CURS ISTORIA SECOLULUL XX: EVUL MEDIU

Incarcat la data: 17 Ianuarie 2009

Autor: luminita carol

Pret: 50 credite

5 (1 review)
Istorie Universala (secolele XIV-XVII) - suport de curs - Structuri politice la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie Desi relatii de tip politic exista in cadrul tuturor tipurilor de organizatii umane, prin consens se considera ca sfera politicului se manifesta prin excelenta la nivelul structurilor statale. Definirea statului a ridicat deseori dificultati atat la nivelul vietii cotidiene, cat si la cel al stiintelor socio-umane. Definitiile oferite de unele dictionare sunt fie partiale, fie excesiv de prudente. in cadrul politologiei exista tendinta de a defini statul printr-o raportare exclusiva la formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme sa fie considerate pre-statale, sau chiar non-statale. in ceea ce ne priveste vom manifesta reticenta fata de aceste forme de a absolutiza experiente istorice relativ recente, si vom propune o definitie mai larga, capabila sa includa si statele din perioadele pre-moderne. in acceptiunea noastra, statul este un ansamblu de institutii care exercita oficial puterea pe un anumit teritoriu si asupra unei anumite populatii. In lumea medievala au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. O prima clasificare, pornita de la distinctiile constitutionale moderne, distinge intre monarhii si republici. in mod evident, in lumea medievala au prevalat statele de tip monarhic, in timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degraba exceptii; de altfel, chiar si unele dintre orasele-state de tip republican au avut in frunte demnitari purtand titluri extrase din terminologia politica a monarhiilor, cum ar fi Venetia, condusa de un doge (termen derivat de la duce). Pornind de la experienta (vest-)europeana, de obicei se considera ca in evul mediu timpuriu au prevalat tendinte de faramitare politica, care au culminat prin destramarea statului carolingian in secolele IX-X si prin slabirea grava a puterii regale intr-un mare numar de state, dupa care, la date diferite, in multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politica, proces care a avut doua componente majore: unificarea teritoriala si constructia unor institutii care au asigurat exercitarea durabila a puterii centrale. De multe ori, procesul de centralizare politica a necesitat asigurarea de catre monarhie a colabrarii diverselor stari sociale privilegiate, colaborare statuata prin convocarea unor adunari de stari. in unele state, aceste adunari de stari s-au institutionalizat, ceea ce a determinat pe istorici sa vorbeasca de veritabile "monarhii ale starilor". in alte cazuri, monarhii au izbutit sa evite limitarea puterii lor de catre adunarile de stari, si concentrarea intregii puteri politice la nivelul regalitatii a determinat pe istorici sa vorbeasca despre monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecaruia dintre aceste concepte, precum si intregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasa critica este aceea a absolutizarii unui numar mic de experiente istorice, covarsitor vest-europene, si neluarea in considerare a diversitatii situatiilor istorice concrete din perioadele medievala si moderna. In ceea ce ne priveste, vom prefera sa evidentiem existenta urmatoarelor tipuri principale de entitati politice: -sefiile traditionale de tip tribal -monarhiile teritoriale -republicile urbane Desigur, aceasta tipologie nu acopera absolut toate tipurile de state. La sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie au existat si state care nu se incadreaza perfect in nici unul dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal continea o serie de elemente de natura monarhica, inclusiv principiul infailibilitatii papei ca sursa a absolutismului papal, dar functiona pe principii antidinastice (papii erau alesi si obligati la celibat, ceea ce bloca transmiterea puterii catre eventualii descendenti). Totodata, Provinciile Unite s-au organizat in 1579-1581 ca o federatie teritoriala a 7 provincii, depasind astfel cadrele urbane si substituind regelui Spaniei pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter, adica "regent"), ale carui puteri au fost insa drastic limitate, astfel incat per total structura politica era mai apropiata de o republica decat de o monarhie. Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusa de noi mai sus acopera totusi cea mai mare parte a entitatilor statale existente in perioada studiata de noi. 1. Sefiile traditionale de tip tribal erau inca larg raspandite. Instabilitatea lor structurala, ca si absenta multor institutii considerate a fi esentiale pentru orice stat, face ca multi istorici si politologi sa le considere mai degraba "formatiuni pre-statale". Aceasta nu inseamna insa ca ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfarsitul evului mediu si de la inceputurile epocii moderne. Asemenea sefii precumpaneau in largi parti ale Asiei centrale, nordice si sud-estice, in Africa Neagra (sud-sahariana), in cea mai mare parte a Americii, in Australia si in Oceania; mai mult, asemenea sefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordica, rasariteana si sud-estica, desi aici ele fusesera aproape cu totul eliminate, subordonate sau marginalizate de catre diversele monarhii teritoriale. Aceste sefii se bazau pe puterea militara si/sau pe carisma pe care o dobandea un lider al unei comunitati tribale. De multe ori, un asemenea lider reusea sa subordoneze mai multe comunitati, alcatuind efemere "uniuni de triburi", care in scrieri ale contemporanilor si eventual in scrieri ale istoricilor de mai tarziu sunt numite "monarhii" sau "imperii". Marea problema pentru acesti lideri era asigurarea continuitatii puterii lor. Acest obiectiv era deseori intr-o relatie complexa si contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunitati. Astfel, convertirea unei "sefii" intr-o putere monarhica era mai usoara la nivelul unor comunitati restranse, care se identificau mai usor cu liderul lor, decat in cadrul unor "uniuni de triburi" unde animozitatile acumulate in timp intre triburi puteau rabufni compromitand orice constructie politica; pe de alta parte insa, ramanerea la un cadru tribal restrans putea mari vulnerabilitatea fata de eventuali cuceritori din afara. Solutiile gasite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au fost diverse. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana (secolele VIII-XI), Mali (secolele XIII-XIV) si Songhai (secolele XV-XVI). Desi existenta unui "regat" Ghana pare sa fie atestata inca din secolul IV, constituirea sa ca "imperiu" a avut loc dupa instalarea arabilor in Africa de Nord, si dupa ce negustorii arabi au descoperit faptul ca la sud de Sahara apuseana puteau fi gasite aur, sclavi si fildes. Traversarea Saharei necesita insa un efort considerabil, iar la sud de Sahara siguranta negustorilor depindea de bunavointa localnicilor. Sefii din Ghana, si mai tarziu cei din Mali si Songhai, au realizat avantajele cooperarii cu negustorii arabi. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene si a negustorilor, cu conditia ca acestia sa vina sa efectueze tranzactiile numai la curtea lor. Pentru asigurarea monopolului tranzactiilor, ei au ordonat triburilor supuse sa le predea toate pepitele de aur, acordand in schimb inlesniri la nivelul tributurilor in bunuri de folosinta directa, cum ar fi fost cerealele si animalele. Pe de alta parte, ei au schimbat aurul pe arme, "bunuri de prestigiu" (in principal textile si podoabe) si sare. "Bunurile de prestigiu" le-au ingaduit sa cumpere loialitati, ceea ce, impreuna cu armele performante aduse de arabi, le-a conferit o neta superioritate militara asupra rivalilor sud-saharieni. Victoriile militare au condus la constituirea unor veritabile "imperii", si totodata la aparitia unui disponibil de prizonieri, care, in loc sa fie ucisi sau sa ramana un posibil factor perturbator la sud de Sahara, au fost "exportati" in lumea arabo-islamica. Desigur, in momentul constituirii "imperiilor", Ghana, Mali sau Songhai au incetat sa mai fie simple sefii traditionale de tip tribal. Pe de alta parte, ele au format state de un tip special, diferit de monarhiile teritoriale clasice, bazate esentialmente pe exploatarea producatorilor agricoli. Daniel Chirot a rezumat in felul urmator functionarea acestor sisteme politico-economice "comunitar-comerciale": "(1) Exista un stat care impune un tribut populatiei rurale. (2) Acest tribut este, totusi, de valoare redusa, iar statul "pluteste" deasupra populatiei rurale, interferand foarte putin cu viata comunitatii satesti. (3) Principala sursa de venituri pentru stat este reprezentata de taxele asupra comertului. Acest comert se bazeaza in principal pe articole de lux ce se afla in tranzit prin teritoriul controlat de stat sau pe marfuri relativ rare si scumpe, cele din urma produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. in acest ultim caz, activitatile extractive necesita un volum de munca relativ redus din partea populatiei locale [...] (4) Satele continua sa isi desfasoare existenta in conditii care aproximeaza "comunismul primitiv". Ele se bazeaza pe proprietatea comuna, sau de tip tribal, comunitatea sateasca fiind relativ autarhica si inchisa fata de lumea exterioara. (5) Diferentierea sociala este pronuntata la nivelele superioare ale aparatului de stat, care detine monopolul asupra colectarii tributului si asupra impozitarii comertului. Elita conducatoare, seful statului si curtea sa de nobili sunt astfel, in primul rand, colectori de tributuri si taxe, mai putin latifundiari sau mari proprietari de sclavi. [...] in mod firesc, elita este redutabila din punct de vedere militar, pentru a-si putea asigura monopolul asupra comertului si tributului - insasi existenta sa depinzand de aceasta. (6) in comunitatile satesti, pe de alta parte, societatea este relativ nediferentiata si straina de viata politica, de asemenea ne-implicata direct in viata economica a statului. (7) Aceasta situatie nu trebuie confundata cu cea a "statului hidraulic" descris de Wittfogel, in care statul controleaza populatia rurala in mod efectiv si contribuie in mod decisiv la organizarea economiei agrare. Si nu trebuie confundata nici cu cea a economiei sclavagiste, in care elita trebuie sa reduca la sclavie o parte considerabila a populatiei pentru a produce un surplus economic substantial. in fine, nu trebuie confundata nici cu feudalismul, in care statul este descentralizat si nobilimea stapaneste in mod direct satele si populatia rurala. Statul comercial pur este in acelasi timp mai centralizat si mai superficial decat statul feudal" . Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci si Cartagina, Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa rasariteana din secolele VII-X, Rusia Kieveana (pana in secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizatia Maya, precum si tara Romaneasca si Moldova in prima faza a existentei lor (pana in secolul al XVI-lea) . Evident, functionarea statelor "comunitar-comerciale" depindea de comertul la mare distanta. Pentru facilitarea acestui comert, suveranii cautau sa atraga negustorii straini, si sa asigure coexistenta fara frictiuni majore a unor populatii de religii si stiluri de viata diferite. Cand insa dintr-un motiv sau altul comertul la mare distanta nu mai functiona, sau aducea mai putine venituri, singura sansa de supravietuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai intensiva a producatorilor agricoli aflati pe teritoriul lor. Uneori aceasta tranzitie spre monarhiile teritoriale clasice reusea, alteori ea esua, si in acest caz "imperiile" se destramau relativ rapid. 2. Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventa de organizare politica in evul mediu ca si in epoca moderna timpurie. De regula, ele luasera nastere prin impunerea stapanirii unui grup cu un potential militar ridicat asupra unui teritoriu relativ intins si asupra unei populatii cuprinzand un numar relativ mare de producatori, majoritatea agricultori. Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: imparat, sah, calif, sultan, rege, tar, cneaz, domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societatii puteau fi si ele extrem de diverse. Dincolo insa de aceasta diversitate, aceste monarhii aveau in comun faptul ca in cadrul lor societatea era divizata in: - monarh, care de cele mai multe ori clama ca puterea sa este de origine divina si ca dreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei) - una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat, care aveau atributii speciale in functionarea aparatului de stat si beneficiau (prin intermediul statului, sau numai cu garantia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane - majoritatea populatiei, formand categoria supusilor, care puteau avea statute sociale diverse, dar care aveau in comun faptul ca trebuiau sa cedeze o parte din roadele muncii lor fie direct categoriilor privilegiate, fie statului Unele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte intinse si isi afirmau vocatia universala, adica idealul de a cuprinde in cadrul lor intreaga lume, sau macar intreaga lume apartinand unei anumite arii de civilizatie. in evul mediu si in epoca moderna timpurie, asemenea monarhii cu vocatie universala au fost Imperiul Chinez, statele care se revendicau de la traditia imperiala romana (Bizantul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German), Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, statul Inca, sau chiar monarhia alcatuita de Carol Quintul in secolul al XVI-lea. Un caz particular de putere cu vocatie universala a fost reprezentat de catre papalitate. Enumerarea de mai sus nu este exhaustiva, un plus de eruditie putand completa lista exemplelor. Pe de alta parte, vocatia stapanirii universale era de cele mai multe ori mai degraba teoretica decat un program concret de cucerire integrala a lumii. Desigur, inainte de expeditia de cucerire a lui Batu in Europa rasariteana si centrala (1236-1242), unul dintre conducatorii mongoli putea spune ca expeditia va merge pana "unde ajunge copita calului", dar practic si cei mai aprigi cuceritori trebuiau sa recunoasca existenta altor state, si foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolice de regi, vasalizarea suveranilor a caror cooperare era preferabila unei confruntari etc.) pentru a concilia ideologiile stapanirii universale cu exigentele realismului politic. Pe langa monarhiile cu vocatie universala, in evul mediu si in epoca moderna timpurie au existat si un numar foarte mare de monarhii cu vocatie limitata, ai caror conducatori au avut o viziune mai modesta asupra rolului lor, si au preferat sa-si limiteze pretentiile la stapanirea unui numar finit de teritorii. Desigur, aceasta formula ingaduia mai multa flexibilitate in stabilirea relatiilor dintre state, dar nu trebuie sa ne imaginam ca monarhiile cu vocatie limitata se abtineau de la a duce o politica de cuceriri atunci cand prilejul parea favorabil. Dintre monarhiile cu vocatie limitata am aminti aici regatul Frantei, Anglia, Polonia, Cehia, Ungaria, tara Romaneasca, Moldova, Suedia, Danemarca, Scotia, Portugalia, ca si multe state extra-europene. 3. Republicile urbane erau o forma relativ putin raspandita de organizare politica in evul mediu si in epoca moderna timpurie. Aceste republici urbane nu prezinta continuitate fata de orasele-stat antice, ci sunt creatii politice specifice lumii medievale. De regula, ele au luat nastere acolo unde succesul miscarii comunale a ingaduit oraselor sa dobandeasca o autoguvernare deplina, si unde slabirea autoritatii statale a facut ca autoritatea monarhiilor teritoriale sa cada in desuetudine. Exemplul clasic este Venetia, situata multa vreme sub dependenta bizantina, dar care a reusit in secolele XI-XII sa devina independenta fata de Bizant, evitand totodata dependenta fata de imparatii romano-germani sau fata de papalitate. Alte orase-state au aparut in aceeasi vreme in Italia, Germania si tarile de Jos, dar cele mai multe au continuat sa recunoasca o suzeranitate nominala fie imparatilor romano-germani, fie altor principi teritoriali. Din punctul de vedere al organizarii institutionale interne, republicile urbane, la fel ca si orasele cu diverse grade de autonomie, dar lipsite de independenta deplina, erau conduse de anumiti magistrati alesi, purtand diverse titluri cu rezonanta nobiliara sau antica (doge, consul, podesta etc.), precum si de unul sau mai multe consilii. Din punctul de vedere al grupurilor sociale care controlau din punct de vedere politic orasele, regimurile politice urbane sunt indeobste clasificate in: - regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare) - regimuri corporative - regimuri ale senioriei personale Desi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor orase-stat, circumstantele istorice au facut ca unele dintre republicile urbane sa-si extinda teritoriul, mai intai asupra zonei rurale imediat inconjuratoare (asa-numitul contado), apoi asupra altor orase si uneori chiar asupra unor provincii intregi, mai apropiate sau mai indepartate. De exemplu, Venetia a cucerit in secolele XII-XV un important imperiu colonial pe tarmurile Marii Adriatice si in bazinul oriental al Mediteranei, precum si in nord-estul Italiei (asa-numita Terra Ferma). Si alte republici urbane, cum ar fi Florenta sau Genova, si-au constituit si ele stapaniri teritoriale semnificative, desi nu la fel de intinse ca ale Venetiei. in asemenea cazuri, republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere si/sau dominare a teritoriilor si oraselor subordonate. Spre sfarsitul evului mediu, multe dintre orasele-stat s-au dovedit vulnerabile fata de atacurile monarhiilor teritoriale. De altfel, dezvoltarea artileriei de asediu in a doua jumatate a secolului al XV-lea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejasera eficient multe orase. De aceea, in secolele XV-XVI asistam la subordonarea multor orase fata de monarhii, precum si la transformarea unora dintre republicile urbane in principate teritoriale (exemplul cel mai bun este Florenta, devenita ducat in 1532 dupa capitularea in 1530 in fata unei armate spaniole, apoi mare ducat al Toscanei in 1569). Chiar si Venetia, care a reusit sa-si pastreze independenta pana in 1797, a pierdut o mare parte din imperiul sau colonial in confruntarile cu Imperiul Otoman, si a trebuit sa duca o politica de evitare a unor conflicte majore in Italia. Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Acestea au fost constituite in contextul revoltei antispaniole a tarilor de Jos, atunci cand mai multe provincii si orase au refuzat intelegerea cu regele Filip al II-lea si au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie 1579), iar in 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decazut din calitatea de suveran al tarilor de Jos si si-au proclamat independenta, recunoscuta de Spania in mod oficial abia in 1648. Desi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI-XVIII, desi orase precum Amsterdam aveau o pozitie dominanta din punct de vedere economic, totusi formal statul era o uniune de provincii, iar in adunarile de stari ale provinciilor si in adunarea comuna a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atat orasele cat si teritoriile rurale (de fapt, nobilimea care controla teritoriile rurale). Pe de alta parte, desi autoritatea suprema revenea Statelor Generale, care trebuiau sa respecte drepturile speciale ale provinciilor, o parte din puterea executiva era exercitata de un stadhouder desemnat in mod traditional dintre membrii familiei de Orania; in consecinta, structura politica republicana includea si o demnitate cu trasaturi cvasi-monarhice. Dincolo de varietatea formelor de stat si a institutiilor politice, toate statele au trebuit sa gaseasca solutii pentru a rezolva cateva probleme comune. Prima si probabil cea mai importanta a fost asigurarea monopolului asupra exercitarii legitime a violentei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Aceasta implica atat asigurarea suprematiei fortei militare proprii asupra supusilor din teritoriul respectiv, cat si respingerea incercarilor altor state de a cuceri acest teritoriu. Realizarea monopolului asupra exercitarii legitime a violentei a presupus reprimarea fortelor concurente in exercitarea violentei, inclusiv interzicerea razboaielor particulare ale nobililor, desfiintarea armatelor particulare si a fortificatiilor nobiliare; in aceeasi directie de actiune trebuie inclusa extinderea actiunii justitiei regale asupra tuturor supusilor, prin eliminarea treptata a justitiei nobiliare si a unora dintre privilegiile jurisdictionale ale categoriilor privilegiate. Desi monopolul asupra exercitarii violentei a fost de cele mai multe ori imperfect, statele nereusind sa elimine complet formele sub-statale de exercitare a violentei, cele mai multe dintre aceste forme au fost asimilate crimelor si supuse unei represiuni sistematice. Desi exercitarea puterii depindea in ultima instanta de capacitatea de a reprima cu forta orice opozitie a supusilor, totusi stapanirea numai cu ajutorul puterii militare era o forma costisitoare si riscanta de functionare a statelor. De aceea, toate statele au cautat sa-si asigure intr-o forma sau alta legitimitatea. Legitimitatea este un concept politic ce desemneaza "caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii si organizarii sale) cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzator unor norme juridice, morale sau unor traditii consacrate" . Cu alte cuvinte, legitimitatea reprezinta masura in care o putere politica este considerata acceptabila de catre cei asupra carora ea isi exercita autoritatea. Sociologul german Max Weber a distins trei tipuri de legitimitate, in functie de sursa acestei legitimitati: - legitimitatea rationala (realizata prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prin acord politic) - legitimitatea traditionala (puterea este acceptata deoarece se conformeaza unor cutume fixate treptat in timp) - legitimitatea charismatica (puterea este acceptata datorita unor calitati speciale, sau chiar a unui har special, al persoanei si/sau dinastiei care o exercita) Desi distinctia de mai sus este utila din punct de vedere analitic, in practica oamenii rareori separa cele trei tipuri de legitimitate. Mai important este faptul ca legitimitatea este un proces, respectiv ca ea trebuie permanent innoita (actualizata). Pe de alta parte, desi deseori vorbim despre legitimitate la un mod general, in realitatea istorica se intampla frecvent ca o putere politica sa fie legitima (acceptabila) pentru unul sau mai multe grupuri de supusi, si nelegitima (acceptabila numai in lipsa unei alternative) pentru alte grupuri sociale. Avantajul dobandirii legitimitatii este considerabil pentru orice putere politica. Legitimitatea micsoreaza tensiunile interne din cuprinsul statului si reduce costurile financiare, militare si politice ale exercitarii puterii. Ea ingaduie deci o anumita economie de mijloace, si mareste libertatea de actiune a autoritatii politice. Pentru sporirea gradului lor de legitimitate, statele si monarhii din evul mediu si din epoca moderna timpurie au folosit o gama variata de mijloace, cum ar fi: - afirmarea dreptului dinastic (menit sa asigure excluderea concurentilor); in unele state dreptul dinastic a ramas la un nivel general, prevazand doar legitimitatea ocuparii tronului de catre membrii unei anumite familii sau de catre descendentii unei anumite persoane, in timp ce in alte cazuri reguli ferme au stabilit si ordinea de succesiune in cadrul familiei domnitoare. Desi in majoritatea statelor medievale si moderne timpurii principiul dinastic a prevalat, devenind o parte centrala a culturii politice, au existat si cazuri cand starile privilegiate si-au afirmat dreptul de a alege pe suveran fara a fi legate de principiul dinastic (de exemplu, in Imperiul Romano-German, sau in Polonia dupa stingerea dinastiei Jagiello in 1572). - afirmarea originii divine a puterii monarhului (sau, dupa caz, a legaturii speciale dintre monarh/dinastie si divinitate). Din acest punct de vedere, diversitatea situatiilor concrete este enorma. Marele Inca se considera "fiu al Soarelui". in multe state cu religii politeiste, suveranii se declarau descendenti directi ai unuia sau altuia dintre zei. in mai multe state din Europa crestina s-a adoptat practica ungerii monarhului, ca forma de transmitere a unui har de sorginte divina. in Islam, unde monoteismul era extrem de strict, califii au fost considerati loctiitori ai Profetului si sefi ai comunitatii credinciosilor, deci exponenti ai vointei lui Allah. - afirmarea rolului monarhului de promotor al pacii si de garant al justitiei; in multe cazuri, incurajarea supusilor de a se adresa justitiei regale era si o forma de de-legitimare a oponentilor politici, de impunere a monopolului regal asupra exercitarii legitime a violentei, si de propagare a mitului monarhului "bun". O componenta speciala a acestei strategii a fost afirmarea rolului monarhului de a proteja pe supusi impotriva oricaror amenintari din interiorul si mai ales din exteriorul statului - distribuirea de rasplati pentru persoanele si/sau grupurile sociale care serveau pe monarh; rasplatile, impartite intr-o mare varietate de forme (bani, domenii, functii, ranguri nobiliare, distinctii, privilegii de diverse feluri etc.), reprezentau o forma de cointeresare a elitelor in buna functionare a statului. Discutia referitoare la rasplati ne conduce si la o alta problema comuna tuturor statelor: asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru functionarea aparatului de stat. Fernand Braudel a formulat astfel aceasta sarcina ce se impune oricarui stat: "a controla de aproape sau de la distanta viata economica, a organiza, intr-un chip constient sau nu, circulatia bunurilor, a pune mana mai ales pe o parte notabila a venitului national cu scopul de a asigura propriile lui cheltuieli, luxul lui, <> lui, sau razboiul" . insusirea de catre stat a unei parti semnificative din produsul social, si redistribuirea de venituri catre persoanele si grupurile sociale care serveau statul, sau care trebuiau neutralizate, era complicata in societatile covarsitor rurale, in cadrul carora schimburile comerciale erau reduse, iar auto-consumul absorbea cea mai mare parte a productiei. in societatile descrise mai sus, majoritare in evul mediu, cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi rapite producatorilor directi erau greu mobilizabile, trebuind sa fie insusite si consumate in mare masura la nivel local. De aceea, statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri erau alocate anumitor slujitori ai suveranului (statului), militari si/sau civili, care purtau diverse titluri (feudali in Occident, pronoiari in Bizantul tarziu, ikta-dari in mai multe state islamice, spahii timarioti in Imperiul Otoman etc.). Aceste venituri conditionate de efectuarea anumitor slujbe, numite de sociologi generic prebende, tindeau in timp sa scape controlului statului, si sa se transforme din concesiuni de venituri in proprietati ereditare asupra pamantului si/sau a oamenilor. Pe langa aceste veniturile obtinute prin exploatarea producatorilor agricoli, si care, dupa cum am vazut, erau adesea distribuite ca prebende, suveranii medievali mai dispuneau de veniturile domeniului propriu, de venituri provenind din asa-numitele monopoluri regale - vamile, exploatarea subsolului si baterea de moneda, impartirea justitiei in ultima instanta -, de venituri ocazionale provenite din prazi, confiscari de averi, mosteniri etc. Odata cu sporirea ponderii comertului si cu monetarizarea crescanda a economiei, nevoile de bani ale statelor au crescut, si statele au incercat sa-si sporeasca veniturile banesti. Principalul mijloc folosit a fost impunerea unor impozite, mai intai ca dari extraordinare pentru a face fata anumitor situatii exceptionale (de exemplu, unui razboi cu un adversar periculos), dar care apoi au continuat sa fie percepute in mod regulat si dupa ce situatia exceptionala ce le justificase initial incetase. inmultirea impozitelor, si perceperea lor de la cea mai mare parte a supusilor - existand totusi si anumite categorii privilegiate scutite de unul sau mai multe dintre aceste impozite - a reprezentat o caracteristica esentiala in istoria lumii la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie. Impozitele erau extrem de variate, atat ca natura si mod de percepere, cat si din punct de vedere al cuantumului lor. Economistii clasifica impozitele in: - impozite directe (fie pe persoane, fie pe proprietati, fie pe venituri) - impozite indirecte (care includ variate taxe pe consum si pe circulatia marfurilor) Impozitele nu puteau fi totusi sporite intotdeauna si infinit, deoarece o marire excesiva genera nemultumiri si putea conduce la evaziune fiscala si chiar la rezistenta armata a grupurilor sociale afectate. Pe de alta parte, nevoile de bani ale statelor erau deseori urgente, iar strangerea impozitelor dura. De aceea, statele au recurs tot mai des la credit, imprumutand bani de la diversi bancheri. De regula, dobanzile erau relativ mari, ceea ce a facut ca multe state sa ajunga in situatii in care nu-si mai puteau plati datoriile. Cum efectele unor incetari de plati erau devastatoare pentru toate partile implicate - bancherii puteau da faliment, iar monarhii care isi pierdeau creditul puteau fi nevoiti sa opreasca actiunile militare in timp de razboi, devenind vulnerabili fata de adversarii lor - s-au gasit solutii pentru a rezolva aceste situatii, fie prin recompensarea bancherilor cu alte surse de venit (de exemplu, prin concesiuni ale unor mine de aur sau argint), fie prin transformarea datoriilor curente pe termen scurt in datorii consolidate pe termen lung (aceasta ultima solutie a ramas totusi minoritara, fiind folosita mai intai de unele orase italiene si germane, apoi si de Spania, Franta si Provinciile Unite; celelalte state europene au reusit sa aplice acest sistem numai dupa mijlocul secolului al XVII-lea, iar in afara lumii europene datoria consolidata a aparut abia dupa 1800 sau chiar 1900). Cum recursul la imprumuturi nu era nici el intotdeauna posibil, statele din epoca moderna timpurie au continuat sa foloseasca si diverse expediente ocazionale pentru sporirea veniturilor lor. Unele dintre acestea aveau o bogata traditie, dar au fost "ridicate pe noi culmi" in secolele XVI-XVII: bune exemple ar fi in acest sens devalorizarile monetare, sau insusirea de catre mai multe state a proprietatilor ecleziastice in cadrul procesului Reformei religioase. Altele au fost "inovatii" moderne, cum ar fi crearea de manufacturi regale, sau initierea de catre mai multi monarhi a expeditiilor din Lumea Noua, cu speranta - uneori confirmata, alteori nu - ca aceste investitii vor aduce insemnate profituri. Diversificarea si cresterea in termeni absoluti a resurselor financiare ale statelor a reprezentat un aspect esential in trecerea la tructuri politice "moderne". Pe de alta parte insa, nevoile statelor pentru plata armatelor, pentru plata birocratiei civile in crestere, ca si pentru nevoile curtii, au crescut chiar mai repede decat venituri, astfel incat de-a lungul epocii moderne timpurii cele mai multe dintre state s-au confruntat cu deficite financiare cronice. Statul "modern" este bazat pe relatiile banesti - atat la nivelul economiei de la baza sa, cat si prin faptul ca atrage in folosul sau o parte dintre resursele banesti ale societatii si foloseste banii pentru recompensarea slujitorilor sai - dar nu se rezuma numai la acest aspect. O alta latura, la fel de importanta, a fost dezvoltarea institutiilor capabile sa asiste pe monarhi in exercitarea autoritatii. in evul mediu, setul de institutii constituind statul era relativ putin diversificat, cuprinzand esentialmente armata si curtea monarhului, precum si - eventual - elemente de administratie provinciala. Odata cu avansarea proceselor de centralizare politica si cu modernizarea aparatelor de stat, institutiile politice s-au specializat si si-au precizat mai clar atributiile. Astfel, din cadrul curtii monarhului au luat nastere institutii specializate pentru indeplinirea unor functii militare, judiciare, fiscal-financiare, administrative etc. Considerabila a fost si dezvoltarea administratiei provinciale, desi se poate totusi aprecia ca pana pe la 1800 majoritatea statelor au ramas sub-administrate, atat in raport cu marimea populatiei si a teritoriului, cat si in raport cu multitudinea sarcinilor trasate de autoritatea centrala; de altfel, dincolo de denumirile si atributiile exacte ale diverselor institutii ale administratiei teritoriale (provinciale si locale), loialitatile persoanelor din cadrul acesteia au ramas esentialmente impartite intre exigentele directivelor de la centru si solidaritatile locale. Un caz particular este reprezentat de institutiile reprezentative ale starilor sociale privilegiate: adunari locale, adunari provinciale, adunari ale starilor la scara unui intreg regat. Acestea din urma au fost convocate de catre monarhi atunci cand acestia aveau nevoie de un sprijin social cat mai larg pentru politica lor. De exemplu, in regatul Frantei regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a convocat Adunarea Starilor Generale pentru prima data in anul 1302, in perioada conflictului sau cu papa Bonifaciu al VIII-lea. Adunarile de stari aveau nume si structuri diferite in diversele state. Astfel, in Anglia Parlamentul s-a structurat de timpuriu in doua camere, Camera Lorzilor si Camera Comunelor; tot doua camere, numite insa Senat si Camera Deputatilor, a avut principial si Seimul din Polonia, care totusi s-a reunit deseori in plen. in Franta Adunarea Statelor Generale era compusa din adunari distincte ale reprezentantilor clerului, nobilimii si starii a treia, in timp ce in Imperiul Romano-German Reichstag-ul (dieta imperiala) era alcatuit dintr-un consiliu al celor 7 principi electori, un consiliu al celorlalti principi teritoriali, si un consiliu al oraselor. Deosebit de interesant este cazul regatului Aragonului, unde inca din secolul al XIII-lea au functionat Cortes-uri separate pentru Aragonul propriu-zis, pentru Catalonia si pentru Valencia, iar in Aragon (spre deosebire de celelalte parti ale regatului), Cortes-ul era alcatuit din 4 brazos (stari): clerul, nobilimea mare (ricos hombres), nobilimea mica (caballeros) si reprezentantii oraselor . Dincolo insa de aceste variatiuni, cateva elemente erau decisive in functionarea adunarilor de stari. Astfel, aceste adunari au incercat adesea sa limiteze arbitrariul regal, sa-si impuna co-participarea la marile decizii politice si economice, si sa fixeze prin acte speciale privilegiile starilor. in mod special, adunarile de stari au cautat sa conditioneze perceperea de noi impozite de acordul lor prealabil, si in unele momente cand puterea monarhilor era mai slaba au incercat chiar sa impuna obligativitatea acordului lor in desemnarea principalilor dregatori regali. La randul lor, monarhii au cautat sa controleze componenta si data convocarii adunarilor de stari, si sa obtina din partea lor acorduri globale, care sa poata fi folosite si in perioadele dintre sesiuni. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial in competitia politica dintre monarhi si adunarile de stari: adunarile de stari avau nevoie de o convocare speciala din partea monarhului, sau se intruneau automat cu o anume periodicitate (anual, sau o data la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept, cei numiti si cei alesi? Adunarile isi puteau stabili ordinea de zi, sau aveau voie sa dezbata numai problemele indicate de catre monarh? Cum se vota? Functiona un principiu al majoritatii, sau regula unanimitatii? Rezolvarea data acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul, si uneori si de la o perioada la alta in cuprinsul aceluiasi stat. Doua bune exemple pentru aceasta diversitate de solutii si de raporturi de forte sunt Polonia si Franta. in Polonia Seimul a obtinut dupa stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric de Valois (1573-1574; ulterior rege al Frantei sub numele de Henric al III-lea), respectiv convocarea automata a Seimului odata la 2 ani, obligativitatea acordului sau pentru declararea razboiului si incheierea pacii, pentru perceperea de noi impozite si pentru mobilizarea armatei etc.; totodata, Seimul si-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege, blocand functionarea principiului dinastic. in Franta, dupa mai multe incercari ale starilor de a profita de minoratele regale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat, din 1614 si pana la 1789 regii au reusit pur si simplu sa nu convoace Adunarea Statelor Generale. De regula, in istoriografie exista tendinta de a sugera ca succesul monarhilor in raport cu adunarile de stari a consolidat puterea statelor respective, si a avut deci un rol benefic pentru aceste state. Imperiul German, devenit in secolul al XVII-lea teatrul unei confruntari europene pustiitoare - razboiul de 30 de ani (1618-1648) - sau al Poloniei impartite de vecinii sai absolutisti la sfarsitul secolului al XVIII-lea, servesc drept exemple negative. Pe de alta parte insa, succesul prea deplin al monarhilor in confruntarea cu adunarile de stari nu a servit cu adevarat interesele pe termen lung ale statelor respective, iar in secolele XVIII-XIX principiul unui echilibru al puterilor s-a impus in tarile dezvoltate. Desigur, un observator limitat la orizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau sa evolueze diferitele state in secolele urmatoare, dar pe de alta parte chiar din secolele XVI-XVII se putea observa ca statele cele mai prospere, si poate cele mai eficiente in functionarea lor interna, erau - in Europa - Venetia si Provinciile Unite. Procesul de modernizare a inclus si relatiile dintre state . in evul mediu, ca si in antichitate, relatiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale, si se consolidau prin intalniri intre suverani, tratate si/sau juraminte reciproce, eventual si prin casatorii dinastice. in epoca moderna timpurie in Europa a avut loc un proces de profesionalizare (specializare) a gestiunii relatiilor dintre state, realizat indeosebi prin constituirea sistemului diplomatic modern, bazat pe ambasade permanente, pe corespondenta scrisa si pe functionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariate predesesoare ale actualelor ministere de externe). Precursorii ambasadorilor permanenti au fost nuntii papali pe langa diversii suverani crestini, si bailii venetieni la Constantinopol. Apoi, sistemul ambasadelor permanente a fost instituit intre principalele state italiene - Venetia, Milano, Florenta, statul papal, regatul Neapole - in a doua jumatate a secolului al XV-lea. in afara Italiei, primii suverani care au adoptat sistemul ambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia, care in 1480 au trimis un ambasador permanent pe langa papa, si apoi la Venetia si in Anglia. Regii Frantei au adoptat acest sistem dupa inceperea razboaielor italiene in 1494, regii Angliei dupa 1520, si celelalte state mai importante ale Europei crestine la diverse date in decursul secolelor XVI-XIX. De mentionat faptul ca multe state fie nu si-au permis, fie nu au considerat necesar sa intretina ambasade permanente, multumindu-se cu solii ocazionale sau cu intermedierea relatiilor interstatale de catre ambasadorii acreditati de alte state la curtea lor. Desi costisitor, sistemul ambasadelor permanente asigura o informare prompta si superioara - cantitativ si calitativ - asupra problemelor statelor-gazda, si facilita rationalizarea deciziilor de politica externa. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multa vreme cel venetian. Ambasadorii venetieni erau trimisi la post de obicei pe timp de 3 ani, trebuiau sa trimita la Venetia periodic dispacci (de obicei, o depesa la fiecare 2 saptamani, dar si mai des daca erau lucruri importante de raportat) si sa prezinte la intoarcere o relatare detaliata asupra ambasadei lor si asupra statului in care fusesera acreditati. Complexitatea crescanda a corepondentei diplomatice a necesitat constituirea unor secretariate specializate atat in arhivarea acestei corespondente, cat si in gestiunea curenta a relatiilor cu ambasadorii si cu statele partenere. Functionarii din aceste secretariate s-au profesionalizat, si au inceput treptat sa pledeze pentru adoptarea deciziilor de politica externa in functie de teoria ratiunii de stat. Desi in secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni de seama ai principiului ratiunii de stat - Niccolo Machavelli, Jean Bodin, cardinalul de Richelieu - totusi putine state au aplicat sistematic acest principiu in gestiunea relatiilor lor cu alte state. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului ratiunii de stat se cuvine sa mentionam hazardul introdus de avatarurile casatoriilor dinastice si ale relatiilor de rudenie dintre suverani, precum si influenta criteriilor religioase (confesionale) in determinarea optiunilor de politica externa. Cresterea gradului de obiectivare si de rationalizare tehnica a deciziilor de politica externa nu a determinat o turnura pacifica a relatiilor dintre state. Dimpotriva, politica externa a celor mai multe dintre state era dominata de ideea extinderii teritoriale, si razboaiele au fost pentru majoritatea statelor o realitate mai frecventa decat perioadele de pace la toate frontierele. Razboaiele au fost atat un prilej de distrugere, cat si un factor al modernizarii structurilor politice. Purtate intr-o masura crescanda cu ajutorul armatelor profesioniste de mercenari, cu ajutorul unor flote tot mai mari, cu folosirea atat a armelor albe cat si a armelor de foc (atat tunuri, cat si arme de foc portabile, cum erau archebuzele, pistoalele si muschetele), razboaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani si au solicitat din plin resursele materiale si coeziunea politica a statelor beligerante. intr-un fel, razboaiele au actionat ca un test de selectie naturala, obligand statele sa-si adapteze structurile pentru a putea supravietui. Inainte de a incheia, trebuie sa atragem atentia asupra faptului ca structurile politice ale diverselor state nu au evoluat liniar si nici macar intotdeauna in acelasi sens. Ceea ce a prevalat atat la sfarsitul evului mediu cat si in epoca moderna timpurie a fost diversitatea structurilor politice si a formelor de stat. Astfel, in ciuda succeselor lor in unele mari state europene, monarhiile "absolutiste" nu s-au impus peste tot. Mai mult, chiar si in state precum Spania sau Franta, indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului in secolele XVI-XVII, imensitatea teritoriului, precaritatea comunicatiilor, trainicia particularismelor locale si provinciale, privilegiile starilor, capacitatea mediocra a aparatelor de stat si discontinuitatile dinastice au facut ca autoritatea regilor "absoluti" sa se exercite inegal in teritoriu, diferit fata de diverse categorii de supusi, si variabil in timp. Aceste trei caracteristici - inegal, diferit, variabil - sugereaza relativitatea atributului de "absolut" atribuit de unii ideologi ai epocii si de unii istorici de mai tarziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca moderna timpurie, precum si limitele modernizarii statelor in secolele XVI-XVII. Medalioane de state din secolele XIV-XVII olista inevitabil incompleta; Bizantul, statele balcanice, tarile Romane si Imperiul Otoman lipsesc deoarece fac obiectul altor cursuri) China -imperiu constituit inca din antichitate; imperiu cu vocatie universala si cu o indelungata traditie politica; puterea era exercitata de imparat cu ajutorul unui aparat de stat complex si sofisticat, alcatuit din mandarini (functionari civili, selectionati printr-un sistem de examene), militari si eunuci ai palatului -dinastii: oYuan (1279-1368; de origine mongola) oMing (1368-1644) oQing (1644-1911; de origine manciuriana) -suverani importanti: oKubilai (1260-1294; mare han mongol, nepot al lui Genghis-han, care a definitivat in 1279 cucerirea Chinei inceputa de bunicul sau; din 1271 a adoptat si titlul de imparat chinez) oHongwu (1368-1398; imparat de origine taraneasca, s-a afirmat din 1352 ca lider al revoltei anti-mongole; intemeietor al dinastiei Ming; promotor al eunucilor impotriva mandarinilor in aparatul de stat) -Varia: oin anii 1405-1433 amiralul Zheng He (1371-1434) a condus 7 expeditii maritime in Indonezia si in bazinul Oceanului Indian, corabiile chineze ajungand pana pe litoralul rasaritean al Africii; dupa moartea lui Zheng He expeditiile maritime au fost sistate, chinezii renuntand la explorarile maritime Japonia -imperiu constituit din mileniul I d.Hr.; din secolul al XII-lea cea mai mare parte a puterii este exercitata de catre un shogun, care guverneaza in numele imparatului si care transmite puterea descendentilor sai -in secolele XIV-XVI alterneaza perioadele de suprematie a shogunilor din familia Ashikaga (1338-1573) cu cele de hegemonie a marilor familii aristocratice -shogunii Oda Nobunaga (1573-1582), Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) si Ieyasu Tokugawa (1603-1616) stabilesc primatul shogunilor asupra aristocratiei, iar dinastia shogunilor din familia Tokugawa a guvernat Japonia pana in 1868 Sultanatul de la Delhi -stat musulman constituit in nordul Indiei in anul 1206, si care in secolele XIII-XIV a cucerit o mare parte a Indiei nordice si centrale, integrand teritorii cu populatie majoritar hindusa -in secolul al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea a stopat inaintarea mongola spre India -apogeu politico-militar: domnia lui Ala-ed-din Khalji (1296-1316) -sultanatul de la Delhi intra in declin din a doua jumatate a secolului al XIV-lea -in 1398 Delhi a fost cucerit temporar de Timur Lenk; ulterior sultanatul de la Delhi a ramas doar o putere regionala in nordul Indiei -inceteaza existenta in 1526, cand este cucerit de Babur Sultanatul Egiptului -constituit in secolul X, prin desprinderea de Califatul Arab; in secolele XII-XIII a purtat greul luptei impotriva statelor cruciate din Orient, pe care le-a eliminat, reusind sa controleze Siria si Palestina; a exercitat protectoratul asupra Locurilor Sfinte ale Islamului - Mecca si Medina - afirmandu-se ca principala putere islamica in secolele XII-XV; in a doua jumatate a secolului al XIII-lea a rezistat atacurilor mongole -in anii 1250-1517 sultanatul Egiptului a fost controlat din punct de vedere politic de catre mameluci, sclavi ai sultanului care acapareaza atat functiile de comanda militara si administrativa, cat si tronul (47 de sultani dintre mameluci intr-un interval de 267 de ani) -sultanatul Egiptului a intermediat pana la patrunderea portughezilor in Oceanul Indian o mare parte a comertului maritim dintre Asia si Occident -a fost cucerit de catre otomani in 1516-1517 Etiopia -stat intemeiat din antichitate (regatul Axum), care a alternat in evul mediu perioadele de inflorire cu perioadele de repliere si de disparitie temporara din izvoarele scrise -stat crestinat inca din secolul IV, dar de confesiune monofizita; suveranii sai s-au considerat urmasi ai regelui Solomon si ai reginei din Saba -in secolele XIV-XVI cunoaste o perioada de inflorire -spre mijlocul secolului al XVI-lea a fost prins in conflictele dintre otomani si portughezi si a pierdut controlul asupra teritoriilor de pe malul Marii Rosii si al Oceanului Indian in favoarea Imperiului Otoman Imperiul Aztec -constituit in Mexic in secolul al XIV-lea (capitala Tenochtitlan, azi parte din Ciudad de Mexico), s-a consolidat atat prin asocierea unor orase-stat si triburi, cat si printr-o politica de cuceriri -apogeul politico-militar: domnia lui Moctezuma I (1440-1469) -cucerit de catre spaniolii condusi de Cortez in 1519-1521 -Varia: oaztecii sunt cunoscuti in istorie mai ales prin practica sacrificiilor umane, care necesitau un numar considerabil de prizonieri de razboi Imperiul Inca -constituit in Peru catre anul 1200, cu capitala la Cuzco (la peste 3800 m altitudine), statul Inca a avut, potrivit cronicii lui Garcilaso de la Vega "el Inca", ce reproduce legende mai vechi, 13 suverani pana in momentul cuceririi spaniole -in secolul XV si la inceputul secolului XVI a cucerit o mare parte a platourilor andine, din Ecuador pana in Chile; Imperiul Inca s-a remarcat printr-un control sistematic asupra teritoriilor si populatiilor supuse, prin construirea unor drumuri strategice prin zone cu relief dificil, si prin coordonarea centralizata a economiei agricole -cucerit de catre spaniolii condusi de Pizarro in 1532-1533 Statul timurid -intemeiat de Timur Lenk (ca.1370-1405) in Asia Centrala, cu telul declarat de a restabili Imperiul Mongol; Timur Lenk a preluat mai intai controlul asupra teritoriilor din Asia Centrala, care anterior apartinusera statului mongol al urmasilor lui Djagatai, apoi asupra Persiei (fostul stat al Il-han-ilor); in 1391-1395 a infrant si subordonat Hoarda de Aur, in 1398 a cucerit temporar Delhi, iar in 1402 a infrant pe otomani la Ankara, instaurandu-si suzeranitatea asupra emiratelor turce din Asia Mica -urmasii lui Timur Lenk au excelat mai mult prin mecenat cultural - capitala timurida de la Samarkand a fost un infloritor centru al civilizatiei islamice in secolul al XV-lea - decat prin activism politico-militar -spre mijlocul secolului al XV-lea statul timurid s-a destramat, iar nucleul sau din Asia Centrala a fost cucerit catre 1500 de catre uzbeci Persia Safavida -preliminarii: dupa destramarea statului mongol al Il-han-ilor catre 1335, in Persia au luat nastere mai multe stat, peste care s-a suprapus temporar stapanirea timurida; la mijlocul secolului al XV-lea suprematia asupra Persiei a fost disputata de doua formatiuni politice turcice, Kara-Koyunlu ("Oile Negre") si Ak-Koyunlu ("Oile Albe"); conducatorul "Oilor Albe", Uzun Hasan (1453-1478) a reusit sa-si invinga adversarii si sa preia controlul asupra intregii Persii, asupra Azerbaidjanului si asupra Irakului -in primii ani ai secolului al XVI-lea controlul asupra Persiei a fost preluat de catre Ismail, promotor al siismului, care in 1502 a luat titlul de sah si a intemeiat dinastia Safavida (1502-1736) -problemele centrale ale Persiei safavide au fost: otrecerea de la un stat bazat pe razboinici turci semi-nomazi si pe militantismul siit la un imperiu birocratic cu un grad ridicat de centralizare oconfruntarea cu Imperiul Otoman (razboaie 1514-1555, 1578-1590, 1603-1612, 1616-1618, 1623-1639) -apogeu politic si militar: domnia lui Abbas I (1587-1629) -a mutat capitala la Ispahan, care devine un impresionant centru politic, comercial si cultural -a organizat birocratia si o armata personala de robi inarmati cu arme de foc, dupa model otoman -a obtinut victorii impotriva uzbecilor si otomanilor Imperiul Marilor Moguli -constituit prin cucerirea nordului Indiei de catre Babur, care dupa ocuparea orasului Delhi ia titlul de sah (1526-1530) -dupa o eclipsa in timpul lui Humayun (1530-1540, 1555-1556), care a fost temporar alungat de cuceritori afgani, Imperiul Marilor Moguli a fost consolidat de Akbar (1556-1605) -masuri de organizare fiscala si administrativa cu scopul centralizarii statului -politica de apropiere intre elita musulmana si populatia majoritar hindusa, care a culminat cu incercarea esuata de a institui o noua religie unica, care sa imbine elemente ale Islamului si hinduismului -cuceriri teritoriale in India de nord si centrala, continuate si de urmasii sai in secolul al XVII-lea Statul papal -constituit in secolul al VIII-lea in Italia Centrala, dar avand o existenta framantata de-a lungul evului mediu -desi in secolul al XIV-lea papii au rezidat mai mult la Avignon (1309-1377), autoritatea lor teritoriala a fost consolidata in Italia centrala prin "constitutiile egidiene" din 1357, care organizau statul papal in 7 provincii -in primele faze ale razboaielor italiene, papii Alexandru al VIII-lea Borgia (1492-1503) si Iuliu al II-lea (1503-1513) au (re)alipit statului papal Romagna, Perugia si Bologna, extinzandu-l astfel de la Marea Tireniana la Marea Adriatica -dupa instaurarea hegmoniei spaniole in Italia si dupa jefuirea Romei de catre trupele lui Carol Quintul (1527), papii au cooperat cu Habsburgii atat in Italia, cat si in politica europeana de zagazuire a Reformei Imperiul Romano-German -teoretic intemeiat in 962, prin adoptarea titlului de imparat roman de catre Otto I, regele Franciei Orientale (Germaniei) si al Italiei; a cuprins atat Germania, cat si fosta Lotharingie si teritorii din Europa central-rasariteana (Cehia, Silezia, Pomerania) -numele oficial: Sfantul Imperiu Roman; la sfarsitul secolului al XV-lea se adauga sintagma "de natiune germana" -in secolele XII-XIII autoritatea imperiala a decazut in favoarea principilor teritoriali, care au impus principiul alegerii regelui (care dupa incoronarea de catre papa devenea imparat; din secolul al XIV-lea atribuirea titlului imperial a inceput sa nu mai fie legata de incoronarea de catre papa; obiceiul incoronarii de catre papa a cazut in desuetudine din secolul al XVI-lea) -dinastii imperiale: oHabsburg (1273-1291, 1298-1308, 1438-1806) oLuxemburg (1308-1313, 1346-1400, 1410-1437) oWittelsbach (1314-1347, 1400-1410) -domnii mai importante: oCarol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378): a fixat sistemul alegerii imperiale prin Bula de Aur din 1356, care stabilea ca regele german era ales de 7 principi electori: regele Cehiei, arhiepiscopii de Mainz, Kln si Trier, comitele palatin, ducele Saxoniei si marcgraful de Brandenburg oSigismund de Luxemburg (rege al Ungariei din 1387; suveran german 1410-1437): a pus capat Schismei din biserica catolica prin convocarea conciliului de la Konstanz (1414-1418) oMaximilian I (1493-1519): prin casatoria cu Maria de Burgundia a alipit posesiunilor Habsburgilor tarile de Jos; in timpul domniei sale a fost reorganizat modul de convocare a dietei imperiale oCarol Quintul (rege al Spaniei din 1516, suveran german din 1519; a abdicat in 1556): a incercat fara succes sa opreasca Reforma religioasa, si a esuat in incercarea de a transforma Imperiul intr-o monarhie de tip absolutist oFerdinand I (rege al Cehiei si Ungariei din 1526, deseori regent in Imperiu in numele lui Carol Quintul, in 1558-1564 imparat): a negociat pacea religioasa de la Augsburg dintre catolici si lutherani (1555); a organizat apararea anti-otomana (primul asediu otoman al Vienei in 1529, esuat) oFerdinand al II-lea (1619-1637): a promovat o politica absolutista, care a contribuit la declansarea razboiului de 30 de ani; desi razboiul a fost finalmente pierdut de Habsburgi, ceea ce a consolidat autoritatea principilor teritoriali in dauna celei imperiale, totusi politica sa a intarit decisiv autoritatea imperiala in Cehia si in Austria Marele ducat al Burgundiei -ducat apartinand regatului Frantei, a fost acordat in 1363 ca apanaj fiului mezin al regelui Ioan I cel Bun de Valois, Filip cel indraznet (1363-1404), care in 1382-1384 a luat in stapanire comitatele Flandra si Artois, precum si comitatul Burgundiei (Franche-Comt), ultimul tinand nominal de Imperiul Romano-German -apogeu: domnia lui Filip cel Bun (1419-1467) -s-a amestecat in luptele interne din Franta, ca si in razboiul dintre Anglia si Franta -a alipit ducatului Burgundiei cea mai mare parte atarilor de Jos, constituind astfel un stat intins si bogat, desi eterogen, intre Franta si Imperiu -a stimulat dezvoltarea culturii -Carol Temerarul (1467-1477) a fost infrant din confruntarea cu regele Frantei Ludovic al XI-lea; dupa uciderea sa intr-o lupta cu elvetienii, o parte din posesiunile sale au fost ocupate de Franta, iar restul au fost mostenite de ginerele sau, Maximilian I de Habsburg Elvetia -confederatie constituita initial de 3 cantoane (Ury, Schwyz si Nidwald) in 1291 ca forma de rezistenta comuna impotriva Habsburgilor; ulterior li se alatura si alte cantoane -dupa mai multe victorii impotriva Habsburgilor si a marelui ducat al Burgundiei, in 1499 imparatul Maximilian I recunoaste independenta de fapt a confederatiei, care ramane totusi formal parte a Imperiului (independenta deplina a fost recunoscuta prin tratatele de pace din Westfalia in 1648) -in secolele XVI-XVII confederatia elvetiana era alcatuita din 13 cantoane, care exercitau in autoritatea asupra mai multor "stapaniri comune"; o adunare a delegatilor cantoanelor decidea asupra problemelor de interes comun, dar evita sa lezeze auto-guvernarea fiecarui canton Cehia -stat constituit la sfarsitul secolului al IX-lea, regat din 1085; din secolul al XII-lea integrat lax in Imperiul Romano-German -dinastii mai importante: oPrzemysl (sec.IX - 1306) oLuxemburg (1310-1437) oHabsburg (1437-1457, 1526-1918) oJagiello (1471-1526) -apogeu: domnia lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378), care a stimulat dezvoltarea economica si culturala a regatului Cehiei (cuprindea Cehia, Moravia si Silezia); in 1348 a intemeiat Universitatea din Praga, prima din Imperiu -in secolul al XV-lea a fost zguduita de razboaiele husite (1419-1434) si de disensiunile persistente intre adeptii husitismului si cei ai catolicismului, aplanate abia prin tratatul de toleranta de la Kutna Hora (1485) -puterea starilor privilegiate, dominanta in secolul al XV-lea, a fost limitata intr-o oarecare masura de catre Habsburgi in secolul al XVI-lea; confruntarea dintre absolutismul habsburgic si nobilimea ceha, care a declansat razboiul de 30 de ani, s-a incheiat in 1620 prin victoria imparatului Ferdinand al II-lea Ungaria -stat intemeiat in secolul al X-lea, regat din anul 1000 -dinastii mai importante: oArpadiana ( -1301) oAnjou (1308-1387) oLuxemburg (1387-1437) oHabsburg (1437-1440, 1453-1457, 1526-1918) oJagiello (1490-1526) -apogeu politico-militar: domnia lui Matia Corvin (1458-1490) -a dus o politica de centralizare a statului si de mecenat cultural -a extins temporar stapanirea sa asupra unei parti a Cehiei si asupra Austriei -de la sfarsitul secolului al XIV-lea regatul Ungariei a fost confruntat cu amenintarea otomana; oprita temporar prin victoria lui Ioan de Hunedoara la Belgrad (1456), inaintarea otomana a fost reluata din 1521, culminand cu infrangerea armatei Ungariei la Mohacs (1526) si cu anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman (1541); regatul Ungariei a fost impartit intre Imperiul Otoman, Habsburgi (care pastreaza Ungaria Superioara si titlul de regi ai Ungariei) si principatul Transilvaniei Venetia -republica urbana, cu un regim patrician-aristocratic fixat prin "inchiderea" Marelui Consiliu in 1297; stapanea un important imperiu colonial, precum si teritorii in nord-estul Italiei -in secolele XIII-XIV si-a disputat cu Genova suprematia in comertul cu Orientul, obtinand o victorie decisiva prin razboiul din 1378-1381 (victoria de la Chioggia) -sub dogele Francesco Foscari (1423-1457) Venetia si-a extins stapanirile in nord-estul Italiei (Terra Ferma) -din secolul al XV-lea a fost nevoita sa faca fata expansiunii otomane (razboaie in 1463-1479, 1499-1502, 1538-1540, 1570-1573, 1645-1669), pierzand treptat posesiunile sale din bazinul oriental al Marii Mediterane (Negroponte in 1470, Cipru in 1571, Creta in 1669) Genova -republica urbana, cu un regim patrician-aristocratic si cu o puternica activitate maritima si comerciala in Marea Mediterana si in Marea Neagra -razboaiele cu Venetia din secolul al XIV-lea au epuizat finantele Genovei; creditorii orasului s-au grupat in Banca di San Giorgio, care in secolele XV-XVI a exercitat o influenta decisiva asupra politicii Genovei; din punct de vedere politic, in secolul al XV-lea a alternat perioadele de supunere fata de regele Frantei cu cele fata de ducii Milanului -dezangajandu-se treptat din comertul oriental (desi Caffa a fost cucerita de otomani abia in 1475, iar insula Chios a ramas genoveza pana in 1566), bancherii si negustorii genovezi s-au orientat in secolul al XV-lea tot mai mult spre Peninsula Iberica, implicandu-se activ in marile descoperiri portugheze si spaniole -in 1528 Genova a rupt legaturile cu Franta si a trecut de partea lui Carol Quintul; bancherii genovezi au jucat un rol crucial in finantarea politicii habsburgice in secolele XVI-XVII, obtinand mari profituri din afluxul argintului american spre Europa; bogatia marilor capitalisti genovezi contrasta cu slabiciunea statului Genova, limitat la o fasie ingusta din litoral si la stapanirea asupra insulei Corsica Florenta -republica urbana, cu un regim politic corporativ statuat in 1293 prin Ordinamenti dei giustizzia ("Randuielile dreptatii"), erodat treptat de luptele interne si de puterea mai multor familii aristocratice; din 1434 familia bancherilor Medici a controlat viata politica a Florentei, pastrand insa institutiile republicane -impunandu-se ca unul dintre cele mai prospere orase ale Europei gratie veniturilor obtinute din postavarit, comert si operatiuni financiare, Florenta a fost in secolele XIV-XV principalul centru al Renasterii (literare si artistice); s-a remarcat indeosebi mecenatul lui Lorenzo de Medici ("Magnificul"; conduce Florenta in anii 1469-1492) -in primele faze ale razboaielor italiene a avut de suferit de pe urma trecerii armatelor franceze si spaniole, ca si de pe urma luptelor interne; in 1530 a fost silita sa capituleze in fata armatelor spaniole, care sprijineau revenirea la putere a familiei Medici, alungata in 1527; dupa aceasta data si pana la sfarsitul secolului al XVII-lea Florenta (reorganizata ca ducat din 1532, si ca mare ducat al Toscanei din 1569) si-a aliniat politica la cea a Spaniei Milano -comuna, care s-a afirmat in secolele XII-XIII ca lider al rezistentei Ligii Lombarde impotriva imparatilor germani, ramanand insa formal parte a Imperiului; de la mijlocul secolului al XIII-lea a fost guvernat prin sistemul "senioriei personale" de membrii unor diverse familii nobiliare; -in 1294-1447 puterea a fost exercitata de familia Visconti, mai intai ca seniori, iar din 1395 ca duci ereditari ai Milanului; ducii Milanului au preluat controlul asupra celei mai mari parti a Lombardiei, temporar si asupra Genovei, si au incercat fara succes sa ocupe Florenta -1450 - condottier-ul Francesco Sforza a devenit duce, instaurand dinastia Sforza -in prima faza a razboaielor italiene Milano este de mai multe ori cucerit de francezi; dupa batalia de la Pavia (1525) spaniolii au preluat controlul de facto asupra ducatului Milanului, iar dupa moartea ducelui Francesco II Sforza (1535) titlul de duce a fost preluat de Carol Quintul si transmis apoi fiului sau Filip al II-lea si liniei spaniole a familiei de Habsburg Regatul Neapole si Sicilia -intemeiat de normanzi in a doua jumatate a secolului al XI-lea, Regatul celor doua Sicilii a fost divizat in 1282, cand Sicilia a trecut sub stapanirea regilor Aragonului, iar Neapole a ramas in stapanirea dinastiei franceze de Anjou -in a doua jumatate a secolului al XIV-lea si in prima jumatate a secolului al XV-lea regatul Neapole a cunoscut repetate lupte interne, carora le-a pus capat in 1442 cucerirea de catre regele Alfons al V-lea al Aragonului (1416-1458); uniunea cu Aragonul (si Sicilia) a incetat in 1458, regatul Neapole fiind din nou separat in timpul domniei regelui Ferrante de Aragon (1458-1494) -dupa 1494 regatul Neapole a devenit teatrul confruntarii dintre francezi si spanioli, transata in favoarea regilor Spaniei in 1504; dupa aceasta data regatul Neapole si regatul Siciliei au fost guvernate de viceregi care reprezentau pe regele Spaniei Spania -in secolul al XIV-lea teritoriul Spaniei era impartit de: oregatul Castiliei si Leonului (nord-vestul, centrul si sudul extrem al Spaniei actuale) oregatul Aragonului (nord-estul Spaniei actuale) oemiratul musulman al Granadei (in sud-est) oregatul Navarrei (in nord, trecand si la nord de Pirinei, si stapanit din secolul al XIII-lea de dinastii de origine franceza) -in 1469 casatoria celor doi mostenitori ai tronului, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, a pus bazele uniunii dintre cele doua regate (realizata in 1479); Ferdinand si Isabella au restabilit autoritatea regala, au instaurat un regim absolutist, si au desavarsit Reconquista prin cucerirea Granadei (1492) -dupa 1492, politica spaniola s-a indreptat in doua directii majore: oexpansiunea maritima si coloniala oconfruntarea cu regatul Frantei, mai intai pentru stapanirea asupra Italiei, apoi pentru hegemonie in Occident; in primele faze ale acestui conflict, regii Spaniei au cucerit Neapole (1504) si Navarra spaniola (1512) -din 1516 Spania a trecut sub stapanirea dinastiei de Habsburg; Spania a devenit principalul pilon al puterii lui Carol Quintul, si puterea hegemonica in Europa occidentala -dupa abdicarea lui Carol Quintul, Spania a revenit fiului sau Filip al II-lea (1556-1598), impreuna cu tarile de Jos, Franche-Comt, Milano, Neapole, Sicilia si coloniile americane; Filip al II-lea a stabilit capitala la Madrid, a dominat politica europeana si a preluat in 1580 stapanirea asupra Portugaliei; in schimb, a pierdut controlul asupra unei parti a tarilor de Jos, si a fost antrenat in conflicte istovitoare cu Imperiul Otoman, Anglia si Franta -argintul american a ingaduit finantarea politicii europene a Spaniei si a multor creatii culturale ("secolul de aur al Spaniei", cuprinzand de fapt a doua jumatate a secolului al XVI-lea si prima