LUCEAFARUL

Luceafarul de Mihai Eminescu Vladimir Streinu, si nu numai el, considera ca intre legendele noastre, dintre care Miorita si Manastirea Curtii de Arges, care ne recomanda ca popor in fata eternitatii, legenda Luceafarului ocupa un loc particular. Ea nu este o creatie populara care sa se fi preschimbat cu timpul in seva a spiritului nostru literar, si sa fi hranit, chiar numai pana astazi, foarte variate forme de cultura, asa cum s-a intamplat cu Miorita si Manastirea Curtii de Arges, ci e creatia unui mare poet cunoscut, care, prin folosirea materialului poetic respectiv intr-un singur sens, prin desavarsire si complexitate proprie, a interzis urmasilor pentru totdeauna reluarea aceluiasi motiv Luceafarul apartine asadar patrimoniului romanesc de legende numai prin Eminescu si fara o contributie deosebita a geniului popular, reprezentand o forma superioara de cultura, un fel de proprietate spirituala a lui Eminescu. Daca prin Miorita si Manastirea Argesului s-a realizat o inaltare, acea suprastructura sufleteasca creata prin contributiile oamenilor de cultura, Luceafarul reprezinta efortul unei originale viziuni care imbogateste spiritualitatea romaneasca, ramanand sa straluceasca peste o intreaga cultura fara a se imprumuta ca motiv fundamental scriitorilor ulteriori. Concentrand informatiile referitoare la geneza poemului pu-blicat in aprilie 1883, in Almanahul Societatii Academice social-literare Romania Juna, din Viena, mentionam in spiritul precizarilor lui Perpessicius ca poemul are la origine basmul lui Richard Kunisch Das Mdchen im goldenen Garten (Fata in gra-dina de aur), cules cu prilejul calatoriei acestuia prin Romania, in anul 1861, basm versificat de M. Eminescu Fata-n gradina de aur (18731874) de certa rezonanta populara. Cunoscand patru variante intre anii 18801882, varianta definitiva numara 98 strofe si 392 versuri. Perpessicius atrage atentia si asupra importantei pe care o are insemnarea facuta de poet si identificata pe unul din manuscrisele sale (ms. 2275 B, 56) si care ofera date privind izvorul si conceptia poemului: in descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul K(unisch) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povesta, iar intelesul alegoric ce i-am dat-o (sic!) este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte, si nume(le) lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici, pe pamant, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric. Si, mai departe, criticul noteaza: Iata, ni se pare, horoscopul, limpede si insistent intuit, de la care nu trebuie sa se abata nici o interpretare tematica sau estetica a poemului. Kunisch nota in insemnarea premergatoare basmelor culese: Credinta poporana a valahilor populeaza cer, apa si pamant cu fiinte suprapamantesti. In aer plutesc frumoasele, zanele incantatoare, care privind tinerii frumosi, se inflacareaza de iubire pamanteasca (dupa D. Caracostea). Luceafarul este un personaj fantastic care, sub infatisarea unui tanar demonic ca aparenta, reprezinta insusi visul erotic al unei tinere si prea frumoase fete de imparat. Sintetizand povestea, Luceafarul se arunca din cer in mare spre a se naste ca tanar zeu al apelor, prezentandu-se pentru prima oara fetei de imparat. Ascultand tremurator chemarea fetei, aprins mai tare se arunca fulgerator, se cufunda in mare si, din adancul necunoscut. Un tanar mandru creste! Usor el trece ca pe prag / Pe marginea ferestrei / Si tine-n mana un toiag / Incununat cu trestii. Tanar voievod, cu par de aur moale, Un vanat giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. Portretul se completeaza: Iar umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scanteie-n afara. Luceafarul reprezinta, in acelasi timp, mai mult decat visul de dragoste al tinerei fete, el este si un personaj care are sentimente