PANTAZI

4316 vizualizari  |  Fii primul care comenteaza

Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale Incadrat in randul scriitorilor fantazisti de catre Tudor Vianu (ca si Nicolae Davidescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, Ion Minulescu), Mateiu Caragiale ofera prin scrierea Craii de Curtea- Veche masura talentului si a originalitatii sale. Aparuta in anul 1929, intr-o forma foarte restransa si individualizata, demonstreaza ca scriitorul prefera crearea de atmosfera si de caractere si nu actiunea. Tributara folclorului balcanic, descins din anton Pann, asimilat insa potrivit capacitatii artistice a scriitorului, caracterele proiectate sunt memorabile, unice chiar ca tipicitate si ca realizare artistica. Astfel, povestitorul (scriitorul) Pasadia si Pantazi cei trei crai (termenul trebuie inteles si in sens poetic) traiesc aventuri nocturne, simbolice, in jurul bisericii Curtea-Veche unul dintre cele mai vechi puncte de atractie ale Bucurestiului de altadata, ei reprezentand, in acest mod, un simbol al decadentei si ruinei. Tudor Vianu, noteaza in Arta prozatorilor romani in legatura cu tema operei si simbolistica personajelor: Craii de curtea-Veche este o incercare de restitutie a vechiului regim in declin, construit pe opozitia simetrica a doua categorii: vechea aristocratie, in faza ei de disolutie boema si esteta, perpetuand amintirile de trufie ale sangelui cuceritor, a anticelor stirpe domnitoare, dupa cum suna cuvantul deseori si in mod caracteristic intrebuintat... Cartea este structurata in patru parti, fiecare avand cate un motto semnificativ. Mai intai scriitorul foloseste ca motto general cuvintele lui Raymond Poincare (18601934, avocat si om politic francez, presedintele Republicii Franceze intre 19131920): Ce vreti, suntem aici la portile Orientului, unde totul se infatiseaza mai putin grav... Prima parte se intituleaza Intampinarea crailor si se deschide tot cu un motto in limba franceza: ...ne stransesem la carciuma. Partea a doua se intituleaza simbolic Cele trei hagialacuri avand ca motto: Ce lucru frumos, draga prietene sunt calatoriile... (din Diderot). Capitolul releva initierea evadarilor crailor in timp si spatiu, cautarea esentelor spirituale, dar si coborarea spre decadenta si moarte. Astfel, primul hagialac se realizeaza in spatiul in care istoria se confrunta cu mitul la leaganul civilizatiilor stravechi, craii urmarind sa patrunda adanc in transcendent, pe gurile de rai pierdute si cu ochii atintiti spre marea neprihanita; al doilea hagialac simbolizeaza masura decadentei artei; iar ultimul hagialac al treilea are semnificatia purificarii, cand exilul lor pamantesc va lua sfarsit. Visul final al naratorului este credinta in divinitate a crailor care pentru pacate au cumpana deosebita si inseala la cantar. Partea a treia este denumita Spovedanii, avand ca motto: ...intelept cetatean al vastului univers (de la Fontaine), iar Partea a patra, Asfintitul crailor, avand ca motto cuvintele scriitorului (gastronom) francez, autorul unui Almanah al gurmanzilor, Charles Monselet (18251888): Veti fi invitati in caminele familiilor, vom descrie interioare domestice, vom face drama burgheza, vom cladi ziduri de aparare mari si mici. Finalul romanului (partea a patra) este semnificativ pentru faptul ca cei trei crai in ciuda naratorului sunt condusi nu spre mantuire, spre pocainta, spre apoteoza, ci spre mocirla, spre desfrau si pierzanie, de catre Pirgu cel hidos: Se facea ca la o curte veche, in paraclisul patimelor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urma oara vecernia, vecernie muta, vecernia de apoi. In lungile mante, cu palosul la coapsa si cu crucea pe piept si afara de scarlatul tocurilor, invesmantati, impanglicati si impanosati numai in aur si verde, verde