinal si raman la aest nivel, provocand diareea de tip neinvaziv sau infectia intestinala localizata, in care cei aproape 108 vibrioni holerici infectanti, dezvoltati in conditii de aiditate normala a sucului gastric, secreta o exotoxina specifica (enterotoxina holerica sau choleragen) a carei atiune este similara celei a Escherichiei coli. aeasta este, de fapt, o proteina care se fixeaza de celulele epiteliale ale intestinului cu ajutorul unor receptori, stimuland formarea unei enzime care provoaa o aumulare de electroliti astfel incat diareea holerica ce rezulta este alcatuita dintr-un flux de apa si electroliti intestinali (135 mEg/l Na, 15 mEg/l K, 100 mEg/l Cl si 45 mEg/l NaHCO3). aeste masive pierderi hidrice (15-20 l/24 ore) si electrolitice determina puternica deshidratare si declorurare a organismului uman, preconditii ale insuficientei circulatorii si aidozei umorale). Simptome: De obicei, holera, care apare cu predilectie in sezonul cald si uscat, in conditiile unor fatori epidemici favorizanti (cum ar fi suprapopulatia, igiena deficitara sau exodul populatiei dintr-o zona in alta) debuteaza brusc, cu scaune diareice initial necarateristice, fara colici, dar ulterior frecvente, cu aspect tipic de "apa de orez", insotite de varsaturi si crampe musculare intense si dureroase. Varsaturile initial alimentare, apoi apoase pot uneori determina aparitia febrei care, in formele severe hiperpiretice, cu temperaturi corporale de 410 C, pot duce la instalarea unei forme toxemice (cholera sicca), ce se finalizeaza cu moartea bolnavului inainte de instalarea diareei. Cu toate aestea, intensitatea simptomelor variaza de la formele usoare, asimptomatice, cu diaree profunda, la cele aute, de acentuata deshidratare, care modifica chiar si fizionomia bolnavului, incretindu-i tegumentele, coborand temperatura extremitatilor, invinetindu-i ochii si unghiile, acentuandu-i astenia si modificandu-i formula sanguina a carei hemoconcentratie creste vertiginos. AAn aeste conditii, pulsul devine imperceptibil, tensiunea arteriala scade, temperatura corpului scade brusc sub 350 C, iar bonavul prezinta semne de totala apatie, scazandu-i vointa de a supravietui. AAn 50-80% din cazurile netratate, bolnavul moare prin soc hipovolemic, aidoza metabolica si hipotermie, iar in formele prelungite, se poate produce si necroza tuburilor renale. Daa boala este insa tratata, evolutia ei se fae spre vindecare prin atenuarea tuturor simptomelor, dar persistand pericolul decesului prin intarzierea producerii reglarilor umorale. De obicei, formele severe reprezinta numai 5-10% din totalul cazurilor si se datoreaza mai mult atiunii vibrionului holeric clasic decat biotipului El Tor, care provoaa o proportie mult mai mare de forme usoare si atipice, cu aspect de enterocolita banala, dar care nefiind tratate corespunzator, duc la starea de purtator cronic, marind astfel riscul contaminarii. Tratament: Tratamentul de urgenta al holerei prevede corectarea rapida a socului, prin inlocuirea pierderilor de apa (ce pot atinge 12 % din greutatea corporala) si de electroliti (avand in vedere ca bicarbonatul seric scade pana la 10 mEg/l fata de 26 mEg/l cat e normal); restaurarea imediata a functiei renale, prin administrarea intravenoasa si orala de solutii de Nal, NaHCO3, K; si suprimarea infectiei intestinale printr-un tratament antimicrobian ativ, in conditiile totalei izolari a bolnavului intr-un pavilion separat. Fata de contatii aestuia se adopta un tratament profilatic prin dezinfectarea habitatului lor si carantinarea aestora timp de 7 zile, sau vacinarea lor antiholerica.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste-ne pe Facebook

Citeste mai mult despre: HOLERA 
Comentarii

Raspunde-i

îmi plac informaţiile!

Adauga comentariul tau
Promoveaza-ti oferta aici!
 
 

Studentie.ro iti recomanda

AMIBIAZA AMIBIAZA