proprii, fiind impins la aceasta intruchipare pamanteasca de o pasiune dincolo de legea firii lui. Nascut din impreunarea aerului cu marea, deci din elementarietatea lumii, Luceafarul apartine unei sfere cosmice,care transcede lumea fetei de imparat: Din sfera mea venii cu greu / Ca sa-ti urmez chemarea, / Iar cerul este tatal meu / Si muma mea e marea. Chemand-o sa-l urmeze, Luceafarul ii promite fetei de imparat care nu este inca numita s-o faca stapana in imparatia tatalui sau, peste cerul instelat, peste palatele de margean din fundul oceanelor: O, vin! odorul meu nespus, / Si lumea ta o lasa; / Eu sunt luceafarul de sus, / Iar tu sa-mi fii mireasa. // Colo-n palate de margean / Te-oi duce veacuri multe, / Si toata lumea-n ocean / De tine o s-asculte. Socotindu-l strain la vorba si la port, lucind fara de viata, antinomia dintre cele doua simboluri se accentueaza, transant, ca intr-un cantec al deznadejdii: Strain la vorba si la port, / Lucesti fara de viata / Ca eu sunt vie, tu esti mort, / Si ochiul tau ma-ngheata. Desi vie si muritoare, fata, el rece si vesnic, Domnul Valurilor va apara obsedant in somnul tinerei, chemandu-l, in ciuda imposibilitatii nuntirii lor: Cobori in jos, luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n casa si in gand / Si viata-mi lumineaza!. Nascut din impreunarea Soarelui cu noaptea, alta ipoteza a realitatii cosmice, Luceafarul reapare in fata fetei: In aer rumene vapai / Se-ntind in lumea-ntreaga, / Si din a haosului vai / Un mandru chip se-ncheaga; // Pe negre vitele-i de par / Coroana-i arde pare, / Venea plutind in adevar / Scaldat in foc de sore. // Din negru giulgi se desfasor / Marmoreene brate, / El vine trist si ganditor / Si palid e la fata. Ochii mari, minunati, lucind himeric, exprima patima fara de sat: Din sfera mea venii cu greu / Ca sa te-ascult s-acuma, / Si soarele e tatal meu, / Iar noaptea-mi este muma; // O vin, odorul meu nespus, / si luma ta o lasa; / Eu sunt luceafarul de sus, / Iar tu sa-mi fii mireasa. Refuzul fetei de a nu putea urma niciodata calea aleasa, in ciuda frumusetii demonice, precizarea transanta a Luceafarului dezleaga intreaga semnificatie a poemului si il aseaza in termenii unor valori antinomice-definitive, ireconciliabile, desi cautarea e reciproca: Dar cum ai vrea sa ma cobor? / Au nu-ntelegi tu oare, / Cum ca eu sunt nemuritor, / Si tu esti muritoare? // Nu caut vorbe pe ales, / Nici stiu cum as incepe / Desi vorbesti pe inteles, / Eu nu te pot pricepe; // Dar daca vrei cu crezamant / Sa te-ndra-gesc pe tine, / Tu te coboara pe pamant, / Fii muritor ca mine. Neintelegand vorba si portul Luceafarului, fata ii cere acestuia sa devina muritor, conditionandu-i iubirea. Dar acesta, pentru o sarutare incearca imposibilul cerand dezlegarea din lumea lui fara pacat, spre a fi iertat de vesnicie. Confruntarea lui Hyperion cu Demiurgul, desi nu se vede, numai se aude, este dramatica. Spatiul si timpul n-au masura: Caci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste // Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele , Luceafarul parand un fulger neintrerupt El zoboara gand purtat de dor, / Pan piere totul, totul // Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe. Concentrata in patru strofe, dorinta catre Demiurg de a deveni muritor tradeaza dramatica tentativa de apropiere de pamant si iubirea prin care fata de imparat incearca sa-l atraga in contingent, ceea ce ar echivala cu o adevarata cadere a acestei fiinte din unitatea originara care si-a uitat adevarata natura. Caci in opera maturitatii eminesciene, femeia a suferit o modificare tipologica fundamentala, incetand de a mai fi floare albastra, zana, craiasa din povesti care il inalta pe erou intr-o lume celesta (dupa cum femeia suflet frumos il inalta pe Faust a lui Goethe in tarii) si devenind o Dalila care-l