jumatate a secolului al XVII-lea), slabind insa competitivitatea economiei spaniole -infranta in razboiul de 30 de ani si in razboiul cu Franta, Spania a pierdut la mijlocul secolului al XVII-lea hegemonia politica si militara in Europa apuseana Portugalia -regat constituit in secolul al XII-lea -domnii mai importante: oJoao I (1385-1433) - a asigurat independenta Portugaliei fata de expansionismul Castiliei, si a dus o politica de centralizare statala oJoao II (1481-1495) - a instaurat controlul regal asupra expeditiilor maritime spre India oManuel I (1495-1521) - a coordonat constituirea Imperiului colonial portughez -in 1580-1640 Portugalia a fost stapanita de regii Spaniei; in aceasta perioada o mare parte din coloniile portugheze au fost cucerite de olandezi -in 1640 o revolta anti-spaniola a dus la alegerea ca rege a lui Joao IV de Braganca (1640-1656) si la restabilirea independentei Portugaliei Franta -regat constituit prin tratatul de la Verdun (843) sub numele de Francia Occidentala -dupa o perioada de faramitare feudala, incepand cu secolul al XII-lea a cunoscut un proces de centralizare politica, devenind in secolul al XIII-lea cel mai puternic regat al Europei apusene -dinastii: oCapetiana (987-1328) oValois (1328-1589) oBourbon (1589-1792, 1814-1830) -problemele cruciale ale regatului Frantei au fost: odificultatea de a controla un regat intins, cu provincii care se bucurau de regimuri juridice diferite, si cu o nobilime deseori nesupusa oincercarile repetate ale Adunarii Statelor Generale de a prelua controlul asupra monarhiei, profitand indeosebi de minoratele regale oconflictele de lunga durata in care a fost antrenat, mai intai cu Anglia (razboiul de 100 de ani - 1337-1453) si apoi cu Habsburgii (din 1477 pentru "mostenirea burgunda", ulterior pentru hegemonie in Occident) -in secolul al XV-lea regatul Frantei a transat in favoarea sa conflictele cu Anglia (razboiul de 100 de ani, incheiat in 1453) si cu Burgundia (1477); in timpul regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) procesul de centralizare a fost desavarsit, marcand suprematia puterii regale asupra marii nobilimi -in 1494 Franta a declansat razboaiele italiene, trebuind apoi sa faca fata incercuirii realizate de monarhia lui Carol Quintul; prin pacea de la Cateau Cambresis (1559) a trebuit sa renunte la pretentiile teritoriale din Italia, dar a putut pastra unele cuceriri la granita cu Imperiul ("cele trei episcopate") si portul Calais -dupa 1560 Franta a cunoscut momente de criza politica interna, razboaiele religioase dintre catolici si hughenoti (1562-1598) activand particularismele provinciale si tendintele anarhice ale nobilimii -autoritatea regala a fost restabilita de catre Henric al IV-lea (rege al Navarrei din 1572, rege al Frantei 1589-1610), care a trecut la catolicism pentru a-si consolida domnia si a acordat hughenotilor toleranta religioasa si "cetati de siguranta" prin Edictul de la Nantes (1598) -in timpul lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), cardinalul de Richelieu, care a servit ca principal ministru in anii 1624-1642, a infrant rezistenta politico-militara a hughenotilor, a disciplinat nobilimea, si a pus capat hegemoniei spaniole in Europa apuseana prin implicarea Frantei in razboiul de 30 de ani -Varia: oNoaptea Sf. Bartolomeu - masacrarea hughenotilor la Paris si in alte orase franceze, din ordinul regelui Carol al IX-lea si al reginei-mama Caterina de Medici (23/24 august 1572) o"Parisul merita o liturghie" - justificare a regelui Henric al IV-lea pentru a explica convertirea sa de la calvinism la catolicism (1593) Anglia -regat unitar din secolul al X-lea, cucerit de normanzi in 1066 -dinastii: oPlantagenet (1154-1399) oLancaster (1399-1461) oYork (1461-1485) oTudor (1485-1603) oStuart (1603-1649, 1660-1688) -desi centralizat de timpuriu, regatul Angliei a cunoscut o perioada de slabire a autoritatii regale in fazele finale ale razboiului de 100 de ani si in timpul Razboiului celor Doua Roze (1455-1485) -in timpul Tudorilor, problemele principale ale Angliei au fost: orefacerea autoritatii regale (realizata de Henric al VII-lea, 1485-1509), asigurarea continuitatii dinastice si evitarea unei confruntari intre regalitate si Parlament oinferioritatea politico-militara fata de marile monarhii continentale (Franta si Spania), care a obligat Anglia sa renunte treptat la marile ambitii teritoriale pe continent, si sa se limiteze la restabilirea echilibrului european atunci cand una sau alta monarhiile continentale tindea sa devina prea puternica ogestionarea Reformei religioase: Henric al VIII-lea (1509-1547) a subordonat biserica printr-o "reforma de sus", dar ulterior Anglia a cunoscut framantari doctrinare si tensiuni religioase, stabilizate abia in timpul Elisabetei I (1558-1603) Scotia -regat constituit in secolele IX-XI, dar cu structuri politice instabile -problemele principale: oamenintarea engleza, contracarata prin rezistenta armata combinata cu aliantele cu Franta; dupa o efemera cucerire engleza, existenta Scotiei ca regat independent a fost restabilita de Robert I Bruce (1306-1329) otendintele anarhice ale marilor nobili si ale sefilor clanurilor tribale din zonele montane ("Highlanders") -desi dinastia Stuart, instaurata in 1371, a reusit sa-si asigure continuitatea pe tronul Scotiei pana in secolul al XVII-lea, totusi autoritatea regala a ramas slaba -in 1603 Iacob al VI-lea al Scotiei (1567-1625) a devenit si rege al Angliei, inaugurand uniunea personala dintre cele doua regate Provinciile Unite -stat intemeiat in contextul revoltei anti-spaniole a tarilor de Jos; bazele sale au fost puse prin asocierea a 7 provincii din nordul tarilor de Jos (Olanda, Zeelanda, Utrecht, Geldern, Frizia, Overijssel si Groningen), impreuna cu mai multe orase din Flandra si Brabant, in Uniunea de la Utrecht (1579); in 1581 Provinciile Unite s-au proclamat independente fata de regele Filip al II-lea al Spaniei -in cadrul Provinciilor Unite, fiecare provincie isi pastra auto-guvernarea, iar adunarea delegatilor provinciilor decidea doar in problemele de interes comun; pentru organizarea apararii impotriva Spaniei, provinciile Olanda si Zeelanda au numit un stadhouder comun, initial in persoana lui Wilhelm de Orania, apoi in persoana unor descendenti ai sai -Provinciile Unite au trebuit sa se apere impotriva incercarilor de recucerire spaniola; ele au silit Spania sa incheie mai intai un armistitiu de 12 ani in 1609, dar razboiul a fost reluat in 1621; Provinciile Unite au alcatuit mai multe coalitii anti-habsburgice, si in 1648 au obligat Spania sa le recunoasca oficial independenta -inca de la sfarsitul secolului al XVI-lea si apoi in secolul al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat ca principala putere maritima, comerciala si bancara, a Europei; au controlat comertul cu Marea Baltica, si au intemeiat un imperiu colonial in Indonezia, dominand comertul maritim dintre Asia si Europa Danemarca si Norvegia - regate intemeiate in secolele IX-X, initial separate, apoi in uniune personala in 1380-1814 -in 1397 Danemarca, Norvegia si Suedia, reunite sub regina Margareta, au format Uniunea de la Kalmar (Suedia a fost parte a acesteia cu unele discontinuitati pana in 1523) -problemele principale: odeosebirile mari de structura politico-sociala intre Danemarca feudalizata si Norvegia unde precumpanea taranimea libera odisputele pentru drepturi vamale si comerciale cu negustorii germani reuniti in Hansa, si ulterior cu negustorii din tarile de Jos si cu Suedia -domnii mai importante: oCristian al III-lea (1534-1559): adoptarea lutheranismului oCristian al IV-lea (1588-1648): inflorire economica si culturala (dezvoltarea capitalei Copenhaga); esec in implicarea in razboiul de 30 de ani (1625-1629) si in razboiul cu Suedia (1643-1645) Suedia -regat constituit in secolul al X-lea; si-a extins stapanirea si asupra Finlandei actuale; in 1397-1523 a fost de mai multe ori in uniune personala cu Danemarca si Suedia -domnii mai importante: oGustav I Vasa (1523-1560): a condus revolta antidaneza si a devenit rege in 1523, intemeiand dinastia Vasa (1523-1654); a adoptat lutheranismul si a dus o politica de centralizare interna oGustav al II-lea Adolf (1611-1632): a reorganizat pe baze moderne armata suedeza; prin razboaie succesive cu Rusia si Polonia, a asigurat Suediei controlul asupra Livoniei; in 1630 a intervenit in razboiul de 30 de ani, impiedicand o victorie habsburgica in Imperiu; desi a fost ucis in batalia de la Ltzen (1632), la sfarsitul razboiului Suedia a fost de partea invingatorilor si a primit Pomerania apuseana si Bremen in nordul Germaniei; prin succesele sale, ca si prin victoria asupra Danemarcei in 1643-1645, Suedia a devenit puterea dominanta in zona Marii Baltice Polonia -regat constituit in secolul al X-lea -principalele dinastii: oPiast ( - 1370) oJagiello (1385-1572) oVasa (1587-1668) -dupa o perioada de destramare politica in secolele XI-XIII, unitatea Poloniei a fost restabilita de Vladislav Lokietek (duce din 1296, rege 1320-1333) -procesul de centralizare institutionala a fost initiat de Cazimir al III-lea (1333-1370), dar apoi abandonat in favoarea acordarii de privilegii pentru nobilime in timpul lui Ludovic I de Anjou (din 1342 rege al Ungariei; rege al Poloniei 1370-1382) -1385 - uniune personala Polonia-Lituania, care a ingaduit lui Vladislav Jagiello (mare duce al Lituaniei din 1377, rege al Poloniei 1386-1434) sa obtina succese decisive impotriva Ordinului Teuton; conflictul cu teutonii a fost transat prin pacea de la Torun (1466), care asigura Poloniei controlul asupra gurilor Vistulei (Prusia regala) si suzeranitatea asupra Ordinului Teuton -in secolul al XVI-lea Polonia a cunoscut o perioada de prosperitate bazata pe exporturile de cereale prin Marea Baltica spre Europa apuseana; de aceasta prosperitate a profitat mai ales nobilimea, care si-a consolidat puterea atat fata de taranime ("a doua iobagie"), cat si fata de regalitate si fata de orase -prin Uniunea de la Lublin (1569), care a permanentizat unirea dintre Polonia si Lituania, si prin concesiile smulse lui Henric de Valois in 1572-1573 (Acta Henriciana), a fost organizata Rzeczpospolita, veritabila republica nobiliara avand in frunte un rege ales si cu puteri limitate -in secolele XVI-XVII Polonia a fost una dintre marile puteri ale Europei central-rasaritene: conflicte politico-militare cu Rusia si cu Suedia, relatii reci cu Habsburgii, si alternanta de cooperare cu confruntare in relatiile cu Imperiul Otoman -dupa 1620 Polonia a intrat intr-o grava criza economica si politico-militara, agravata in 1648 de revolta cazacilor condusi de Hmelnitchi Ordinul teuton -Ordinul Teuton a fost constituit in 1190-1191 de negustori din Lbeck si Bremen care ingrijeau pe pelerinii sositi in tara Sfanta, si apoi transformat in 1198 in ordin militaro-religios independent, format din calugari-cavaleri a caror misiune era sa lupte impotriva necredinciosilor -in 1226 cavalerii teutoni au fost chemati de ducele Mazoviei sa lupte impotriva prusilor pagani; in 1230-1236 un grup de cavaleri teutoni au ocupat Prusia, iar in 1237 Ordinului Teuton i s-au alaturat cavalerii "purtatori de spada" (sau "gladiferi"), o ramura a Ordinului Templierilor care luase in stapanire Livonia (teritoriul actual al Letoniei si Estoniei); in felul acesta Ordinul Teuton a devenit stapanul unui intins stat teritorial situat pe tarmul rasaritean si sud-estic al Marii Baltice, aflat deseori in conflict cu Novgorod-ul, cu Lituania si cu Polonia -pana in 1291 sediul oficial al Ordinului Teuton a fost la Accra, in 1291-1309 la Venetia, iar din 1309 la Marienburg (azi Marbork, in Polonia); Ordinul Teuton era condus de un mare maestru ales pe viata, care era ajutat de cinci mari dregatori la nivel central si de maestri care administrau "provinciile" Ordinului; desi teritoriile Ordinului nu faceau oficial parte din Imperiu, marele maestru era asimilat principilor teritoriali germani -in secolul al XV-lea Ordinul Teuton a fost pus in inferioritate de uniunea Poloniei cu Lituania si a pierdut mai multe razboaie (prima infrangere majora a fost batalia de la Grnwald din 1410); prin tratatul de pace de la Torun teutonii au recunoscut stapanirea Poloniei asupra Prusiei apusene si a gurilor Vistulei, si suzeranitatea regelui Poloniei asupra Ordinului pentru Prusia orientala -in 1525 marele maestru Albrechet de Brandenburg a trecut la lutheranism, a secularizat Ordinul si a transformat Prusia orientala intr-un ducat ereditar vasal regelui Poloniei; o parte a cavalerilor a rezistat impotriva acestei decizii, si Ordinul Teuton a continuat sa existe in Germania pana in 1809, avand sediul principal la Mergentheim. -provincia Livonia a Ordinului a refuzat si ea secularizarea, si a existat ca stat distinct pana in 1558, cand Livonia a fost ocupata de tarul Ivan al IV-lea, ceea ce a condus la declansarea razboaielor pentru Livonia intre Rusia, Polonia si Suedia (1558-1583, 1600-1629) Rusia -constituita in secolul al IX-lea, Rusia kieveana s-a destramat in secolul al XII-lea in mai multe cnezate, si a fost cucerita in 1236-1240 de catre mongoli; dupa aceasta data, cnezatele ruse au devenit vasale ale Hoardei de Aur -la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea existau in lumea rusa o multitudine de cnezate, subordonate formal unui mare cneaz de Vladimir, care media raporturile cu hanul Hoardei de Aur; cnezii rusi, deseori inruditi intre ei, se considerau urmasi ai lui Rurik, fondatorul Rusiei kievene -in secolele XIV-XV cnezatul Moscovei a dobandit hegemonia in lumea rusa, si a reusit inglobarea celorlalte cnezate intr-un mare stat rus unificat si independent; momente decisive: odomnia lui Ivan Kalita (1325-1341) - s-a ilustrat prin colaborarea cu hanul zbek al Hoardei de Aur, dobandind demnitatea de mare cneaz de Vladimir, si folosind influenta sa pe langa mongoli pentru slabirea rivalilor sai; prin mutarea mitropolitului de la Vladimir la Moscova a pus bazele colaborarii cnezilor Moscovei cu ierarhia ortodoxa, si a transformat Moscova in centrul bisericesc al Rusiei o1340-1380 - reculul Hoardei de Aur in fata atacurilor combinate ale Ungariei, Poloniei si Lituaniei; marele ducat al Lituaniei a profitat cel mai mult, ocupand cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv Kievul; comparativ, Moscova s-a ridicat relativ tarziu contra Hoardei de Aur, iar victoria cneazului Dimitrie Donskoi la Kulikovo (1380) nu a impiedicat restabilirea dominatiei Hoardei de Aur asupra cnezatelor ruse in 1382 odomnia lui Ivan al III-lea (1462-1505): a anexat principalele cnezate rivale Moscovei (Novgorod, Tver), fiind supranumit "strangatorul de pamanturi rusesti"; in 1480 a obtinut independenta fata de Hoarda de Aur; a organizat statul pe baze centralizate, sprijinindu-se pe dvoreni (curteni) si adoptand traditia imperiala bizantina -in secolul al XVI-lea istoria Rusiei este dominata de personalitatea lui Ivan al IV-lea (1533-1584): a adoptat titlul de tar (1547), a incercat transformarea Rusiei intr-o monarhie absolutista, tensionand raporturile cu boierimea si cu biserica, si a dus o politica de cuceriri, victorioasa in rasarit (anexarea hanatelor mongole de Kazan si Astrahan in 1552-1556, inceputul expansiunii spre Siberia catre 1580), dar lipsita de succes in directia Marii Baltice (pierderea primului razboi pentru Livonia, 1558-1583, impotriva Poloniei si a Suediei) -la sfarsitul secolului al XVI-lea si in primul deceniu al secolului al XVII-lea Rusia a intrat intr-o grava criza economico-sociala si politica, agravata de dispute pentru tron dupa stingerea dinastiei Rurikide (1598) si de politica expansionista a Suediei si Poloniei; criza a fost depasita prin alegerea ca tar a lui Mihail Romanov (1613; a domnit pana in 1645) si prin incheierea unor tratate de pace cu Suedia (1617) si Polonia (1618), care, desi cu pretul unor concesii teritoriale, au oferit Rusiei ragazul necesar pentru refacerea structurilor statale Relatiile internationale in Europa rasariteana In secolele XVI-XVII Conditiile istorice ale evolutiei relatiilor internationale in Europa rasariteana in secolele XVI-XVII Relatiile internationale din Europa rasariteana prezinta in secolul al XVI-lea o serie de puncte comune cu cele din Europa apuseana, dar si unele diferente care isi au originea pe de o parte in specificul istoric si geopolitic al acestei zone, si pe de alta parte in decalajele de dezvoltare generala dintre cele doua mari parti ale Europei. Totodata, la fel ca si in apusul Europei, in structura relatiilor internationale din Europa rasariteana se imbina modalitatile traditionale cu elemente noi, care se impun treptat si nu fara temporare reculuri. In secolele XVI-XVII relatiile internationale din Europa rasariteana au fost dominate de actiunea unui numar restrins de mari state teritoriale (Imperiul habsburgic, Polonia, Suedia, Rusia, Imperiul otoman), carora li s-au adaugat o serie de puteri de insemnatate locala. Este de remarcat faptul ca pana si statele mari enumerate mai sus erau, comparativ cu marile puteri ale Europei apusene din acea vreme, state relativ slab populate sau in orice caz cu o densitate mai redusa a populatiei, state imperfect controlate de puterea centrala, oricat de despotic se manifesta aceasta putere. Dificultatile intampinate in exercitarea curenta a autoritatii centrale la nivelul intregului teritoriu reflecta o anume intarziere in modernizarea structurilor statale comparativ cu apusul Europei. Aceasta relativa ramanere in urma s-a tradus in planul relatiilor internationale in primul rand printr-o intarziere in dezvoltarea unor institutii specifice unei politici externe moderne. Astfel, in secolul al XVI-lea statele din Europa rasariteana, cu exceptia Imperiului habsburgic, care din acest punct de vedere apartine mai degraba Europei centrale, nu au adoptat practica occidentala a trimiterii unor ambasade permanente la principalii parteneri diplomatici. in felul acesta statele din Europa rasariteana nu au beneficiat de o informare regulata si profesionalizata cu privire la evolutiile politice ale partenerilor lor, ceea ce le-a diminuat capacitatea de a-si adapta rapid si eficient politica externa la aceste evolutii. Faptul ca unele state din Europa rasariteana, de exemplu Imperiul otoman, au primit ele ambasade permanente din partea unor puteri occidentale nu a putut suplini decat in mica masura absenta unui serviciu diplomatic stabil. in aceste conditii relatiile diplomatice dintre statele din Europa rasariteana s-au desfasurat precumpanitor prin intermediul unor solii extraordinare, ocazionale, conduse de obicei de persoane de rang relativ inalt si lipsite de o pregatire speciala in vederea indeplinirii misiunilor diplomatice. Aceeasi ramanere in urma se observa si in ceea ce priveste desprinderea in interiorul cancelariilor regale a unor nuclee birocratice care sa se ocupe in mod sistematic si continuu cu gestionarea curenta a relatiilor cu celelalte state, element esential in a da coerenta politicii externe a unui stat si in a o feri de discontinuitati. Si in aceasta privinta, la fel ca si in ceea ce priveste ambasadele permanente, rolul de precursoare a revenit pe plan european statelor italiene inca din secolul al XV-lea, urmate fiind apoi de marile puteri occidentale (Spania, Franta, Anglia). in Europa rasariteana acest mod de gestionare specializata a politicii externe a fost adoptat mai intai de Habsburgii austrieci si de Rusia, unde "Departamentul solilor" (Posolski prikaz) a fost intemeiat in 1549 , urmate in secolul al XVII-lea de Suedia. Desigur, insemnatatea acestor embrioane ale viitoarelor ministere de externe nu trebuie exagerata: pana foarte tarziu in secolele XVIII-XIX politica externa a statelor din Europa rasariteana nu a putut fi obiectivata pe deplin, depinzand in cele mai multe dintre aceste state de starea de spirit variabila a monarhilor si de jocul influentelor de la curte. Din punctul de vedere al conducerii politicii externe a diferitelor state din Europa rasariteana, in secolul al XVI-lea se manifesta si unele elemente noi. La fel ca in apusul Europei, si in rasaritul continentului politica dinastica a interferat masiv cu politica interstatala. Aliantele politice au fost deseori cimentate prin casatorii regale, iar fluctuatiile relatiilor din interiorul familiilor domnitoare au avut in nu putine randuri implicatii asupra raporturilor dintre state. Totusi, in secolele XVI-XVII se observa faptul ca desi se fac numeroase planuri de casatorii dinastice si de uniuni personale intre diferite state, aceste uniuni esueaza cu regularitate in fata impotrivirii unor forte sociale si politice interesate de pastrarea particularismelor politice si/sau confesionale. Astfel, in 1520-1523 Suedia s-a desprins din uniunea cu Danemarca, iar la sfarsitul secolului al XVI-lea s-a impotrivit perspectivei unei uniuni personale cu Polonia, chiar daca regele comun ar fi fost de origine suedeza. La fel, nobilimea poloneza a respins ideea alegerii unor regi apartinand marilor dinastii vecine (alegerea lui Sigismund al III-lea Wasa in 1587 nu a fost urmata de un sprijin semnificativ pentru incercarile acestuia de a pastra cu forta tronul Suediei, mostenit in 1592), iar boierimea rusa a reactionat violent la incercarea de instaurare ca tar a lui Vladislav, fiul si mostenitorul regelui Poloniei (1610-1612). Reactiile de acest fel dovedesc faptul ca cel putin pentru o parte a elitelor politice din Europa rasariteana atasamentul fata de o anumita idee de stat incepea sa insemne mai mult decat loialitatea fata de persoana unui monarh anume sau fata de o anume dinastie. Nu trebuie insa exagerata semnificatia acestui inceput de depersonalizare (obiectivare) a raporturilor politice. De exemplu, in Polonia, unde puterea ridicata a Seimului a condus la desfasurarea unor ample dezbateri publice pe teme de politica externa, interesele individuale si de grup au precumpanit asupra celor generale in definirea liniilor politicii externe. S-ar putea afirma chiar faptul ca regimurile politice absolutiste, concentrand deciziile de politica externa in mainile monarhului si ale unui grup foarte restrans de colaboratori, au favorizat intr-o masura mai mare urmarirea unor "interese de stat" prin politica externa, nefiind insa nici ele scutite de distorsiuni si inconsecvente. Statele din Europa rasariteana erau mai putin avansate decat cele din Occident din punctul de vedere al monetarizarii economiei si al modernizarii financiare. De aceea, ele au adoptat intr-o masura mult mai redusa decat marile puteri occidentale trecerea la armatele de mercenari , depinzand in continuare intr-o masura ridicata de armate de tip traditional, mai slab inarmate si instruite, mai putin mobile si mai putin eficiente in termeni strict militari. Desigur, din acest punct de vedere au existat mari diferente intre statele Europei rasaritene. Se remarca astfel modernitatea timpurie din acest punct de vedere a Imperiului habsburgic, ca si eficacitatea ridicata a sistemului militar otoman, care imbina armata permanenta platita (trupele kapukulu) cu unitatile regulate si bine controlate de catre stat ale spahiilor timarioti din diversele provincii. Un exemplu interesant de modernizare militara este reprezentat de Suedia, care a trecut la o armata de soldati platiti (in acest sens mercenari), recrutata insa precumpanitor din randurile taranilor liberi suedezi; in felul acesta armata suedeza din secolul al XVII-lea a imbinat in mod reusit relatia contractuala baneasca cu solidaritatile si loialitatile traditionale, fiind una dintre cele mai eficiente din acea vreme. in schimb, in Polonia grija nobilimii de a evita o intarire prea mare a puterii regale a blocat formarea unei armate permanente de mercenari. De asemenea, si in Rusia trupele de mercenari au ramas puternic minoritare pana in secolul al XVIII-lea. Aceste diferente s-au repercutat asupra modalitatilor concrete de purtare a razboiului. Astfel, statele beneficiind de armate precumpanitor traditionale erau mai putin vulnerabile la diversele crize financiare care uneori paralizau actiunea militara a statelor mai "moderne", dar totodata aveau si ele destule greutati in concentrarea si intretinerea ostirilor lor, si mai ales in purtarea unor razboaie de durata la distanta de zonele de recrutare ale fortelor lor militare. Comparativ cu Europa apuseana, relatiile internatioanale din Europa rasariteana au fost in mai mare masura dominate de problemele uscatului, aspectele maritime fiind cu totul marginale. Chiar si disputele pentru suprematie in bazinul Marii Baltice au fost din punctul de vedere al statelor riverane mai putin conflicte maritime, cat conflicte pentru stapanirea unor regiuni strategice din jurul acestei mari. Aceasta se datoreaza indeosebi faptului ca negustorii din rasaritul Europei erau numai in mica masura angrenati in comertul maritim si aveau de asemenea o capacitate redusa de a influenta deciziile politice ale statelor lor. Absenta unor grupuri semnificative de interese care sa impinga spre o politica maritima sustinuta a facut ca pana si planurile deosebit de indraznete concepute uneori in mod exceptional de unele cercuri politice, cum ar fi planul otoman de a realiza un canal Volga-Don si de a patrunde la Marea Caspica (1569), sa fie abandonate la primele dificultati intampinate. Zone si etape in relatiile internationale din Europa rasariteana in secolele XVI-XVII In evolutia relatiilor internationale din Europa rasariteana in secolele XVI-XVII se pot distinge mai multe zone principale de contact si deseori de conflict. Analitic este inevitabila tratarea separata a acestor veritabile "noduri" ale relatiilor internationale, dar aceasta nu trebuie sa ne ascunda faptul ca de multe ori desfasurarile din diferite zone geopolitice s-au intrepatruns, dupa cum in spatiul est-european au intervenit uneori si state din Europa apuseana. In secolele XVI-XVII principalele conflicte dintre marile puteri ale Europei rasaritene au fost conflictul dintre Imperiul otoman si Habsburgi, disputa pentru controlul stepelor nord-pontice, rivalitatea dintre Moscova (Rusia) si Uniunea polono-lituaniana si lupta pentru hegemonie in bazinul Marii Baltice. Totodata, pe langa aliantele temporare incheiate cu un scop bine definit, au existat si axe de colaborare politica pe termen lung intre unele mari puteri, dintre care cea mai caracteristica este cea dintre Imperiul otoman si Polonia de-a lungul celei mai mari parti a secolului al XVI-lea si, dupa o intrerupere in deceniile 2-3 ale secolului al XVII-lea, din nou pana la ruptura grava din 1672. Conflictul dintre Imperiul otoman si Habsburgi In secolul al XVI-lea Imperiul otoman si monarhia lui Carol Quintul erau neindoielnic superputerile Lumii Vechi, singurele state cu interese, posesiuni si actiuni multicontinentale. Disputa dintre ele s-a conturat treptat in cursul deceniului 3 al secolului al XVI-lea, la acest proces de antagonizare contribuind o multitudine de factori. Astfel, atat otomanii cat si Habsburgii aveau vocatia dominatiei universale, fapt care era inevitabil sa-i aduca in stare de concurenta. Acestei rivalitati globale i s-au adaugat dispute in cateva regiuni bine delimitate. Mai intai, prabusirea puterii regatului Ungariei, manifesta prin rezultatul bataliei de la Mohcs (1526), unde a fost ucis si regele Ludovic al II-lea, a dus la disparitia unui stat care juca rolul de tampon intre cele doua superputeri. Pe de alta parte, perspectiva punerii in aplicare a pactului de familie dintre Habsburgi si Jagiellonii din Ungaria, care prevedea ca tronul Ungariei sa fie mostenit de cumnatul lui Ludovic, Ferdinand de Habsburg, era inacceptabila din punctul otoman de vedere, deoarece alipirea Ungariei la posesiunile habsburgice ar fi creat la frontierele nordice ale Imperiului otoman un centru de putere deosebit de periculos. Ca atare, sultanul Sleyman I (1520-1566) a sprijinit mai intai pe rivalul la tron al lui Ferdinand, Ioan Zpolya, care i s-a recunoscut vasal, iar dupa moartea acestuia, dat fiind faptul ca fiul minor al acestuia nu oferea garantii ca s-ar fi putut opune eficient Habsburgilor, a transformat Ungaria centrala intr-un beylerbeylik otoman cu centrul la Buda (1541). A doua zona de conflict s-a conturat in bazinul Marii Mediterane. Cuceririle orientale ale lui Selim I conferisera sultanilor otomani controlul asupra celei mai mari parti a coastelor Mediteranei orientale si ii transformasera in liderii necontestati ai Islamului sunit. Ca atare, protectia lor a fost ceruta inca din 1519 de catre Hayreddin Barbarossa, stapanul Algerului, angajat in conflicte maritime si teritoriale cu spaniolii care stapaneau mai multe porturi fortificate in nordul Africii. In ciuda opozitiilor ideologice, in atitudinea celor doua superputeri se pot observa si unele similitudini. Astfel, ambele parti au cautat sa-si asigure aliati cat mai numerosi, principiul "dusmanul dusmanului meu este prietenul meu" prevaland categoric asupra considerentelor religioase. in acest sens, otomanii s-au aratat interesati de o apropiere de Franta, principalul adversar occidental al proiectului "monarhiei universale" a lui Carol Quintul. De asemenea, ei au sprijinit acolo unde le-a stat in puteri Reforma, convinsi ca falia religioasa submina capacitatea de actiune a Habsburgilor. intr-un mod asemanator, Habsburgii s-au apropiat politic de rivalul oriental al otomanilor, Persia safavida si au cautat sa antreneze in actiuni antiotomane si statele ortodoxe din Europa rasariteana, tarile Romane si Rusia. Desigur, din cauza distantelor mari si a diversitatii intereselor imediate de multe ori actiunile politico-militare nu au putut fi coordonate eficient, dar actiunile diplomatice pe spatii mari atesta o largire a orizonturilor politice iar stimularea conflictelor din zone mai indepartate ale adversarilor politici contribuia in mod obiectiv la modificarea raporturilor de forte dintre cele doua superputeri. Diferentele de atitudine privesc mai ales insemntatea atribuita de cele doua superputeri conflictului dintre ele si optiunile lor intre cele doua zone principale de confruntare. Pentru Carol Quintul prioritara era aducerea lumii crestine sub conducerea sa, abia de pe o asemenea baza urmand sa fie dusa lupta decisiva cu Islamul reprezentat de otomani. De aceea, el a acordat cea mai mare atentie conflictului cu Franta pentru hegemonie in Occident si a cautat sa mentina la cote reduse ciocnirile directe cu Imperiul otoman. Totodata, dintre cele doua zone majore de confruntare amintite de noi mai sus, el a acordat mai multa atentie luptelor din Mediterana, in timp ce problemele Europei centrale si ale Ungariei au fost lasate in grija fratelui sau, Ferdinand, imparatul nesosind pe frontul antiotoman din aceasta regiune decat o singura data, in 1532. De altfel, parcimonia cu care Carol Quintul acorda sprijin militar si financiar lui Ferdinand a fost un motiv permanent de tensiune in relatiile dintre cei doi frati. Atitudinea otomana a fost sensibil diferita. Chiar daca nu se poate spune ca Sleyman ar fi neglijat cumva conflictul cu Safavizii din Persia pentru a se putea concentra asupra disputelor cu Habsburgii, se poate totusi aprecia ca expeditiile europene au ocupat mai mult din domnia sa si au consumat mai mult din resursele sale decat cele asiatice. Totodata insa, el a considerat ca principala zona de conflict era cea din Ungaria, unde a condus personal mai multe campanii, si a lasat conflictele maritime din Mediterana precumpanitor pe seama flotei si a corsarilor din nordul Africii. in primele decenii ale secolului al XVI-lea se parea ca Spania si Imperiul otoman isi vor impune fara probleme suprematia in jumatatea apuseana si respectiv rasariteana a Mediteranei. inca din timpul domniei lui Ferdinand de Aragon spaniolii, care controlau deja insulele Baleare, Sardinia si Sicilia si erau in expansiune in sudul Italiei, au instalat garnizoane in nordul Africii la Melilla (1497), Oran (1509), Bougie, El Djezair (insula in fata Algerului) si Tripoli (1510-1511). Pe de alta parte, dupa ce Selim I ocupase Siria si Egiptul (1516-1517), Sleyman a completat posesiunile otomane prin cucerirea de la cavalerii ioaniti a insulei Rhodos (1522), vitala pentru asigurarea legaturilor dintre Istanbul si Egipt. Dupa aceasta data, singurele posesiuni crestine din Levant mai ramaneau Ciprul si Creta stapanite de venetieni si Chiosul aflat sub stapanirea familiei genoveze Giustiniani (anexat in 1566), dar nici una dintre aceste insule nu reprezenta un pericol pentru suprematia otomana in Levant, genovezii si mai ales venetienii fiind interesati in primul rand de asigurarea conditiilor pentru buna desfasurare a comertului cu teritoriile otomane. Aceasta aparenta impartire a Merditeranei intr-o