CURS ISTORIE: ISTORIA EUROPEI CONTEMPORANE

CUPRINS 1. Consecintele primului razboi mondial si noua ordine internationala 2. Rusia: de la revolutia din februarie 1917 la Republica sovietica. 3. U.R.S.S. - constituirea, viata politica si dezvoltarea social-economica in perioada interbelica. 4. tarile Europei de Vest in perioada interbelica (1918-1939) 5. tarile Europei Centrale si de Sud-Est in anii 1918-1939. 6. Al doilea razboi mondial (1939-1945). 7. Organizarea postbelica a lumii si evolutia relatiilor internationale dupa cel de-al doilea razboi mondial. 8. Evolutia economica si politica a tarilor Europei de Vest in perioada postbelica. 9. Evolutia tarile din Europa Centrala si de Sud-Est in perioada postbelica (1945-1989). 10. Evolutia U.R.S.S. in perioada 1945-1985. 11. Dezintegrarea U.R.S.S. 12. Schimbarea regimurilor politice si transformarile economice din statele Europei de Rasarit (1989-1991). 13. Sfarsitul "razboiului rece". Formarea unei lumi multipolare. 1. Consecintele primului razboi mondial si noua ordine internationala. Obiectivele capitolului - Evocarea obiectivelor urmarite de marile puteri angajate in primul razboi mondial. - De a urmari modul in care un "conflict" regional s-a transformat intr-un razboi mondial si razboi total - De a reliefa impactul razboiului asupra organizarii ordinii politice mondiale postbelice Pana in anul 1914 nu au existat nici un fel de razboaie mondiale, iar continentul european, incepand cu anul 1871, a cunoscut o perioada de "pace relativa". Echilibrul politic era mentinut de cei sase jucatori principali din partida internationala din Europa, cunoscuti sub numele de "Mari Puteri" (Anglia, Franta, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia - din 1871 Germania mare, si dupa unificare Italia) la care se mai adaugau SUA si Japonia. Razboaiele in care au fost implicate Marile Puteri dea lungul secolului al XIX-lea au fost relativ scurte si cu o participare redusa - erau implicate doua sau trei state - cum a fost in cazul Razboiului Crimeii (1853-1856). in vara anului 1914, "undeva in Balcani", un conflict dintre Serbia si Austro-Ungaria va genera un adevarat lant al confruntarilor si declaratiilor de razboi. El va capata dimensiuni apocaliptice, in urma escaladarii iresponsabile a loviturilor reciproce, a ambitiilor si provocarilor nemasurate ale celor mai mari puteri industriale ale lumii, inaugurand un secol de "violenta" la scara planetara. in viziunea lui John Barber, un conflict de asemenea proportii - soldat cu 9 milioane de morti pe campurile de lupta si un bilant al costurilor militare de 961 miliarde franci aur - "a fost generat, in principiu, de un ardent nationalism si de influenta celor doua sisteme potrivnice de aliante". Razboiul a inceput la 28 iulie 1914, avand drept pretext asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, savarsit la Sarajevo la 28 iunie. "Conflictul" dintre Austro-Ungaria si Serbia a generalizat iar marile puteri europene au intrat, rand pe rand, in razboi. La 1 august Germania a declarat razboi Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei; apoi la 3 august Frantei, iar la 4 august a declarat razboi Belgiei. intr-un interval de doua saptamani razboiul a primit o dimensiune europeana. in august 1916, Romania a aderat la tabara Antantei pentru eliberarea Transilvaniei de sub stapanirea Austro-Ungariei. in sprijinul Angliei si Frantei in anul 1917 vin Statele Unite ale Americii si Grecia. Angajarea treptata in conflict a unor state din afara continentului european, animate de aceleasi proiecte imperialiste si colonialiste sau de sentimente nationale a transformat razboiul intr-un razboi mondial. Nici una dintre marile puteri implicate nu banuiau urmarile gestului lor. Germania si Rusia tarilor nu avea nevoie de acest conflict care le va deturna de pe traiectoria unei evolutii economice promitatoare si le va expune unor pericole de moarte. Nici Franta si Marea Britanie nu intuiau ca lupta lor impotriva ascensiunii germane pe continent va duce la "inceputul sfarsitului" primatului europenilor si "avanpremiera" hegemoniei SUA. Ignorand aceste aspecte, fiecare dintre marile puteri implicate in razboi urmarea realizarea unui anumit scop. Austro-Ungaria si-a directionat expansiunea politica si militara in Balcani, spre Dalmatia, Albania, Bosnia-Hertegovina. Reichul german, urmarea crearea unei Mitteleurope prin inglobarea unor teritorii din Europa si Asia si crearea unui imperiu colonial, desfiintarea Frantei ca mare putere. Celor doua mari puteri - Austro-Ungaria si Germania lui Wilhelm al II-lea le-a revenit raspunderea directa si imediata pentru declansarea primului razboi mondial. Obiectivele si planurile celor doua mari puteri le situau automat pe pozitii adverse fata de Italia, Serbia si mai ales fata de Rusia tarista, "protectoarea" slavilor din regiune, prima "putere ortodoxa" a lumii si a continentului si principala competitoare, alaturi de Franta si Marea Britanie, in lupta pentru stapanirea stramtorilor Bosfor si Dardanele. Primul razboi mondial a implicat toate marile puteri si toate tarile europene, cu exceptia Spaniei, Olandei, a celor trei tari scandinave si a Elvetiei. S-au confruntat doua coalitii politicomilitare - Antanta si Tripla Alianta; treptat, in orbita razboiului au fost cuprinse 28 de state cu o populatie de 1,5 mlrd. de locuitori. Forta militara angajata a fost impresionanta. Principalele state beligerante au mobilizat un contingent de 65 de milioane de soldati la care se adauga si tehnica militara cu o mare capacitate de a actiona si de distrugere. Utilizarea avionului si submarinului a oferit noi dimensiuni luptelor de pe uscat si pe apa, fiind sterse deosebirile dintre front si spatele frontului. Tancul si armele chimice au transformat razboiul de transee intr-unul de uzura. Intrarea in razboi a Statelor Unite de partea Aliatilor, in 1917, a permis acestora sa il castige in anul 1918. Prabusirea puterilor centrale s-a produs in toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistitiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie iar Germania cedeaza dupa abdicarea imparatului Wilhelm al II-lea, armistitiul fiind semnat la Rethondes, langa Compiegne, la 11 noiembrie 1918. in viziunea istoricului Camil Muresanu