ispiteste inspre contingent (Zoe Dumitrescu-Busulenga, M. Eminescu. Viata, Opera. Cultura). Calatoria Luceafarului spre centrul universului este oarecum asemanatore cu viziunea lui Eminescu din Scrisoarea I. Aripile icarice, lumina fantastica, corpurile ceresti miscatoare dau tabloului solemnitate, grandoare, unicitate. El cere demiurgului dezlegare de greul negrei vesnicii, o alta soarta, sa devina muritor: Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire, / Si pentru toate da-mi in schimb / O ora de iubire Parintele lumii il numeste Hyperion, nume ascuns care-i desemneaza esenta, reamintindu-i descendenta celesta, natura superioara. De aceeasi esenta cu el, Demiurgul ii atrage atentia lui Hyperion asupra deosebirii dintre el si cea pe care o iubeste: Tu vrei un om sa te socoti, / Cu ei sa te asemeni? / Dar piara oamenii cu toti, / S-ar naste iarasi oameni. // Ei numai doar dureaza-n vant, / Deserte idealuri / Cand valuri afla un mormant, / Rasar in urma valuri; // Ei doar au stele cu noroc / Si prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte. Dialogul incifrat al celor doi este incarcat cu semnificatii filozofice timp, spatiu, absolut, conditia omului etc. Amintindu-i lui Hyperion conditia lui de participant la actul de creatie al Demiurgului, se realizeaza de fapt un fel de reinitiere a lui Hyperion in adevarurile fundamentale pe care le uitase: Iar tu, Hyperion, ramai / Oriunde ai apune / Cere-mi cuvantul meu dintai / Sa-ti dau intelep-ciune? Urmeaza apoi o enumerare care marcheaza intr-o gradatie superioara ipostaza divina: Vrei sa dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cantare / Sa se ia muntii cu paduri / Si insulele-n mare? // Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie? / Ti-as da pamantul in bucati / Sa-l faci imparatie. // Iti dau catarg langa catarg, / Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg, / Dar moartea nu se poate Demiurgul, folosind argumentul hotarator pentru a zdruncina dorinta Luceafarului de a deveni muritor, arata spre pamantul rata-citor perechea de indragostiti. Catalina prea frumoasa fata de imparat si Catalin pajul indraznet de la curte, istet si priceput in jocul dragostei omenesti si care inseamna un sentiment de consolare pentru pornirile fetei spre fiinta trecatoare. Iubira lor este deplina si armonioasa (Vladimir Streinu): Ea-l asculta pe copilas / Uimita si distrasa, / Si rusinos si dragalas, / Mai nu vrea, mai se lasa, // Si zice-ncet: Inca de mic / Te cunosteam pe tine, / Si guraliv si de nimic, / Te-ai potrivi cu mine Fixeaza contingentul, portrete memorabile, prin gestica si ganduri: Tu esti copila, asta e / Hai s-om fugi in lume, / Doar ni s-or pierde urmele / Si nu ne-or sti de nume, // Caci, amandoi vom fi cuminti, / Vom fi voiosi si teferi, / Vei pierde dorul de parinti / Si visul de luceferi. Intrebarea transanta, lectia data de Demiurg este tulburatoare: Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta / Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. Mai palid in stralucirea sa, vazand si auzind vorbele indragostitilor intr-un tablou plin de imagini vizuale, auditive, olfactive, intr-o identificare totala: Caci esti iubirea mea dentai / Si visul meu din urma, rosteste Catalin. Armonia si implinirea in dragoste sunt relevante si prin cadrul naturii, prin gingasie, sublim: Miroase florile argintii / Si cad, o dulce ploaie, / Pe crestetele-a doi copii / Cu plete lungi balaie. Chemarea Catalinei, imbatata de amor, se transforma intr-o chemare de ocrotire a norocului: Cobori in jos, luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n codru si in gand, / Norocu-mi lumineaza! (Simbolul stelei norocului, al vietii v. si Miorita). Luceafarul intelegand insa opozitia ireductibila dintre cele doua lumi renunta la iubire si se intoarce la solitara, netulburata, stealara