MIHAI EMINESCU - IMPARAT SI PROLETAR

11090 vizualizari  |  1 comentariu

1. Poemul transpune conceptia poetului despre sensul devenirii istorice.
2. Cezarul intruchipeaza figura ganditorului profund, in timp ce proletarul are ca avantaj actiunea.
3. Cele doua arhetipuri (cezarul si proletarul) sunt elementele evolutiei, prin rolul lor antinomic.

Tema
Poemul este creat pe tema zadarniciei idealurilor intr-o lume supusa mortii.

Subiectul
Poemul cuprinde patru tablouri. In primul tablou, un proletar rosteste un discurs agresiv si incitator despre nedreptatile sociale. El ii indeamna pe confratii sai sa distruga societatea, sa sfarame tot ce arata mandrie si avere si peste ruine sa construiasca piramide uriase si o lume in care placerile sunt egal impartite.

Tabloul al II-lea il infatiseaza pe imparat plimbandu-se pe malul Senei. El mediteaza asupra conditiei sale de varf mandru al piramidei sociale, stiind ca in lume domneste nedreptatea,- dar ca aceasta este o problema de nerezolvat, mai precis, constituie insasi esenta lumii.

Tabloul al III-lea prezinta imagini de revolta generala. in Paris izbucneste revolutia: plebea proletara incendiaza, ridica baricade, isi dezlantuie furia.

Ultimul tablou cuprinde meditatia filozofica a cezarului. Detronat, imparatul reflecteaza asupra conditiei omenesti; el stie ca dorinta si marirea sunt cele doua atribute esentiale pentru fiinta omeneasca. Unii ajung stapani, altii - sclavi. Toata zbaterea omeneasca devine zadarnica intr-o lume incerta care ar putea fi doar visul eternitatii neclintite.

Comentariul
Poemul imparat si proletar prezinta nemultumirile adanci ale fiintei omenesti in doua ipostaze extreme: plebeul sarac si sceptic si varful mandru al piramidei sociale - imparatul. In amandoua situatiile omul este nemultumit de sensul vietii. Pentru proletar, nefericirea are origini sociale; el isi resimte conditia de sclav cu furie si se amageste cu vise utopice, in timp ce pentru imparatul intelept amaraciu­nea este de ordin filozofic. Cele doua perspective asupra vietii sunt cuprinse in doua formule compozitionale distincte: discursul retoric al proletarului si medi­tatia cezarului. Ambele tipuri discursive sunt specifice romantismului si exprima patosul revolutionar si, respectiv pesimismul contemplativ al fiintei romantice.

Discursul proletarului se completeaza cu scenele revolutionare, cu actiunea care vine sa rezolve nemultumirea proletara. Cele doua tablouri, primul si al III-lea, exprima calea cea simpla pe care se intemeiaza evolutia: protestul rostit si distructia. Alcatuit dupa schema tipica a oratoriei contestatare, discursul din primul tablou constituie un rechizitoriu al conditiei de sclav.

Nedreptatile de tot felul sunt puse pe seama celor bogati, iar solutia pentru starea de nemultumire este ca societatea impartita in stapani si servitori sa fie distrusa. Imperativele insur­gentului sunt fara drept de replica: Zdrobiti oranduiala cea cruda si nedreapta / Ce lumea o imparte in mizeri si bogati! Totul trebuie distrus: palatele, statuile, dar si arta, pentru ca exprima idealurile lumii nedrepte, trebuie sfaramate. Aceasta viziune apocaliptica, venita din furia umilintei, nu ilustreaza nicidecum conceptia lui Eminescu, ci exprima doar o extrema a nemultumirii omenesti, anume cea universal valabila in situatii de criza sociala. Poetul se regaseste mai degraba in meditatia cezarului, care crede in predestinare. Pentru el, oamenii se nasc pregatiti pentru o conditie sociala, caci lumea este impartita in rai si buni, in saraci si bogati, in invinsi si invingatori: Se petrifica unul in sclav, altu-mparat. Ideea revine obsesiv in textele eminesciene, confirmand teza de mai sus; astfel, in poemul Gemenii, regele alungat spune: Ei! lumea-i impartita in prosti si in sireti,/ Iar patimiilor rele viclenii le dau pret. impotriva acestei evidente nu se poate lupta.