zona de dominatie spaniola si una otomana a fost pusa in cumpana de faptul ca Imperiul otoman a luat sub protectia sa pe corsarii musulmani din Africa de Nord. Escaladarea conflictului a devenit evidenta atunci cand Carol Quintul a instalat in insula Malta si la Tripoli pe cavalerii ioaniti izgoniti de la Rhodos (1530) si cand Sleyman l-a numit pe Hayreddin Barbarossa, principalul sef al corsarilor din nordul Africii, kapudan-pasa (mare amiral), fapt care i-a conferit acestuia comanda suprema asupra intregii flote otomane. Dupa un prim succes al lui Carol Quintul, care in 1535 a reusit sa ocupe Tunisul, si in ciuda faptului ca spaniolilor li s-a alaturat temporar si Venetia, atacata de otomani in posesiunile ce-i mai ramasesera in Grecia apuseana, razboiul a luat o intorsatura favorabila Imperiului otoman. in septembrie 1538 flota "Ligii sfinte" alcatuite de Carol Quintul, papa Paul al III-lea si Venetia s-a retras la Prevesa in fata celei otomane conduse de Hayreddin Barbarossa. Deschizand o perioada de relativa suprematie navala otomana, aceasta victorie a deschis otomanilor posibilitatea de a contesta dominatia spaniola in bazinul occidental al Mediteranei. in 1540 Venetia a preferat sa incheie pace cu sultanul, obtinand reluarea relatiilor comerciale in schimbul catorva concesii teritoriale minore in Grecia si in arhipeleag, iar in 1541 campania lui Carol Quintul asupra Algerului s-a incheiat printr-un categoric esec. Din acest moment otomanii au avut aproape continuu initiativa in Mediterana in urmatoarele 3 decenii. Totusi, Sleyman nefiind un om al marii, ci al uscatului, grosul resurselor otomane au fost concentrate pentru a face fata campaniilor din Ungaria si din Persia, astfel incat razboiul din Mediterana a fost precumpanitor unul al corsarilor agrementat din cand in cand de cate o expeditie navala de mai mare amploare. Dintre acestea din urma semnalam mai intai insolita colaborare a flotei otomane cu armata franceza la asediul si cucerirea Nisei in 1543. Au urmat apoi cucerirea porturilor Tripoli (1551) si Bougie (1555) de catre corsarii nord-africani in numele Imperiului otoman, si esecul grav al expeditiei spaniole la Djerba in 1560. in 1565 otomanii au intreprins un mare efort pentru cucerirea insulei Malta, care le-ar fi permis sa elimine principala baza a corsarilor crestini si sa-si consolideze legaturile cu Maghrebul, dar asediul de peste trei luni s-a incheiat cu un esec. Totusi, conditiile generale in Mediterana ramaneau favorabile Imperiului otoman, dar acesta, o data mai mult, nu a optat hotarat pentru o politica maritima, angajandu-se mai intai intr-un razboi de anvergura in Ungaria si intr-o expeditie spre Astrahan. Abia in iarna anilor 1569-1570, in conditiile in care o mare parte din fortele spaniole erau imobilizate de rebeliunea moriscilor din Granada, Imperiul otoman a hotarat sa faca un efort militar major in Mediterana, dar acesta a fost indreptat impotriva Ciprului venetian, o cucerire aparent usoara si fara mare valoare strategica, dar care a avut dezavantajul de a arunca Venetia temporar in tabara adversarilor Portii. Ca atare, in 1570-1571 a luat nastere o noua "liga sfanta" care grupa pe papa, Spania, Venetia si alte cateva state italiene. Flota aliata, comandata de don Juan de Austria, fiu natural al lui Carol Quintul si deci frate vitreg cu Filip al II-lea, a zdrobit flota otomana la Lepanto, pe litoralul apusean al Greciei, la 7 octombrie 1571. Aceasta victorie, care marca inceputul declinului puterii maritime otomane, nu a avut un impact decisiv asupra soartei generale a razboiului in Mediterana. Cu pretul unor mari cheltuieli otomanii si-au refacut flota. Totodata, capacitatea redusa a aliatilor de a lua ofensiva in Mediterana orientala, vadita prin rezultatele mediocre ale expeditiei din Moreea din 1572, si interesele economice au determinat Venetia sa se impace cu pierderea Ciprului si sa incheie pace cu Imperiul otoman in 1573. Un an mai tarziu otomanii au reocupat Tunisul de la spanioli, dupa care ambele superputeri au gasit ca au alte lucruri mai presante de facut decat sa escaladeze disputa lor maritima in Mediterana. Astfel, Spania era paralizata de criza financiara din 1575 si mai ales de dificultatile din tarile de Jos, fapt care a determinat-o sa se orienteze cu hotarare spre Atlantic in ultimul sfert al secolului al XVI-lea. Pe de alta parte, Imperiul otoman cunostea si el mari dificultati financiare, iar razboiul maritim de anvergura se dovedea extrem de costisitor si din ce in ce mai putin profitabil. Totodata, declansarea marilor razboaie terestre cu Persia (1578-1590) si cu Habsburgii austrieci (1593-1606) a dus la abandonarea oricaror proiecte maritime majore si la neglijarea flotei. Ca atare, de la sfarsitul deceniului 8 al secolului al XVI-lea nu au mai avut loc angajamente militare majore in Mediterana pana la declansarea razboiului otomano-venetian pentru Creta (1645-1669). Pentru otomani expansiunea spre Ungaria si Europa centrala era una dintre directiile traditionale de politica externa. Victoria de la Mohcs (1526), anticipata deja de cucerirea facila a Belgradului (1521) si pregatita diplomatic cu grija prin neutralizarea Poloniei (armistitiul din 1525) si a tarii Romanesti (sistarea tentativelor sangeacbey-ului de Nicopole de a o transforma in provincie otomana si recunoasterea ca domn a lui Radu de la Afumati), a pus capat puterii regatului Ungariei. Sultanul nu a putut profita imediat de aceasta victorie deoarece o rascoala anatoliana cu coloratura siita a reclamat inapoierea sa la Istanbul. Ca atare, in Ungaria a aparut un vid de putere pe fondul caruia a izbucnit conflictul pentru tron intre Ferdinand de Habsburg si Ioan Zpolya, voievodul Transilvaniei, ales rege de nobilii care nu doreau o stapanire habsburgica. Cum razboiul civil s-a desfasurat la inceput in favoarea lui Ferdinand de Habsburg, Zpolya, refugiat in Polonia, s-a vazut nevoit sa ceara sprijinul sultanului, care nici el nu putea tolera instalarea Habsburgilor in Ungaria. Pe acest fundal a avut loc marea campanie a lui Sleyman din 1529, in cursul careia sultanul a primit omagiul personal al lui Zpolya, l-a instalat pe acesta ca rege la Buda si a incercat fara succes sa ocupe chiar Viena. O noua campanie personala a lui Sleyman in Austria in 1532 s-a incheiat fara vreun rezultat notabil, cu atat mai mult cu cat de aceasta data Carol Quintul a sosit si el personal in fruntea unei mari armate pentru a apara teritoriile ereditare ale Habsburgilor, astfel incat ambele parti au preferat sa incheie in 1533 un acord prin care Ferdinand si Zpolya pastrau fiecare teritoriile pe care le controlau in acel moment si plateau fiecare tribut sultanului pentru ele. Acest acord era desigur doar provizoriu, disputele pentru controlul diverselor parti ale Ungariei continuand intre Ferdinand si Zpolya pana in 1538, cand prin tratatul de la Oradea ei isi recunosteau reciproc titlul de rege si stapanirile din acel moment, iar Zpolya accepta in plus ca dupa moartea sa intreaga Ungarie sa revina lui Ferdinand. Incapacitatea de actiune energica a Habsburgilor, vizibila chiar in anul 1538, cand ei nu au acordat nici un sprijin real lui Petru Rares, izgonit de sultan din Moldova, a pus insa sub semnul intrebarii aplicarea tratatului de la Oradea, cu atat mai mult cu cat in 1539 Zpolya s-a casatorit cu Isabella, fiica regelui Poloniei, si el interesat sa evite trecerea intregii Ungarii sub autoritatea Habsburgilor; mai mult, in 1540, cu putin timp inainte ca Zpolya sa moara, Isabella a nascut un fiu, pe Ioan Sigismund, care apoi a fost ales ca rege minor al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea. Aceste evenimente au dus la reizbucnirea razboiului in Ungaria. Desi partizanii familiei Zpolya, condusi pe plan politic de fratele George (cunoscut in mod eronat sub numele de Martinuzzi), episcop de Oradea si trezorerier al regatului, au reusit sa respinga incercarea lui Ferdinand de a ocupa Buda, totusi Sleyman, caruia emisarii lui Ferdinand i-au dezvaluit continutul tratatului de la Oradea, a considerat ca ei nu prezinta destule garantii si a hotarat sa anexeze nemijlocit Ungaria centrala cu Buda (1541) si sa lase minorului Ioan Sigismund doar teritoriile de la rasarit de Tisa. Luptele din anii 1542-1543 au marcat incapacitatea lui Ferdinand de a pune stapanire pe Ungaria centrala si au dus la o consolidare a pozitiilor otomane in aceasta regiune. Ca atare, dupa noi lupte si tratative indelungate, in 1547 s-a ajuns la incheierea unui nou tratat habsburgo-otoman, prin care se recunostea de facto impartirea regatului Ungariei in trei parti: vestul si nordul, cu bogatele regiuni miniere din Slovacia, ramaneau sub stapanirea lui Ferdinand, care platea insa pentru aceste teritorii un tribut de 30000 de galbeni sultanului, centrul cu Buda sub administratie otomana directa, iar rasaritul cu Transilvania sub autoritatea nominala a familiei Zpolya. Aceasta diviziune nu era insa pe deplin stabilizata. in 1549 fratele George a incheiat la Nyirbtor un nou tratat cu Ferdinand, prin care promitea sa-i predea teritoriile rasaritene, tratat care a fost pus in practica in anul 1551 prin patrunderea unei armate habsburgice in Transilvania. Acest fapt a declansat un nou conflict otomano-habsburgic intr-un moment cand Ferdinand nu putea primi nici un sprijin din partea lui Carol Quintul, confruntat cu o contestare deosebit de grava in Germania si cu un nou razboi cu Franta (1552-1556); de altfel, abdicarea lui Carol Quintul a dus la impartirea monarhiei sale, fapt care a facut ca pe viitor Habsburgii austrieci sa nu mai poata beneficia decat intr-o masura inca si mai scazuta de resursele teritoriilor occidentale. Pe de alta parte, si Imperiul otoman era angajat in razboiul cu Persia, care nu s-a incheiat decat in 1555, astfel incat nu a mai organizat expeditii de anvergura in Ungaria. Totusi, in 1552 o armata otomana a anexat Banatul, iar amenintarile sultanului, interventia domnilor Moldovei si tarii Romanesti si nemultumirile provocate de stapanirea habsburgica au facut ca in 1556 starile privilegiate din Transilvania sa aplaude inapoierea in Transilvania a lui Ioan Sigismund si a Isabellei. Disputele au continuat intre partizanii familiei Zpolya si cei ai lui Ferdinand pentru controlul teritoriilor din nordul Ungariei, ca si intre Habsburgi si otomani pentru vestul Ungariei, dar de cele mai multe ori luptele au fost de anvergura modesta, iar perioadele de conflict au alternat cu unele armistitii. Singura expeditie de mari proportii a fost cea din anul 1566, cand Sleyman a cucerit cetatea Szigetvr, dar rezultatul era modest comparativ cu cheltuielile si efortul militar cerut de aceasta campanie. Ca atare, atat otomanii cat si Habsburgii au considerat ca prelungirea razboiului de uzura in Ungaria era inoportuna si au preferat sa incheie tratatul de la Adrianopol (1568), prin care ambele parti pastrau teritoriile pe care le stapaneau in acel moment, iar Habsburgii reinnoiau plata tributului pentru posesiunile lor ungare. Acest tratat, completat de cel din 1570 incheiat la Speyer intre Maximilian al II-lea (1564-1576) si Ioan Sigismund, prin care acesta din urma renunta la titlul de rege al Ungariei si era in schimb recunoscut ca principe al Transilvaniei, marca stabilizarea impartirii in trei a regatului Ungariei, asa cum incepuse ea sa se contureze in deceniul 5 al secolului al XVI-lea. Pacea incheiata in 1568 avea sa se dovedeasca durabila, Habsburgii austrieci preocupandu-se de consolidarea stapanirilor lor si de promovarea Contrareformei, iar otomanii fiind absorbiti de razboiul din Mediterana si de cel cu Persia. Conflictul dintre Habsburgi si otomani in Ungaria avea sa fie reluat in 1593, fiind precipitat de ciocnirile de frontiera care nu incetasera complet nici in anii de pace oficiala. Din punct de vedere diplomatic conflictul a fost pregatit de ambele parti intr-un mod traditional deja pentru politica lor externa. Astfel, Imperiul otoman a reinnoit in 1592 tratatul cu Polonia, iar Habsburgii, secondati de diplomatia papala, au incheiat o noua Liga Sfanta, la care au aderat Spania si mai multe mici state italiene, si au incercat fara succes sa atraga in lupta antiotomana Rusia si prin intermediul acesteia Persia. Mai mult succes au avut emisarii imperiali si papali in tarile Romane, care, fiecare din motive deosebite, au ridicat armele impotriva Imperiului otoman in cursul anului 1594. Din punctul de vedere al Habsburgilor, intrarea in lupta a tarilor Romane a constituit la inceput o diversiune deosebit de utila, care a atras in anul 1595 principalul efort de razboi militar otoman, permitandu-le sa echilibreze situatia pe frontul principal din Ungaria. Dupa esecul campaniei lui Sinan din tara Romaneasca (1595) si dupa victoria otomana la Mezkeresztes in Ungaria (1596), Habsburgilor le-a devenit clar ca pe frontul principal nu era posibila obtinerea unei victorii decisive si au inceput sa-si orienteze o parte crescanda a efortului lor militar si financiar spre spatiul romanesc. Aici interesele lor s-au intalnit cu cele ale lui Mihai Viteazul, care avea nevoie de resurse financiare suplimentare pentru a se putea mentine in continuare impotriva unui eventual nou atac otoman. Pe de alta parte, in spatiul romanesc interesele habsburgice s-au ciocnit nu numai de cele otomane, ci si de cele ale Poloniei, care in 1595 adusese Moldova in sfera ei de influenta scotand-o din coalitia antiotomana, si care intentiona sa-si extinda autoritatea si asupra Transilvaniei si tarii Romanesti. Ca o consecinta a acestor confruntari de interese, incepand cu anul 1598 evenimentele politice si militare din tarile Romane se succed cu repeziciune, fara ca vreuna din partile in conflict sa poata obtine vreun succes durabil. in acest context se distinge incercarea lui Mihai Viteazul de a aduce sub autoritatea sa toate cele trei state din spatiul romanesc, incercare izvorata neindoielnic mai mult din imperativul evitarii izolarii politice si al largirii bazei politico-financiare a actiunilor sale militare, dar care l-a adus apoi in conflict nu numai cu otomanii si cu polonii, ci si cu Habsburgii care voiau sa pastreze pentru ei Transilvania si doreau sa evite angajarea intr-un razboi major cu Polonia. Resursele economice limitate ale spatiului romanesc, divergentele politice interne din tarile Romane si interventiile permanente ale celor trei mari puteri vecine au compromis sansele unirii efemere a celor trei state romanesti realizata de Mihai Viteazul in 1600, dupa cum aceiasi factori au impiedicat si pe Habsburgi, pe poloni si pe otomani sa controleze durabil ansamblul teritoriului romanesc. Prelungirea razboiului a dus la epuizarea financiara a beligerantilor, atat Imperiul habsburgic cat si cel otoman avand dificultati crescande in plata trupelor. Pe de alta parte, Polonia era absorbita de disputele cu Suedia si Rusia, neputand sa-si concentreze fortele pe termen lung pentru expansiune spre sud. in aceste conditii, atunci cand in 1604 o rascoala condusa de Stefan Bocskai a dus la pierderea Transilvaniei si a unor parti ale Ungariei superioare, pentru Habsburgi a devenit clar ca o victorie decisiva nu mai era posibila. Imperiul otoman era confruntat la randul sau cu turbulenta sociala din Anatolia (miscarile gelaliilor) si cu redeschiderea conflictului cu Persia, astfel incat a preferat si el incheierea razboiului. Aceasta s-a realizat prin pacea de la Zsitvatrk (1606), care statua echilibrul dintre Habsburgi si otomani permitand ambelor parti sa pastreze teritoriile pe care le stapaneau in momentul incheierii pacii. Durabilitatea acestei paci a fost dictata in primul rand de complicatiile politicii germane a Habsburgilor, care aveau sa fie curand antrenati in razboiul de 30 de ani, ca si de prioritatea acordata de otomani conflictelor cu Persia (pana in 1639) si apoi cu Venetia (1645-1669). in ceea ce priveste spatiul romanesc, controlul otoman efectiv asupra sa avea sa fie restaurat in anii 1611-1613, fara ca Habsburgii sa mai intervina, dar in conditii politice si economice mult mai blande decat inainte de 1594. Disputele pentru stapanirea stepelor nord-pontice Teritorii inca slab locuite in secolele XVI-XVII, stepele nord-pontice erau importante din punct de vedere economic in primul rand ca terenuri de pasunat. Din punct de vedere strategic insemnatatea lor era mai mare pentru Imperiul otoman, care pe drept cuvant le considera vitale pentru controlul asupra bazinului Marii Negre. Din acest motiv una dintre masurile cele mai importante prin care Mehmed al II-lea si-a instaurat dominatia in regiunea pontica a fost ocuparea Caffei (1475) si vasalizarea hanatului tatar din Crimeea. Suzeranitatea otomana s-a dovedit benefica pentru hanii tatari, sprijinul otoman permitandu-le sa-si intareasca autoritatea asupra sefilor traditionali ai triburilor si totodata sa lupte cu sanse sporite impotriva hanilor Hoardei de Aur. in aceasta lupta hanii Crimeii s-au apropiat de tarii Moscovei, care si ei se emancipasera in ultima parte a secolului al XV-lea de sub suzeranitatea Hoardei de Aur, dar care la inceputul secolului al XVI-lea erau mai preocupati de expansiunea spre apus decat de cea spre sud-est. Finalmente, in anul 1502 hanul Mengli Ghirai al Crimeii a zdrobit definitiv puterea Hoardei de Aur, care-si inceteaza existenta. Acest eveniment a schimbat radical datele politice in regiune. Disparitia Hoardei de Aur a permis afirmarea unei multitudini de hanate tatare, dintre care se remarca cele de Kazan si Astrahan alaturi de cel din Crimeea, dar nici unul dintre acestea nu a reusit sa umple pe deplin vidul de putere aparut in stepele nord-pontice. Mai mult, aspiratia hanilor crimeeni de a reface in folosul lor puterea Hoardei de Aur i-a dus la conflict cu Moscova, dupa cum apropierea polono-otomana i-a obligat sa-si restranga in oarecare masura actiunile spre apus. Un prim conflict a avut loc in deceniul 3 al secolului al XVI-lea, dar victoria obtinuta de tatarii din Crimeea si de la Kazan asupra rusilor in 1521 nu a putut fi consolidata, iar in 1531 rusii au ocupat chiar pentru scurt timp Kazanul. Dupa o perioada de relativa acalmie in timpul minoratului lui Ivan al IV-lea (1533-1584), incepand din 1547 rusii declanseaza o ofensiva sustinuta impotriva hanatelor tataresti de pe Volga, cucerind Kazanul in 1552 si Astrahanul in 1556. Aceste cuceriri au fost percepute ca amenintatoare atat de tatarii crimeeni, cat si de otomani, cu atat mai mult cu cat incursiuni ruse au ajuns pana la Azov. in aceste conditii la Istanbul a fost conceput planul unei expeditii care sa recucereasca Astrahanul si sa realizeze un canal Volga-Don, stabilind astfel o legatura lesnicioasa intre Marea Neagra si Marea Caspica, ceea ce, din punctul otoman de vedere, ar fi avut triplul avantaj de a stopa expansiunea rusa spre sud, de a asigura legaturile cu hanatele musulmane din Asia centrala si de a forma o baza de atac largita in cazul unui nou razboi cu Persia safavida. Campania de la Astrahan a esuat insa in 1569 din cauza dificultatilor logistice, a rezistentei ruse si a evidentei rele vointe a hanului Crimeii, ingrijorat de perspectiva instalarii ferme a unor garnizoane otomane in stepele nord-pontice, care i-ar fi diminuat considerabil libertatea de actiune. in schimb, in 1571 tatarii crimeeni au invadat Rusia, jefuind si arzand chiar Moscova. Mai important insa decat acest avertisment a fost faptul ca Rusia, absorbita de dificultatile razboiului livonian si slabita de tensiunile interne exacerbate de politica dura a lui Ivan al IV-lea, nu a mai intreprins actiuni militare majore spre zona Marii Negre, multumindu-se cu unele actiuni de mai mica anvergura spre Caucaz si spre Siberia. Un element nou care a influentat raportul de forte din stepele nord-pontice a fost factorul cazacesc. Cresterea demografica din Rusia si Polonia, la fel ca din intreaga Europa in "lungul secol XVI", si inasprirea exploatarii feudale din aceste tari au stimulat un puternic flux migrator spre teritoriile slab populate din nordul Marii Negre si al Marii Caspice. Au luat astfel nastere de-a lungul cursurilor mijlocii si inferioare ale Volgai, Donului si Niprului comunitati compozite din punct de vedere etnic, dar unite in ceea ce priveste apararea unui statut social deosebit de cel al taranilor obisnuiti, statut recunoscut de regii Poloniei si de tarii Rusiei in schimbul asigurarii apararii fata de raidurile tataresti. De altfel, comunitatile cazacesti preferau adesea activitatile militare celor agrare, cazacii angajandu-se deseori ca mercenari in slujba diversilor potentati ai vremii sau organizand expeditii maritime sau terestre pe cont propriu impotriva posesiunilor tataresti sau otomane. Practica incursiunilor reciproce a fost dominanta in stepele nord-pontice in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in prima jumatate a secolului al XVII-lea, amenintand chiar uneori sa conduca la declansarea unor conflicte de proportii intre Polonia si Imperiul otoman. Un asemenea conflict nu a avut loc insa decat in anii 1620-1634, si el s-a datorat mai mult disputelor cu privire la Moldova decat ciocnirilor tataro-cazacesti. Nu este insa mai putin adevarat ca acesti ani reprezinta probabil apogeul incursiunilor maritime cazacesti impotriva teritoriilor otomane, si ca tot in acesti ani dominatia otomana asupra hanatului Crimeii a cunoscut momente temporare de dificultate. Pana la urma otomanii au reusit insa sa-si restabileasca controlul asupra Crimeii si sa provoace cazacilor o infrangere navala la Karaharman, in largul coastei dobrogene (1625), astfel incat pacea cu Polonia incheiata in anul 1634 conserva dominatia otomana in tarile Romane si in zona Marii Negre si echilibrul tataro-cazacesc in stepele nord-pontice. La fel, ocuparea Azovului de catre cazacii de pe Don (1637), avea sa fie efemera, Rusia nedorind inca sa se angajeze intr-un conflict de proportii cu Imperiul otoman si preferand sa retrocedeze aceasta cucerire in 1642. Acest echilibru avea sa fie modificat in 1648 de rascoala antipolona a cazacilor de pe Nipru condusi de Bogdan Hmelnitki. Cum cazacii, in ciuda unor succese militare notabile, nu se puteau mentine pe termen lung impotriva Poloniei, ei au cautat sprijinul unor forte capabile sa-i sustina, fapt care a condus la implicarea Rusiei si Imperiului otoman alaturi de Polonia intr-o serie de razboaie pentru controlul asupra Ucrainei in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Conflictul teritorial dintre Rusia si Polonia Rivalitatea dintre Moscova si Lituania pentru suprematie in lumea rusa s-a prelungit in secolul al XVI-lea intr-un conflict teritorial de proportii intre Rusia si Uniunea polono-lituaniana. in primele decenii ale secolului al XVI-lea initiativa a apartinut Rusiei, care a profitat si de nemultumirea unei parti a nobilimii lituaniene ortodoxe fata de dependenta crescanda a Lituaniei fata de Polonia catolica. in timpul lui Vasile al III-lea (1505-1533) Rusia a reusit sa ocupe Smolenskul (1514) si Novgorod Severski (1523), pe care le-a pastrat in ciuda unor reculuri in camp deschis. Minoratul lui Ivan al IV-lea a adus si in aceasta directie o atrofiere a elanurilor expansioniste ruse, astfel incat dupa mai multe armistitii efemere, starea de razboi avea sa inceteze in 1536-1537, lasand Rusia in posesia cuceririlor sale. Conflictul avea sa fie reluat in 1562 in contextul razboiului livonian (1558-1583). Dupa o serie de lupte fara rezultate notabile, Polonia avea sa dobandeasca suprematia militara in timpul regelui Stefan Bthory (1575-1586), astfel incat tratatul din 1582 consemna stapanirea poloneza asupra Livoniei. Disproportia de forte dintre cele doua state s-a accentuat in ultimele doua decenii ale secolului al XVI-lea si mai ales la inceputul secolului al XVII-lea. Astfel, Rusia nu a reusit sa atraga pe Habsburgi in actiune impotriva Poloniei, desi si-a oferit sprijinul pentru candidatura arhiducelui Maximilian la tronul polonez. Disputa ruso-poloneziaa imbraat curand s o forma religioasa: in replica fata de ridicarea bisericii ortodoxe ruse la rangul de patriarhie (1589) Polonia a stimulat Uniunea religioasa de la Brest (1596), prin care ortodocsii din cuprinsul teritoriilor sale se supuneau papalitatii, rupandu-se astfel pe plan religios de Moscova. inca si mai importanta era criza interna strabatuta de Rusia la sfarsitul secolului al XVI-lea si la inceputul secolului al XVII-lea, de care Polonia n-a intarziat sa profite, sprijinind mai intai pe unii dintre pretendentii la tronul moscovit, si incercand apoi sa impuna ca tar pe fiul regelui Poloniei, Vladislav (1610-1612). Chiar daca ocupatia polona a Moscovei nu a putut fi mentinuta din cauza reactiei ortodoxe a boierimii si a populatiei ruse, Polonia a reusit sa recupereze teritoriile pierdute in prima parte a secolului al XVI-lea, iar armistitiul de la Deulino (1618) a statuat apartenenta acestor teritorii, in primul rand a Smolenskului, la Polonia. O noua incercare a Rusiei de a recuceri Smolenskul si celelalte teritorii in disputa s-a incheiat cu o severa infrangere in anii 1632-1634. Raportul de forte avea sa se schimbe abia dupa 1654, cand Rusia avea sa profite de dificultatile Poloniei ocupand atat Ucraina de la rasarit de Nipru cu Kievul, cat si regiunea Smolenskului, achizitii recunoscute apoi prin tratatul polono-rus de la Andrusovo (1667). Lupta pentru hegemonie in bazinul Marii Baltice in secolul al XVI-lea importanta economica a zonei Marii Baltice era in crestere. Expansiunea economica generala a Europei in aceasta perioada s-a tradus in zona baltica printr-o puternica crestere a comertului international, in primul rand a exporturilor de cereale spre Europa apuseana. Astfel, daca in anul 1497 erau inregistrate prin stramtoarea Sund 795 corabii, in deceniul 1591-1600 media anuala a fost de 5554 corabii . Acest spor economic a insemnat in mod evident si o crestere a mizei economice a disputelor pentru hegemonie in bazinul Marii Baltice. Anterior secolului al XVI-lea rolul dominant in comertul baltic revenise Hansei oraselor germane, care reusise sa obtina importante privilegii comerciale de la majoritatea statelor riverane. Hansa reusise sa-si impuna interesele chiar si in dauna regatului Danemarcei, desi incepand cu anul 1397 aceasta realizase Uniunea de la Kalmar cu Suedia (Norvegia era de mai multa vreme unita cu Danemarca). Abia de la sfarsitul secolului al XV-lea dominatia maritima a Hansei avea sa fie contestata de negustorii englezi si apoi si de cei din tarile de Jos; totodata, intarirea puterii Moscovei avea sa duca la inchiderea contorului hanseat de la Novgorod in 1494, fapt de pe urma caruia au profitat in primul rand porturile Narva, Reval, Dorpat si Riga, care dispuneau de privilegiile medievale de etapa si de depozit . La inceputul secolului al XVI-lea s-a animat si conflictul dintre Hansa si Danemarca, cea din urma marind taxele de trecere prin Sund si construindu-si o flota care in anul 1511 a amenintat chiar Lbeckul. Desi prin tratatul de pace de la Malm (1512) Hansa trebuise sa cedeze si sa plateasca regelui Danemarcei o despagubire de razboi, ea nu s-a resemnat si a sprijinit revolta suedeza a lui Gustav Vasa, care a condus in 1523 la desprinderea Suediei din Uniunea de la Kalmar. incercarea Lbeckului de a profita de pe urma luptelor interne din Danemarca de dupa detronarea lui Cristian al II-lea (1523) pentru a elimina orice rival din zona Balticii a depasit curand puterile Hansei, care a reusit sa coalizeze impotriva sa pe noii regi ai Suediei si Danemarcei, pe negustorii din tarile de Jos si chiar unele orase germane. Desi la un moment dat fortele Hansei au reusit chiar sa ocupe Copenhaga, razboiul s-a terminat dezastruos pentru ea, flota Lbeckului fiind zdrobita la Svendborg (1535). Tratatul de pace din 1536 elimina suprematia Hansei in zona Marii Baltice, dar nu stabilea cine avea s-o succeada in aceasta pozitie. Din punct de vedere economic cel mai bine plasati erau negustorii din tarile de Jos, sprijiniti politic de Carol Quintul. incercarea regelui Danemarcei, Cristian al III-lea (1534-1559), de a se impune in dauna acestora a condus la un razboi fatis in anii 1541-1542, razboi care s-a impletit cu cel dintre Carol Quintul si Franta din anii 1542-1544, si care s-a terminat defavorabil pentru Danemarca. Astfel, prin tratatul de la Speyer (1544) Carol Quintul a impus regelui Danemarcei obligatia de a nu inchide unilateral navigatia prin Sund si de a nu modifica taxele de trecere, fapt care marcheaza un inceput de internationalizare a regimului Marii Baltice. Sporirea comertului baltic, atat ca volum cat si valoric, a favorizat atat pe regii Danemarcei, ale caror venituri au crescut considerabil, cat si pe negustorii din tarile de Jos, care au acaparat in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in prima parte a secolului al XVII-lea peste doua treimi din acest comert . Profituri insemnate mai reveneau marilor proprietari funciari care vindeau cereale pentru export si negustorilor din porturile de pe litoralul sudic si estic al Marii Baltice, mai ales atunci cand acestea beneficiau inca de drepturile de etapa si de depozit. Cresterea puterii Rusiei a facut ca aceasta sa incerce si ea sa se impuna ca o putere baltica. in ultima parte a domniei lui Ivan al III-lea Rusia dobandise o minima iesire la Golful Finic prin intemeierea orasului Ivangorod in 1492, dar acesta nu a dobandit niciodata o importanta economica majora. Dupa cucerirea Kazanului si Astrahanului Ivan al IV-lea a decis sa cucereasca si teritoriile de pe litoralul rasaritean al Marii Baltice, stapanite in acel moment de Ordinul livonian. in 1558 armatele ruse au patruns in Livonia ocupand Narva si Dorpat. Incapacitatea de rezistenta a Ordinului a facut ca atat cavalerii, cat si orasenii din Reval si Riga, care se temeau c_aaveau sa-si piarda privilegiile, sa ceara sprijinul statelor capabile sa-i ajute, in primul rand al Suediei si al Poloniei. Astfel, dupa unele ezitari ale regelui Gustav Vasa (1523-1560), urmasul acestuia, Erik al XIV-lea (1560-1568) a ocupat o parte a Estoniei cu Reval si a instituit o blocada asupra Narvei. La randul sau, marele maestru al Ordinului s-a pus sub protectia regelui Poloniei (1561), si a acceptat ulterior includerea teritoriilor sale in componenta regatului Poloniei in schimbul recunoasterii sale ca duce al Curlandei (1569). Pe de alta parte, Rusia s-a apropiat de Danemarca si de Lbeck, ambele nemultumite de blocada Narvei, astfel incat razboiul local din Livonia a devenit un conflict de anvergura care a angajat totalitatea puterilor baltice. Operatiile militare nu au dus la un rezultat transant, fapt care a impins puterile implicate sa caute o solutie negociata a divergentelor dintre ele. in toamna anului 1570 a avut loc la Stettin un congres international, la care alaturi de statele baltice (exceptand Rusia) au participat si reprezentanti ai imparatului, ai regilor Frantei, Spaniei, Angliei si Scotiei si ai principilor electori de Brandenburg si de Saxonia. Tratatul incheiat cu acest prilej consemna solemn libertatea comertului baltic, cu un avantaj suplimentar pentru Suedia ale carei corabii erau scutite de taxa de trecere prin Sund, si recunostea apartenenta insulei Oesel la Danemarca, a Estoniei la Suedia si a restului Livoniei la Polonia. Evident, Rusia nu s-a impacat cu aceste prevederi, dar, ramasa fara aliati si slabita de tensiunile interne provocate de politica lui Ivan al IV-lea, ea a suferit mai multe infrangeri in 1578-1582 din partea polonezilor si a suedezilor, pierzand teritoriile cucerite in 1558 si fiind amenintata chiar in posesiunile sale mai vechi. in aceste conditii Ivan al IV-lea a fost silit sa incheie tratate succesive cu Polonia in 1582 si cu Suedia in 1583, prin care renunta la Livonia. Ca urmare a slabiciunii ruse, stapanirea teritoriilor de la rasarit de Baltica a ramas sa fie disputata intre Suedia si Polonia. intre cele doua state neincrederea era mare, ele necooperand intre ele in mod semnificativ nici macar atunci cand ambele luptau simultan impotriva Rusiei. Conflictul parea ca va putea fi aplanat in 1587, atunci cand Sigismund, fiul regelui suedez Ioan al III-lea (1568-1592) a fost ales rege al Poloniei. Totusi, disputele cu privire la Estonia si temerile religioase ale lutheranilor suedezi (Sigismund era catolic) au facut ca Sigismund sa nu se poata impune cu adevarat in Suedia, unde a trebuit sa lase conducerea regatului in seama unui consiliu condus de unchiul sau, ducele Carol de Sdermannland. incercarea lui Sigismund de a prelua puterea in Suedia cu ajutorul unei armate venite din Polonia a fost infranta in 1598, fapt care a dus la disolutia uniunii personale si la proclamarea unchiului sau ca rege sub numele de Carol al IX-lea (1604-1611). Esecul