liniste a lumii dintai. Lucru deosebit de original in universul motivelor romantice, lectia de cunoastere, reinitierea il opreste pe Hyperion-Luceafar (Lucifer) de la cadere (Zoe Dumitrescu-Busulenga). El tremura ca alte dati / In codri si pe dealuri, / Calauzind singuratati / De miscatoare valuri; // Dar nu mai cade ca-n trecut / In mari din tot inaltul: / Ce-ti pasa tie chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? // Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece. Vladimir Streinu sintetizeza: este fantastica, supranaturala si inexplicabila ca orice basm in cadrul ei si in devenirile Luceafarului; este tulburatoare, demonica si filozofica prin infatisarile pe care le ia Luceafarul; este interna, familiara si chiar sagalnica in scenele de harjoana amoroasa dintre paj si fata de imparat; este solemna, grava si transcendenta in propunerile de nuntire facuta de Luceafar fetei de imparat, in calea urmata pana la parintele ceresc, in convorbirea dintre Luceafar si parintele sau ca si in strofele finale de mandra asteptare a unui destin nefericit. Complexitatea muzicala a tonurilor, ca si aceea a atitudinilor sufletesti corespunzatoare, constituie aspectul cel mai incantator al acestei legende. Luceafarul lui Eminescu reprezinta mai pe scurt o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului (M. Eminescu, Legenda Luceafarului). D. Popovici, preocupat de titanismul eminescian, fixa, in activitatea sa de la catedra clujana, elementele de originalitate ale lui M. Eminescu, raportate la capodopera sa, Luceafarul: Se stie ca tema pe care poetul o trateaza in Luceafarul, fusese tratata de el mai inainte in poema Fata din gradina de aur. Personajul care co-respunde aici lui Hyperion era Zmeul: un zmeu idealizat insa, inzestrat cu spirit contemplativ, care va usura mai tarziu evolutia lui. Oricat ar fi fost de idealizat, poetul nu-l poate sustrage totusi pe de-a-ntregul din seria divinitatilor pamantului, a divinitatilor in randul carora el este vazut de mentalitatea poporului: numai in felul acesta se poate explica refuzul lui Dumnezeu de a vedea intr-insul o creatura a sa. Pentru ca zmeul sa devina Hyperion, tema trebuia sa sufere unele proiectii ale lumii mitologice: Hyperion insusi este, in mitologia greceasca, un titan. Un titan este el si in poezia lui Eminescu, dar titanismul sau nu se intemeiaza pe aceasta ascendenta mitologica ci pe structura lui spirituala. Un titan este el prin amploarea sentimentelor pe de o parte, prin nazuinta de a depasi ordinea divina in care este incatusat si de a postula umanul, pe de alta parte. Si in corelatie cu aceste trasaturi, spatiul si timpul respectiv al poeziei sunt ele insele colorate titanian. Dar Hyperion se construieste pe meridiane particulare: Daca el vrea sa infranga ordinea divina, asa cum voia si Satan, calea pe care o alege nu este aceea a rascoalei. Identitatea scopului nu aduce cu sine identitatea mijloacelor de lupta. Faptul se explica prin conceptia la care poe-tul ajunsese la acea data, prin influenta puternica a lui Schopenhauer, gratie careia Hyperion sporea notele contemplative cu care fusese inzestrat si zmeul ce-l precedase. El va evita asadar supremul gest titanian: revolta. Ajuns sa inteleaga micimea vietii catre care nazuia, Luceafarul adopta in finalul poemei atitudinea propice geniului schopenhaurean: izolarea, singuratatea. Hyperion este asadar un personaj complex, in a carui fire sunt concentrate trasaturi proprii titanului si geniului (s.n.). (Poezia lui M. Eminescu, Editura Tineretulu, 1969). Astfel, in ceea ce priveste drama lui Hyperion se poate constata imposibilitatea depasirii limitei care separa umanul de divin, in orice sens, astfel ca nu poate infrange destinul si nu se poate umaniza. D. Popovici, mergand mai departe in analiza sa despre titanismul lui