Calatori francezi in Tara Romaneasca si Moldova

Calatori francezi in Tara Romaneasca si Moldova

S-a scris candva ca a calatori intre doua puncte indepartate unul de celalalt, reprezinta o virtute
a speciilor superioare. S-ar putea adauga ca a calatori spre a invata mai bine lumea care ne
inconjoara, spre a compara ceea ce se stia deja cu ceea ce se afla prin calatorie fara nici o
prejudecata si cu universala simpatie, a devenit apanajul oamenilor superiori odata cu
antropocentrismul Renasterii si cu umanismul enciclopedic al ,,Luminilor" europene. Mostenitor
al acestuia din urma, in 1842, in cursul sau dedicat studierii trecutului, titularul catedrei de istorie
si morala de la Collège de France care era Pierre- Claude- Francois Daunou, erudit si om politic
al timpurilor napoleoniene si al Restauratiei, constata un lucru de netagaduit: progresele
geografiei au raspuns tot mereu progreselor civilizatiei, „intrucat prin geografie omul a devenit
stapanul lumii intregi".

De fapt, progresele geografiei au fost cele ale calatoriei, de la misionarii si negustorii italieni
ajunsi in Extremul Orient in secolele al XIII-lea si al XlV-lea, la marile descoperiri din veacurile al
XV-lea si al XVI-lea sub flamurile regale iberice de acum o jumatate de mileniu reveland Indiile
asiatice, dar si celelalte „Indii", occidentale; de la olandezii si rusii secolului al XVII-lea, in
cautare de drumuri arctice si siberiene, pana la englezii si francezii parcurgand solitudinile
Pacificului, in veacul al XVIII-lea, „homo viator" a fost, fara doar si poate, principalul erou al
aventurii intelectuale care se numeste mondializarea istoriei.

O mondializare in etape, cu pasi lenti sau cu rasturnari spectaculoase, descoperind alteritati
culturale extraeuropene judecate in numele identitatilor culturale ale unei Europe, ea insasi
scindata sub semnul credintei (catolica, protestanta, ortodoxa sau islamica). In aceasta
descoperire „est-europeana" care corespunde , in liniile sale generale, epocii 1500-1800,
interesul calatorilor mergea din ratiuni politice sau confesionale, comerciale sau strategic, spre
imperiul sultanilor, marele adversar ce incheia tocmai acum cu Occidentul primele „capitulatii'r
(precum in 1536 „alianta Crinului cu Semiluna" intre curtea de la Fontainebleau si Seraiul din
Stambul) dar si spre Sarmatia - autentic model nobiliar al continentului -, spre acea „Moscovie"
a carei stea urca pe cerul Europei si spre inextricabilul amestec etnic al „Sclaviniilor din
Balcani" („rascieni", „iliri", „bulgari") spre grecii „Marii Idei" postbizantine - care pretindeau ca
descind din Pericle si Demostene - sau spre acea insula izolata a romanitatii orientale
reprezentata in Quattocento de cei care erau, pentru umanistii italieni ca Flavio Biondo, pentru
papii cultivati precum Pius al II-lea sau pentru cronicarii Bizantului tarziu ca Laonic
Chalcocondyl, „dacii"sau „valahii" (uneori chiar in formula ,,Daci sive Valachi").