acest razboi, in prima sau ultima instanta, a stat la originea tuturor "evenimentelor de cosmar" ce au marcat atat de adanc si de tragic secolul al XXlea. A fost intaiul razboi total: in actiuni fiind implicate nu numai efectivele armate ale tarilor beligerante ci si intreaga populatie, antrenata in organizarea unei uriase industrii militare; urmarile lui au fost resimtite pe intreg teritoriul statelor beligerante (chiar si pe al celor neutre), nu numai in zonele de operatiuni; a fost purtat in toate mediile fizice posibile: pe uscat, in aer, pe apa si sub apa. O alta fateta a razboiului a fost razboiul economic; blocada economica instituita de Antanta contribuind din plin la infrangerea blocului austro-german. Urmarile sale au fost de o complexitate extraordinara: au fost inlaturate patru dinastii domnitoare - Romanovii din Rusia, Hohenzollernii din Germania, Habsburgii din Austro-Ungaria si Sultanii din Imperiul otoman; a crescut numarul republicilor in comparatie cu cel al monarhiilor; mai multe state au adoptat constitutii sau au realizat reforme democratice. Razboiul a slabit Europa, in primul rand in beneficiul Statelor Unite. Din situatia de debitori inainte de razboi, la sfarsitul acestuia, Statele Unite au devenit creditorii continentului european. Puterile europene au iesit din razboi decimate dupa care a urmat falimentul lor moral. Conferinta de pace de la Paris Tratatele de pace au fost pregatite la Conferinta de pace ce s-a reunit la Paris, incepand cu 18 ianuarie 1919. Dezbaterile au fost dominate initial de Consiliul celor zece, din care faceau parte cate doi reprezentanti ai Frantei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei si Japoniei, apoi de Consiliul celor patru, care-i reunea pe presedintele guvernului francez, Georges Clemenceau, primul ministru britanic, Lloyd George, presedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson si presedintele guvernului italian Vittorio Orlando. Un rol determinant l-au jucat doua persoane, Clemenceau si Wilson, Conferinta de pace semanand adesea "datorita conceptiilor lor opuse cu un duel. Multi au evidentiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau si idealismul lui Wilson". Principala preocupare a lui Clemenceau era obtinerea de garantii pentru securitatea Frantei in timp ce Wilson voia sa instaureze pacea universala. in acest scop, presedintele american considera ca doua elemente sunt decesive: dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, ce ar determina disparitia principalei cauze a conflictelor si crearea unei "ligi a natiunilor", care sa reglementeze dreptul international prin impunerea autoritatii sale morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit baza pentru discutii a fost mesajul presedintelui american din 8 ianuarie 1918, Cele 14 puncte, in care pleda pentru dreptul popoarelor la autodeterminare si aplicarea principiului nationalitatilor. Presedintele american promova si ideea constituirii unei organizatii a natiunilor ce trebuia sa garanteze pacea mondiala. in anii razboiului problema organizarii ordinii mondiale a generat numeroase dezbateri care s-au materializat in diverse proiecte, planuri, propuneri de organizare interstatala. Toate aceste cautari urmareau crearea unui sistem prin care pacea sa poata fi aparata, sa fie folosite doar mijloacele pasnice pentru rezolvarea conflictelor si eliminarea pe aceasta cale a razboiului. in proiectele elaborate se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizata pe baza principiului nationalitatilor. Diverse documente adoptate in anii razboiului, care demonstrau preocuparea pentru organizarea postbelica, contineau principii care se vor regasi in viitorul Pact al Societatii Natiunilor: egalitatea intre state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului national, inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea razboiului de agresiune si nerecunoasterea posesiunilor obtinute prin forta, neamestecul in treburile interne, acceptarea razboiului de aparare, asistenta reciproca a statelor, rezolvarea conflictelor de orice natura pe cale pasnica etc. Au fost semnate tratate intre Aliati si tarile invinse, precedate de un preambul ce marca crearea Societatii Natiunilor. Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919, era foarte dur pentru aceasta: Germania era declarata principala responsabila de declansarea razboiului, impreuna cu aliatii sai; a pierdut o parte din teritoriu si cele cateva colonii. Tratatul de la Saint Germain-en Laye, semnat cu Austria (10 septembrie 1919), si cel de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) au consfintit dezmembrarea Imperiului austro-ungar in noi state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria si Polonia si au redat anumite regiuni statelor deja existente: Transilvania Romaniei, Triestul si o parte din Istria Italiei. Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) i-a amputat acesteia teritoriul in favoarea statelor vecine. Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920), a demilitarizat stramtorile si a dezmembrat Imperiul otoman. Harta Europei a fost schimbata prin crearea unor state nationale sau unificarea altora. Franta recapata Alsacia si Lorena, Germania pierdea o septime din teritoriu si era despartita de Prusia Orientala prin coridorul Danzig, destinat sa permita Poloniei accesul la mare prin portul cu acelasi nume, declarat oras liber. Pe harta politica a Europei a reaparut ca stat Polona care cuprindea in granitele sale teritorii anexate de Austro-Ungaria, Germania si Rusia tarista. in urma destramarii imperiului dualist Boemia, Moravia si Slovacia s-au unit in 1918 si au format Cehoslovacia. in sud, Croatia, Bosnia si Dalmatia au format in jurul Serbiei si Muntenegru un alt stat, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria si Ungaria au fost separate definitiv si reduse teritorial; Austriei i-a fost interzisa unirea cu Germania. Turcia, mostenitoarea Imperiului otoman, a fost redusa la litoralul european al Constantinopolului si la Asia Mica iar stramtorile Bosfor si Dardanele erau deschise comertului liber. Bulgaria in calitate de stat invins a fost nevoita sa accepte cedarea unor teritorii in favoarea Greciei si Iugoslaviei. Au loc modificari pe harta politica