Hyperion, precizeaza: Dar prin atmosfera lirica in care evolueaza si prin renuntarea finala, el se departeaza de tema titaniana in formele ei consacrate si se apropie de celalalt mare adept al filozofiei renuntarii din poezia romaneasca, de ciobanul Mioritei. Constantin Noica vorbind despre Luceafarul si modelul fiintei face o interesanta paralela intre poemul eminescian si basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte: Doua creatii, Luceafarul lui Eminescu si apoi basmul popular, Tinerete fara batranete, ar putea sa ilustreze modelul ontologic, schitat mai sus in prelungirea sentimentului romanesc al fiintei. In fapt, cum se va vedea, in cele doua creatii mai mult decat o ilustrare a modelului, este o adancire si o reliefare a lui, cu Luceafarul invederandu-i-se intelesurile prin neimplinire, cu basmul popular, prin implinire. Iata cum fixeaza C. Noica simbolurile poemului: Ce este Hyperion? Este hyper-ion, pe deasupra mergatorul; cel ce nu este fixat intr-o conditie individuala, ca noi toti, ci care trece peste destinele noastre cum trec sensurile mari ale istoriei si omului cu natura sa generala. Este, asadar, o natura generala, dar un suflet ce acum n-are nici macar generalitatea stabila a celorlalti astrii, ci rataceste ca o planeta (= stea ratacitoare) in pura lui despridere de orice. Basmul spune ca ii e data, o clipa, dorinta de a se prinde in ceva; si tot poemul descrie nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinta aievea. Ceea ce este izbitor in poem este ca, de la inceput, faptura individuala se dovedeste a fi senina, si va ramane asa tot timpul. Este o simpla si prea frumoasa fata, nici macar de imparat, ci doar din rude mari imparatesti, asa cum sta in candoarea ei umana sa priveasca, seara, la fereastra, ivirea Luceafarului. () Dar ce este inca si mai cuceritor, si ce nu intelege exasperatul Luceafar Faust, este ca fata, careia iubitul Abia un brat pe gat i-a pus / Si l-a cuprins in brate, fata aceasta din lut si spuma, imbatata de noapte, de tinerete si iubire, dintr-o data, la vederea Luceafarului, se regaseste in nobletea ei umana, si exclama in bratele iubitului ei chiar: Cobori in jos, luceafar bland Asadar iubirea ei pamanteasca nu mai inseamna nimic; faptura individuala vrea iubirea cealalta. Deschiderii acesteia, atat de curate in intinderea ei, chiar, Luceafarul ii raspunde cu orbirea din el pe care nu i-o risipise nici macar Parintele cel mare, cu lectia lui. Si el exclama: Ce-ti pasa tie chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? Dar tocmai asta ii ceruse fata, sa-i lumineze norocul, contingenta si sa-i spuna daca el este cu adevarat mirele asteptat, ori altul; sa-i spuna care este sensul ei de iubire necesar. Caci nu te poti gandi cand Luceafarul declara: eu ori altul cum ca vrea sa spuna: eu ori Catalin. Pentru ca, noteaza mai departe Noica: Este absurd sa crezi ca el ar putea sa se puna in cumpana cu un nechemat de jos, pe care de altfel fata il si pierduse in putinatatea lui, sub sirul lung de tei. Eu ori altul nu poate fi decat: o natura generala ori alta, un sens ori altul, o lege ori alta. Lumea necesitatii si lumea contingentei, nu s-au intalnit. Dar s-au cautat. Si daca Luceafarul se trage indarat in nefericirea sa de a fi nemuritor si rece, lumea aceea de jos a invatat cu adevarat sa-si ridice privirile catre el, sau catre altul ca el de parca ar sta sa sparga cercul sau cel stramt, in care doar norocul o petrece. Dupa Noica trecerea geniului prin lume, ca si trecerea lui Hyperion, pe deasupra mergatorul, lasa in urma o dara de lumina si un zvon al ordinei: Trecerea lui Eminescu prin lumea noastra, ce extraordinara ordine nu a adus ea, cata fiinta n-a instituit, cu toata nefericirea si dezordinea din el! Daca astazi fiinta romaneasca tine, este intr-o masura poate inca nedeplin lamurita, dar sigura, pentru