si aur, asteptam ca surghiunul nostru pe pamant sa ia sfarsit. O lina cantare de clopotel ne vestea ca harul dumnezeiesc se pogorase asupra-ne: rascumparati prin trufie, aveam sa ne redobandim inaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevazuti coborasera prapurele instemate si una cate una se stinsesera cele sapte candele de la altar. Si plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol. Inaintea noastra, in port, baltat de mascarici, scalambaindu-se si schimonosindu-se, topaia de-a-ndaratele, fluturand o naframa neagra, Pirgu. Si ne topeam in purpura asfintitului.... Lumea veche este reprezentata prin Pasadia si Pantazi, apoi, lumea noua, printr-un exemplar infam, numitul Pirgu, asociat ma-rilor orgii si intenselor visari ale precedentilor poate din obscura atractie a acestuia catre tipul superior de umanitate, dar, mai sigur din pornire amarnica si deznadajduita a acestui tip de a degusta in tovarasia infama spectacolul apusului sau tragic si maret. Ce este nobil si trufas este bun; ce este plebeian si las este rau. Dupa T. Vianu, viziunea deplina a crailor se rezolva in apoteoza visului gnomic povestit in grandoare catre sfarsitul cartii, frumos moment al frazei fantaziste, in care craii de Curtea-Veche, Pasadia si Pantazi, impreuna cu autorul, intreprind calatoria din urma pe puntile arcuite spre Eternitate, precedati de dantul scalambaiat al lui Pirgu: ...Rascumparati prin trufie, aveam sa ne redobandim inaltele locuri. (s.n.) Spre deosebire de tatal sau, Ion Luca, Mateiu Caragiale pune gravitate si poezie in infatisarea crepusculului maret si solemn al unei lumi ce apartine trecutului iremediabil, dar in care prozatorul-poet traieste mai bucuros decat in prezent. Starea de visare il apropie de M. Eminescu. Proza sa insa este lipsita de spiritul autoh-ton, mai ales a celei taranesti. Predilectia scriitorului se indreapta spre veacul al XVIII-lea, un veac plin de levantinism galant, in care se intersecteaza doua lumi: una a apusului fanariot cu aventurieri, risipitori de averi pentru satisfacerea luxului si desfraului, sarlatani, si alta a inteligentelor rafinate, cumpatate, pline de distinctie. G. Calinescu in Istoria literaturii romane, incadrandu-l pe Mateiu Caragiale in randul curentelor de avangarda dadaisti, suprarealisti, ermetici caracterizand Craii ca niste stricati subtiri, amestec de murdarie si sublim, cel putin intrucat priveste pe Pasadia si Pantazi, subliniaza contextul semi-balcanic si semi-occidental al Bucurestilor, unde finetea cea mai rafinata se amesteca cu injuratura si pofta grosolana. In acest context, Tudor Vianu remarca originalitatea stilistica data de contrastele lexicului, care exprima gravitate, solemnitate, demnitate, marinimie, avant, duh; nostalgie, farmec etc. proprii vietii nobile si curate ale spiritului si termeni josnici, ai urateniei fizice si morale; ai viciului si miselniciei culesi din argoul mahalalelor sau dintr-un vechi fond de turcisme, cu nuanta de dispret: trasneli, mardeiasi, codosi, tate, teleleici, sanchiu, rable, geamale, baldare, balcaze etc.. Se intrepatrund in opera ca doi afluenti care se varsa in Craii de Curtea-Veche puterea de a adora si aceea de a uri, de a dispretui. Iata ca limbajul se contureaza si aici ca moda-litate principala de caracterizare a personajelor. Aceasta il face de fapt pe G. Calinescu sa aprecieze ca Mateiu Caragiale este un poet si ca scrierea lui valoreaza prin ceea ce sugereaza. Realitatea se transfigureaza, devine fantastica si un fel de neliniste de Edgar Poe agita pe acele secaturi ale vechii capitale romane. De aceea scriitorul trebuie pus mai degraba in grupul suprarealistilor (s.n.), date fiind atentia lui pentru elementul inefabil, ancestral, apartinand fondului obscur. Din toata scrierea, apreciaza Calinescu, se