si in estul Europei, unde in urma dezintegrarii fostului Imperiu tarist au obtinut independenta Letonia, Lituania, Estonia si Finlanda, recunoscute oficial de sovietici in 1920. La Conferinta de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta continentului a lipsit Rusia, din cauza nerecunoasterii regimului instaurat de Lenin in octombrie 1917. A fost prezenta insa o delegatie de rusi care pretindeau ca reprezinta interesele viitoarei Rusiei Mari, pentru care luptau armatele albe pe fronturile razboiului civil din Rusia. Noua configuratie a frontierelor europene, fondata pe principiul nationalitatilor, era departe de a fi perfecta. Noua ordine nu a reusit sa rezolve toate pretentiile teritoriale ale invingatorilor iar dupa incheierea tratatelor au ramas multe nelamuriri: anumite regiuni vor fi obligate sa decida prin referendum carei tari vor sa ii apartina, in timp ce anumite orase sunt declarate libere. O alta problema cu care se vor confrunta noile state este cea a minoritatilor nationale, care au acceptat cu greu sa se integreze. Nemultumirile celor invinsi precum si cele aparute in randul unor minoritati au contribuit la aparitia revizionismului. Tratatele, laborios si dificil elaborate, desi au rezolvat o serie de probleme, au generat si altele noi. Ele au fost semnate intr-o atmosfera incordata, dominata mai mult de insatisfactie decat de multumire, toata lumea fiind constienta de faptul ca "desi nu fusese posibil sa se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau numeroase tensiuni, nu multumeau pe nimeni, revoltau pe multi". Principala consecinta a razboiului pentru Europa a fost semnalul propriului ei declin. in viziunea unor autori razboiul a contribuit la aparitia unei Europe "si mai fragila decat era dinainte de razboi, o Europa la fel de invrajbita, discreditata - si saracita pe deasupra". 2. Rusia: de la revolutia din februarie 1917 la republica sovietica. Obiective: - De a urmari evolutia evenimentelor din februarie 1917 - Elucidarea cauzelor ce au dus la lovitura de stat din octombrie 1917: incapacitatea Guvernului Provizoriu si rolul liderului bolsevicilor V.I.Lenin in organizarea insurectiei. - Activitatea noului regim bolsevic si lupta pentru mentinerea puterii in anii 1918-1921. La inceputul secolului al XX-lea Rusia era o tara a contrastelor, fapt ce se reflecta in structura sociala a populatiei: clasa conducatoare - 0,5 %; clasa dominanta - 12 %; clasa comerciantilor, proprietarii de fabrici si bancherii - 1,5%; clasa muncitoare - 4,0 %; taranimea - 82,0%. Imperiul rus era guvernat in mod autocratic de catre tarul Nicolae al II-lea (1894-1917), ultimul reprezentant al dinasiei Romanov. in anul 1906 a fost creata o adunare reprezentativa, Duma de Stat care avea functii legislativ-consultative, dar in plan politic avea un rol limitat. Opozitia urmarea transformarea regimului autocratic intr-unul constitutional, iar Duma trebuia sa aiba rolul de parlament, dar n-a reusit, Rusia ramanand in continuare o monarhie autocratica. Manifestul din 17 octombrie 1906 a legalizat activitatea partidelor politice formate in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea care s-au implicat in viata politica a tarii. in Rusia a existat o puternica opozitie politica, divizata in partide care pledau pentru reforme - Partidul Constitutional democrat (cadetii) din randul carora se vor desprinde dupa 17 octombrie 1906 octombristii care urmareau instaurarea unui regim constitutional, si opozitia radicala alcatuita din Partidul social-revolutionar (eserii), ce optau pentru un socialism, bazat pe economia rurala; Partidul social-democrat, care s-a scindat in anul 1903 in doua fractiuni - mensevicii ce pledau pentru un partid de masa si bolsevicii, condusi de Lenin, adeptul unui partid centralizat si disciplinat, mai putin numeros dar eficient. Pe eschierul politic care s-a mentinut pana in octombrie 1917 cadetii vor detine pozitia centrala, octombristii se vor situa in dreapta lor iar radicalii vor domina polul de stanga. Unele partide vor ocupa pozitiile extreme si vor lupta prin diverse mijloace pentru cucerirea puterii, fiind sprijiniti in demersurile lor si de forte din afara tarii. Rusia in ajunul revolutiei din februarie 1917 Primul razboi mondial care a izbucnit la 28 iulie 1914 va avea urmari profunde asupra Imperiului rus. Conducatorii Rusiei n-au retinut din lectia oferita de razboiul ruso-japonez impactul pe care il poate avea o noua conflagratie pentru monarhie. in acel razboi infrangerea a fost urmata de o revolutie. Un nou razboi insemna pentru Rusia caderea imperiului iar imparatul Nicolai era constient de acest lucru. Pentru monarh si pentru viitorul imperiului cel mai bine ar fi fost sa evite participarea la primul razboi mondial. Conditiile politice si economice create de razboi accelereaza caderea tarismului. Inertia si incompetenta puterii i-a determinat pe rusi sa se organizeze si sa anticipeze, de fapt revolutia. Cauza directa a declansarii revolutiei a fost prabusirea structurilor politice fragile sub loviturile razboiului. in 1905 guvernul si monarhul au fost aliati si au reusit sa restabileasca vechea ordine, chiar daca au fost nevoiti sa accepte promovarea unor reforme si crearea Dumei. Pe timp de pace si cu o armata prezenta si pregatita sa puna capat dezordinilor o revolutie putea fi mult mai putin violenta, iar fortele moderate, reformatoare, aveau mai multe sanse sa preia puterea. in anul 1914, pentru Rusia aceasta optiune nu figura in planurile sale, chiar daca unii politicieni erau constienti de planurile Germaniei wilhelmiene privitoare la Europa si Rusia. Pe de alta parte, Rusia nu era pregatita de a duce un razboi de durata in care avea sa se transforme conflictul dintre Serbia si Austro-Ungaria. Planurile militare aveau in vedere un razboi scurt, dupa modelele celor din secolul precedent, in care deciziile erau luate cu rapiditate, mizandu-se pe aranjamente intre cei care vizau mentinerea echilibrului de putere pe continentul european. Razboiul va scoate la suprafata o serie de probleme, nu numai cele privind pregatirea armatei, dar si cele de ordin economic, care demonstreaza incapacitatea Rusiei in acea perioada de a face fata unui razboi indelungat. Au existat insa unele spirite clarvazatoare ce