ca a trecut un Eminescu prin lumea ei () Fireste, Catalin, sumar cum este, ramane senin pentru ca nu stie. Dar fata stie, si este se-nina inca. Luceafarul este nefericit, dar pe ea nu a facut-o neferi-cita, cum crede Eminescu despre geniu. Fara sa vrea, poate, el a creat in fata de aici un splendid exemplar de feminitate, superior naiva, dar si detasata. Ea nu sta sub judecata si prejudecata socie-tatii, ca Gretchen, care intreaba pe Faust daca crede in Dumnezeu, gandindu-se la Dumnezeul cununii lor. Este o Gretchen fara crisparea acesteia, o natura libera de orice stransoare, dintr-o data deasupra erosului, pe care nu-l cunoaste, dar nici nu-l refuza. Daca ar fi avut un copil, ca Gretchen, nu l-ar fi aruncat in fantana. Ea greseste, dar aspira mai departe. Si asteapta in continuare, ca tot ce este individual, sa se iveaca mirele fie si nemuritor dar nu rece (Introducere in miracolul eminescian). Tudor Arghezi, vorbind despre Eminescu si mai ales despre sentimentul dragostei, se refera desigur si la Luceafarul: Deceptia ii da lui Eminescu inaltimea care-i lipseste din dragoste si lumina tarzie si dureroasa, ramasa ca o chiciura pe plopii lui, dupa ce dragostea s-a stins, compenseaza deficienta. De fapt, poezia caracteristica si mare a lui Eminescu se ridica din mahnire. Speranta, credinta, mangaiere, nimic nu se gaseste la Eminescu. Locul de incoltire e dezamagirea. Accentele sunt profunde. Dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera de amaraciune glaciala, care se cheama Luceafarul. Cladit pe ideea de antiteza spirituala, doua imagini domina poemul categoria de timp si categoria de spatiu simbolizate de imaginea marii nesfarsite si a luminii astrale. Privirea fetei de imparat catre astrul ceresc se face dintr-un colt al iatacului, pe langa fereastra, sugerand conditia ei pamanteasca. Sentimentul de dragoste fata de Luceafar asaza fata de imparat in randul fiintelor complexe, dornice de eternitate. Structura poemului in cele patru tablouri aflate in antiteza, in care interferarea si pendularea planurilor dintre terestru cosmic, uman fantastic este perfect sesizabila, aduce cu sine specificul de elemente interesante si utile in explicarea simbolurilor. Astfel, in primul tablou comunicarea celor doi Luceafarul si fata de imparat se face in vis, povestea fantastica de iubire petrecandu-se atat terestru cat si cosmic, apropie planurile celor doua fiinte. Intruchipat din cer si mare simboluri ale timpului si spatiului infinit, din soare si noapte simboluri ale scurgerii timpului etern, chipul lui se naste din rumene vapai inconjurat de flacari de soare. Stefan Munteanu in Luceafarul (Consideratii asupra artei literare) notaza ca desemnarea notiunii de lumina orbitoare si nepamanteana atribute ale geniului apare repetata de peste 25 de ori in dialogul dintre fata de imparat si Luceafar. In tabloul intai: rasare si straluce, s-a-prinde, urmareste fata de imparat cu recile-i scantei, tremura-n oglinda si se revarsa luminos, pe fata si pe ochi in somnul ei; aluneca pe-o raza, viata-mi lumineaza etc. In tabloul al doilea, tabloul inceputului de idei, cadrul este numai terestru, iar atmosfera este familiara, intima, cu gesturi si vorbire automata. Astfel, parasind tonul solemn de adresare catre Luceafar, Catalina, numita acum, modifica semnificatiile dialogului din primul tablou: Da ce vrei, mari Catalin? / Ia du-t de-ti vezi de treaba. // Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri, / Da-mi pace, fugi departe cuvintele ei semnificand iubirea pamanteasca, ca si ipostaza ei. Catalin se autocaracteizeaza in scena initierii Catalinei in tainele amorului, confirmandu-si provenienta: Cand ti-oi intinde bratul stang / Sa ma cuprinzi cu bratul; / Si ochii tai nemiscatori / Sub ochii mei ramaie / De te inalt de subsuori / Te-nalta din calcaie; // Cand