Cezarul din acest poem apare in tabloul al doilea doar ca ganditor patruns de acelasi adevar ineluctabil ca si proletarul, de altfel, si anume ca lumea este guvernata de un principiu rau: Convins ca voi el este-n naltimea-i solitara /Lipsita de iubire, cum ca principiul rau,/Nedreptul si minciuna al lumii duce frau. Dar, spre deosebire de proletarul care crede cu naivitate intr-o lume a egalitatii si a fericirii mitice, imparatul este convins ca rostul omenirii este de a trai sub opresiunea destinului, in acelasi ritm implacabil ca al loviturilor de ciocan: Istoria umana in veci se desfasoara / Povestea-i a ciocanului ce cade pe Hau.

Si cezarul, si proletarul cauta cai de a iesi dintr-un univers nemultumitor: pentru proletar exista calea razvratirii, pe cata vreme pentru intelept nu este decat aceea a intelegerii. in a doua ipostaza, bantuit de fantoma regelui Lear, cezarul amanunteste rostul lumii in termeni schopenhauerieni. Lumea profana, opresata de clipa cea repede, se deruleaza in virtutea unei dorinte originare. In viziunea lui Schopenhauer1, lumea este o reprezentare subiectiva, iar materia nu este decat o minciuna adevarata. Esenta fiintei este vointa, iar corpul reprezinta manifestarea ei nemijlocita. Motorul intregii existente il constituie egoismul, vointa individuala de devenire, idee care se regaseste intocmai in meditatia cezarului: Al lumii-ntre-gulsambur, dorinta-i si marirea /in inima oricarui i-ascuns si traitor... Dar, ca si filozoful german, Eminescu se intoarce la sursele acestei idei, la scrierile hinduse. Dorinta originara (kama) este un dat general si prin el se manifesta fiinta. in acest sens, existenta se traduce printr-un singur arhetip transformat prin rematerializari modelate de timpul fiintei: Si-n toata omenirea in veci acelasi om. Dorinta ia forme variate, dar ele apartin vietii globale.

In aceasta lume trecatoare, viata seamana cu o pedeapsa, omului neramanan-du-i decat consolarea ca existenta materiala nu este decat un vis al eternitatii. Atitudinea de dezamagire pesimista vine tot din filozofia schopenhaueriana: pentru filozoful german, fericirea este doar un vis; oamenii se nasc pentru a fi devorati de tristete. De aceea, in viata individuala optimismul nu este decat o nerozie2. Pe aceasta idee se intemeiaza, in general, atitudinea artistului romantic, torturat de limitele destinului omenesc, si cu precadere cea eminesciana.

Cugetarea cezarului reprezinta un raspuns subtil la intrebarile proletarului. Revolta acestuia nu modifica prin nimic sensul general al lumii. Acel memento pe care viseaza sa il aseze pe frontispiciul istoriei nu schimba esenta lumii si nici nu instaureaza vremile-aurite. Si actiunea proletarului, si meditatia imparatului fac parte din aceeasi proiectie efemera a eternitatii. Confortabil si ademenitor, gandul cezarului nu este chiar atat de pesimist precum pare la prima vedere: Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste,/ Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi /Oricat ai drege-n lume - atunci te oboseste /Eterna alergare... si-un gand te-ademeneste:/ Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi. Asadar, nimic din ceea ce se intampla nu conteaza cu adevarat, caci este doar un vis, doar o intrupare venita din eternitate. De aceea, omului ii ramane privilegiul cugetarii, care il fereste de dorintele nemarginte si de ispitirea formelor. in metamorfoza generala exista un singur mesaj important: intelesul i-acelasi la toti dat.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste-ne pe Facebook

Citeste mai mult despre: IMPARAT  MIHAI  EMINESCU  PROLETAR 
Comentarii

Raspunde-i

Comentariul este o idiotenie; eu am spus clar, "zdrobiti oranduirea", nu altceva. Nu stiti sa cititi, faceti-va ospatari...

Adauga comentariul tau
 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook
Publicitate pe Studentie.ro ×