au realizat care erau riscurile ce le presupunea un razboi pentru stabilitatea tarii. Printre cei ce au pledat pentru pastrarea neutralitatii intr-un posibil conflict european s-au aflat persoane devotate tarului, cum ar fi Witte si Stolipin, sprijiniti, de altfel, in alte proiecte. Cel mai bine a reusit sa surprinda impactul unui razboi pentru Rusia fostul ministru de interne si seful Departamentului Politiei, Piotr Durnov, care intr-un memoriu adresat tarului in februarie 1914 mentiona ca in eventualitatea unor infrangeri militare << o revolutie sociala, in formele ei cele mai teribile, va deveni de neevitat in Rusia >>. Experienta sa in calitate de ministru si sef al politiei i-a permis conturarea imaginii viitoarei revolutii, care va incepe cu blamarea guvernului de catre toate categoriile societatii pentru esecurile de pe campurile de lupta; cei care vor incita masele vor fi chiar politicienii din Duma. Razboiul va duce la slabirea potentialului armatei si a fortelor de ordine care nu vor reusi sa sprijine guvernul sa restabileasca ordinea si sa impiedice exaltarea maselor, in special pe tarani. in aceasta agitatie partidele de opozitie nu vor reusi sa restabileasca autoritatea puterii, deoarece nu se bucurau de sprijinul popular, iar Rusia << se va prabusi intr-o anarhie absoluta, ale carui consecinte nici macar nu pot fi imaginate >>. Cele mentionate mai sus demonstreaza perspicacitatea fostului ministru de interne care a reusit sa surprinda in acest document principalele amenintari care planau deasupra puterii in cazul unui razboi si in special in cazul unei infrangeri, in Rusia existand deja un precedent in anul 1905. Revolutia din februarie 1917 Revolutia din februarie din Rusia a fost precedata de unele modificari ce s-au produs la nivelul mentalitatilor colective ale populatiei din tarile beligerante. Dupa doi ani si jumatate de razboi tot mai multe forte politice incep sa-si puna intrebari in legatura cu sensul sau eficienta efortului depus in conditiile in care nimeni nu putea anticipa care va fi deznodamantul conflagratiei. in randul opiniei publice se manifesta doua curente care vor influenta evolutia ulterioara a evenimentelor. Pe de o parte se aflau cei care pledau pentru continuarea luptei pana la castigarea victoriei, indiferent prin ce mijloace, iar pe de alta parte existau forte care isi exprimau indoiala asupra necesitatii acestui efort, contestand insusi ratiunea lui de a fi si pledau pentru incetarea ostilitatilor si restabilirea pacii. Curentul pacifist se bucura in special de sprijinul partidelor socialiste, care luptau pentru << pacea fara anexiuni si despagubiri >>. in cazul Rusiei criticile la adresa politicii de razboi se alatura celor referitoare la formele de guvernare. in Duma, incepand cu 1915, opozitia liberala critica deschis incapacitatea serviciilor de administrare a razboiului, anarhia birocratiei ministeriale, carentele guvernarii. incepand din septembrie se va forma un Bloc progresit care va fi alcatuit din trei partide: constitutionaldemocratii, progresistii si octombristii, care grupeaza doua treimi din deputati. Opozitia se pronunta pentru un guvern care sa fie responsabil in fata Dumei si sa fie capabil sa << conduca >> razboiul. Aceste demersuri denota intentia opozitiei de a reforma regimul autocratic si erau o amenintare directa la adresa puterii. in randul opozitiei unii s-au pronuntat chiar pentru o << lovitura de stat >> daca tarul nu va accepta propunerile lor. Criza puterii a izbucnit in ultimile luni ale anului 1916, iar tarul, lipsit de sprijin si de aliati de nadejde a fost nevoit sa asiste la acest spectacol in calitate de spectator si nu de actor principal. El va reveni pe scena politica prea tarziu, cand nu se mai putea salva prea mult, si fortat de imprejurari se va dezice de principala sa preocupare - mentierea autocratiei. Greva muncitorilor de la Uzina Putilov din Petrograd din 28 februarie 1917 a servit drept semnal pentru declansarea actiunilor de protest, iar in fruntea manifestantilor se situeaza unii militanti socialisti care, insa, nu erau pregatiti sa-si asume responsabilitatea pentru soarta tarii. in acelati timp conducatorii Dumei au reactionat prompt, formand un birou executiv, alcatuit din 12 membri, intitulat Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii in Capitala si Stabilirea legaturii cu Persoane individuale si Institutii, in frunte cu Rodzianko, presedintele Dumei. Acest organ era alcatuit din 10 reprezentanti ai Blocului Progresist si doi reprezentanti ai socialistilor revolutionari, printre care se afla si A. Kerenski. in paralel, in Petrograd in cursul zile de 28 februarie se formeaza Sovietele, dupa exemplu celor din 1905, care reprezentau interesele muncitorilor si soldatilor. Aceste institutii erau constituite la initiativa mensevicilor. Autoritatea decizionala a Sovietelor a trecut in seama Comitetului Executiv (Ispolkom). Comitetul Provizoriu al Dumei, ce avea sa devina in curand Guvern Provizoriu, si-a asumat teoretic intreaga raspundere a guvernarii, in timp ce Ispolkom-ul ramane un soi de curte suprema a constiintei revolutionare. Astfel, in Rusia a luat nastere un sistem de guvernare neobisnuit, numit "dvoevalstie" - puterea dualista sau "diarhie" ce a durat pana in octombrie 1917. tarul Nicolai al II-lea a fost obligat sa abdice, fapt ce s-a produs la 3/17 martie 1917, cand se sfarseste perioada de domnie a dinastiei Romanov (1613-1917) si a Imperiului rus, iar Rusia se va transforma in perioada urmatoare intr-o republica. Guvernul Provizoriu, constituit la 27 februarie/12 martie1917, in frunte cu printul Gheorghe Lvov, a preluat conducerea tarii, acordand libertati fundamentale de opinie, de expresie si de intrunire si promitea alegerea democratica a unei Adunari Constituante. Dezmembrarea structurii militare ierarhice a fost declansata de Ordinul nr. 1 al Sovietului, prin care se infiintau sovietele soldatilor. Astfel, cele mai multe dintre previziunile lui Durnov aveau sa se indeplineasca. Dupa revolutia din februarie 1917, in spatiul fostului Imperiu rus s-a pus in mod acut chestiunea realizarii dreptului la autodeterminare, ca o modalitate de rezolvare a problemei nationale. in aceasta perioada au aparut un sir de state care s-au declarat autonome