fata mea se pleaca-n jos, / In sus ramai cu fata, / Sa ne privim nesatios / Si dulce toata viata In antiteza cu Luceafarul care-i promite eternitate, copilasul, in fata caruia uimita si dragalas si rusinos se pleaca totusi, fiindca de mic il cunoaste Si guraliv si de nimic, / Te-ai potrivi cu mine, ii propune sa fuga in lume: Hai s-om fugi in lume, / Doar ni s-or pierde urmele / Si nu ne-or sti de nume. In tabloul al treilea, spatiul este cosmic, calatoria interplanetara a Luceafarului, calatorie in care se fixeaza descendenta sa si in care dialogul este presupus, replicile se aud; atmosfera este rece, glaciala, iar limbajul este sententios, avand valori gnomice. Tabloul calatoriei Luceafarului este considerat o descriere unica in literatura universala o pagina de cosmogonie, in care abstractiile sunt concretizate prin mijloacele metaforice ale unui limbaj apt sa le faca perceptibile si reprezentabile: Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele // Caci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste Astfel, in acest tablou, Luceafarul se proiectaza ca un urias ale carui aripi cresteau in cer si care, strabatand ca un fulger printre luminile stelelor, isi defineste natura, fiind mai presus de spatiu si timp, mai presus de moarte. Prin sentinta Demiurgului, legile divinitatii sunt acceptate de Hyperion (fara ca acesta sa-l vada ca si in cazul lui Prometeu pe Zeus), amintindu-i-se insa: Dar piara oamenii cu toti, / S-ar naste iarasi oameni // Cand valuri afla un mormant, / Rasar in urma valuri // Din sanul vecinicului ieri / Traieste azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarasi soare // Caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste. Nici Hyperion, ca si Catalina, nu poate renunta la destinul sau, neputandu-se sustrage conditiei sale pentru a intra in contingent. Demiurgul prin cuvintele rostite de o cutremuratoare implacabilitate ramane in rotire vesnica pe orbitele prescrise ale lumilor, neputand sa-l dezlege pe Hyperion caci: moartea nu se poate In tabloul al patrulea, este evocata povestea de dragoste, de fericire a implinirii prin iubire, cele doua lumi diferentiindu-se si mai bine. Cadrul este terestru si cosmic, dialogul dintre Catalina si Luceafar nemaifiind posibil, nu se aud replicile Catalinei. Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea crangului, cand lumina rasare din ape (asemenea in Sara pe deal, Dorinta, Lacul etc.). Astfel, deznodamantul din antiteza care defineste conflictul aduce in planul final un Hyperion care-si rasfrange lumina peste intinderile pamantului si singuratatii marii: El tremura ca alte dati / In codri si pe dealuri, / Calauzind singuratati / De miscatoare valuri Catalina ramane, asa cum s-a afirmat mai sus, sub rugamintea binecuvantarii norocului si a ocrotirii iubirii totul rasunand ca un cantec al iubirii implinite intr-un univers care nu-i sta impotriva si in limitele caruia nu-si pot avea loc dramele idealurilor mai presus de fire (Stefan Munteanu). Tudor Vianu vorbind despre gesturile tipice in poezia lui Eminescu, releva semnificatia inaltarii privirii catre cer ca o aspiratie catre eternitate, iar in genele plecate ale Catalinei, un semn al puritatii feciorelnice, al inocentei si puritatii, al candoarei, gratiei si sfiiciunii si frumusetii sufletesti, fata de dulcele domn, fata de care: Si tainic genele le plec, / Caci mi le imple plansul / Cand ale apei va-luri trec / Calatorind spre dansul. Totodata, in Luceafarul, coborarea privirilor inecate de plans este semnul neputintei constiente de sine, dureroase si resemnate, care se opune gestului contemplarii inaltimilor unde vegheaza rece icoana nemuririi stralucitoare, menita sa ramana mereu indepartata (Stefan Munteanu). Poemul Luceafarul sintetizeaza motivul iubirii care eternizeaza iubirea neinteleasa, imposibila retinere