Factorii de productie

1. Munca

1.1. Piata muncii si somajul
Piata muncii corespunde ansamblului ofertelor de munca ce emana de la intreprinderi (cererea de munca) si ansamblului cererilor de munca ce emana de la populatia activa (oferta de munca). Raportul intre cererea si oferta de munca pe piata poate conduce deci la trei situatii distincte:
       

1. Ocuparea deplina sau echilibrul pe piata muncii. Aceasta nu inseamna ocuparea intregii populatii active, si descrie o situatie in care somajul ramane la un nivel scazut (3-4%). Este un somaj incompresibil, numit somaj frictional, cauzat de neconcordantele, asperitatile intre cererea si oferta de munca, provenite din circulatia precara a informatiei, mobilitatea lucratorilor etc.
       

2. Subocuparea sau somajul involuntar este o situatie in care cererea de munca a intreprinderilor nu ajunge pentru a satisface oferta de munca a populatiei active.
       

3. Penuria de mana de lucru este, bineinteles, situatia inversa celei anterioare.
Subocuparea si penuria pot coexista intr-o economie. Putem intalni subocupare in anumite ramuri sau pentru anume meserii si penurie in altele.

Pe piata muncii, oferta si cererea se ajusteaza gratie flexibilitatii salariului real. Oferta de munca creste o data cu cresterea acestuia, iar cererea scade. Intreprinderile vor cumpara ore-munca pana cand salariul de echilibru va fi egal cu productivitatea marginala a muncii (productia ultimei ore-munca cumparate). Altfel spus, intreprinderea angajeaza pana cand ultimul angajatii aduce tot atata venit cat reprezinta costul angajarii lui, productivitatea muncii fiind descrescatoare dincolo de un anumit prag.

Somajul involuntar nu poate fi deci de durata. El se poate reduce gratie flexibilitatii in scadere a salariului. Daca totusi somajul dureaza inseamna ca piata muncii este impiedicata sa functioneze. Anumite rigiditati blocheaza ajustarea spontana a pietei. Acestea sunt, in principal, urmatoarele:
- existenta unui salariu minim pe economie, care impiedica angajarea de muncitori putin calificati, in masura in care nivelul salariului minim este superior productivitatii acestora;
- existenta sindicatelor salariatilor, care functioneaza ca un monopol pe piata muncii, impunand intreprinderilor un nivel de salarizare care nu mai scade (apararea puterii de cumparare);
- conventiile colective (acorduri intre patronat si salariati pe ramuri productive). Acestea deconecteaza evolutia salariilor de cea a productivitatii, planificand o crestere continua si regulata a salariilor, functie de vechimea in munca si de evolutia costului vietii. Costul muncii devine atunci un cost fix in locul unuia variabil. Piata este anchilozata.

Conform economistilor monetaristilor exista o rata naturala a somajului, un nivel sub care nici o politica economica de relansare nu ar putea cobori in mod durabil. De asemenea, economistii neoliberalii pun in evidenta existenta unui somaj voluntar (Job search), datorat cautarii unui loc de munca mai bun. somerul prospecteaza piata muncii ramanand in cautarea unui loc de munca mai bun cata vreme castigul sperat va fi superior costului cautarii. somerul voluntar este cel care refuza sa fie angajat la salariul de echilibru, deci propus pe piata.

Pentru economistul Keynes, nu exista o veritabila piata a muncii, ci un nivel global al locurilor de munca, ce depinde de nivelul productiei, el insusi stabilindu-se in functie de nivelul cererii efective. Deci Keynes considera somajul ca fiind cauzat de o cerere globala insuficienta si numai o politica economica avand ca obiectiv ocuparea deplina poate sa il resoarba. De altfel, politicile keynesiste de dupa razboi au reusit, in buna masura, sa reduca somajul la un nivel rezonabil, insa cu pretul scaparii de sub control a altor variabile, si in primul rand a inflatiei.