sau chiar independente ca Emiratul Buhara, Guvernul militar al cazacilor de pe Don, Republica Populara Ucraineana, Autonomia Cocand, Republica Democratica Moldoveneasca, Republica Federativa Transcaucaziana etc. Finlanda, tarile baltice isi vor proclama independenta in toamna anului 1917. Polonia isi va redobandi independenta la 18 noiembrie 1918. in faza initiala a revolutiei influenta fractiunii bolsevice asupra muncitorilor si soldatilor era redusa. V.I. Lenin, liderul bolsevicilor, se afla in momentul declansarii revolutiei in Elvetia. Fiind ajutat de guvernul german, vazand in el un pacifist, in aprilie 1917 a revenit in tara. in Tezele din aprilie el isi enunta principiile: condamnarea guvernului provizoriu, pacea imediata si neconditionata, nationalizarea pamanturilor, controlul muncitoresc in uzine. Prabusirea monarhiei in Rusia, in primul moment, a linistit guvernele aliate ce se temeau ca tarul va incerca sa semneze o pace separata pentru a scapa de amenintarile crizei interne si pentru asi salva coroana. in aprilie la Petrograd au loc demonstratii antirazboinice, primele semne ale nemultumirii populare fata de Guvernul Provizoriu. in paralel, la 24 martie Sovietul din Petrograd cerea inceperea negocierilor de pace si abandonarea politicii de anexiuni. Guvernul Provizoriu se afla intr-o situatie de criza. La 1 mai s-a format o coalitie guvernamentala din cadeti, mensevici, social-revolutionari, sub conducerea lui Alexandru Kerenski. infrangerea militara, suferita in urma ofensivei in Galitia, inflatia galopanta si lipsurile de tot felul, ca si dorinta Guvernului Provizoriu de a duce pe front garnizoana din Petrograd, au provocat mobilizarile de masa din iulie 1917. in represiunea ce a urmat bolsevicii au fost nevoiti sa se ascunda, Lenin este obligat sa plece din nou in exil in Finlanda. Kerenski, presat de aliati, a inceput discutii cu Comandamentul Suprem. Socialrevolutionarii dominau acum coalitia guvernamentala (ministrii cadeti o parasisera in iulie), iar mensevicii dominau Sovietul. Lovitira de stat din octombrie 1917 Lenin considera ca in octombrie situatia era favorabila pentru a trece la al doilea stadiu al revolutiei, adica preluarea puterii de catre bolsevici, in pofida unor rezerve din partea unor membri ai conducerii partidului bolsevic. Garzile Rosii au ocupat punctele strategice - gari, poduri, centrale electrice - fiind in asteptarea semnalului pentru a inlatura Guvernul Provizoriu. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, la Petrograd are loc o lovitura de stat, odata cu asaltul Palatului de Iarna si capitularea Guvernului Provizoriu, fapt ce a decurs practic, fara varsare de sange, dar la Moscova lupta s-a prelungit. La 26 octombrie, Lenin anunta crearea guvernului sovietic - Consiliul Comisarilor Poporului - si emitea primele decrete: Decretul asupra pamantului si Decretul asupra pacii. Bolsevicii erau insa, un partid minoritar in octombrie (la alegerile din noiembrie pentru Adunarea Constituanta ei au obtinut 25%, in comparatie cu 38% pentru socialistii revolutionari). Noua conducere bolsevica a Rusiei a respins principiile democratiei parlamentare, dizolvand la 5 ianuarie 1918 Adunarea Constituanta. in decembrie 1917 bolsevicii au semnat armistitiul cu Puterile Centrale iar la 3 martie 1918 la Brest-Litovsk a fost semnata pacea care incheie participarea Rusiei la primul razboi mondial. Pentru mentinerea puterii, Lenin si Guvernul de la Petrograd au fost nevoiti totusi, sa faca unele compromisuri. Decizia bolsevicilor a fost contestata de unii conducatori ai armatei ruse sau "albe", fideli obligatiilor asumate in anul 1914. Bolsevicii, prin actiunile lor antidemocratice au declansat, de fapt, un razboi civil in Rusia. Primii s-au ridicat impotriva uzurpatorilor cazacii de pe Don, afectati profund de efectele politicii de nationalizare, promovate de bolsevici. in aprilie 1918 a fost creata o Armata a Voluntarilor, alcatuita in fond din ofiteri, condusa de generalul A. Denikin. Armate de acest gen sunt constituite si in alte regiuni ale Rusiei, conduse de generalii Kornilov, Vranghel, amiralul Kolceak. in sprijinul lor intervin tarile Antantei, ostile noii puteri instaurate la Petrograd, considerand ca au fost tradate de fostul aliat. Situatia dificila in care se afla noua putere ii accentueaza tendintele dictatoriale. Fortele nebolsevice sunt eliminate treptat, functiile represive ale aparatului de stat sunt intarite. A fost creata o politie secreta - Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei - C.E.K.A. (ulterior N.K.V.D., K.G.B.) la 20 decembrie 1917, condusa de Feliks Dzerjinski, omiprezenta si omnipotenta. Instaurarea de jure a dictaturii proletariatului in Rusia a fost consfintita prin promulgarea primei Constitutiei sovietice la 10 iulie 1918. in iulie 1918, la Ekaterinburg (mai tarziu Sverdlovsk) bolsevicii l-au omorat pe fostul imparat al Rusiei, Nicolae al II-lea, impreuna cu intreaga familie. Scopul acestui masacru sangeros a fost lichidarea simbolului fortelor restauratoare din Rusia. in anii razboiului civil puterea sovietica a supus intreaga activitate interna intereselor victoriei. in ianuarie 1919 guvernul a lansat politica comunismului de razboi: colectarea de la tarani, in mod obligatoriu, a surplusurilor de paine, apoi si de celelalte produse alimentare. Pentru a depasi criza alimentara si a inviora economia dupa victoria puterii sovietice in razboiul civil V.I.Lenin a propus sa fie inlocuit sistemul de rechizitionare obligatorie - comunismul de razboi - printr-o politica liberala numita Noua Politica Economica - NEP-ul. Rechizitionarea era inlocuita prin plata unui impozit in produse catre stat, stabilit din timp, iar surplusul taranul avea dreptul de al vinde liber pe piata. Pentru a depasi criza din industrie bolsevicii au apelat la investitii straine, dezicandu-se temporar de unele principii ce vizau proprietatea privata. Noua Politica Economica a fost o decizie curajoasa a noii conduceri bolsevice ce s-a mentinut pana in anul 1927. Concluzii: in 1917 in Rusia au avut loc transformari radicale care au avut un impact deosebit asupra noii ordini mondiale : s-a prabusit dinastia Romanov si dispare de pe harta politica Imperiul rus, primul dintre cele patru care s-au prabusit in urma razboiului; a fost instaurat o noua forma de guvernare, cea republicana, chiar daca a avut o scurta perioada de existenta; printr-o lovitura de stat, fiind sprijiniti de guvernul german, bolsevicii au preluat puterea si au reusit sa instaureze o noua forma de guvernare, republica sovietica; noua conducere a Rusiei nu a fost recunoscuta de aliati dar si de forte din interiorul tarii, fapt ce va duce la un razboi civil in urmatorii ani din care bolsevicii vor iesi invingatori. 