de catre femeie a sensului adanc al arderii poetice (asemenea in Pe langa plopii fara sot: Dandu-mi din ochiul tau senin / O raza dinandins, / In calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins. // Ai fi trait in veci de veci / Si randuri de vieti, / Cu ale tale brate reci / Inmarmureai maret. Mentionand si unele particularitati stilistice care releva ideea de perfectiune a operei si fara de care nu se pot fixa trasaturile de care s-a vorbit mai sus, realizam de fapt o larga posibilitate de interpretare a poemului. Se retin astfel: 1) Limpezimea clasica scuturarea podoabelor cum spune Tudor Vianu; superlativul popular o prea frumoasa fata este ilustrativ, poetul eliminand in cursul elaborarilor sale metafore cum sunt: dalie de fata, graure de fata, pasare de fata, giuvaer de fata etc. Au fost inregistrate 89 de adjective, cu 125 de intrebuintari; cele mai des folosite fiind: mandru, frumos, mare, negru, bland, dulce, viu majoritatea de origine la-tina. Unele adjective sunt formate cu prefixul ne- nemuritor, negrait, nemiscator, necunoscut, nemarginit etc. 2) Valoarea gnomica, exprimarea fiind aforistica, sententioasa, continand maxime, adresarea Demiurgului din tabloul trei si finalul poemului, mai ales apropiind poemul de poezia Glossa. 3) Puritatea limbajului este asigurata de prezenta termenilor latini, ceea ce confera accesibilitate, muzicalitate. Astfel, din 1908 cuvinte folosite de poet in poem, 1688 cuvinte sunt de origine latina. Se folosesc si unele neologisme (destul de putine): haos, sfera, himeric, demon. 4) Muzicalitatea poemului, realizata prin efectele eufonice (a vocalelor mai ales o, a a solemnitate tonuri inalte; i, a fami-liaritate tonuri coboratoare) prin aliteratie repetarea unor scene, precum si prin schema prozodica ritmul iambic, alternanta rimelor feminine cu cele masculine. Sintetizand izvoarele de inspiratie prin: basmul Fata din gradina de aur, mitul zburatorului, miturile indice, grecesti, filozofia germana, mai ales cea a lui Arthur Schopenhauer si izvorul biogra-fic se regasesc completandu-se si sustinandu-se ca-ntr-un fluviu care-si aduna toate apele inainte de varsarea sa in marea cea mare. Liric prin intensitatea emotiei, dramatic prin organizarea sa si epic prin desfasuarea imaginilor, poemul lui Eminescu exprima intreaga conceptie poetica in vastele reprezentari ale abstractiunilor, din care nu lipsesc astrele ceresti; marea, valurile, speculatia teoretica. Limbajul pesonajelor, alcatuit din substanta veche si populara a limbii, se adaptaeaza momentelor lirice, le defineste si le diferentiaza: decorul devine elementul intern, inseparabil al acestor momente, mijlocul prin care se descopera sensurile lor adanci. In structura muzicala, simfonica a poemului se varsa in adevar si se aduna apele intregii creatii eminesciene: setea de puritate si fericire din elegii, lumea de vraja a basmelor din Calin si privirea scrutatoare si amara din Scrisoarea I si din Glossa. Poem al dorului, cum il caracterizeaza Tudor Vianu, Luceafarul este un poem al luminii reci si nemuritoare, al fericirii neingradite, al insingurarii romantice, razvratite si mandre (Stefan Munteanu). G. Calinescu afirma in a sa Istorie a literaturii romane ca Luceafarul este un poem fundamental, de o constructie muzicala perfecta. Astrul e geniul solitar, Catalin si Catalina sunt umanitatea efemera. Tehnica e liturgica. Tema e dezvoltata si analizata, repetata si comentata, reluta din nou pana la completa istovire, iar replicile Luceafarului sunt formulistice, fiindca el, neavand suflet empiric, nu poate gasi relatii si expresii noi. () Unitatea complicatei tevarii se infaptuieste acustic. Unele strofe tac, altele canta, in acord cu flautele unei orgi. La sfarsit rasuna toate intr-un tipat coral: Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece. (C.B.)