desprinde o savoare ciudata. Mateiu Caragiale este si el promotor al balcanismului literar, acel amestec gros de expresii mascaricioase, de impulsuri lascive, de constiinta a unei ereditati aventu-roase si tulburi, totul purificat si vazut mai de sus de o inteligenta superioara, desigur cea a scriitorului care se constituie si el ca parte a intregului operei. Pantazi, sau Panta, ascunde sub un nume de imprumut pe urmasul unor pirati din arhipeleagul grecesc, si care, prin Zuani cel Rosu, primul talhar de apa cunoscut in familie, descendent din barbarii normanzi, este inrudit cu o veche casa siciliana care poarta pe stema Pardosul. Eroul are si el in sange demonul ratacirilor pe mari si oceane, al aventurii care-l facuse sa toace doua averi uriase, prins de o nefericita si stranie dragoste, in urma dezamagirii apucand calea unei cumplite destrabalari, disparand fara urma. Scriitorul da multe detalii in legatura cu Panta, printre care retinem pentru caracterizarea sa casa in care locuia, interioarele acesteia. Astfel, scriitorul precizeaza ca Pantazi locuieste intr-o cladire ce apartinea regelui Carol, la o fratuzoaica batrana care inchiriase doua incaperi, bogat mobilate in gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon in fata si o odaie de dormit in fund, despartite printr-un geamlac inalt. La belsugul de abanos, de matasarii, de catifele si de oglinzi acestea de toata frumusetea, fara rama si cat peretele iubirea de flori a chiriasului, impinsa pana la patima, adauga o nebuneasca risipa de trandafiri si de tiparoase... Autobiografia lui Pantazi, subliniaza G. Calinescu, este remarcabila tocmai prin strania imbinare de Orient si Occident. Contrastul din firea lui Pantazi creeaza in contextul operei un suspans, o oarecare teatralitate identificabile in intreaga opera. Si alte detalii contureaza portretul lui Pantazi, ceea ce-l face pe Tudor Vianu sa-l compare cu unul din portretele Renasterii, in care armoniile serii se rostesc inca o data: In apriga inviorare a vietii, bete de umezeala si pustie cu desavarsire, gradina dezvelea spre seara cand se insesina vremelnic, frumuseti nebanuite. Si in cea mai minunata dintre seri avui pe podul cel mare al lacului placuta surprindere de a-mi regasi amicul. Rezemat de subredul parmalac, el isi atintea privirea asupra albei scanteieri a luceafarului rasarind. Vorbirea inflorita si savanta, cum o califica T. Vianu, releva un om adepat la izvorul tuturor cunostintelor, impletind in bogata-i ghirlanda nobile flori culese din literatura tuturor popoarelor si care suna ca o adevarata muzica de un farmec si o distinctie dintre cele mai rafinate: vorbea masurat si rar, imprumutand spuselor cat de neinsemnate farmecul glasului sau grav si cald pe care stia sa-l mladieze si sa-l invaluie, sa-l urce sau sa-l coboare cu o fericita maestrie. L-am insotit, ascultandu-l cu o placere crescanda in umbra acelei seri aproape mistice careia el ii rasfrangea in ochi albastrul adanc si in intreaga faptura sa, linistea nesfarsita. Pantazi a disparut discret condus de scriitor: Seara insoteam pana la granita pe un gentlemen ras si cu barbeti scurti, in tinuta eleganta de calatorie un strain. Stam in vagonul restaurant la o masa, fata de fata, si nu gaseam sa ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorase repede. Si mi-am adus aminte de acela care incetase sa mai fie, de omul ce-mi paruse un prieten de cand lumea si adesea chiar un alt eu-insumi, de Pantazi, cand m-a intrebat ce s-ar putea sa bem. (C.B.)

Daca ti-a placut acest articol, urmareste-ne pe Facebook

Citeste mai mult despre: PANTAZI 
Adauga comentariul tau

Studentie.ro iti recomanda

PROCESUL DE FRANZ KAFKA PROCESUL DE FRANZ KAFKA
 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook
Publicitate pe Studentie.ro ×