3. U.R.S.S. - constituirea, viata politica si dezvoltarea social-economica in perioada interbelica. Obiective: - Elucidarea unor aspecte ale procesului de constiture a Uniunii Sovietice, a proiectelor care au existat initial; - De a urmari lupta pentru putere dupa moartea primului lider al statului sovietic V.I.Lenin. - De a prezenta modul in care noul lider de la Kremlin, I.V.Stalin, a instaurat in Uniunea Sovietica un regim totalitar; Marea Teroare - cauze si consecinte. - Elucidarea rolulului Internationale Comuniste in realizarea obiectivelor politicii externe sovietice. Spre sfarsitul razboiului civil, bolsevicii si-au instaurat puterea aproape pe intreg teritoriul fostului Imperiu rus. Afara de Rusia care era o republica sovietica federativa s-au constituit si alte formatiuni statale dupa acealasi model: Ucraina, Bielorusia, trei republici caucaziene: Azerbaidjanul, Armenia, Georgia. in Asia Centrala s-au constituit republicile populare Buhara si Horesm. in martie 1922, regimul bolsevic a format o uniune, pe baze federative, a celor trei republici caucaziene - Republica Sovietica Federativa Socialista Transcaucaziana (R.S.F.S.T.). Constituirea U.R.S.S. Conducerea centrala de la Moscova discuta tot mai des problema formarii unui stat care sa cuprinda toate formatiunile existente. I.V.Stalin, comisar pe probleme nationale in cadrul Consiliului Comisarilor Poporului, era adeptul autonomiei in cadrul Federatiei Ruse. Lenin s-a opus acestui proiect, vazand in varianta lui Stalin expresia ascunsa a "sovinismului velicorus", propunand un alt proiect, cel al uniunii de state, creata pe principii federale dar in care, teoretic, fiecare subiect al uniunii adera binevol si avea dreptul de a o parasi, aplicand principiul autodeterminarii. Toate republicile, inclusiv Federatia Rusa, urmau sa formeze o uniune de state, dispunand de drepturi egale, iar conducerea era exercitata de popor prin intermediul sovietelor, in urma unui sufragiu universal. La 30 decembrie 1922 a fost convocat Congresul I Unional al Sovietelor, unde a fost adoptat Tratatul unional, semnat de reprezentantii Federatiei Ruse, Ucrainei, Bielorusiei si R.S.F.S.Transcaucaziana. Noul stat s-a numit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Pentru a stabiliza politic noua formatiune, in ianuarie 1924 a fost adoptata Constitutia U.R.S.S. Organul suprem al puterii de stat era Congresul Unional al Sovietelor, intre congrese - Comitetul Executiv Central (C.E.C.). La 21 ianuarie 1924 a incetat din viata primul conducator al statului sovietic, V.I. Lenin. Deoarece nu a existat un sucesor unic, desemnat in timpul vietii, dupa moarte s-a declansat o adevarata lupta pentru putere. Conducerea se afla in acel moment in mainile secretarului general al partidului comunist, I.V.Stalin. Profitand de absenta lui Trotki in momentul funerariililor lui Lenin, unul dintre potentialii succesori ai lui Lenin, Stalin a reusit sa se impuna in fata conducerii partidului, prezentandu-se ca exegetul autorizat al gandirii leniniste. I.V. Stalin- succesor al lui V.I.Lenin si politica noii conduceri sovietice in fruntea Secretariatului Stalin si-a dezvaluit talentele sale de manipulator al oamenilor si mandatelor. El a inlaturat pe membrii opozitiei dar a promovat in Biroul Politic pe aliatii sai fideli - Molotov, Vorosilov, Kalinin. Dupa Congresul al XIV-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925) incepe de facto ceea ce avea sa devina mai tarziu "marea teroare"- eliminarea initial de pe scena politica apoi si fizica a adversarilor. Trotkii si Zinoviev au fost exclusi din Comitetul Central in octombrie 1926, iar in ianuarie 1927 Trotki a fost exilat la Alma-Ata. in 1929 el va fi exilat din U.R.S.S., stabilindu-se in Mexic unde va fi asasinat de un agent al lui Stalin la 20 august 1940. Prin aceste actiuni Stalin a reusit sa-si impuna controlul asupra aparatului de stat, fiind secondat de persoane loiale si devotate pe care i-a promovat in functii de conducere dupa eliminarea a celor care faceau parte din vechea generatie, care au lucrat cu Lenin, cum a fost de exemplu cazul lui Mihail Frunze, comandant al Armatei Rosii in razboiul civil si Comisarul apararii in 1925, unul dintre victimele asasinatelor politice. Dupa eliminarea treptata a adversarilor, Stalin devine stapan absolut pe putere si va trece la actiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarandu-se adeptul principiului << constructiei socialismului intr-o singura tara >> spre deosebire de predesesorul sau, V.I.Lenin care era adeptul revolutiei mondiale si a exportului de revolutiei. Primele actiuni concrete in aceasta directie vizau socializarea integrala a URSS si, in primul rand, a economiei acesteia. La Congresul al XIV-lea al partidului a fost trasata linia politica generala in domeniul industrializarii tarii. Conducerea sovietica se va dezice treptat de Noua Politica Economica, care in viziunea lor nu a reusit sa contribuie la progresul economic al tarii si va relansa ideea planurilor cincinale. De altfel, inca in februarie 1922 a fost creata Comisia de Stat pentru Planificarea Generala (Gosplan) care trebuia sa elaboreze planuri cincinale prin care se impuneau in mod imperativ fiecarei republici, fiecarei regiuni si intreprinderi sarcini ce prevedeau un nivel anumit al productiei ce trebuia atins in perioada planificata. Astfel, prin condamnarea si eliminare NEP-ului se instituia planificarea centralizata a economiei si eliminarea definitiva a economiei private. Prin planurile cincinale se introducea controlul din partea statului in toate ramurile industriei. in domeniul industrial a fost acordata prioritate industriile grele in dauna industriilor usoare producatoare de bunuri de larg consum, iar cererile considerabile la produsele acestor ramuri au fost