RADU G. TOPESCU - ISTORIA TRAGICA SI GROTESCA A INTUNECATULUI DECENIU LITERAR NOUA

1. Studiul lui Radu G. Teposu semnaleaza principalele trasaturi ale postmodernismului: reluarea parodica a traditiei, atitudinea de ironica acceptare a scriiturii, detasarea auctoriala, rasturnarea valorilor prin demitizari si mitologizari nea steptate. 2. Prin caracterul sau sintetic si prin rigoarea informatiei, poate fi considerat primul studiu pe aceasta tema din cultura romana. Tema Studiul sintetizeaza principalele trasaturi ale postmodernismului, ilustrandu-le cu operele scriitorilor optzecisti. Continutul Studiul deschide Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua, o lucrare critica despre literatura generatiei anilor, 80. Dupa cum o spune si titlul, Semnele schimbarii. Postmodernismul, studiul defineste perioada ca pe una de criza, motivand acest lucru prin apetenta scriitorilor fata de parodie, ostentatie, teribilism retoric etc. Comentariul Semnele schimbarii. Postmodernismul face parte dintr-o interesanta si ampla prezentare a literaturii din ultimele doua decenii, intitulata sugestiv si in ton cu estetica postmodernista, Istoria tragica&grotesca a intunecatului deceniu literar noua (1993). In introducerea acestei istorii, Radu G. Teposu analizeaza minutios fenomenul, definindu-i principalele directii. In privinta postmodernismului, exista mai multe pareri, unele punand semnul identitatii intre literatura generatiei 80 artificioasa, ridicata pe un culturalism eclectic , altele negand deschiderea si amploarea de curent a ostmodernismului, considerandu-l doar o tendinta. In literatura actuala, se manifesta obsesiv intoarcerea la traditie intr-un mod polemic si cu dorinta de a recladi cu detasare structuri vechi in forme insolite. In jurul acestei predispozitii se poate vorbi despre un postmodernism romanesc. Situandu-l pe Alexandru Musina printre primii care au vorbit la noi despre poezie postmoderna, criticul stabileste ca punct de pornire generatia 80, Istoria... uprinzandu-i, de altfel pe principalii poeti ai perioadei: Mircea Cartarescu, Virgil Mazilescu, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Musina, Florin Iaru s.a. In opinia sa, principala trasatura a poeziei postmoderne o constituie clectismul intentionat: Insa tocmai aceasta asumare deliberata a totalitatii face specificul noii poetici. Un eclectism irigat in permanenta de ironie, in care se prefigureaza o noua paradigma si care sugereaza, in fond, un nou model cosmologic. Prin ostentatia generala, postmodernismul deconspira o criza a scriiturii si dorinta de a o elimina. De aici provine impunerea unor toposuri, delimitarea uneori artificiala a instantelor discursive, retorismele, ironia accentuata si stilul parodic. Dintre acestea, este de parere criticul, ironia se situeaza in prim-planul preocuparilor. Daca pentru romantici de pilda, pentru Eminescu ironia constituia o latura a satirei, dar si o atitudine existentiala a fiintei romantice, pentru scriitorul ultimelor decenii si chiar pentru cel al generatiei 70, ironia reprezinta o cale pentru eul creator de a se situa intr-o postura detasata, intr-un loc bine determinat intre realitate si scriitura: Ironia este anticrestina, exclude adica utopia dogmatica, increderea oarba in stupizeniile metafizice in genul vietii de apoi. Simte mereu marginea lucrurilor, pe care, daca n-o atinge, o inventeaza. Asadar presupune o permanenta stare de alerta, caci rolul ironiei in poezie seamana cu cel al unui du rece. Constructiva prin jocurile spirituale pe care le include, ironia anunta o poetica intemeiata pe pionierat, in care totul poate fi luat de la capat, in care structurile pot fi reinventate. Radu G. Teposu respinge temerile schimonosite care spun ca ironia va distruge totul si va impinge poezia spre sterilitate si spirit destructiv. Dialogul extratextual dintre scriitorul postmodern si inaintasii sai se transforma intr-un joc de persiflare, individualizat in poezie prin plasmuirea unei viziuni poetice insolite: Relativizarea normelor, a canoanelor, in care ironia a jucat un rol esential, a dus la o alta constiinta estetica. In acest sens, spiritul ironic merge mana in mana cu caracterul metatextual si autoreferential al poeziei tinere. El exprima nu doar o viziune artistica, ci si una metafizica. Cine l-a omorat pe Dumnezeu: nu ironia? Asa s-a ajuns la pulverizarea instantelor transcendentale, la abolirea fictiunilor native care au terorizat constiinta umana. Fiind antidogmatica, ironia se opune oricaror forme de opresiune, deci si canoanelor artistice. Canoanele se schimba sub presiunea acestei viziuni de bulversare generala. In poezia postmoderna, nimic nu mai are credit, in sensul ca, indepartat de creatia sa, situat in afara ei, artistul creeaza avand constiinta ca textul este o elaborare a mintii, mai precis, criticul spune ca, pentru postmodern, totul poate fi luat de la capat, zambind, cu ochii deschisi, cu gandul limpede ca un simplu text e tot facutul. Cu aceasta afirmatie, care il evoca pe Ion Barbu, Teposu parodiaza subtil, in maniera postmodernista, chiar una dintre tehnicile acestui curent: reluarea parodica si reasezarea in contexte noi si socante a unor sintagme intrate de multa vreme in constiinta generala. Parodia este, desigur, un mod de a intra in dialog cu scriitorii clasici, dar si de a avertiza asupra nevoii de rearanjare a valorilor. Or, studiul lui Radu G. Teposu insista tocmai pe aceasta functie a literaturii optzeciste de a anunta intrarea intr-o alta era estetica. Incalcarea canoanelor fiecarei specii constituie o incercare de a diversifica literatura actuala si exprima dorinta de a gasi o noua formula epica. Mitologizarea ostentativa a lucrurilor comune, gustul pentru experiment, ilustrat adeseori prin impletirea continutului cu viziunea auctoriala asupra metodelor de creatie, sunt puse pe seama excesului ludic, evident venit din ironie. Studiul prezinta interes in special pentru rolul lui de manifest literar care sintetizeaza pentru prima oara elementele esteticii postmoderne. Dupa aparitia cartii Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua, se declanseaza o adevarata obsesie pentru postmodernism, devenit tema de capatai pentru multi dintre criticii ori scriitorii contemporani. Referinte critice Nu mai putem crede astazi in ceea ce credea modernitatea. De aceea, cred eu ca se poate vorbi acum de postmodernitate. Nu este vorba despre o noua epoca de dupa modernitate, care sa fie mai moderna. Dar este epoca unei pluralitati a temporalitatii, a istoricitatii diferite. Aceasta da sensul a ceea ce este postmodernitatea. Din punct de vedere filozofic, este forta de a elabora, de exemplu, o notiune de adevar care sa nu mai fie atat de exclusiva fata de celelalte adevaruri. Eu trebuie sa cred in adevarul meu, asa cum zice Nietzsche, trebuie sa continui sa visezi, stiind ca visezi. Si nu este deloc usor sa fii tolerant, pluralist si democratic. (Gianni Vattimo fragment dintr-un interviu acordat lui Tudorel Urian, in revista Cuvantul, nr.10, oct. 2000, p. 5)