uniunii polono-suedeze a condus la declansarea unui razboi fatis intre cele doua state pentru Livonia (1600-1629). in primul deceniu al secolului al XVII-lea acest conflict nu a dus la un rezultat transant, polonezii avand o anume superioritate in bataliile in camp deschis, manifestata indeosebi prin victoria de la Kirchholm din 1605, dar disensiunile interne si lipsa unei flote i-au impiedicat sa-i alunge pe suedezi din Estonia. Totodata, atat Polonia cat si Suedia au cautat sa profite de criza interna din Rusia pentru a-si extinde dominatia complet sau partial asupra acesteia, fapt care le-a indemnat sa incheie incepand din anul 1611 mai multe armistitii pentru frontul din Livonia. Esecul planurilor Poloniei si Suediei de a-si instaura un control complet asupra Rusiei prin instalarea ca tar a unui membru al familiilor lor regale a devenit manifest odata cu ridicarea la tron a lui Mihail Romanov (1613), dar aceasta nu le-a impiedicat sa-si extinda stapanirile teritoriale in dauna acesteia. Astfel, dupa ce in 1609-1610 a obtinut provincia Ingria de la tarul Vasili Suiski (1606-1610) in schimbul acordarii de ajutor impotriva falsului Dimitrie al II-lea, Suedia a reusit sa pastreze aceasta provincie prin tratatul de pace cu Rusia incheiat in 1617 la Stolbovo, cu medierea Angliei. La fel, dupa cum am aratat mai sus, tratatul polono-rus de la Deulino din 1618 recunostea si el cuceririle poloneze in dauna Rusiei. Retragerea Rusiei din competitia pentru Livonia ca si imposibilitatea de a obtine mai multe teritorii in dauna acesteia au lasat din nou fata in fata Polonia si Suedia. De aceasta data insa razboiul a decurs favorabil pentru Suedia. Sub conducerea regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) suedezii au ocupat Riga (1621) si au patruns apoi in Prusia organizand o blocada a exporturilor poloneze de cereale prin Baltica (1626-1629). Incapacitatea Poloniei de a reactiona eficient in aceasta situatie si medierea Frantei, dornica de a elibera Suedia din conflictul cu Polonia pentru a-i permite sa intervina in Imperiu, unde victoria Habsburgilor ameninta grav intregul echilibru european, au condus la armistitiul de la Altmark (1629), prin care Suedia pastra durabil Livonia cu Riga si controla prin garnizoanele sale porturile din Prusia, mai putin Danzigul, fapt care-i permitea sa perceapa in folosul sau cea mai mare parte a vamilor de pe litoralul sudic si estic al Marii Baltice. Chiar daca aceste porturi au trebuit evacuate in urma unui nou tratat cu Polonia incheiat in 1635, se poate aprecia ca Suedia a castigat in aceasta perioada disputa cu Rusia si cu Polonia pentru controlul teritoriilor de la rasarit de Marea Baltica. Aceasta nu insemna insa ca Suedia ar fi devenit deja puterea dominanta in zona baltica. Dimpotriva, la inceputul secolului al XVII-lea principalul candidat in acest sens parea a fi Danemarca. Sub conducerea ambitioasa a regelui Cristian al IV-lea (1588-1648) Danemarca trecuse deja la o politica agresiva, incercand sa-si intareasca controlul asupra comertului baltic. Aceasta insemna in primul rand sa puna capat evaziunii vamale practicate de suedezi si olandezi. Astfel, potrivit tratatului de la Stettin suedezii erau scutiti de taxele de trecere prin Sund. De acest lucru profitau negustorii olandezi, care, in drum spre Baltica, opreau mai intai in Gteborgul suedez, si apoi treceau Sundul pe corabii sub steag suedez, scutite de taxe. Acest motiv, combinat cu disputele teritoriale pentru Finnmark (tinut in nordul Norvegiei), a condus la declansarea de catre Danemarca a razboiului cu Suedia (1611-1613). Danezii au ocupat si distrus Gteborg, au ocupat si Kalmar, dar nu au putut sa obtina o victorie decisiva. Pacea de la Knred (1613) statua totusi superioritatea daneza: astfel, Danemarca inapoia orasele cucerite si reinnoia scutirea suedezilor la trecerea prin Sund, dar primea in schimb o despagubire de razboi considerabila si isi vedea recunoscuta suveranitatea asupra teritoriilor in litigiu din nord. in continuare, Cristian al IV-lea a restrans drastic ultimele privilegii ale oraselor hanseatice si a intemeiat in estuarul Elbei orasul Glckstadt, prin intermediul caruia a incercat sa capteze in folosul sau comertul Hamburgului. in fine, ambitiile germane l-au impins pe regele danez sa se angajeze in razboiul de 30 de ani, dar aici el a suferit o infrangere severa din partea armatelor imperiale comandate de generalii Tilly si Wallenstein (1625-1629). Victoriile armatelor imperiale impotriva Danemarcei au indemnat pe Habsburgi sa incerce sa-si cladeasca propria baza de putere la Baltica. Astfel, Wallenstein a obtinut din partea imparatului atribuirea ducatului de Mecklenburg din nordul Germaniei si a incercat fara succes sa cucereasca portul Stralsund (1628), in timp ce Spania relansa planul mai vechi de a bloca aprovizionarea Olandei cu cereale din Baltica. Perspectiva intaririi puterii imperiale in Germania si a aparitiei unei flote habsburgice in Baltica a precipitat hotararea lui Gustav Adolf de a interveni in Germania (1630). Evolutia razboiului, deosebit de favorabila suedezilor in 1630-1631, a adus sub controlul acestora cea mai mare parte a nordului Germaniei, cu litoralul baltic aferent, situatie care nu s-a modificat semnificativ pana la incheierea pacii. De altfel, prin pacea din Westfalia Suedia pastra Pomerania apuseana cu importantele porturi Stettin, Stralsund si Wismar, precum si episcopatul Bremen, controland deci cea mai mare parte a comertului german spre Baltica si spre Marea Nordului. intarirea considerabila a Suediei nu convenea Danemarcei. Aceasta a cautat sa profite de razboiul european pentru a mari taxele de trecere prin Sund si pentru a aduce complet in subordinea sa Hamburgul, dar aceste actiuni nu au facut decat sa-i atraga ostilitatea Olandei si a Suediei. in razboiul care a urmat in anii 1643-1645 Danemarca a fost repede zdrobita pe uscat si pe mare, fiind silita prin tratatele de la Christianstad cu Olanda si de la Brmsebro cu Suedia sa accepte revenirea taxelor de trecere prin Sund la cuantumul scazut de la inceputul secolului al XVII-lea, sa renunte la orice stingherire a comertului Hamburgului si sa cedeze Suediei provinciile Jmtland, Hrjedalen si Halland si insulele Gotland si Oesel. in concluzie, la mijlocul secolului al XVII-lea Suedia reusise sa devina puterea dominanta in regiunea Marii Baltice, stapanind cea mai mare parte din litoral cu porturile aferente si cele mai importante insule. Aceasta hegemonie suedeza era insa numai politica si militara, nu si economica si navala, domenii in care suprematia apartinea Olandei, care in plus detinea pozitii importante in economia si finantele suedeze. Tot Olanda avea sa impiedice Suedia sa obtina o victorie completa asupra Danemarcei in timpul primului razboi nordic (1655-1660), ilustrand astfel grija statelor dezvoltate din apusul Europei de a evita ca o singura putere sa controleze nestingherita zona Marii Baltice. Structuri economice si sociale la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie Populatie si hrana. Orice discutie despre structurile societatilor medievale si incipient moderne trebuie sa porneasca de la evidentierea corelatiei fundamentale care a conditionat insasi existenta acestor societati, corelatia dintre numarul oamenilor si resursele alimentare aflate la dispozitia acestora. Aceasta corelatie poate fi definita in felul urmator: la un nivel tehnologic dat, o anumita (micro)regiune poate hrani un anumit numar de oameni. Aceasta relatie de echilibru agro-demografic nu trebuie inteleasa intr-un mod static si fixist; dimpotriva, echilibrul dintre oameni si resurse este deseori tensionat, amenintat sa se rupa, la originea tensiunilor stand de cele mai multe ori cresterea rapida a numarului populatiei fata de o productie agricola mult mai putin dinamica. Pentru a intelege mai bine acest mecanism tensionat trebuie sa avem in vedere concluziile la care au ajuns demografii cu privire la evolutia demografica a omenirii. Pornind de la deosebirile majore care apar la nivelul variabilelor demografice centrale - natalitatea, mortalitatea, speranta medie de viata - demografii impart intreaga istorie a omenirii in trei mari etape: -vechiul regim demografic -tranzitia demografica -regimul demografic modern. Tranzitia demografica este considerata ca un proces care a cunoscut si el mai multe faze, afectand mai intai mortalitatea si abia apoi natalitatea, si care in general se suprapune trecerii la societatile industriale. La nivel european tranzitia demografica a inceput in Occident in secolul al XVIII-lea si s-a extins apoi in secolele XIX-XX. in Romania tranzitia demografica pare sa fi inceput abia in ultimii ani ai secolului XIX si s-a desavarsit abia in perioada postbelica. in fine, intr-o serie de tari ale lumii a treia tranzitia demografica este inca in curs de desfasurare. Evident, pentru lumile medievala si moderna timpurie, cel care ne intereseaza este vechiul regim demografic. Acesta era caracterizat de: -natalitate ridicata (deseori in jur de 40 de nasteri anual la 1000 de locuitori, mergand in unele cazuri exceptionale pana la 50-60 de nasteri la 1000 de locuitori; pentru comparatie, astazi in tarile europene rata natalitatii variaza in jur de 10-15 nasteri la 1000 de locuitori) -mortalitate generala ridicata si profund neregulata (in cadrul acestei mortalitati generale un loc important ocupa mortalitatea infantila, care afecta deseori o treime sau chiar o jumatate dintre copiii nascuti vii) -speranta medie de viata scazuta (calculata la nastere, speranta medie de viata era redusa de mortalitatea infantila uriasa; pe de alta parte insa, chiar si oamenii care supravietuiau copilariei si ajungeau adulti, erau destul de expusi la boli si alte surse de mortalitate, astfel incat cei care depaseau varsta de 50-60 de ani erau procentual putin numerosi). Natalitatea ridicata, specifica tuturor societatilor preindustriale, avea cauze naturale. Din punct de vedere natural, perioada fertila din viata fiecarei femei cuprinde circa 25-30 de ani, ceea ce, considerand ca o sarcina dureaza in mod normal 9 luni, inseamna ca teoretic o femeie poate naste chiar mai mult de 30 de copii. Aceasta marime este pur teoretica, deoarece in viata reala apar o serie de limitari naturale si sociale ale numarului de nasteri. Astfel, societatea impunea teoretic restrangerea relatiilor sexuale ale femeilor la cadrul cuplului familial, dar, data fiind varsta timpurie a casatoriei fetelor, aceasta limitare nu reducea in mod semnificativ potentialul de nasteri. Mai eficiente erau restrictiile sociale in cazul vaduvelor si a fetelor care ramaneau nemaritate, dar acestea nu au reprezentat niciodata un procent atat de mare, incat sa determine in mod decisiv valoarea statistica a natalitatii. Cum gama mijloacelor si metodelor contraceptive era relativ redusa si eficacitatea multora dintre acestea indoielnica, iar societatea blama folosirea lor, principala limitare a numarului de nasteri era involuntara, fiind cauzata de alaptatul prelungit al copiilor, perioada in care sansele unei noi graviditati erau reduse, de mortalitatea ridicata a femeilor cu ocazia nasterii, si de numarul ridicat al pierderilor de sarcina datorate fie alimentatiei insuficiente sau nepotrivite, fie muncilor extenuante. in felul acesta se ajungea ca o femeie sa nasca in medie doar 5-6 copii, ceea ce depasea insa cu mult necesitatile unei rate normale de inlocuire a populatiei. Chiar daca jumatate dintre acesti nascuti vii mureau la varsta copilariei, totusi cei ce ajungeau adulti depaseau numeric generatia parintilor, evidentind astfel tendinta unei cresteri demografice. Sporirea numarului oamenilor dezechilibra insa raportul cu resursele de hrana, respectiv, daca productia alimentara ramanea constanta, atunci fiecarui individ ii reveneau mai putina mancare. De aceea, foametea era oarecum pre-programata in cadrul vechiului regim demografic. Totusi, cauza foametei nu era cresterea demografica, ci variatia mare a productiei agro-alimentare datorita vulnerabilitatii societatilor medievale la intemperii, si datorita precaritatii mijloacelor de stocare a resurselor alimentare. Astfel, marimea recoltelor varia foarte mult de la un an la altul, dar excedentele dintr-un an bun puteau fi doar rareori pastrate pentru a face fata nevoilor dintr-un an prost. in consecinta, oamenii de la sfarsitul evului mediu si de la inceputurile epocii moderne traiau intr-o lume supusa unor considerabile alternante intre extreme, intre perioadele de satietate si de exces, si perioadele de lipsuri sau chiar de foamete. Iar foametea, deseori in combinatie cu celelalte doua "flageluri" ale lumii medievale - epidemiile si razboaiele - genera valuri de mortalitate care anihilau temporar tendinta de crestere demografica. Apoi insa, situatia se normaliza, iar societatea isi relua tendinta de crestere. Atunci cand am definit corelatia dintre numarul oamenilor si resursele de hrana aflate la dispozitia lor, pentru nevoi logice am postulat ca nivelul tehnologic si spatiul de locuire sunt date, ceea ce inseamna constante. in realitatea istorica, amandoua au cunoscut evolutii, care, desi mai putin rapide decat ar fi avut nevoie oamenii acelor vremi, au ingaduit convertirea tendintei de crestere demografica intr-o crestere economica generala. Felul in care oamenii si-au procurat hrana a avut deci un rol crucial in economia medievala si moderna timpurie. in lumea medievala au coexistat mai multe moduri de procurare a hranei: -culesul, vanatul si pescuitul -cultura plantelor si cresterea animalelor domestice -schimbul Comunitatile de vanatori-culegatori ocupau si la sfarsitul evului mediu mari parti ale globului. Catre 1500 ele controlau cea mai mare parte a Americii, extremitatile nordice ale Europei si Asiei, o parte a Africii, Australia si Oceania. Totusi, prin specificul modului lor de existenta, aceste comunitati ocupau doar imperfect spatiul, erau relativ putin numeroase, si vulnerabile in raporturile cu alte tipuri de comunitati umane. De altfel, inca din timpul neoliticului, comunitatile de vanatori-culegatori fusesera silite sa se replieze spre zonele periferice ale lumii de presiunea societatilor compacte si mai bine organizate de agricultori si crescatori de animale. Societatile pastorale erau si ele minoritare la nivelul lumii medievale tarzii. Astel, atat in Africa rasariteana, cat si in Asia centrala si in unele parti ale Europei rasaritene mai existau triburi sau societati care traiau precumpanitor sau exclusiv de pe urma cresterii animalelor domestice: vite (bovine), oi, capre,.cai etc. Uneori, aceste societati practicau nomadismul, respectiv se deplasau in spatiu pentru a asigura hrana animalelor. La sfarsitul evului mediu nomadismul era totusi in recul, si, la fel ca in cazul comunitatilor montane de crescatori de animale, lasa loc unui sistem de pendulare sezoniera, intre zone bine cunoscute si vizitate periodic, sistem cunoscut sub numele de transhumanta. Cele mai multe dintre societatile de crescatori de animale stabilisera inca de multa vreme un fel de simbioza cu societatile sedentare de agricultori, cautand sa-si asigure astfel suplimente de hrana si alte produse. Formele acestei interactiuni au variat mult de-a lungul istoriei. Uneori, crescatorii de animale s-au multumit cu raporturile de schimb, oferind animale si/sau produse animaliere in schimbul produselor vegetale si mestesugaresti. Alteori, ei si-au procurat cele dorite prin jaf, sau au profitat de superioritatea lor militara pentru a impune agricultorilor sedentari plata unui tribut sau a altor dari (taxe de protectie). Pe de alta parte insa, atunci cand o societate pastorala se instapanea asupra unei societati agricole, si eventual si asupra unor centre urbane, atunci tentatia era mare de a parasi modul de viata pastoral si de a se stabili in asezarile cucerite, pentru a beneficia pe deplin de roadele cuceririi. in consecinta, din punctul de vedere al marii istorii, succesul politico-militar al unora dintre societatile de crescatori de animale s-a dovedit deseori un accelerator al inlocuirii modului de viata pastoral cu un mod de viata sedentar. Inca din timpul antichitatii, dar cu atat mai mult in evul mediu, cea mai mare parte a oamenilor isi asigurau hrana din cultivarea anumitor plante. Gama acestor plante, ca si modalitatile concrete de cultivare a acestora, au variat considerabil, fiind determinate atat de conditiile naturale din diversele parti ale lumii, cat si de traditiile si de stocurile de cunostinte agro-tehnice acumulate de diferitele comunitati umane. Reducand mult complexitatea realitatii, si pornind doar de la plantele care asigurau cea mai mare parte a alimentatiei, putem aprecia ca in lumea medievala au coexistat 3 mari civilizatii agricole: -civilizatia cerealelor -civilizatia orezului -civilizatia porumbului 1. Civilizatia cerealelor este specifica "Lumii Vechi", adica Asiei, Europei si Africii. Ea este cea mai veche civilizatie agricola, inceputurile sale plasandu-se in neolitic, in Orientul Apropiat. Sistemele de cultivare a cerealelor, ca si gama acestora, s-au extins din neolitic pana in evul mediu. in lumea medievala se cultivau 5 cereale principale: graul, orzul, secara, meiul si ovazul. Desi culturile de cereale au ramas limitate in evul mediu la zonele cu climat temperat din emisfera nordica, in timp s-au impus unele diferente chiar si intre cereale. Astfel, in Europa secara a prevalat in zonele ceva mai nordice, iar orzul si meiul au ramas cantonate in partile mai calduroase ale continentului. Desi operatiunile agricole principale sunt cam aceleasi in cazul tuturor cerealelor principale, in lumea medievala au coexistat mai multe feluri de folosire a solului: -cultivarea unei suprafete de pamant in mod repetat, an dupa an, pana la epuizarea potentialului natural al solului; dezavantajul acestui sistem este faptul ca randamentul scade de la un an la altul, generand cu o anume regularitate crize agricole si foamete -sistemul moinei regulate (reglementate): pentru a evita catastrofele agricole, comunitatile umane au stabilit o regula de abandonare voluntara a unei suprafete agricole dupa un numar oarecare de ani, si implicit de luare in cultura a unor noi terenuri -asolamentul bienal: impartirea prealabila a terenului in doua parti (sole), dintre care una era cultivata si una era lasata necultivata (in parloaga), iar in anul al doilea era cultivata a doua sola si era lasata sa se odihneasca cea dintai, ciclul fiind reluat in anul al treilea -asolamentul trienal: terenul agricol era impartit in 3 sole, una fiind cultivata cu cereale de toamna, cea de-a doua cu cereale de primavara si cea de-a treia lasata in parloaga; in acest caz, un ciclu complet dura 3 ani. Daca sistemul cultivarii pana la epuizare, cel al moinei regulate si cel al asolamentului bienal erau cunoscute inca din antichitate, asolamentul trienal reprezinta o inventie medievala, fiind atestat in Imperiul Carolingian la sfarsitul secolului al VIII-lea, si raspandindu-se treptat in secolele IX-XIV in nordul Frantei, tarile de Jos, Germania, Italia, Anglia si unele parti ale Europei rasaritene. Avantajele acestui sistem erau considerabile, atat prin facilitarea refacerii potentialului solului, cat si prin diminuarea riscurilor de catastrofa agricola prin cultivarea concomitenta a cerealelor de primavara cu cerealele de toamna. De asemenea, aceasta combinatie ingaduia repartizarea mai judicioasa a eforturilor de-a lungul anului agricol, lucrarea mai temeinica a pamantului, si deci obtinerea unor productii mai mari. Catre sfarsitul evului mediu au aparut si forme mai complexe de asolament, cu cicluri de 4-6 ani, si cu sisteme de rotatie mai complexa a culturilor cerealiere si a leguminoaselor. Totusi, in secolul al XVI-lea asolamentele mai complexe erau inca putin raspandite, fiind folosite doar pe unele ferme din tarile de Jos, Italia si Anglia. De altfel, nici asolamentul trienal nu era raspandit decat in unele tari, asolamentul bienal si moina regulata prevaland inca in mari parti ale Europei mediteraneene si rasaritene, ca si in Asia si Africa. Datorita deosebirilor in modul de folosire a solului, in rodnicia pamantului si in tehnicile agricole, randamentele agricole variau mult de la o zona la alta. Ele difereau totodata foarte mult de la un an la altul, in functie de hazardurile vremii (precipitatii, temperaturi etc.) si de prezenta/absenta daunatorilor, dintre care lacustele erau deosebit de temute. Avand in vedere aceste variatii, randamentele medii - exprimate prin raportul dintre recolta si samanta, in conditiile in care izvoarele pastrate folosesc unitati de masura variabile, si precizeaza doar rareori suprafetele - ofera doar o imagine aproximativa a productivitatii agricole. Totusi, se poate aprecia ca in secolele IX-XIII in Europa apuseana a avut loc o crestere a randamentelor cerealiere. Astfel, daca in perioada carolingiana randamentele la cereale variau intre 1,5:1 si 4:1, fiind insa cel mai adesea doar putin peste 2:1, dupa 1200 productivitatile nu mai scad decat in mod exceptional sub 3:1, atingandu-se insa tot mai des 4:1, 5:1 sau chiar 6:1. Desi progesele tehnice realizate in Occidentul medieval s-au raspandit treptat si in alte parti ale Europei, deosebirile la nivelul productivitatii au sporit, in secolul al XVI-lea putand fi consemnate de exemplu urmatoarele randamente la grau: 5,6:1 la Imola in Italia in anii 1585-1594, intre 4:1 si 5:1 in Poitou, in Franta, 4,5:1 la Wobeck in nordul Germaniei in 1581, doar 2,6:1 la Tokaj in nordul Ungariei in 1569-1572, dar si 10,3:1 la ferma Hitsum din Frizia (nordul tarilor de Jos) in 1570-1573, sau 8:1 pe mai multe domenii din sudul Anglei in anii 1571-1580. Variatiile puteau fi uriase si in interiorul aceleiasi tari: de exemplu, in Polonia randamentele au fost 2,8:1 la Knyszyn in 1561, 4,9:1 la Korkczyn in 1564, si chiar 8:1 la Zator-Oswiecim tot in 1564 . Civilizatia cerealelor presupune si totodata ingaduie o impletire intre culturile de plante si cresterea animalelor. Boii si caii reprezinta o forta de tractiune esentiala la arat, iar lasarea periodica in parloaga a unor importante suprafete ofera animalelor domestice pasuni apropiate de salasurile oamenilor. Totodata, mai ales in Europa, bogatia relativa a precipitatiilor si ocuparea imperfecta a teritoriului au permis pastrarea unor intinse suprafete impadurite, ceea ce a favorizat mentinerea unui numar considerabil de animale. in fine, padurile au oferit intregirea gamei alimentare printr-o gama variata de poame. Totusi, in pofida intregirii alimentatiei cu carne si fructe, precum si cu unele legume, miere, lactate, oua, peste si diverse bauturi, alimentatia oamenilor din societatile cerealiere a ramas dependenta in proportie de 70-80% de aportul caloric al cerealelor principale, consumate sub forma de fierturi sau de paine. Diversitatea culturilor de plante din "civilizatia cerealelor" este intregita de culturi mai speciale, cum ar fi vita de vie, sau plantele textile (inul, canepa, mai putin bumbacul si duzii pentru viermii de matase). Trecerea la aceste culturi, care erau destinate mai mult comertului decat auto-consumului, marcheaza desprinderea crescanda a unora dintre aceste societati de constrangerile alimentare, si capacitatea lor de a dedica o parte crescanda din energia lor satisfacerii unor nevoi mai sofisticate. 2. Civilizatia orezului a aparut mult mai tarziu decat cea a cerealelor. Desi cultura orezului pare sa fi fost atestata in Asia inca de pe la anul 2000 i.Hr., totusi el nu s-a impus in egala masura cu cerealele. De altfel, initial orezul era cultivat in regim uscat, similar cu cerealele. Marea noutate a fost trecerea la cultura orezului inundat, realizata in circumstante inca insuficient cunoscute in Asia de sud-est. Orezul inundat, numit uneori si "orez acvatic", are avantajul unei productivitati mult mai mari decat a cerealelor, dar este posibila numai in zone joase, pe vaile raurilor, unde solicita totodata un efort special in gestiunea resurselor de apa. Candva intre anii 600 si 1200, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfectionat in China, iar orezariile s-au extins considerabil in campiile sudice si centrale ale acestei tari, care in timpul antichitatii fusesera slab locuite si partial ocupate de mlastini. in felul acesta, lumea chineza, care in antichitate apartinuse in mod evident "civilizatiei cerealelor", a fost scindata intre o China a cerealelor, in nord si in zonele continentale inalte, si o China a orezariilor, in campiile din centru si sud-est. Pe de alta parte, daca in antichitate sudul fusese slab populat si periferic, resursele alimentare considerabile generate de cultura orezului inundat au ingaduit cresterea exploziva a populatiei in sud, astfel incat pe la 1200 China orezariilor avea o populatie de 2 ori mai mare decat China cerealelor. Implicatiile civilizationale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul productivitatii agricole a permis sporirea numarului oamenilor, populatia Chinei crescand de la 50 de milioane de locuitori la mijlocul mileniului I, la peste 100 de milioane de locuitori catre anul 1200. Mai mult, productivitatea ridicata a orezului a ingaduit unui numar sporit de oameni sa se hraneasca din orezul produs de alte persoane, adica sa se dedice unor activitati non-agricole. Aceasta a insemnat cresterea oraselor, a activitatilor mestesugaresti si comerciale, China sudica fiind in timpul dinastiei Song (960-1279) neindoielnic regiunea cea mai urbanizata si mai bine dezvoltata din punct de vedere economic la scara intregii lumi. Au fost insa si alte consecinte ale adoptarii culturii orezului inundat. Ocuparea teritoriului a fost deosebit de inegala, densitatile foarte mari din campiile joase contrastand cu locuirea sporadica din zonele mai inalte. Pe de alta parte, in campiile ocupate de orezarii numarul mare al oamenilor, eliminarea pasunilor si potentialul microbian sporit de inundarea periodica a terenurilor agricole au condus la disparitia aproape completa a animalelor domestice (o exceptie notabila fiind bivolii, mai bine adaptati mediului natural cu excedent de apa. Aceasta a antrenat la randul sau o diminuare a aportului alimentar al proteinelor de origine animala, si deci o scadere a taliei medii a populatiei. Totodata, bucataria chinezeasca a cautat alte solutii pentru a compensa penuria carnii. Pe un alt plan, penuria mijloacelor de tractiune animala a generat o dependenta sporita de transporturile bazate pe energia umana. in fine, excedentul de populatie a insemnat si mentinerea la un nivel scazut a costului muncii umane, ceea ce a descurajat pe termen lung introducerea inovatiilor tehnice care sa inlocuiasca sau sa economiseasca forta de munca. Desi civilizatia orezariilor s-a dezvoltat cu precadere in China sudica si centrala, ea nu a ramas cantonata la lumea chineza. Cultura orezului inundat s-a raspandit si in alte parti ale lumii, cum ar fi tarile din Coreea, Japonia (unde totusi orezul nu a devenit predominant in alimentatie decat incepand cu secolul al XVII-lea), Indonezia, Indochina, India nordica (mai ales pe valea Gangelui), Irak si Egipt. Orezul a patruns si in unele tari europene la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie (de exemplu, in Banat cultura sa pare sa fi fost introdusa de otomani in 1575), dar aici a ramas o prezenta marginala, limitata la comunitati restranse din punct de vedere numeric. 3. Civilizatia porumbului a ramas multa vreme apanajul strict al Lumii Noi. Cultura porumbului a aparut in Mexic, pe la anul 2000 i.Hr. Multa vreme a fost cultivat porumbul salbatic, cu stiuleti de numai 2-3 cm, cu doar cateva zeci de boabe. Treptat insa, prin selectia semintelor calitatea porumbului s-a ameliorat, iar randamentele sale au devenit foarte mari, ajungand si la 100:1. Cultura porumbului s-a extins in alte parti ale Americii de Nord si Centrale, precum si in partea nordica si apuseana a Americii de Sud. Fapt remarcabil, porumbul a putut fi cultivat si la altitudini relativ ridicate, inclusiv pe platourile andine. Avantajele porumbului nu se opresc aici. Datorita specificului sau, el a fost adesea cultivat in simbioza cu alte plante cu randament ridicat, cum ar fi fasolea si dovleacul. Potentialul agricol al "civilizatiei porumbului" a fost intregit de alte plante cu valoare alimentara, precum cartofii si tomatele. in consecinta, potentialul alimentar al societatilor care s-au specializat in aceste productii agricole a sporit considerabil, ceea ce a ingaduit cresterea spectaculoasa a populatiei, si atingerea unor densitati demografice mari in unele zone din Mexic si din Peru. In ciuda acestor avantaje, "civilizatia porumbului" nu a cuprins intreaga America precolumbiana. Cea mai mare parte a continentului american, atat in America de Nord cat si in America de Sud, a ramas apanajul comunitatilor de vanatori-culegatori. Ca atare, America precolumbiana a pastrat pana la cucerirea europeana o structura economica duala, caracterizata prin coexistenta unor teritorii intinse si slab locuite de vanatori si culegatori (pe teritoriul actual al Canadei, Statelor Unite, Braziliei, Argentinei etc.) si a unor civilizatii agricole cu populatie numeroasa, concentrate in Mexic, America Centrala si pe fatada pacifica a Americii de Sud. De altfel, marile creatii politice si culturale ale Americii precolumbiene au fost realizate de aceste civilizatii agricole dense, si nu de catre comunitatile de vanatori-culegatori. In ciuda acestei dualitati, civilizatiile Americii precolumbiene aveau si unele constrangeri economice comune. Prima si cea mai grava era absenta aproape completa a animalelor domestice. Acest fapt s-a datorat hazardului, respectiv absentei bovinelor, cabalinelor, porcinelor si ovinelor pe continentul american pana la sosirea europenilor. O exceptie o constituie lama, domesticita in regiunile andine, dar utilitatea practica a acesteia a ramas modesta. Un alt handicap comun al tuturor civilizatiilor Americii precolumbiene a fost ramanerea lor la un nivel tehnologic eneolitic, adica faptul ca nu au trecut la prelucrarea metalelor dure pentru realizarea de arme si unelte. Absenta cailor si a armelor de metal avea sa se dovedeasca fatala in momentul confruntarii cu cuceritorii europeni. Dupa descoperirea Americii, spaniolii au descoperit si avantajele porumbului. Ei au adus porumbul in Lumea Veche, unde in secolul al XVI-lea aceasta planta a inceput sa fie cultivata masiv in Peninsula Iberica, in Italia, si in Imperiul Otoman, extinzandu-se apoi si in alte tari europene. Porumbul a patruns ceva mai tarziu si in China, ingaduind in secolul al XVIII-lea colonizarea masiva a unor regiuni mai inalte, nefavorabile orezului. Aceasta extensie tarzie a porumbului, precum si succesul in Lumea Veche al cartofului si al altor plante de origine americana, a avut insa loc mai degraba la nivelul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, decat in secolul al XVI-lea. Dincolo insa de specializarea diverselor societati in cultivarea cerealelor, a orezului inundat sau a porumbului, tehnicile agricole au cunoscut o serie de perfectionari, multe dintre ele marunte, dar care s-au acumulat si s-au tradus intr-o sporire treptata a productiei agro-alimentare. Acest spor la randul sau a ingaduit ridicarea pragului de echilibru agro-demografic, si cresterea lenta a numarului total al populatiei. Pe termen lung, aceasta tendinta de crestere demografica este evidenta, dar ea a fost deseori intrerupta (sau chiar inversata temporar) de puseuri ale mortalitatii, cauzate indeosebi de foamete, de razboaie si de epidemii. Dintre aceste puseuri ale mortalitatii, cel mai grav a fost cel pricinuit de Marea Ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea, care a lovit toate marile civilizatii agricole ale Lumii Vechi. Desi Marea Ciuma nu a fost cauza "Crizei secolului al XIV-lea" - cel putin in Europa cresterea demografica se impletise cu o stagnare a productiilor alimentare inca de pe la sfarsitul secolului al XIII-lea - ea a eliminat brutal intre un sfert sau o treime din populatia multor tari ale Asiei, Europei si Africii de Nord, dezorganizand totodata grav economiile si societatile respective. Desi epidemiile de ciuma au continuat in Europa, ca si in Asia si in Africa, si dupa terminarea Marii Ciume, de pe la mijlocul secolului al XV-lea cresterea demografica a fost reluata in cea mai mare parte a Lumii Vechi. Astfel, populatia Europei (de la Atlantic la Urali) a scazut de la circa 73 de milioane de locuitori inainte de Marea Ciuma la circa 50-55 de milioane de locuitori, si a crescut dupa 1450 din nou, ajungand la circa 100 de milioane de locuitori catre 1600; populatia Chinei a sporit de la circa 103 milioane de locuitori in anul 