ajustate in mod artificial prin importuri si printr-o rationalizare extrem de severa. in domeniul agriculturii colectivizarea generala a zonelor rurale era asigurata prin organizarea sovhozurilor, gospodarii de stat in care membrii erau redusi la conditia de salariati agricoli, si colhozuri, gospodarii colective ai caror membri erau repartizati in grupuri si erau retribuiti pe baza beneficiilor realizate prin vanzarea catre stat a produselor la preturi stabilite de acesta. Scopul colectivizarii era de a impune controlul statului asupra pamantului si de a elimina initiativa privata din perioada NEP-ului. in paralel, bolsevicii doreau sa lichideze clasa taranilor instariti ce a aparut la sate - asa-numiti "culaci"- care in viziunea lor era o clasa burgheza, ei devenind tinta propagandei staliniste, fiind supusi persecutiilor, deposedati de pamant, represati si dislocati in alte zone. in pofida acestor eforturi, primul plan cincinal s-a soldat cu un semiesec atat in industrie cat si in domeniul agricol. Obectivele sale au fost atinse doar in unele domenii cum a fost de exemplu domeniul constructiei de masini, pe cand in celelalte productia nu a atins limitele stabilite. Un adevarat esec a fost inregistrat in sectorul agricol. Au fost luate masuri concrete pentru realizarea obiectivelor propuse, Stalin insusi numind anul 1929 "anul marii cotituri", adica anul cand taranii au fost obligati sa intre masiv in colhozuri. in 1930 au fost luate unele decizii importante la nivelul conducerii centrale: lichidarea "culacimii" si promovarea colectivizarii fortate. Colectivizarea a avut urmari tragice pentru taranime: rechizitionarea fortata a produsele agricole a generat foametea ce a avut consecinte dramatice, in deosebi in anii urmatori, 1932 si 1933. Conform unor surse numarul celor ce au murit ca rezultat direct al foamei variaza intre 10 si 15 milioane de oameni. Stalin a fost nevoit sa intervina pentru a redresa situatia, fiind obligat sa recunoasca unele greseli comise in procesul colectivizarii public intr-un articol intitulat << Ameteala de pe urma succeselor >>. Prin acest demers Stalin urmarea pe de o parte linistirea spiritelor deoarece in unele regiuni ale tarii au fost inregistrate valuri de nemultimiri care puteau evolua dar pe de alta parte era o actiune tipica de manipulare a maselor carora li se inducea ideea unui conducator infailibil, preocupat de soarta lor. In U.R.S.S., in anii `30 s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat represiv. "Represiunile" din randul partidului, incepute la sfarsitul anilor `20, au fost extinse la nivelul intregii tari, fiind vizati toti cetatenii sovietici. Cei represati erau deportati in lagare de reeducare prin munca, infiintate pentru prima oara in 1919, destinate adversarilor politici ai bolsevicilor. in anii `30 a fost creat "Gulag"-ul- Directia generala a lagarelor (Glavnoe Upravlenie Lagerei)-, termen folosit pentru a denumi sistemul represiv. Stalin a creat in partid si in stat o atmosfera de incertitudine si nesiguranta. La 1 decembrie 1934 a fost asasinat liderul organizatiei de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de aceasta crima, de altfel, organizata chiar de el, dupa cum demonstreaza documentele, pentru a declansa un val de represiuni. Dupa masacrele din 1934-1935 Stalin devenine stapanul absolut asupra partidului. in anii urmatori Uniunea Sovietica a fost cuprinsa de ceea ce se va numi "marea teroare", ce a afectat intreaga populatie si a carui dramatism a culminat cu procesele publice din anii 1937-1939. in 1937 a fost executat maresalul Tuhacevski, impreuna cu alti sapte generali, eroi ai razboiului civil, invinuiti ca au creat in armata o "conspiratie gigantica". Conform unor estimari, in U.R.S.S. pana in 1937 au fost represati peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10 milioane au murit in lagare. Pana in 1939 au mai fost represati alte 5-10 milioane, peste un million au fost impuscati, alte doua milioane au murit in lagare. Politica externa a Rusiei sovietice (U.R.S.S.) in anii 1921-1939. in domeniul politicii externe guvernul sovietic urmarea iesirea din izolarea politica si economica. Au fost trimise note guvernelor S.U.A., Marii Britanii, Frantei, Italiei, Japoniei prin care isi exprimau dorinta de a colabora in domeniul economic. in aprilie 1922 Rusia sovietica a fost invitata sa participe la Conferinta internationala de la Geneva, care, insa, s-a soldat cu esec pentru ea, datorita pretentiilor expuse si refuzului de a-si asuma obligatia de a achita datoriile guvernului tarist. Prima realizare in domeniul diplomatic a fost semnarea tratatului cu Germania, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, prin care ambele parti au renuntat la pretentiile reciproce. in acest fel, sovieticii au iesit din izolare iar germanii au incalcat prevederile Tratatului de la Versailles. in 1924, guvernul sovietic a fost recunoscut de Marea Britanie, Franta, Italia, Norvegia, Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, Mexic, China, in 1925 de Japonia, Raporturile cu Germania au fost deosebit de stranse, guvernul sovietic contribuind la refacerea si intarirea fortelor armate germane. Desi dupa 1933 ele s-au deteriorat, in august 1939 Stalin a raspuns la solicitarea lui Hitler de a semna un tratat de neagresiune. Tratatul a fost semnat la 23 august 1939, fiind insotit de un Protocol aditional secret, prin care au impartit sferele de influenta in Europa Rasariteana. in 1934 Uniunea Sovietica a fost admisa in Societatea Natiunilor, unde s-a impus activ prin diverse propuneri privind organizarea unui sistem de securitate colectiva in Europa, promotor fiind Mixim Litvinov, ministrul al afacerilor straine. Uniunea Sovietica a semnat in 1935 tratate de ajutor mutual cu Franta si Cehoslovacia. in 1938, cand Cehoslovacia a fost sacrificata prin Acordul de la Munchen, Uniunea Sovietica nu si-a respectat obligatiile asumate privind sprijinul militar in cazul unei agresiuni. Politica externa sovietica a avut un caracter duplicitar: pe de o parte urmarea stabilirea unor relatii diplomatice cu statele europene si respectarea obligatiilor inscrise in tratate, pe de alta parte nu s-a dezis de tactica exportului de revolutie, organizand si intretinand o ampla miscare