Cultura si civilizatie europeana

Daca in „facerea Europei” ideea crestina a jucat rolul principal – a aratat-o inca acum sapte decenii istoricul englez catolic Cristopher Dawson intr-o carte pe cat de importanta, pe atat de prost primita la vremea sa –, atunci secolul al IV-lea, esential in definirea credintei intru Iisus, ramane rastimpul unei fundamentale prefaceri.

Cea prin care lumea pagana mediteraneana a devenit lumea crestina a unui continent care a fost, in primul rand, o „universitas christiana”. Dar acest veac scurs intre 300 si 400 mai are, in aceasta prefacere, o particularitate care il decupeaza memorabil in istoria universala.

Este veacul unei prime si exemplare coexistente, bine stiute si multiplu ilustrate prin evenimente si fapte ale gandirii, ale literaturii, ale artelor, a doua ideologii adverse, nascute din premise diferite, cu un imaginar total deosebit, cu moravuri, credinte si tinte divergente: cea pagana, politeista, greco-romana si cea crestina, monoteista, de sorginte orientala, cu stravechi origini in soteriologii si eshatologii ale orizontului rasaritean, dar cu o repede acoperire teritoriala si umana din Tracia pana in Britania.

Nascuta din teribila criza romana a secolului al III-lea, cel al anarhiei militare si al invaziilor germanice, din formula politica a Tetrarhiei si a Dominatului inaugurate de balcanicul aclamat drept „Jovius” – asadar un Jupiter al Romei tarzii –, anume Caius Aurelius Valerius Diocletianus, carmuirea celuilalt balcanic care a fost Flavius Valerius Constantinus sau Constantin cel Mare a pecetluit cumva destinul spiritual al ultimei antichitati.