1500 la circa 160 de milioane de locuitori catre anul 1600, iar cea a subcontinentului indian de la circa 110 milioane de locuitori catre 1500 la circa 135 milioane de locuitori la 1600. La nivel mondial, chiar avand in vedere scaderile din America, pricinuite mai ales de bolile raspandite involuntar de europeni, cresterea a fost de la circa 437 milioane de locuitori catre 1500 la circa 555 milioane de locuitori catre 1600 . In cele mai multe dintre cazuri, aceste sporuri au fost posibile datorita cresterii productiei agricole. in cazul particular al Europei, sporurile obtinute in planul productiei - fie prin perfectionarea cultivarii cerealelor, fie prin introducerea in tarile mediteraneene a culturii porumbului - au fost potentate de dezvoltarea in secolul al XVI-lea a comertului la mare distanta cu cereale si cu animale vii. in ceea ce priveste cerealele, fluxul cel mai spectaculos, dar nu singurul, a fost cel care aducea cerealele produse in tarile din regiunea Marii Baltice (nordul Germaniei, Polonia, Prusia, Livonia) pe pietele din Europa apuseana, indeosebi in tarile de Jos. Totodata, vitele crescute in Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldova si Ungaria erau manate pe picioare luni de zile pentru a fi consumate de orasenii din tarile de Jos, Germania si nordul Italiei. Desi acest comert nu cuprindea decat o mica parte din productia totala, si nu asigura decat cateva procente din consumul alimentar total, el a ingaduit specializarea unui numar sporit de europeni in activitati non-agricole, si a stimulat astfel dezvoltarea activitatilor mestesugaresti si a schimburilor. De altfel, chiar si in conditiile societatilor covarsitor agricole si rurale, activitatea economica nu se limita doar la satisfacerea nevoilor alimentare. Oamenii mai aveau si alte nevoi materiale, care necesitau alte tipuri de activitati economice. Sectorul extractiv cuprindea atat extractia sarii din saline si a pietrei pentru constructii, cat si mineritul propriu-zis, adica obtinerea diferitelor metale prin extragerea si apoi rafinarea minereurilor. Desi in majoritatea statelor exploatarea bogatiilor subsolului era considerata monopol al monarhului, cele mai multe exploatatii erau relativ modeste, fiind realizate de grupuri mici de oameni, care foloseau unelte rudimentare. Aceasta situatie s-a schimbat incepand cu a doua jumatate a secolului al XV-lea. Multe dintre minele de argint si de cupru din Europa centrala fusesera exploatate inca din evul mediu, filoanele superficiale fusesera epuizate, si multe exploatatii au incetat in secolele XIV-XV. Folosirea pompelor a ingaduit insa evacuarea apei si patrunderea la adancimi mai mari, dupa cum descoperirea unor noi metode de separare a metalelor din minereu a sporit rentabilitatea mineritului. Noile metode de exploatare necesitau insa investitii considerabile, care nu erau la indemana grupurilor traditionale de lucratori mineri. De aceea, initiativa a fost preluata de catre negustorii din orase precum Augsburg si Nrnberg, care au organizat activitatea sub forma unor mari intreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilitatii. Investitiile considerabile, ca si imbunatatirile tehnice si organizatorice, au ingaduit o crestere semnificativa a productiei miniere din regiunea Europei centrale in ultima treime a secolului al XV-lea. Acest avant al minelor de argint si cupru din Austria, Germania, Cehia, Slovacia, nordul Ungariei si Transilvaniei, care a prilejuit si concentrarea unui numar considerabil de lucratori in noile orase miniere, a continuat si in prima jumatate a secolului al XVI-lea. Spre mijlocul secolului al XVI-lea multe dintre minele de argint din Europa centrala au intrat in declin, pe de o parte datorita epuizarii filoanelor celor mai bogate si mai accesibile la nivelul tehnologic al epocii, si pe de alta parte datorita afluxului de argint relativ ieftin din America, ceea ce a contribuit la scaderea pretului argintului comparativ cu cel al aurului si cu cel al celorlalte marfuri. Multe dintre progresele tehnice si organizatorice inregistrate in mineritul central-european in secolele XV-XVI aveau insa sa fie difuzate in alte parti ale lumii, inclusiv in America, si aplicate nu numai la minele de argint si cupru, ci si la cele de fier, carbune etc. Sectorul prelucrator cuprindea si la sfarsitul evului mediu o gama deosebit de variata de activitati: mestesuguri alimentare (moraritul, brutaritul, transarea si conservarea carnii, prepararea lactatelor si a bauturilor alcoolice etc.), mestesuguri legate de producerea imbracamintei (pielaritul, torsul, tesutul, croitoria, blanaritul, cojocaritul etc.), olaritul, obtinerea si prelucrarea metalelor, mestesuguri legate de constructii si de producerea de obiecte gospodaresti etc. in acest sector au coexistat la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie mai multe forme de organizare a activitatii, cuprinzand ateliere mestesugaresti simple, ateliere subordonate reglementarilor de breasla, manufacturi concentrate si manufacturi dispersate. in fine, trebuie avut in vedere faptul ca multe mestesuguri erau practicate de persoane si de catre persoane care nu aveau o specializare stricta, indeosebi de catre tarani care isi produceau singuri o mare parte dintre cele necesare, sau care isi completau veniturile lucrand pentru proprietarii manufacturilor urbane. Ca atare, numai o parte din activitatea mestesugareasca era concentrata in orase, mestesugurile satesti si/sau domaniale avand inca o pondere semnificativa. Desi cantitativ ponderea productiei mestesugaresti rurale era foarte mare, din punct de vedere calitativ mestesugurile urbane erau adesea superioare. De altfel, sfarsitul evului mediu a fost o perioada de inmultire a reglementarilor de breasla, iar breslele, pe langa efortul de protejare a intereselor economice ale membrilor lor si de limitare a concurentei, au avut si un rol important in stabilirea si impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele mestesugaresti. Elementul cel mai innoitor in evolutia sectorului prelucrator la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie a fost insa dezvoltarea manufacturilor. Manufacturile erau intreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxului tehnologic in operatiunile simple componente, si efectuarea de catre lucratori diferiti a diferitelor operatiuni sau succesiuni de operatiuni, intregul proces fiind controlat de detinatorul de capital, care cumpara materia prima si plateste salarii lucratorilor). Desi diviziunea tehnica a muncii este atestata inca din antichitate pe unele mari santiere, manufacturile capitaliste sunt mult mai recente. in general, se considera ca in Europa primele manufacturi capitaliste au aparut in sectorul textil, in productia de postav din Flandra si Toscana la sfarsitul secolului al XIII-lea. Manufacturile din sectorul textil au fost de cele mai multe ori dispersate, respectiv se bazau pe subcontractarea unora dintre activitati catre lucratori din mediul rural, care acceptau salarii mai mici si nu erau legati de reglementarile rigide ale breslelor urbane. La sfarsitul evului mediu s-au dezvoltat si manufacturi concentrate, cum ar fi cele din sectorul metalurgic, sau tipografiile care s-au raspandit intr-o mare parte a Europei apusene si centrale dupa inventarea tiparului cu litere mobile de catre Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. in fine, unele dintre cele mai mari manufacturi concentrate erau santierele de constructii navale: in acest domeniu, la sfarsitul secolului al XVI-lea in santierele de la Amsterdam se introduce standardizarea pieselor pentru construirea corabiilor cu panze de tipul fluyt. La nivelul sectorului prelucrator, textilele ocupau probabil locul intai din punctul de vedere al amplorii productiei pentru piata. Desigur, nu toate textilele erau produse pentru piata. in multe parti ale lumii, o mare parte din populatie prefera inca sa-si produca nemijlocit materialele pentru imbracaminte. Totusi, atat la nivelul elitelor, cat si la cel al populatiei urbane, materialele textile - fie ele din lana (postavuri), fie din in (panzeturi), fie din bumbac, matase sau materiale compozite - erau procurate pe calea comertului. Productia textilelor pentru piata s-a dezvoltat mai timpuriu in Bizant, in lumea islamica, in India si China, si ceva mai tarziu in Europa catolica. Totusi, incepand cu secolul al XIII-lea cateva mici regiuni europene (Flandra, Toscana) s-au specializat in productia de masa a postavului, realizata in manufacturi care foloseau materii prime de import si vindeau produse pentru consumatori din regiuni relativ indepartate geografic. in secolele XIV-XV productia postavurilor pentru piete non-locale s-a extins si in alte parti ale Europei, iar panzeturile au inceput si ele sa faca obiectul productiei si comertului de masa, in timp ce bumbacul si matasurile, ca si stofele scumpe, erau comercializate in cantitati mai mici. La sfarsitul secolului al XV-lea si in secolul al XVI-lea s-au produs importante mutatii la nivelul postavaritului european. Cea mai importanta este trecerea la "noua postavarie", adica producerea unor postavuri mai subtiri, care nu mai rezistau timp de decenii (in evul mediu erau frecvente situatiile in care haine de postav erau transmise descendentilor timp de 2-3 generatii, fara sa fie urzite iremediabil), dar care erau mai bine finisate, mai atragatoare si mai ieftine. Totodata, s-au produs mutatii in competitia europeana intre diversele regiuni producatoare. Vechile centre manufacturiere din Flandra si mai ales din Toscana au pierdut pozitii din cauza salariilor relativ ridicate, preferand sa se specializeze in productia de textile scumpe, de lux, dar care puteau fi cumparate numai de un numar limitat de consumatori. Au existat incercari de a dezvolta postavaritul in tarile producatoare de lana, precum Spania si Anglia. Rezultatele au fost divergente. Spania a esuat in tentativa de a deveni un mare producator de postav, atat datorita alungarii evreilor in 1492, cat si datorita favorizarii de catre Carol Quintul (1516-1556) a exporturilor de lana spaniola spre Flandra, in dauna postavarilor spanioli. in schimb, Anglia, care a descurajat exporturile de lana bruta, a devenit in secolul al XVI-lea unul dintre principalii producatori europeni, postavurile englezesti fiind vandute intr-o mare parte a Europei continentale. Totodata, la sfarsitul secolului al XVI-lea in tarile de Jos rolul Flandrei a scazut, crescand insa cel al Olandei, care, pe langa productia proprie de postavuri, s-a specializat si in finisarea postavurilor englezesti pentru pietele continentale, ceea ce ingaduia capitalistilor olandezi sa-si insuseasca si pe aceasta cale profituri semnificative. Comertul cunostea si el o mare varietate de forme. O prima clasificare trebuie sa porneasca de la natura agentilor economici care participau la schimburile comerciale. Astfel, la sfarsitul evului mediu existau mai multe forme vechi de organizare a activitatii comerciale: -schimburile directe dintre producatori si consumatori, realizate fie cu ocazia targurilor saptamanale, fie prin vanzarea directa a produselor de catre mestesugarii urbani in atelierele care serveau simultan si de pravalii -comertul practicat de negustorii ambulanti, care isi insoteau marfa dintr-un loc in altul -comertul en-gros, practicat de mari negustori sedentari, care isi realizau afacerile cu ajutorul unor agenti comerciali, asociati minori si parteneri de afaceri cu care comunicau prin corespondenta comerciala; inca din evul mediu, acest tip de activitati a condus spre aparitia unor forme de asociere, mergand de la intovarasirile simple de tip commenda pana la companiile comerciale de tip familial, care imbinau activitatile comerciale cu operatiunile monetare si de credit. Companiile familiale cu activitati diversificate au proliferat in secolele XV-XVI, cele mai importante fiind cele italiene (mai ales florentine si genoveze) si germane (exemplul clasic fiind cel al companiei familiei Fugger, din Augsburg) Pe langa acestea, la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie s-au impus in Europa apuseana doua noi forme de organizare a activitatilor comerciale: -companiile privilegiate (regulate) erau infiintate pe baza unor carte de privilegii acordate de puterea politica din anumite state, prin care membrilor companiei li se garanta monopolul exercitarii comertului cu o anumita tara sau regiune, in schimbul platii unei anumite sume de bani; de multe ori, companiile asigurau membrilor lor anumite facilitati colective, intretineau consuli si depozite in tarile cu care faceau comert, stabileau anumite reguli generale si taxe pentru activitatile desfasurate de membri, dar fiecare membru era liber in cadrul acestor reguli sa-si conduca afacerile cum socotea de cuviinta. in secolul al XVI-lea printre cele mai cunoscute companii privilegiate erau cele engleze, cum ar fi Compania negustorilor temerari (intemeiata 1486), Compania Moscovei (1553) sau Compania Levantului (1581). -companiile anonime pe actiuni au fost alcatuite pentru a permite concentrarea unor mari capitaluri, necesare operatiunilor comerciale de anvergura; spre deosebire de companiile privilegiate, in cadrul companiilor pe actiuni participatiile diferitilor negustori erau administrate in comun de catre un consiliu de administratie, ales si responsabil in fata actionarilor. Cele mai importante companii pe actiuni au fost Compania Unita a Indiilor Orientale, intemeiata la Amsterdam in 1602, si Compania Indiilor Orientale intemeiata in 1600 in Anglia. Daca aceste companii erau specializate cu precadere in comertul la mare distanta, asumandu-si si functii administrative si militare in colonii, si unele institutii bancare s-au organizat tot sub forma unor companii pe actiuni, un rol de model avand in secolul al XVII-lea Banca de schimb din Amsterdam, intemeiata in 1609. Un alt tip de clasificare a activitatilor comerciale distinge intre comertul interior si cel exterior al unei tari. in ceea ce ne priveste, consideram ca aceasta impartire, des intalnita in istoriografie, nu este relevanta pentru lumea medievala si nici pentru epoca moderna timpurie, cand statele nu reprezentau spatii economice unitare si coerente, iar barierele vamale - de altfel modeste fata de celelalte cheltuieli de transport - nu se aflau numai la granite, ci deseori si in interiorul statelor. De aceea, mai relevanta este clasificarea in functie de distanta la care se desfasura schimbul si eventual de natura marfurilor vehiculate. Trebuie astfel distins intre: -comertul local, care lega un centru urban de satele din jur, efectuat de obicei cu ocazia targurilor saptamanale, si a carui conditie de baza era ca taranii veniti la targ sa poata parcurge drumul dus-intors intr-o singura zi, avand totodata timpul necesar perfectarii tranzactiilor. in consecinta, un targ rareori atragea tarani din asezari mai departate de 20 de km -comertul la (foarte) mare distanta, uneori chiar intercontinental, desfasurat cu marfuri de lux, cu valoare mare la un volum mic, si deci mai usor de transportat (de exemplu, mirodenii, metale pretioase, matase si alte textile scumpe, arme, blanuri, etc.) -comertul la distanta medie (regional sau inter-regional), cu o raza de sute de kilometri, desfasurat cu produse de larg consum, vitale, dar si voluminoase si deseori greu de transportat (de exemplu cereale, dar si sarea, vinul, animalele vii, postavurile de larg consum, panzeturile, lana etc.), produse care erau atrase de polii cererii reprezentati de orasele mijlocii si mari, ca si de marile armate ale vremii; dezvoltarea acestui comert cu bunuri de larg consum si accentuarea diviziunii inter-regionale a muncii reprezinta una dintre trasaturile cele mai pregnante ale modernizarii economice din Europa, ca si din alte parti ale lumii (Imperiul Otoman, India) in secolul al XVI-lea (din acest punct de vedere, China facuse mari progrese inca din secolele X-XIII). Una dintre inovatiile europene in functionarea acestui comert cu bunuri de larg consum a fost bursa, care este o institutie (piata) unde agentii economici efectueaza tranzactii pe baza de esantioane sau de standarde unanim acceptate ale diferitelor marfuri; prima bursa din Europa apuseana a fost multa vreme cea de la Anvers (intemeiata in 1460, dar reorganizata pe baze moderne, cu afisarea zilnica a cursurilor pentru diversele marfuri, in 1531); alte burse importante infiintate in secolul al XVI-lea au fost cele de la Amsterdam (1530) si Londra (1568). O descriere detaliata a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizata in limitele de spatiu ale acestui suport de curs. Se cuvine insa sa evidentiem faptul ca in operatiunile de schimb de la sfarsitul evului mediu si din epoca moderna timpurie au coexistat diverse mijloace de plata: -trocul (schimburile marfa contra marfa) -moneda; dintre monede, cele mai des folosite erau cele metalice, din aur, argint sau metale comune (ultimele fiind folosite mai ales pentru tranzactiile marunte de pe pietele locale); pe langa monedele metalice, in unele societati erau folosite si cvasi-monede oarecum primitive, cum ar fi anumite tipuri de scoici, boabe de cacao, varfuri de sageti etc. -creditul: in aceasta categorie trebuie sa includem atat vanzarea de marfuri cu plata intarziata, cat si transferurile financiare cu ajutorul cambiilor (scrisorilor de schimb), folosite inca din evul mediu; ceea ce este important in epoca moderna timpurie este raspandirea graduala a transferabilitatii scrisorilor de schimb, care prin andosare puteau fi valorificate de alte persoane decat beneficiarii lor initiali. O alta inovatie a fost trecerea statelor de la datoria flotanta pe termen scurt la datoria consolidata pe termen lung, realizata mai intai de unele orase-state italiene si adoptata in secolul al XVI-lea de state precum Spania, Franta si Provinciile Unite. Structurile sociale au fost multa vreme studiate numai prin prisma raporturilor dintre diversele clase sociale. Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni, care au in comun aceeasi pozitie in cadrul proceselor economice din cadrul unei societati. Conceptul de clase sociale, fara a fi exclusiv marxist, a fost absolutizat de catre adeptii marxismului, care au considerat clasele sociale cea mai importanta forma de stratificare a societatii, si au considerat ca lupta de clasa (conflictele dintre principalele clase ale diverselor oranduiri sociale) a fost factorul decisiv in istoria omenirii. Astazi, aceasta conceptie este depasita. Desi nu se poate nega existenta claselor sociale, si nici existenta luptelor de clasa, este evident faptul ca atat in trecut, cat si astazi, clasele sociale reprezinta doar una dintre formele de articulare a societatii, si ca alte criterii de constituire a grupurilor sociale au jucat si joaca deseori un rol la fel de important, sau chiar mai important, decat relatiile de clasa. Astfel, orice studiu referitor la structurile sociale trebuie sa aiba in vedere faptul ca fiecare individ si fiecare grup social isi defineste relatiile sociale permanent in functie de o multitudine de criterii, si ca diversele criterii alterneaza in ceea ce priveste insemnatatea lor in determinarea actiunilor umane. Dintre aceste criterii si tipurile de relatii care definesc grupurile sociale mentionam, fara a pretinde ca le vom putea cuprinde pe toate, pe urmatoarele: -relatiile de familie (cuprinzand aici atat rudenia de sange, cat si diversele forme de inrudire spirituala, cum ar fi raporturile dintre nasi si fini) -relatiile de vecinatate (comunitatile de locuire, foarte importante mai ales la nivelul comunitatilor satesti) -relatiile religioase (comunitatile confesionale) -relatiile economico-sociale (de clasa) -relatiile juridico-sociale (comunitatile de statut juridic, sau de stare sociala) Fara a intra acum in discutii detaliate despre diversele tipuri de grupuri sociale, insistam asupra faptului ca fiecare societate medievala si moderna timpurie cunostea suprapunerea unor forme diverse de stratificare sociala, inegalitatea rangurilor, rolurilor sociale si prestigiului diversilor indivizi si diverselor grupuri sociale fiind regula. Desigur, aceasta inegalitate sociala genera si forme de exploatare social-economica, sau mai general spus, forme prin care anumiti indivizi si anumite grupuri sociale isi foloseau pozitia superioara pentru a obtine avantaje asimetrice de la alti indivizi sau alte grupuri sociale. Evident, aceste forme de exploatare nemultumeau pe cei exploatati, care incercau pe diverse cai sa minimizeze exploatarea la care erau supusi, sau chiar sa-i puna capat. Luptele sociale deschise erau insa numai o forma a acestor conflicte sociale. Mult mai frecvente erau formele mascate de rezistenta, precum si competitia non-violenta sau incercarile de parvenire individuala (de obtinere a unui statut social superior). Ideologiile oficiale tindeau de obicei sa condamne mobilitatea sociala si mai ales pe "parveniti", afirmand ca normal este ca fiecare grup social sa-si pastreze statutul social initial. Totusi, desi unele edicte si reglementari oficiale incercau sa asigure o conservare a stratificarilor existente, nici una dintre societati nu a putut evita un anumit grad de mobilitate sociala. Cultura in evul mediu Cultura orala, cultura scrisa In evul mediu, numarul stiutorilor de carte este foarte mic, si dupa epoca migratiilor, pentru citeva sute de ani, acestia se recruteaza aproape exclusiv din rindul clericilor. Acestia stiu sa scrie, sa citeasca, sa vorbeasca in latina si detin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care pina prin secolul XII are un caracter savant. Numarul lor este foarte mic, citeva procente din totalul popultiei, ei reprezentind o foarte subtire elita intelectuala. Majoritatea populatiei are acces la cultura prin intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latina si cu continut esential religios, fie a lucrarilor in limbile vernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este gresit a pune semnul egalitatii intre nestiutor de carte si necultivat. Intr-o lume in care lectura se face prioritar cu voce tare si are un caracter public (aceste caracteristici vor fi pastrate pina cel putin in secolele XVII-XVIII) multi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de productii culturale. De exemplu, esentialul invataturii crestine este transmis oral, prin predicile preotilor si ale calugarilor, ceea ce ingaduie oamenilor medievali sa fie foarte bine familiarizati cu continutul Bibliei fara a o fi citit ei insisi vreodata. De asemenea, cintecele epice sau romanele cavaleresti, ca si poezia curteneasca au beneficiat in primul rind de o transmitere orala, care se adresa atit aristocratiei cit si celor de rind, uniti cu totii prin nestiinta de carte. Cultura savanta, cultura populara Trebuie de asemenea precizat ca se poate vorbi de o cultura savanta, in general a clericilor, care foloseste ca vehicol limba latina (in Occident) si face apel la scris, in opozitie cu o cultura populara, a marii majoritati a populatiei, care nu stie sa scrie si sa citeasca si/sau nu intelege limbile de cultura. O astfel de cultura populara caracterizeaza nu doar paturile de jos, ci si aristocratia, atita vreme cit membrii ei nu se mai indeletnicesc cu studiul literelor. Cultura savanta a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzindu-i aproape cu desavirsire pe laici, astfel incit in latina laicus era sinonim cu illiteratus, nestiutorul de carte. Cultura populara poate fi influentata de cultura savanta, mai ales prin intermediul predicilor care ajung sa marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. Pe de alta parte, aceasta cultura populara se dezvolta si independent, hranindu-se din traditiile orale, folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate intr-o literatura specifica elitei (epopeile, chansons de geste, romanele cavaleresti), transpusa in scris, dar care isi pastreaza si dupa aceea caracterul popular, care este dat mai degraba de destinatar decit de caracterul mai mult sau mai putin elaborat. De aceea, opere cu caracter << popular >> se pot remarca printr-o virtuozitate stilistica evidenta. Cultura rurala Cultura din mediul rural este una orala, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor si legendelor transmise din generatie in generatie, cu riscul modificarilor sau chiar al disparitiei daca nu sunt fixate in scris si daca la un moment dat ies din "moda". Acesta este o lume a cintecelor si a dansurilor populare care initial erau comune atit taranilor cit si aristocratilor. Treptat, elita, care in primele secole medievale rezideaza tot in mediul rural, isi reconstituie o cultura proprie, prin care sa se diferentieze de neprivilegiati, ale carei componente sunt fixate in scris si urmeaza deci un drum de acum diferit de cea folclorica. Elementele folclorice continua sa influenteze insa aceasta cultura scrisa, mai ales la nivelul literaturii si muzicii, si la rindul ei, cultura paturilor de sus constituie model si sursa de inspiratie pentru cea a maselor neprivilegiate. Un exemplu al acestei intrepatrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu larga circulatie in spatiul celtic din Anglia si Bretania franceza, care au inspirat numeroase romane cavaleresti. Unele legende se pare insa ca au fost la rindul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsa istorie a regilor Britaniei compusa in secolul al XI-lea. Cultura orala ramasa predominanta contribuie la mentinerea vreme indelungata a unor conceptii mitologice despre timp si spatiu, ca si a unor idei particulare despre lumea supranaturala si raporturile ei cu cea reala. Lumea satului ramine mult timp una a credintelor in balauri, diavoli, strigoi si vrajitoare, si doar interventia conjugata a bisericii si scolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalitatilor arhaice. in Europa rasariteana, unde biserica n-a procedat cu aceeasi insistenta la vinatoarea de vrajitoare ca in Occident, lumea satului a mai pastrat si in secolele XX-XXI structuri de gindire care au caracterizat in alte spatii evul mediu. Cultura urbana Ocupatiile specifice, mentalitatea aparte dezvoltata la adapostul zidurilor si in peisajul urban atit de deosebit s-au oglindit si intr-o cultura urbana specifica. La nivelul arhitecturii si al artelor plastice, expresia ei cea mai desavirsita este catedrala, opera comunitara care subliniaza cel mai bine identitatea orasului. in planul educatiei, trebuie amintita o relativa laicizare a invatamintului, gazduit acum de scoli urbane care nu mai sunt patronate neaparat de biserica si care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetateni activi si priceputi intr-ale mestesugurilor, negotului si schimbului de bani (scris, citit, cunostiinte matematice necesare contabilitatii,etc.). Literatura depaseste stadiul oralitatii, fixind in scris productii tipice, precum cronicile si istoriile urbane, destinate glorificarii orasului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrarilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux-urile, povestiri comice cu tenta moralizatoare sunt un alt produs specific orasului, dupa cum tot in acest spatiu se afirma literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Aceasta cultura ofera bazele dezvoltarii ulterioare a umanismului si Renasterii, fenomene urbane prin excelenta, care proslavesc demnitatea si libertatea omului, care in interpretarea lor apare insa aproape exclusiv ca un locuitor al orasului. Renasterea Intelectualii din secolele XIV-XVI dobindesc o accentuata constiinta a specificitatii epocii in care traiesc in raport cu cea anterioara, pe care incep sa o considere o perioada intunecata, o epoca obscura si barbara. Ei sint cei care "inventeaza" ideea de ev mediu, aplicata perioadei ce separa antichitatea de vremea lor, iar pentru perioada in care traiau folosesc termenul de "renastere" (Rinascita, la Vasari). Acest termen cuprinde un intreg program ideologic, vizind revenirea la viata a antichitatii greco-romane pe care acesti oameni de cultura o apreciau in cel mai inalt grad. La inceput desemnind miscarea culturala din secolele XIV-XVI (cca. 1350-1620), termenul de Renastere a inceput, din secolul al XIX-lea, sa desemneze epoca istorica din perioada respectiva, situata intre evul mediu si epoca moderna. Uneori, termenul de << Renastere >> e folosit intr-un sens restrins, care desemneaza curentul artistic originar in Italia secolului al XIV-lea, si care a cucerit apoi spatii vaste ale Europei. In cele ce urmeaza, vom folosi termenul de Renastere in sensul de curent cultural, caracterizat, conform expresiei lui Peter Burke, printr-un << manunchi de schimbari >>, care au marcat istoria Europei in secolele XIV-XVI. De asemenea, un alt termen care e folosit cu referire la aceasta perioada este cel de << umanism >>. intr-o prima acceptie, el desemneaza pozitia filosofica prin care omul si valorile umane sint puse mai presus de toate celelalte valori. Un alt inteles, aparut din secolul XIX, o data cu termenul propriu-zis, este cel de miscare intelectuala, raspindita in Europa in secolele XIV-XVI, preocupata de filosofie si de studiul textelor antice. In evolutia umanismului au fost identificate mai multe curente, definite mai intii in Italia. Umanismul civic reprezinta miscarea aparuta din secolul XIV in orasele-state italiene, si in special la Florenta, care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie sa-l aiba cetateanul in interiorul cetatii sale. Comportamentul economic al cetateanului este analizat de Leon Battista Alberti, iar raporturile dintre acesta si autoritatea politica fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli si Guiciardini. Umanismul filologic este aparut datorita interesului intelectualilor epocii pentru antichitate, a carei mai buna intelegere presupunea cunoasterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina, greaca, ebraica) in spiritul indemnului de intoarcere la izvoare (ad fontes). O prima necesitate a fost descoperirea si redescoperirea manuscriselor antice, care, dupa expresia lui Poggio Bracciolini, neobosit cautator al acestora, zaceau in manastiri ca in niste inchisori. Acest lucru nu era insa suficient, deoarece se constata, prin compararea diferitelor variante, ca in timpul transmiterii manuscrise au aparut numeroase alterari datorate copierii. De aceea, au fost stabilite, in special de catre Lorenzo Valla si de Poliziano, unele reguli privind editarea manuscriselor, prin care se urmareste stabilirea textului celui mai corect si mai apropiat de original. Critica filologica a permis astfel datarea documentelor si demonstrarea falsurilor. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donatiei lui Constantin, pe care Lorenzo Valla o demonstreaza, pe baza stilului si a limbii latine folosite, a fi fost un fals realizat in cancelaria pontificala in jurul anului 750. Umanismul filosofic a aparut la Florenta, in urma revigorarii studiului lui Platon pe baza descoperirii si traducerii in latina a operelor sale originale. Sub patronajul familiei Medici, se organizeaza o "academie platoniciana" unde filosofi precum Pico della Mirandola si Marsilio Ficino popularizeaza o conceptie religioasa caracterizata de accederea omului catre Dumnezeu prin intermediul lumii ideilor, prin dialectica cunoasterii si a iubirii, dar fara medierea obligatorie a bisericii. in relatia omului cu Dumnezeu, primul este revalorizat in sensul accentului pus pe individualitatea si pe valoarea sa. Pico dela Mirandola exprima in opera sa << Despre demnitatea omului >> ideea fundamentala a umanismului, potrivit careia nu exista nimic mai admirabil decit omul. Ideile umaniste se raspindesc in toata Europa datorita continuarii folosirii limbii latine ca limba de comunicare internationala si a scrisorilor pe care le schimba intre ei membrii << republicilor literelor >>. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondentei purtata de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanisti din Tarile de Jos, Franta, Anglia, Italia, Germania, Ungaria (Nicolaus Olahus). Cel mai de seama instrument al difuzarii ideilor Renasterii si umanismului a fost tiparul. Literele mobile, presa ca si cerneala speciala necesare multiplicarii textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea, la Mainz. Johann Gutemberg este cel ce tipareste prima carte integrala, Biblia cu 42 de rinduri, in 1455. Inventia sa a folosit diferitele cautari tehnice anterioare, intre care literele mobile, deja realizate din ceramica, in Orient si din lemn, in Europa, imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau carti de joc, acestea raspindite inca din secolul al XIV-lea). Gutemberg a gasit aliajul potrivit realizarii unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma dar nu intr-atit de dure pentru a sfisia hirtia. Caci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorita generalizarii producerii hirtiei, inventie chinezeasca ajunsa in Europa prin secolul al XII-lea, dar care capata amploare in momentul in care se raspindeste folosirea lenjeriei de corp, care devenita uzata era refolosita in producerea pastei pentru hirtie. De asemenea, esential in perfectionarea tehnicii imprimarii a fost realizarea unei cerneli sicative, suficient de groasa ca sa nu curga pe pagina tiparita, dar si indeajuns de fluida pentru a se usca repede. Un alt element ce a asigurat succesul inventiei lui Gutemberg a fost folosirea teascului, devenit presa tipografica, pentru a realiza imprimarea propriu-zisa. Primele carti tiparite de Gutenberg imita manuscrisele medievale de buna calitate, atit din punctul de vedere al formei literelor, cit si al punerii in pagina. Ulterior, se inventeaza noi caractere, precum cele << romane >> sau cele << italice >>. Inventia lui Gutenberg s-a raspindit cu mare rapiditate, pina la 1500 existind mai multe sute de ateliere in Europa occidentala si centrala, cele mai mari centre tipografice fiind Venetia, Basel, Paris, Lyon, Anvers. Succesul intreprinderii s-a datorat pe de o parte cererii de carte, in contextul progresului alfabetizarii, al cresterii numarului celor interesati de lectura din motive profesionale (studenti, profesori, juristi, medici, clerici, etc.) dar si al celor preocupati de carte datorita interesului pentru cultura in general. Din aceste motive, tiparul se dovedeste si o afacere destul de rentabila, care are si trasaturi de modernitate in istoria economiei, fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii si pe masinism, reunind un numar relativ mare de muncitori in procesul de productie. (La Anvers, in 1575, in atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). De asemenea, cartea tiparita reprezinta prima productie de serie, ea fiind realizata in exemplare mult mai numeroase decit permitea copierea manuala a manuscriselor in evul mediu. Se estimeaza ca pina la 1500 au circulat in Europa intre 10 si 40 milioane de exemplare tiparite, iar in secolului XVI, numarul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Efectul este scaderea pretului cartii, transformarea ei dintr-un obiect de lux, cum era manuscrisul medieval, intr-un bun relativ accesibil, ceea ce permite inceputul democratizarii culturii. Urmarile descoperirii tiparului sint extrem de importante in plan cultural. Cartea devine vehicolul esential in difuzarea creatiilor culturale si in schimbul de idei pe plan international. Acest schimb este facilitat in primele decenii de dupa aparitia tiparului prin folosirea preponderenta a limbii latine, redevenita eleganta si corecta prin stradania umanistilor, si utilizata ca limba internationala a culturii. (Intre textele difuzate prin tipar pina la 1500, 77% au fost scrise in latina, 7% in italiana, 6% in germana, 5% in franceza, etc.). De difuzarea rapida a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura si arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravura a operelor de arta) ci si Reforma bisericii. S-a spus ca succesul lui Luther a fost in mare parte facilitat de posibilitatea de a-si difuza ideile prin intermediul tiparului, fara de care n-ar fi strins in jurul sau aderentii care l-au impiedicat sa aiba aceeasi soarta ca Ian Hus, un secol inaintea sa. Chiar daca tiparul nu a creat el insusi idei, prin aceasta difuzare a ideilor in forma standardizata a amplificat fortele schimbarii culturale, religioase, politice, social-economice. in plan cultural, apare un nou tip de cititor, care practica lectura in tacere, individual, ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritara a perceptiilor vizuale in defavoarea celor auditive, majoritare pina atunci. Posibilitatea multiplicarii rapide si la costuri mici a cunostiintelor schimba modul de a invata si elibereaza memoria si intelectul pentru activitati creatoare. Nu mai este nevoie de inmagazinarea cunostintelor in memorie, deoarece ele se pot regasi cu usurinta in carti, ca atare oamenii au o mai mare libertate de cercetare, de a elabora noi idei si ipoteze. Dezvoltarea acestui spirit intreprinzator se leaga si de schimbarea raportului intre autor si cititor, intre autor si opera. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu intre respectul fata de autoritati si umilinta crestina, ceea ce permitea copierea fara probleme a operelor anterioare, in conditiile in care nu creatia originala era valorizata, ci fidelitatea fata de model, iar autorul ca persoana conta foarte putin. De altfel, multe creatii medievale sint anonime, intrucit pentru oamenii epocii conta continutul lucrarii, si nu autorul ei. De acum inainte, tiparul, devenit si o afacere profitabila, contribuie la raspindirea ideii de paternitate literara, la importanta atasata autorului, beneficiar al operelor sale, dar si responsabil pentru ce a scris, intr-o epocaa in care Biserica, atacata de reformatori, impune cenzura operelor tiparite, in incercarea de a stopa progresele contestarii sale. Prin accentul pus pe autor, tiparul contribuie si la intarirea individualismului, trasatura considerata de unii autori ca fiind caracteristica Renasterii in general. La aceeasi dezvoltare a individualismului contribuie si lectura silentioasa, de care am mai vorbit, si raportul personal intre cititor si cartea pe care o poate citi si interpreta singur, fara medierea profesorului, preotului, calugarului. Tiparul a vut o serie de consecinte si in domeniul evolutiei limbilor. Daca la inceput el contribuie la revigorarea latinei, ca limba de comunicare internationala, prin fixarea ei riguroasa in scris, prin difuzarea gramaticilor, ca si datorita succesului treptat avut de limbile vernaculare, evolutia latinei, care continuase tot evul mediu in care ramasese o limba vorbita, se opreste, forma ei definitiva este stabilita acum. Chiar daca a ramas o limba vorbita in comunitatile stiintifice si in anumite unitati de invatamint pina la inceputul secolului XX, latina a devenit o limba moarta, care nu s-a mai transformat. Si limbile vernaculare au fost influentate de tipar, intrucit si in cazul lor se constata un proces de fixare, de stabilire a regulilor, de difuzare a formei considerate << corecte >> prin intermediul cartilor tiparite. Stabilirea normei in cazul limbilor vorbite face posibila existenta << greselilor de gramatica >>, de care nu putea fi vorba in perioada incare regulile nu erau inca riguros hotarite. Ca factor de multiplicare a cratiei culturale, tiparul favorizeaza dezvoltarea literaturilor in limbile vernaculare, si prin aceasta contribuie la transformarea treptata, timp de citeva secole, aculturii dintr-un domeniu accesibil dolar unei elite, intr-un fenomen de masa. Aceasta nu a fost insa posibil fara implicarea diferitelor persoane sau institutii in sustinerea activitatii culturale. Daca ne referim la tipar, constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare si riscanta, ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Capete incoronate, principi, persoane cu posibilitati materiale intervin in sustinerea activitatii oamenilor de cultura, a artistilor , a tipografilor. De exemplu, tiparul este introdus in Franta la 1470, din initiativa regelui Ludovic al XI-lea. Si in spatiul romanesc, prima tiparnita a functionat intre 1508-1512 din initiativa domnitorului Radu cel Mare. (in acest din urma caz, semnificativa e perioada scurta in care tiparul functioneaza, intrucit aceasta releva pe de o parte absenta unui public cultivat care prin cererea de carte sa faca posibila continuarea activitatii, iar pe de alta parte, absenta mediului urban in care un asemenea public putea sa se dezvolte). Activitatea de mecenat e insa cel mai frecvent legata de creatiile literare si artistice, a caror inflorire in perioada Renasterii nu ar fi fost posibila fara existenta unor protectori bogati si influenti. Acestia apartin diferitelor medii socio-economice, incepind cu biserica, ramasa principalul patron al artistilor plastici, papalitatea jucind un rol esential in afirmarea programului artistic al Renasterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Numele cele mai rasunatoare sint probabil cel al lui Michelangelo, caruia i s-a comandat pictarea boltii Capelei Sixtine de la Roma, ca si realizarea mormintului papei Iuliu al II-lea , si al lui Rafael, insarcinat de acelasi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. Regalitatea se implica si ea din ce in ce mai mult in sustinerea artistilor si literatilor, in contextul in care afirmarea monarhiilor centralizate presupune si dezvoltarea unei dorinte de stralucire in plan international, ceea ce se poate realiza prin contributiile celor mai de seama artisti. Regii Frantei sustin artistii indigeni, dar atrag si creatori italieni, daca ar fi sa-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. De altfel, artistii italieni sint un << produs >> de export extrem de cautat de monarhii europeni, fiecare inceercind sa-i atraga pe cei mai inzestrati, imparatul Carol Quintul si fiul sau Filip al II-lea al Spaniei facind din Tizian portretistul lor oficial, si chiar sultanii turci, dupa ce, se zice, l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo, au in slujba lor pe Bellini. Nobilimea, << disciplinata >> intr-o anume masura datorita consolidarii puterii aparatului de stat, limitata in posibilitatea confruntarilor reciproce violente, gaseste noi posibilitati de afirmare simbolica, prin exhibarea bogatiei si rafinamentului, manifestate din ce in ce mai mult prin posesia operelor de arta. Cazul cel mai graitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenta, pe planul sustinerii pictorilor si sculptorilor (Leonardo da Vinci, Boticelli nu sint decit doi dintre cei mai cunoscuti artisti care s-au aflat sub patronajul lor), dar si a literatilor si filosofilor, mai ales in cadrul << Academiei platoniciene >>. Aceluiasi model i se conformeaza patriciatul urban tot mai bogat si rafinat, dezvoltat in orasele italiene, germane, flamande, dornic sa faca pe orice cale concurenta nobilimii, inclusiv prin intermediul dobindirii si etalarii operelor de arta. Individual, dar si in cadrul corporatiilor, mestesugarii si negustorii sustin impodobirea bisericilor din orase, sau chiar a constructiilor civile de interes colectiv (primarile). Astfel, la Florenta, Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului, in vreme ce Arte della Lana a avut o contributie deosebita in impodobirea catedralei. Aceasta implicare a laicilor in sustinerea creatiei culturale are multiple explicatii, dincolo de preocuparea sincera pentru arta si literatura, care caracterizeaza din ce in ce mai multi oameni pe masura raspindirii ideilor umaniste si renascentiste, existind si o serie de factori materiali. Un rol foarte important l-au avut transformarile in aspectul locuintei, devenita mai functionala, mai cofortabila si mai luxoasa. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri confera o mai mare luminozitate incaperilor, si face posibila expunerea picturilor si sculpturilor, care acum pot fi admirate in conditii mai bune. << Sedentarizarea >> nobililor, care nu se mai deplaseaza periodic intre mai multe resedinte, pentru a consuma la fata locului produsele, permite aparitia unui mobilier mai diversificat si de dimensiuni mai mari, care este impodobit de catre sculptori si pictori in spiritul artei epocii. Aparitia genului picturii de sevalet, realizata pe pinza si cu ajutorul culorilor in ulei a redus dimensiunile operelor de arta, tabloul fiind acum usor maniabil si oferind foarte bune posibilitati de integrare in noul tip de interior al locuintelor celor privilegiati. La aceasta se adauga aparitia genului portretului, ceea ce i-a determinat pe din ce in ce mai multi nobili sau membri ai starii de mijloc sa-si comande portretele diferitilor artisti in voga. Din secolul al XV-lea, decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor, spre deosebire de perioada anteriaoara, in care principalele elemente decorative, avind in acelasi timp si rol practic, de protectie impotriva frigului, erau tapiseriile. Acesea din u rma nu dispar, ci evolueaza, foarte frecvent fiind intilnita transpunerea in tapiserie a unor tablouri celebre, sau chiar desenarea de catre mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael si cartoanele reprezentind Faptele apostolilor, desenate pentru tapiserii pentru decorarea peretilor Capelei Sixtine). Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de arta realizate de artisti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian, cum ar fi farfuriile, canile, placile de faianta, elementele folosite la constructia sobelor. Chiar mai mult decit reproducerile prin gravura, aceste obiecte de mici dimesiuni, care reprezinta produse de export deosebit de cautate, contribuie de o maniera decisiva la raspindirea programului artistic al Renasterii, si la succesul pe care artistii epocii il au in toate colturile Europei. Acest succes, competitia din partea diferitilor mecenati pentru atragerea celor mai talentati artisti, constiinta propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobindesc contribuie la o definire a artistului diferita fata de perioada anterioara. Daca in evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meserias, care facea parte dintr-o breasla, lucra impreuna cu mai multi confrati la reallizarea unui obiect si foarte rar considera ca e necesar sa-si semneze creatia, in Renastere conceptia aceasta se schimba. Desigur, exista in continuare ateliere unde lucrarile se realizeaza in comun, artistul depinde inca intr-o masura foarte mare de comanda pe care i-o face clientul, fiind cel mai adesea obligat sa respecte gustul sau pretentiile acestuia, dar treptat se contureaza ideea unicitatii creatorului de arta, specificului personalitatii sale, importantei originalitatii. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creatiei, ca dovada a raspindirii ideii paternitatii artistice, a propriei valori a creatorului, care acum e o individualitate, nu un simplu membru al unei bresle anonime. Oameni cu personalitati puternice, inspirati adesea de programme filosofice complexe, creatorii renascentisti realizeaza opere foarte diferite, dar care in ansamblu sint caracterizate de o serie de trasaturi commune. Dintre acestea merita amintite : -antropomorfismul, accentul pus pe om, devenit centrul creatiei artistice si literare ; -nou raport intre om si divinitate, Renasterea neaducind cu sine o laicizare a artei, ci promovind un nou tip de pietate, mai interiorizata, si o relatie mai directa cu Dumnezeu. Este incorect sa se vorbeasca de o contestare a religiei crestine pe baza subiectelor inspirate din mitologia pagina, caci aceasta reprezinta pentru artisti si scriitori un model formal, care nu contravine crestinismului lor sincer (un Rafael picteaza << Scoala din Atena >> dar si cele mai impresionante << madonne >> ale Renasterii). -individualismul, care decurge din constiinta valorii omului, ca o creatie unica a divinitatii dar si a propriului efort, conform expresiei lui Pico della Mirandola << tu omule, propriul tau plasmuitor si sculptor >>. Tipul uman promovat de creatia renascentista este omul singular, titanul, cel care depaseste cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalitati . -natura ca sursa de inspiratie, vrednica de atentie si avind o valoare in sine, spre deosebire de perioada medievala cind aceasta, ca si trupul omenesc, nu reprezenta decit un azil vremelnic si neimportant in raport cu sufletul ; -bucuria de a trai, atitudinea activa fata de existenta se opun contemplatiei promovata de clericii medievali si dispretului fata de lumea materiala ; Arta si literatura Renasterii se caracterizeaza deci, in general, prin increderea in om si in fortele sale, prin credinta in existenta progresului si printr-un optimism rezistent in fata tuturor vicisitudinilor, care il facea pe Ulrich von Hutten sa exclame: << Ce vremuri! Ce bucurie-i sa traiesti >> !. Aspecte religioase Din punct de vedere religios, evul mediu se caracterizeaza printr-o mare varietate de tipuri de religii, dintre care unele le continua pe cele aparute in perioade anterioare, iar altele reprezinta creatii noi. Politeisme si animisme In spatiul oriental, in general se constata continuitatea, religiile anterioare impartindu-si spatiile marilor civilizatii. In India, budismul aparut prin secolul al VI-lea i. Hr. a intrat in declin datorita concurentei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Prin distrugerea universitatilor indiene de catre invadatorii musulmani la sfirsitul secolului al XII-lea si la inceputul celui urmator, budismul dispare practic din tara sa de origine, unde a fost reintrodus de-abia in epoca moderna. In schimb, intre secolul VI i. Hr. si secolul V d. Hr., se petrece in India asa numita "sinteza hinduista", in care mitologia vedica este reinterpretata, in parte si datorita influentei budismului. Acum se precizeaza scolile filosofice traditionale, teoria castelor, tehnicile yoga, problemele teologice, etc. Religie politeista, hinduismul venereaza un numar foarte mare de zeitati, dintre care de o devotiune speciala se bucura Vishnu ( si avatarurile sale, dintre care Krishna si Rama), Shiva, si o mare zeita, care sub forma lui Khali este asociata cu moartea si ritualuri singeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important il au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau in orase sfinte, ablutiunile rituale, ofrandele si libatiile. In secolul al XVI-lea, pe baza hinduismului dar si a unor idei islamice, apare religia sikh. Aceasta promova disparitia deosebirilor dintre hidusi si musulmani, abolirea sistemului castelor, un monoteism consecvent. Persecutata de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli, religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunitati nationale caracterizata prin deosebite calitati militare. Tot in secolul al XVI-lea, in Imperiul Marilor Moguli se inregistreaza tentativa imparatului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteza intre hinduism si islam. Noua religie eclectica propovaduita de el manifesta tendinte monoteiste si panteiste, si ar fi avut ca scop realizarea unitatii tuturor oamenilor. Fiind o creatie artificiala, care nu reuseste sa-si asigure un sprijin social larg, aceasta sinteza religioasa nu a supravietuit intemeietorului. In China, budismul patrunde din secolul al II-lea d.Hr., si incepe sa aiba succes mai ales din secolul al VI-lea. In vremea dinastiilor Sui si Tang, cea mai influenta scoala budista este Chan (Zen in japoneza) care practica tehnici speciale de meditatie pentru obtinerea "trezirii" imediate. Din secolul al IX-lea incepe o perioada de intense persecutii ale budismului, care pierde tot mai mult teren in fata confucianismului. Acesta, devenit ideologie oficiala in timpul dinastiei Han si ramas in aceasta pozitie pina la 1911, continua sa coexiste cu budismul si cu daoismul, pe tot parcursul evului mediu, in sistemul specific chinez al "celor trei religii" . Influenta chineza s-a manifestat si in Coreea si in Japonia, care au adoptat budismul (secolul IV d. Hr. Coreea, sec. VI Japonia) si confucianismul (religie de stat in Coreea din secolul al XIV-lea). In Japonia, budismul coexista cu religia nationala, shintoismul, politeism care venereaza o multitudine de zei si de entitati divine (kami) dintre care unii sint identificati cu elemente ale naturii sau cu stramosii. In conceptia japoneza, din haos a aparut spontan o pereche divina de frati, Izanami si Izanagi, din care apar apoi celelalte zitati. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu, zeita soarelui. Divinitatile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse in sanctuare publice sau private, altare aflate in locuintele credinciosilor. Spatiul american este caracterizat pina la venirea europenilor, in secolul al XVI-lea, de culte animiste, samanism si religii politeiste. Pe baza putinelor date care au supravietuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni, s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrala si din zona andina a Americii de Sud, din spatiul marilor civilizatii maya, azteca si incasa. Aceste religii au un panteon foarte complex, cu zeitati asociate principalelor alimente (porumbul, cartoful), elementelor naturale (cer, soare, luna, apa, etc.), cu eroi civilizatori si salvatori. Pentru a garanta supravietuirea universului amenintat de distrugere, sint practicate sacrificii umane. De o mare raspindire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare, spre soare-apune, care conform profetiei urma sa se intoarca inainte de sfirsitul timpurilor (Quetzalcoatl, Viracocha), utilizat de conchistadori in cucerirea imperiilor aztec si incas. (A se consulta capitolele respective din Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dictionar al religiilor, Bucuresti, 1993, p. 38-42 si 53-58. Spatiul african este caracterizat de o multitudine de religii si culte, dintre care multe afirma crearea lumii de catre un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus), abandonindu-si creatia unor spirite inferioare. Africanii cred in existenta unor personificari ale elementelor naturii, venereaza spiritele stramosilor, au o serie de practici samanice. incepind din nordul continentului, sub influenta araba, islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. Marile monoteisme in spatiul mediteraneean si european isi continua existenta marile monoteisme, crestinismul si iudaismul. Sub posibila lor influenta, dar bazindu-se pe evolutia locala, apare, in secolul al VII-lea, in Peninsula Arabica, un al treilea mare monoteism al lumii, islamul. Islamul a fost intemeiat de Muhammad, nascut pe la 570 in familia Hasim, tribul Quraish, din Mecca. Desi tribul din care facea parte era cel mai bogat si influent din oras, Muhammad are o situatie socio-economica precara, fiind ramas de timpuriu orfan. Intra ca negutator in servicul unei vaduve bogate, Khadija, cu care se si casatoreste la 25 de ani, pe cind ea avea 40. Sprijinul primei sale sotii a fost esential la inceputul activitatii sale profetice, ea fiind printre singurii care au crezut in primele sale revelatii. Acestea au inceput sa aprara prin 410, cind Muhammad avea in jur de 40 de ani, si obisnuia sa se retraga din lume spre a medita, intr-o grota de linga Mecca. intr-unul din aceste momente, i-a aparut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit sa citeasca. (Iqra inseamna "citeste", dar si "profetizeza") Muhammad a raspuns ca nu stie sa citeasca, porunca s-a repetat si in cele din urma profetul a avut revelatia unicitatii lui Dumnezeu si maretia sa in raport cu oamenii. Revelatiile au continuat, in centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros, care vorbeste despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah, creatorul lumii si al oamenilor, divinitate unica, transcendenta, atotputernica si atotprezenta, caruia omul trebuie sa i se supuna neconditionat (islam = supunere). O astfel de conceptie despre divinitate nu poate accepta intruparea de tip crestin, fiind imposibila coborirea Dumnezeirii la starea umana. Nu exista nici intermediari intre Dumnezeu si credincios, de tipul sfintilor intercesori, chiar daca in timp Islamul a ajuns sa venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul intre acesti alesi este Muhammad, Profetul (Rasul), simplu muritor, insarcinat insa cu comunicarea adevaratei Revelatii, inteleasa partial sau rastalmacita de evrei si de crestini. Dincolo de afirmarea stricta a monoteismului, catre care se pare ca exista deja o anumita evolutie in lumea araba, care tindea sa faca din Allah zeul suprem venerat in sanctuarul de la Kaaba, mesajul lui Muhammad are si o incarcatura sociala importanta. El propovaduia egalitatea tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu, datoria pe care o are comunitatea in a combate saracia, caracterul nedrept al sclaviei. Aceasta explica in parte de ce, la inceputurile predicii lui Muhammad, in afara citorva convertiti din familia apropiata, mesajul sau a atras numeroase elemente defavorizate din societatea din Mecca. Pe de alta parte, elementele de critica sociala, ca si caracterul radical al monoteismului predicat au declansat ostilitatea tribului qurayshit. Neputind sa se atinga de Muhammad, aflat sub protectia clanului sau, hashemit, elementele de vaza din Mecca incep persecutarea adeptilor acestuia, dintre care un numar important se refugiaza la curtea suveranului crestin din Abisinia. In urma mortii sotiei sale si a unchiului sau, care fara sa se fi convertit, l-a sprijinit intotdeauna, in fata ostilitatii din ce in ce mai deshise a qurayshitilor, Muhammad paraseste in 622 Mecca, impreuna cu un grup de adepti, intre care colaboratorul sau apropiat Abu Bakr, si se refugiaza la Yathrib, oras situat intr-o oaza la nord de Mecca. Aceasta fuga, hegira, de la Mecca la Medina (Orasul Profetului, numele pe care il primeste Yatrib-ul) marcheaza inceputul erei islamice. Muhammad, al carui mesaj fusese raspindit de dinainte la Medina, este primit in triumf si devine conducatorul religios si politico-militar al orasului. El incheie pacte de colaborare si sprijin reciproc cu comunitatile nemusulmane din oras, sub conducerea sa este organizata viata religioasa a convertitilor, si de asemenea este infrinta armata superioara numeric trimisa de qurayshiti impotriva Medinei. Urmeaza apoi un indelungat razboi de uzura, in care adeptii lui Muhammad ataca si jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccai, ceea ce-i indeamna, in cele din urma, pe qurayshiti sa cedeze. Cei din Mecca accepta sa se converteasca, Muhammad revine in orasul sau natal, care devine din acel moment punctul de orientare a rugaciunii musulmane (qibla) si loc de pelerinaj (hadj) al credinciosilor. (Pe cind se afla la Medina, Muhammad ceruse ca rugaciunea sa fie indreptata spre Ierusalim, orasul sfint al evreilor si al crestinilor). La Mecca, Muhammad precizeaza doctrina, transforma islamul intr-o putere redutabila, mai ales datorita vocatiei misionare pe care i-o insufla (fiind adevarata religie, islamul trebuie in cele din urma sa fie imbratisat de intreaga umanitate, chiar cu pretul impunerii sale cu forta). Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie sa-l aduca lui Dumnezeu, si in care esentiali sint "cei cinci stilpi ai islamului". Primul dintre acestia este marturisirea de credinta, care afirma ca nu exista alt dumnezeu in afara lui Allah si ca Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei marturisiri in public este conditia intrarii credinciosului in comunitatea musulmana. Al doilea stilp al islamului este rugaciunea, care trebuie facuta de cinci ori pe zi, la anumite ore, dupa purificari rituale, cu fata inspre Mecca. Actul ritual al rugaciunii este punctat de plecaciuni adinci si prosternari, iar textul ei consta din versete sau surate (capitole) din Coran, alese de credinciosul care trebuie sa stie pe dinafara Cartea sfinta. Cel de-al treilea stilp este milostenia in favoarea sarmanilor (zakat), devenita apoi un adevarat impozit pe venit, in valoare de 2,5%, destinat ajutorarii celor aflati in necesitate, rascumpararii robilor, intretinerii ulemalelor (invatatii comunitatii, specialisii in teologia si dreptul islamic), etc. Postul Ramadanului reprezinta cel de-al patrulea stilp al islamului, si el presupune privarea de hranasi bautura de la rasaritul la apusul soarelui, ca si abtinerea de la relatii sexuale, in luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani. Cel de-al cincilea stilp este pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care isi poate permite din punct de vedere financiar si al starii de sanatate trebuie sa-l faca o data in viata la Mecca. Aici pelerinul trebuie sa inconjoare moscheea de la Kaaba, unde se afla piatra de origine meteoritica, simbol al unitatii lumii islamice, si apoi arunca o piatra in obeliscul ce simbolizeaza puterea diavolului, a Satanei. Profetul moare in 632, fara urmas pe linie masculina, si fara a fi precizat problema succesorului sau. Comunitatea de credinciosi il alege drept calif (urmas) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad si convertit de prima ora, care deja supraveghea, la rugamintea Profetului, rugaciunea comuna. Acesta consolideaza definitiv dominatia musulmana asupra Arabiei si incepe cucerirea teritoriilor bizantine din nord, in primul rind a Siriei. in 634, la moartea lui Abu Bakr, este ales drept calif Umar, care pina in 644 cucereste toata Siria, parti importante din Egipt si Mesopotamia. La moartea lui, partizanii lui Ali, varul si ginerele Profetului, cea mai apropiata ruda a acestuia pe linie masculina, doreau sa-l aleaga pe acesta calif, dar comunitatea il alege pe Uthman (644-656), din familia Umayyazilor de la Mecca. in timpul acestuia are loc "inghetarea Revelatiei", prin fixarea in scris intr-o versiune unica si oficiala a celor spuse de Muhammad si existente pina atunci in diverse consemnari ale celor ce il ascultasera pe Profet. Ia astfel nastere Coranul, Cartea Sfinta a musulmanilor, cuvintul lui Dumnezeu. Cind Uthman e asasinat in 656 de partizanii lui Ali, acesta nu se dezice de ucigasi, deschizind astfel calea schismelor in islam. Dupa ce a fost ales calif, Ali a trebuit sa faca fata opozitiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei in vremea lui Uthman. Pierzind arbitrajul organizat intre el si Muawyia, intrind in conflict cu p kharidjiti, un grup important al armatei sale, partizani ai puritatii doctrinare a islamului, Ali sfirseste prin a fi asasinat de acestia in 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileste capitala la Damasc si intemeiaza dinastia Umayyada, ramasa la putere pina in 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect in planul doctrinar, intrucit acum se constata primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. Siismul este doctrina care afirma ca succesiunea la califat trebuie sa se faca in linia directa a urmasilor Profetului, care provin din Fatima, fiica acestuia, si Ali, ginerele sau. Ca atare, singurii califi legitimi au fost Ali, fii acestuia Hasan si Husein, nascuti din Fatima, si Muhammad, un fiu natural al lui Ali. Unii chiar cred ca acest Muhammad n-ar fi murit, ci s-ar fi ascuns in adincimile unui munte, de unde va reveni in lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Siiti refuza sunna, traditia careia ii sint credinciosi majoritatea celorlalti musulmani (sunnitii). Din rindul siitilor se desprind alte curente, intre care duodecimanii, (partizanii ideii imamului ascuns, un fiu secret al lui Hasan, care va reveni ca Mahdi, stapin al Universului), septimanii, care au intemeiat califatul fatimid din Egipt, ismaelitii sau Asasinii, o ramura a acestora din urma, etc. Indiferent de doctrina pe care o impartasesc, musulmanii recunosc faptul ca apartin unei singure religii, ceea ce neaga celor din alte miscari fiind absenta credintei corecte, a ortodoxiei. Iudaismul a cunoscut o serie de transformari dupa distrugerea Templului de la Ierusalim de catre Titus in 70 d. Hr. si dupa emigrarea masiva a evreilor care a urmat zdrobirii in 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Centrul vieti religioase, ocupat in vremea iudaismului clasic de Templu si de sacrificiile realizate de catre preoti, se muta in perioada numita a "iudaismului rabinic" pe sinagoga si pe invataturile promovate de rabini. Sinagogile, aparute inca din timpul captivitatii babiloniene din secolul al VI-lea i.Hr. ca locuri de studiu si de cult, au contribuit prin multiplicarea lor in perioada medievala la cresterea prestigiului rabinilor, interpretii Torei (primele cinci carti ale Vechiului Testament). Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunitati din Diaspora, prin dezvoltarea Misnei, colectie de legi rabinice, si a Talmudului, comentarii la Misna. De asemenea, de prin secolul al IV-lea d.Hr. se dezvolta Cabala, forma de misticism evreiesc ce avea sa se bucure de un succes constant in evul mediu, suscitind inclusiv interesul unor invatati crestini. Supus persecutiilor in Imperiul roman, mai ales dupa transformarea crestinismului in religie de stat, iudaismul isi mentine totusi vivacitatea, si in special in Orientul Mijlociu si Peninsula Arabica se afla la concurenta cu crestinismul in ceea ce priveste activitatea misionara. Influenta sa in aceasta zona a fost destul de mare pina la aparitia islamului in secolul al VII-lea. Un caz unic de reusita a misionarismului iudaic il reprezinta convertirea chazarilor. Se spune ca pe la 958, chaganul chazar din Balcani ar fi dorit sa renunte la paginism, si a chemat reprezentanti ai crestinismului, iudaismului si islamului ca sa-si expuna doctrina. Convins de argumentele iudaice, el a optat pentru religia lui Avraam si totti supusii sai-au urmat exemplul. Perioada stapinirii musulmane in Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevarata "virsta de aur", in care reprezentantii comunitatii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari intre culturile araba si crestina, fiind exponenti de seama ai platonismului (ca Solomon ibn Gabirol, sec. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide - 1135-1204). Expulzati din Spania o data cu incheierea Reconquistei crestine (1492), persecutati in tarile occidentale, evreii se refugiaza in Imperiul Otoman si in diferite regiuni din Rasaritul Europei, unde isi continua activitatile economice si culturale specifice, intr-o relativa liniste, pina la recrudescenta persecutiilor din epoca moderna. Crestinismul, devenit singura religie licita in Imperiul Roman la sfirsitul secolului al IV-lea, isi continua pe tot parcursul evului mediu evolutia sa de religie universalista, cu vocatie misionara. Dupa reusita evanghelizarii popoarelor din spatiul german, scandinav, maghiar sau al slavilor de apus de catre Roma in prima parte a evului mediu, dupa convertirea slavilor de sud si de rasarit de catre Constantinopol, in cea de-a doua parte a perioadei medievale ramin inca o serie de popoare pagine in zonele marginale ale Europei. Este vorba fie de migratori patrunsi mai tirziu in estul continentului, precum cumanii, a caror evanghelizare reprezinta o prioritate a papalitatii si a regatului ungar in secolul al XIII-lea, fie de populatii din zona baltica, dintre care cazul cel mai spectaculos de convertire tirzie il ofera lituanienii, crestinati in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, sub cneazul Iagello. Dupa schisma din 1054, biserica ortodoxa isi continua existenta fara mari framintari interne, in vreme ce biserica apuseana este confruntata cu o serie de evolutii care conduc la afirmarea independentei sale in raport cu puterea politica (reforma gregoriana) si chiar a superioritatii puterii ecleziastice fata de cea temporala (papa Inocentiu al III-lea). Mutarea sediului papalitatii la Avignon si marea schisma a bisericii occidentale, ca si esecul final al miscarii conciliare demonstrau existenta unor probleme grave in interiorul crestinismului catolic, ceea ce a dus in cele din urma la declansarea reformei din secolul al XVI-lea. Reforma O posibila definitie a reformei este cea de fenomen complex, cu caracter religios, social-politic si ideologic, prin care, in secolul al XVI-lea, se produce scindarea bisericii catolice si aparitia de noi culte crestine in Europa. In general, termenul de Reforma se aplica miscarii care a avut ca efect aparitia bisericilor protestante si reformate, dar ampla miscare declansata de Martin Luther a avut, prin ricoseu, consecinte si asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel si de o Reforma catolica, prin care s-a incercat si in cele din urma s-a reusit acea reorganizare interna a Bisericii de la Roma, acea reformatio in capite et in membris, ceruta in zadar de multi reprezentanti ai crestinatatii apusene in secolele precedente. Aceasta miscare are insa si scopul de a lupta impotriva protestantilor, de a stopa progresele noilor culte, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel incit putem vorbi despre ea si ca despre o Contrareforma. In analiza aparitiei si consolidarii Reformei, se face apel la o multitudine de factori, apartinind diferitelor domenii, religios si intelectual, economic si social, politic si national, fara a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Exista o serie de aspecte generale, dar dincolo de acestea, in cazurile particulare aparute in diferite regiuni ale Europei, trebuie luata in considerare combinarea factorilor generali in proportii specifice. I. Factori religiosi si intelectuali 1.Nesiguranta mintuirii. Intr-o lume in care razboaiele, molimele, foametea erau realitati frecvente, moartea pare sa fi fost o prezenta obsesiva, asa cum ne marturiseste arta. Din secolul al XIV-lea, dupa Marea Ciuma si distrugerile aduse de Razboiul de 100 de ani, temele macabre, mai ales "Dansul macabru", care ii antreneaza pe toti muritorii, intr-o maniera "democratica", netinind seama de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale, sint o prezenta constanta in orizontul cultural al oamenilor medievali, exprimind aceasta obsesie a mortii ca prezenta cotidiana. O asemenea existenta poate conduce fie la pesimism, fie la o viata pasionala, dupa cum arata Boccacio in preambulul Decameronului. in plan religios, o posibila reactie la teama de moarte si mai ales de soarta care ii este rezervata individului dupa aceea este cresterea pietatii si vivacitatea credintei. in acest sens, sfirsitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltari fara precedent a misticismului, mai ales in zonele renane si in spatiul flamand, unde se dezvolta asa numita Devotio moderna. Constatam deci o cerere sporita de certitudine in ceea ce priveste mintuirea personala, din partea unei societati finalmente crestinata in profunzime, la care biserica oficiala nu raspunde decit partial. Acest raspuns in fata incertitudinii mintuirii este dat prin accentul pe care il dobindesc cultul sfintilor, al sfintelor moaste, pelerinajele, toate dovezi ale unei religiozitati puternice si din ce in ce mai interiorizate. 2.Individualismul Reforma apare intr-o societate marcata de evolutiile situate sub semnul Renasterii si al capitalismului incipient, care pun accentul pe om ca persoana, si mai putin ca membru al unei colectivitati. Religia trebuia deci sa fie si ea interiorizata, sa se adreseze direct omului ca individualitate si nu ca membru al colectivitatii dumita Biserica. Fata de evul mediu in care omul nu poate supravietui decit in interiorul grupului sau social, acum se preconizeaza, cel putin teoretic, ideea eliberarii individului, si ca atare se creeaza si premisele ca aceasta personalitate independenta sa poata ajunge la contactul cu divinitatea si fara medierea bisericii. 3.Starea bisericii In istoria bisericii crestine spiritualul fusese intotdeauna contaminat de temporal. In Occident, in aceasta perioada continuau practici combatute in van de clerici clarvazatori si laici exigenti: functiile bisericesti se cumparau si se vindeau, existau prelati care cumulau mai multe functii eclesiastice pe care nu le puteau indeplini, dar care le aduceau beneficii materiale, multi membri ai inaltei ierarhii bisericesti preferau sa rezideze la Roma, pentru a fi aproape de centrul de putere si de influenta al curiei papale, sau la curti ale principilor, lipsindu-si astfel enoriasii de asistenta si indrumarea lor. in pofida reformei gregoriene, clerul continua sa fie imoral si ignorant in proportii mari, iar papii si cardinalii dadeau primii exemple de coruptie si desfriu. Activitatea de sustinatori ai culturii desfasurata de papii renascentisti a avut, in mod poate greu de inteles astazi, pe termen scurt, consecinte negative asupra Bisericii, fiscalitatea excesiva si expedientele pe care le foloseau (vezi indulgentele) pentru a finanta arta si pe artisti generind opozitie si contestari virulente. Ca o consecinta a acestei stari de lucruril, adeptii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclasta, intrucit priveau arta ca pe un lux inutil, si ca o piedica in calea comunicarii directe dintre credincios si divinitate. Evident, luxul personal al prelatilor si bogatia excesiva a bisericii faceau de asemenea obiectul criticilor. Cum toate acestea nu sint de fapt situatii exceptionale, caci ele reprezentau, am putea spune "normalitatea" in interiorul bisericii, elementul de noutate este adus la inceputul secolului al XVI-lea de inmultirea scandalurilor si denuntarilor privind aceasta stare de fapt. 4.Conditiile culturale Bipolaritatea culturala, (stiutorii si nestiutorii de carte), si sexuala (celibatari si casatoriti) intre clerici si laici era sustinuta de Biserica drept motivatie a superioritatii clerului, dar conditiile erau acum schimbate fata de perioada de inceput a evului mediu. Ridicarea virstei la casatorie catre 30 de ani, pentru barbati dar si pentru femei, obliga o mare parte a membrilor societatii sa traiasca in celibat o vreme mai indelungata decit in vremea "vechiului regim demografic", in care casatoriile se contractau devreme, in timpul pubertatii. in aceste conditii, argumentul vietii "neprihanite" a clericilor nu mai putea avea prea multa valoare pentru a le justifica privilegiile fata de laici, mai ales ca realitatea concubinajului preotilor sau a imoralitatii calugarilor era greu de contestat. Stiinta de carte se inmultise in rindurile unei "clase de mijloc" provenita in principal din orase, care reprezentau centre de activitate mestesugareasca si comerciala ce facuse necesar un nivel minim de instructie. De asemenea, progresele Renasterii si Umanismului in rindurile laicilor interesati sa-si cultive spiritul contribuisera la pierderea monopolului cultural de catre clerici. Un efect foarte important al cresterii numarului stiutorilor de carte este accesul direct la Biblie, facilitat pe de o parte de traducerile cartii sfinte in limbile vorbite, iar pe de alte de raspindirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel, rolul tiparului in succesul reformei este foarte important, datorita climatului intelectual pe care il favorizeaza, intrucit el contribuia nu doar la raspindirea Bibliei si a lucrarilor teologice, dar si a operelor umanistilor. Acestia, preocupati de intoarcerea la surse, dezvolta exegeza filologica, prin intermediul careia sint descoperite noi fapte menite sa zdruncine pozitia Bisericii oficiale. De exemplu, o lovitura serioasa la adresa suprematiei pontificale a fost data prin demonstrarea de catre Lorenzo Valla, in secolul al XV-lea, a falsitatii Donatiei lui Constantin, document pe care se bazau multe din pretentiile papalitatii la stapinirea temporala. Poate chiar mai importanta a fost noua traducere in latina de catre Erasmus din Rotterdam a Noului Testament, intrucit astfel se revelau greselile traducerii facute Bibliei in secolul al IV-lea de catre Ieronim. Unele din traducerile gresite din versiunea aceasta, denumita Vulgata si considerata oficiala pe tot parcursul evului mediu, statusera la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice, ceea ce justifica acum contestarea lor. In concluzie, se constata la inceputul secolului al XVI-lea un climat general de inmultire a contestarilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale. II. Factori economico-sociali Se adauga la aceasta o serie de elemente de natura economica si sociala care au avut rolul lor in transformarile care au afectat biserica. Aceasta putea reprezenta o piedica ideologica si materiala in calea schimbarilor angrenate de capitalismul nascind. De exemplu, Biserica catolica persista in condamnarea comertului si a imprumutului cu dobinda, chiar daca isi mai atenuase in timp pozitia, prin "inventarea" Purgatoriului, al treilea loc destinat, in principal, sa ofere sperante de mintuire negustorilor si bancherilor, "contaminati" de folosirea incorecta a banilor. Aceasta ideologie care sustinea ca "banii nu fac pui", si ca atare dobinda nu e permisa, intra in contradictie cu nevoile fundamentale ale "clasei de mijloc", angajata pe calea profitului de tip capitalist. Pe de alta parte, bogatia bisericii, mai ales cea funciara, suscita dorinte de secularizare a bunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocratiei. Ideea era insa pe placul unor mase mai largi, o dovedisera tulburarile husite si avea sa o demonstreze clar Razboiul taranesc german. III. Factori politici In succesul pe care l-a cunoscut Reforma, un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern, care evolua in directia nationala, si universalismul Bisericii romane, care se prezenta ca un organism supranational. Statele pornite pe calea modernizarii, si care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autoritatii pe intregul lor teritoriu, doreau sa elimine un centru concurent de putere, care in plus nici nu se afla pe teritoriul lor, ci in exterior, la Roma. Din aceste motive, privilegiile si imunitatile Bisericii nu mai sint tolerate. Monarhii aveau intentia sa transforme Biserica intr-un instrument pe care sa-l poata folosi in interesul propriu. in cazul in care au reusit sa-si asigure controlul Bisericii prin buna intelegere, deschizind calea spre secularizare si laicizare, cum s-a intimplat in 1516 cu Concordatul de la Bologna incheiat de regele Frantei, Francisc I si papa, monarhii nu mai sint interesati sa sprijine Reforma. In alte conditii, monarhii aflati in permanenta nevoie de fonduri, datorita sporirii aparatului birocratic sau a necesitatilor militare datorate frecventelor conflicte, pot fi usor cistigati de ideea secularizarii importantelor averi bisericesti. in general insa, aceasta motivatie economico-politica in sprijinirea Reformei nu functioneaza decit la nivelul entitatilor statale mici: orase, cantoane, principate. Cu exceptia Angliei, unde a actionat un complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutist nu a fost cistigat in intregime de ideile Reformei. Pe fondul unor asemenea evolutii deosebit de complexe, datorita unor factori care actioneaza in mod specific in diferite zone ale Europei si in diferite momente, apar si se cristalizeaza ideile esentiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fost afirmate cu forta de Luther, si pot fi sintetizate in: mintuirea prin credinta (sola fide), sacerdotiul uiversal (orice crestin este preot si nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor si al Bisericii), autoritatea exclusiva a Bibliei, care reprezinta singura sursa a credintei (sola Scriptura). Doctrina luterana Martin Luther (1483-1546) a intrat in viata monastica in 1505, in urma unei experiente personale traumatizante (surprins de o furtuna puternica, promite sa se calugareasca daca scapa). Studiile sale de teologie facute in scopul de a raspunde angoasei privind mintuirea il determina sa ajunga la unele concuzii personale privind rolul credintei si al faptelor in procesul indreptatirii omului. Intrarea sa in arena dezbaterilor publice este determinata de una din practicile frecvent utilizate in acea perioada de biserica romana: vinzarea de indulgente, care scuteau pe cel ce le cumpara de penitenta datorata aici pe pamint pentru pacatele faptuite. in 1515, papa Leon al X-lea, dornic sa stringa banii necesari renovarii catedralei San Pietro de la Roma, insarcineaza cu vinzarea indulgentelor in Germania pe dominicanul Tetzel. Luther nu apreciaza scopul nobil al papei, si in 1517, la universitatea din Wittemberg unde era profesor, sustine public cele 95 de teze care condamnau practica vinzarii indulgentelor. Contestarea drepturilor papalitatii atrage deschiderea unui proces in incercarea de a-l condamna pe Luther, care beneficiaza insa inca de la inceput de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel intelept. Dupa o aparenta intelegere cu paplitatea, survenita in 1519, Luther continua sa scrie lucrari (precum Apelul catre nobilimea crestina de natiune germana sau Captivitatea babilonica a bisericii) si sa predice deschis impotriva unor practici ale bisericii catolice. in aceasta perioada el incepe sa afirme faptul ca este suficient sa crezi pentru a fi mintuit si ca orice crestin poate intra in relatie directa cu divinitatea, fara a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. in 1520 papa Leon al X-lea il excomunica, dar Luther, incurajat de sustinerea partizanilor pe care ii avea, arde bula de excomunicare impreuna cu alte lucrari de drept ecleziastic. Se declansase conflictul deschis, si imparatul Carol al V-lea il convoaca, dindu-i garantii ferme de securitate, la dieta de la Worms. Acolo, in 1521, Luther refuza sa renunte la convingerile sale, si dieta il declara in afara legii, putind fi prins si ucis de oricine. Pe drumul de intoarcere insa, este "rapit" de oamenii electorului de Saxa, care il ascunde in castelul de la Wartburg. Acolo Luther scrie mai multe lucrari continind principii teologice esentiale ale reformei, si realizeaza si pentru a pune la indemina oponentilor bisericii oficiale argumente scripturare, traduce in germana Noul Testament (1522), dupa editia realizata de Erasmus. in 1534 finaliza si traducerea Vechiului Testament, realizind astfel versiunea integrala a Bibliei (aparuta in 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar in Reforma, dar si in constituirea limbii germane literare. Raspindirea lucrarilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a impiedicat sa impartaseasca soarta lui Ian Hus, caci ideile sale i-au atras tot mai multi sustinatori, oferindu-i astfel protectia popularitatii. In 1526, dieta de la Speyer refuza aplicarea edictului de la Worms care il scotea pe Luther in afara legii, si lasa temporar printilor si oraselor libere dreptul de a-si alege religia. in 1529, cind o noua dieta condamna ideile reformatoare, sase printi si paisprezece orase libere protesteaza impotriva acestei hotariri, si incepind din acel moment adeptii lui Luther au fost numiti "protestanti". Au loc si clarificari doctrinare, in 1530 Melanchton, discipol apropiat al lui Luther, redacteaza Confesiunea de la Augsburg, document esential pentru expunerea ideilor de baza ale credintei luterane. Partizanii lui Luther se tranforma intr-un adevarat partid politic prin constituirea in 1531 a Ligii de la Schmalkalden, care ii grupa pe cei nemultumiti in aceeasi masura de abuzurile bisericii romane si de politica imparatului Carol Quintul. Razboiul civil declansat in imperiu intre aparatorii si contestatarii reformei se termina dupa moartea lui Luther, prin pacea de la Augsburg, care in 1555 statua principiul cuius regio, eius religio( a cui este conducerea, a aceluia este si religia). Nu era vorba de recunoasterea tolerantei religioase, ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat si supusilor lor. Cine nu dorea sa accepte schimbarea de religie, putea parasi, in anumite conditii, principatul. in acest fel se confirma succesul Reformei intr-o anumita parte a Germaniei (axa renana, sud-estul) si diviziunea sa religioasa care avea sa fie durabila. Din ce in ce mai multi crestini acceptau ideile lui Luther referitoare la mintuirea prin credinta, dar oferit in mod absolut gratuit omului de catre Dumnezeu, care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasa, pomeni, pelerinaje, cumpararea de indulgente, etc.). De asemenea, era bine primita ideea legaturii directe dintre om si Dumnezeu, fara mijlocirea bisericii si a preotului, intrucit credinciosul, care are acces la Biblia tradusa in limba sa, poate afla si singur adevarurile credintei din cartea sfinta. Fiecare credincios devine el insusi preot, si in consecinta tainele nu mai sint nici necesare, nici valabile, cu exceptia botezului si a impartasaniei, singurele pomenite explicit in Evanghelii. in fond, esentialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat in sola gratia, sola fide, sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc, numai prin credinta, numai prin Scriptura). Doctrina calvinista Ideile lui Luther aveau sa fie duse mai departe si precizate de o maniera riguroasa de Jean Chauvin (1509-1564), care si-a latinizat numele in Calvinus. Nascut intr-o familie de juristi, Calvin face studii de drept, greaca, ebarica la Paris si in alte orase franceze importante. Cucerit de ideile lutherane, se implica in disputele de idei care ii opuneau pe protestanti catolicilor, si in 1533 este nevoit sa fuga din regatul francez, refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra, sora lui Francisc I si protectoare a umanistilor. Reintors in Franta, este nevoit din nou sa fuga, datorita unui scandal legat de afise cu continut protestant, in 1534, si de data aceasta se refugiaza la Bassel, unde redacteaza opera sa esentiala, Institutiile religiei crestine, publicata prima data in latina, in 1536. Exilul il poarta pentru o vreme la Geneva, unde ideile reformei erau deja impartasite de notabilitatile orasului. Calvin ramine acolo din 1536 pina in 1538, implicindu-se in organizarea orasului pe principii protestante, dar intra in conflict cu autoritatile datorita caracterului sau excesiv de autoritar. Pleaca la Strasbourg, unde ramine pina in 1541, data reintoarcerii la Geneva. Sub conducerea sa, orasul elvetian se transforma intr-o capitala a Reformei, unde Calvin conduce o teocratie inspirata din preceptele biblice. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler, nici liturghie, altar, icoane, iar din taine recunostea doar botezul si impartasania. Serviciul religios este realizat de pastori, care au fost alesi de comunitate dintre cei instruiti in teologie, si care au ca principal rol predica. Ei nu sint preoti, intrucit reformatii nu mai accepta taina hirotonisirii, si intrucit orice crestin este preot, datorita contactului sau direct cu Biblia. Calvin insista pe ideea gratiei divine care este necesara pentru mintuirea individuala. in viziunea sa, Dumnezeu este situat la o departare imensa fata de om, care nu se poate mintui de pacatul originar prin propriile mijloace. in atotstiinta si atotputernicia sa, Dumnezeu a hotarit de la inceputul lumii care vor fi cei mintuiti si care cei condamnati, astfel incit omul este predestinat unui destin sau altuia, fara sa-l poata influenta in vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate sti daca este osindit sau mintuit, dar el este dator sa creada ca se afla printre cei mintuiti, sa se comporte ca si cum ar fi sigur de mintuirea sa, si indiferent de ceea ce i se intimpla, sa aduca lauda lui Dumnezeu. O doctrina esential pesimista, cum este calvinismul originar, a dobindit insa o extraordinara incarcatura pozitiva, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, in Etica protestanta si spiritul capitalismului arata coincidenta dintre zonele care au fost convertite la calvinism si cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicatia ar consta in acceptarea de catre Calvin, chiar daca destul de timid, a dobinzii moderate, ceea ce favorizeaza dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credinciosi sa faca din succesul dobindit in aceasta lume un semn al faptului ca se numaraa printre cei alesi. Se adauga ideea vocatiei (beruf la Luther), care insista pe valoarea vietii active, promovind o asceza laica a muncii. Calvinismul s-a raspindit in Elvetia, Franta (unde intre 1562 si 1589 au avut loc distrugatoare razboaie religioase), Tarile de Jos, Anglia, si apoi, sub diferite forme, in America de Nord. Calvinismul nu este singura varianta de confesiune reformata aparuta dupa constituirea lutheranismului, intrucit Reforma, prin renuntarea la preoti si la autoritatea superioara a Bisericii ca institutie, sustinind dreptul fiecarui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scotia), zwinglianism (Elvetia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situatie speciala s-a inregistrat in Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorita refuzului papei de a-i acorda divortul de prima sa sotie, Caterina de Aragon, s-a proclamat sef al bisericii (1534) si a procedat la secularizarea averilor bisericesti. in prima instanta, dincolo de refuzul de a mai recunoaste suprematia papei, biserica anglicana pastra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolica. Sub urmasii lui Henric, Eduard al VI-lea si Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane incepe sa fie infuzata de calvinism, dar sint pastrate in continuare o serie de elemente de traditie catolica. Reforma catolica Reactia ierarhiei catolice si a papalitatii la toate aceste contestari a fost la inceput extrem de violenta, prin excomunicari, condamnari, razboaie religioase. in fata avansului tot mai pronuntat al ideilor reformei, este convocat in sfirsit acel indelung dorit conciliu care trebuia sa realizeze reforma din interior a bisericii catolice. Desfasurat intre 1545-1568 la Trento, timp in care s-au inregistrat dezbateri doar in opt ani, conciliul a dezbatut probleme dogmatice si disciplinare, dar fara a fi reusit sa asigure prezenta protestantilor la lucrari si nici dorita de catre Roma reintoarcere a acestora in sinul bisericii catolice. Conciliul de la Trento nu accepta nici una din ideile reformei protestante, confirmind dogmele stabilite anterior. in acelasi timp insa, combate acele abuzuri care atrasesera numerosi credinciosi in tabara contestatarilor, ia masuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale caror abateri erau aspru criticate, si hotaraste crearea unor ordine noi. Dintre acestea, cea mai mare importanta a avut-o ordinul iezuit, intemeiat de nobilul spaniol Ignatiu de Loyola si recunoscut de papa in 1540. Prin disciplina sa riguroasa, organizarea cvasi-militara, prin supletea de care a stiut sa dea dovada, prin invatamintul de foarte buna calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor, indiferent de confesiune, ordinul iezuit a contribuit la reintoarcerea unor regiuni la catolicism, iar mai tirziu a avut o voactie misionara deosebita in orient si in lumea noua. In ceea ce priveste masurile disciplinare si dogmatice, la Trento se iau o serie de hotariri care au marcat pina in secolul XX doctrina si organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sint: -capul Bisericii e papa, urmasul sfintului Petru, garantul unitatii Bisericii; -limba de cult e latina (masura indreptata impotriva introducerii de catre protestanti a limbilor vernaculare in cultul religios); -versiunea oficiala a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a pastra monopolul clerical asupra textului sfint, a carui traducere in limbile vulgare nu e autorizata, in ideea impiedicarii interpretarii Bibliei de catre laici); -mintuirea se realizeaza prin credinta si prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, si prin intermediul Fecioarei si al celorlalti sfinti (impotriva ideii mintuirii doar prin credinta, care facea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserica, fie sfintii, al carui cult e desfiintat de protestanti); -Biserica pastreaza in continuare cele 7 Taine statuate de traditie (impotriva contestarii lor totale de catre unii reformati sau a reducerii lor la doua); -este mentinut celibatul preotilor (care fusese desfiintat inca de Luther, ca inutil in masura in care fiecare crestin e preot si nu exista diferente artificiale intre clerici si laici); -sint luate masuri impotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de functii ecleziastice, nerezidenta prelatilor in eparhia lor, excesele fiscalitatii pontificale; -este reorganizat invatamintul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, caruia i se cere sa poata combate cu argumente teologice si intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important in aceasta privinta l-au avut seminariile pentru formarea preotilor, dar si colegiile iezuite, care au asigurat in unele zone pina in secolul XX un invatamint de o deosebita calitate destinat clericilor si laicilor. -este stabilita obligatia preotului de a predica cel putin o data pe saptamina, in limba vorbita, pentru a spori influenta invatamintelor Bisericii asupra credinciosilor; (Se constata si o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune in evidenta acest rol deosebit pe care il are de acum inainte predica, amvonul de unde vorbeste preotul comunitatii de credinciosi dovedindu-si importanta prin locul unde este plasat - in centrul bisericii- si prin ornamentatia sa extraordinara). -se stabikeste Indexul cartilor interzise, pentru a lupta impotriva raspindirii ideilor Reformei; -este reorganizata Inchizitia, pentru eficientizarea vinatorii de "eretici", cum sint considerati reformatii. Consecintele conciliului de la Trento au fost extrem de importante, intrucit acesta a realizat o autentica reforma interioara a Bisericii catolice, dindu-i acesteia fizionomia pe care si-a pastrat-o, cu putine schimbari, pina astazi. Desi au refuzat sa accepte ideile protestantilor, inaltii ierarhi catolici au fost obligati sa aplice ei insisi o serie de invataturi care se inrudesc in esenta cu cele promovate de adversarii lor. Dupa Trento, religiozitatea catolica pune mai mare accent pe interiorizarea credintei, pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu, chiar daca acesta presupune intotdeauna intermedierea preotului si a Bisericii. Ridicarea nivelului intelectual al preotilor si preocuparea pentru educarea populatiei a fost un alt raspuns la contestarile reformate si la practicile reformatilor care puneau un mare accent pe instructia tuturor crestinilor, pentru a fi in stare sa citeasca si sa inteleaga singuri texele sacre. Pe termen lung, rezultatul a fost alfabetizarea pe scara mult mai larga decit inainte a Europei occidentale, mai accentuata in zonele reformate, dar oricum activa si in spatiile ramase catolice. Prin masurile de reforma interioara, biserica romana isi consolideaza pozitiile in zonele ramase catolice, si reuseste chiar sa recistige la catolicism teritorii care basculasera initial in tabara Reformei (Austria, Bavaria, Polonia). Misionarii catolici reusesc sa cucereasca o serie de spatii in lumea extraeuropeana, in acest domeniu detasindu-se activitatea lui Francisc Xavier, considerat apostolul Indiei, Chinei, Japoniei. Concluziile generale privind semnificatia si impactul Reformei sint greu de stabilit pe scurt, intrucit urmarile revolutiei incepute de Luther in 1517 au fost deosebit de complexe. Cea mai evidenta consecinta este ruperea unitatii crestinatatii apusene, pe o linie care s-a observat ca urmeaza, in mare, vechiul limes roman. Au ramas credincioase Romei acele regiuni care facusera parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franta, Spania), si s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia), sau care n-au facut niciodata parte din Imperiu (spatiul german, spatiul scandinav). Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementara teoriei limesului, insistind asupra faptului ca Reforma este un fenomen al nordului, al lumii oraselor state, cantoanelor, micilor principate. Dincolo de aspectele geografice sau de marime, conteaza faptul ca Reforma a izbindit in acea parte a Europei care era moderna, dinamica, unde exista un numar important de orase si un procent semnificativ de stiutori de carte. Apropierea geografica de Roma a reprezentat o piedica in calea raspindirii ideilor Reformei, cum s-a intimplat in Italia, unde abuzurile papalitatii erau totusi foarte puternic resimtite. De asemenea, unele conditii particulare au impiedicat succesul Reformei, cum ar fi cazul Peninsulei Iberice, unde sfirsitul tirziu al Reconquistei purtata in numele crestinismului roman si lupta impotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. In directa legatura cu aceasta divizare a crestinatatii apusene se afla intemeierea unor state noi, cum ar fi Suedia, iesita din uniunea de la Kalmar, si care foloseste luteranismul ca armatura ideologica, Prusia, stat realizat prin secularizarea in 1525 de catre Albert de Brandeburg, Marele Maestru teuton, a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni, Provinciile Unite (viitoarea Olanda), unde lupta impotriva dominatiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. Secularizarile averilor bisericesti care s-au realizat in diferite zone au avut uneori un efect economic, contribuind, ca in Anglia, la dezvoltarea capitalismului, iar pe de alta parte anunta prin spiritul lor laicizarea care avea sa se produca mai tirziu in Europa. O consecinta care se regaseste si in spatiul ramas catolic si in cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului, care fusese anuntat de spiritul Renasterii, dar care este confirmat de interiorizarea pietatii, de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea, de meditatia mai aprofundata asupra problemei mintuirii si a modalitatilor in care aceasta poate fi dobindita.

Textul de mai sus reprezinta un extras din "CURS ISTORIA SECOLULUL XX: EVUL MEDIU". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

Comentarii

cf

sall

Jacheta usoara verde oliv inchis Jacheta usoara verde oliv inchis Descriere produs:Tip: jachetaCuloare: verde oliv inchisMaterial: usorDetalii: margini...
Jacheta usoara violet inchis Jacheta usoara violet inchis Descriere produs:Tip: jachetaCuloare: violet inchisMaterial: usorDetalii: margini...
Camasa alba in dungi Camasa alba in dungi Descriere produs:- camasa alba cu dungi albastre- imprimeu text pe partea din spate- guler...