subversiva in aceste tari. Internationala Comunista - stat major al revolutiei mondiale in organizarea miscarii subversive rolul primordial il detinea Internationala III-a Comunista (Kominternul) ce trebuia sa devina, in opinia organizatorilor, stat major al revolutiei mondiale. Creata la Moscova, la 2 martie 1919, din initiativa lui Lenin, avea scopul de a organiza si coordona grupurile si partidele comuniste la nivel mondial, intretinerea lor prin mijloace financiare. Toate aceste formatiuni trebuiau sa lupte pentru instaurarea dictaturii proletariatului in intreaga lume. Internationala Comunista a actionat in paralel cu diplomatia sovietica dar pe alte cai: propaganda, organizarea actiunilor subversive, destabilizarea ordinii in tarile europene, acte teroriste si declansarea insurectiilor etc. A fost desfiintata in 1943, drept dovada a faptului ca Uniunea Sovietica s-a dezis de aceste servicii si va practica numai diplomatia oficiala. Pe de alta parte era o tactica de a insela fostul inamic, pentru ai castiga increderea si sprijinul necesar pentru a duce pana la sfarsit razboiul. 4. Tarile Europei de Vest in perioada interbelica (1918-1939): Obiective - Prezentarea principalelor transformari ce s-au produs in tarile Europei de Vest dupa primul razboi mondial. - Elucidarea cauzelor ce au dus la instaurarea regimului fascist in Italia si a celui nazist in Germania. - De a unrmari unele aspecte ale politicii de conciliere promovate de Marea Britanie si Franta in ajunul celui de-al doilea razboi mondial. Odata cu incheirea razboiului tarile europene descopera cu groaza consecintele lui: pierderi umane considerabile, orase ruinate ce vor marca peisajul timp de peste un deceniu, o prabusire financiara care a transformat zona ce fusese cea mai bogata din lume. Europa a incetat sa mai fie centrul de gravitatie al planetei. Razboiul a tulburat echilibrele sociale pentru un timp iar democratia liberala, aparent triumfatoare in 1918, va fi repusa in curand in discutie intr-un sir de state. in continuare vom urmari principalele transformari inregistrate in evolutia tarilor Europei de Vest in perioada interbelica. Expunerea a fost realizata pe tari pentru a scoate in evidenta aceste modificari si a contura o imagine cat mai completa a statelor occidentale in aceasta perioada. Marea Britanie La terminarea razboiului Marea Britanie era condusa de un guvern de coalitie. in decembrie 1918 s-au desfasurat alegeri parlamentare, victoria obtinand-o conservatorii si liberalii. A fost creat un guvern din reprezentantii acestor doua partide, prim-ministru fiind numit David Lloyd George. in structura politica interna a Imperiului Britanic a aparut un element nou -"teritorii sub mandat". O alta problema cu care se confrunta Marea Britanie este cea a Irlandei. La 21 ianuarie 1919, 27 de deputati irlandezi, membri ai partidului Sinn Fein ("Noi insine") au constituit la Dublin un Parlament si au proclamat Republica Irlanda, iar pe irlandezi - "natiune suverana si independenta". Presedinte al Republicii Irlanda a devenit Eamon de Valera (1919-1922) care insa, nu a fost recunoscut de catre britanici. Englezii au incercat sa inabuse prin forta armelor noua Republica dar nu au reusit. in decembrie 1921 a fost semnat un Acord anglo-irlandez, conform caruia partea de sud a Irlandei (26 comitate) au fost recunoscute drept Stat Irlandez Liber cu drepturi de dominion iar partea de nord a Irlandei (6 comitate) numita Ulster a ramas in componenta Regatului Unit. in alegerile parlamentare din anul 1923 Partidul Conservator n-a obtinut majoritatea voturilor. Conform traditiei parlamentare engleze cei care au primit sarcina de a crea guvernul au fost laburistii. La 23 ianuarie 1924 a fost alcatuit primul guvern laburist din istoria Marii Britanii, condus de liderul Partidului Laburist, James Ramsay MacDonald. in octombrie 1924 Parlamentul a acordat vot de neincredere guvernului lui MacDonald, fiind organizate noi alegeri parlamentare. Alegerile au adus victorie Partidului Conservator, care au constituit un nou guvern, condus de Stanley Baldwin, ce a guvernat tara pana in iunie 1929. in perioada stabilizarii economice (1926-1929) tarile occidentale, luate in ansamblu, au iesit din criza de productie, financiara, comerciala in care s-au pomenit dupa primul razboi mondial, economia britanica insa, nu a reusit sa-si reia ritmul de dezvoltare de dinainte de razboi. Partidul Laburist in anii 1924-1929 s-a aflat in opozitie. Ei au adoptat un nou program electoral care continea teze redactate in maniera liberala. Astfel, in timpul alegerilor din mai 1929 ei au reusit sa obtina cele mai multe voturi in comparatie cu liberalii si conservatorii si au constituit guvernul in frunte cu R.MacDonald. Guvernarea laburista a coincis cu declansarea crizei economice mondiale, fapt ce a schimbat programul propus electoratului. in anul 1931 a fost creata o Comisie regala menita sa elaboreze recomandari pentru a scoate tara din criza. Ele prevedeau reducerea cheltuielilor sociale ale guvernului si au fost acceptate de MacDonald si unii membri ai guvernului dar altii s-au opus. Aceasta situatie a provocat o criza in Partidul Laburist. Unii ministrii laburisti si-au dat demisia iar in locul lor MacDonald a chemat reprezentanti ai conservatorilor si liberalilor, constituind un guvern numit "national" care a condus tara pana in 1935. Guvernul "national" a contribuit la scoaterea Marii Britanii din criza economica, promovand o politica protectionista. La 14 noiembrie 1935 in Marea Britanie s-au desfasurat alegeri parlamentare. Partidul Conservator a iesit invingator: el a obtinut 387 de locuri in Parlament, iar laburistii -154. Noul guvern conservator a fost alcatuit de S.Baldwin, inlocuit la 28 mai 1937 de Arthur Neville Chamberlain. Politica externa a Marii Britanii in perioada interbelica in domeniul politicii externe dupa primul razboi mondial Marea Britanie s-a confruntat cu mai multe probleme legate de reorganizarea Imperiului colonial. in 1921 in cadrul Conferintei Imperiale au fost ascultate opiniile reprezentantilor dominioanelor referitoare la modificarea statutului acestora. O noua Conferinta, care are loc in 1926, a pus bazele transformarilor structurii constitutional-juridice a Imperiului, incepand de la suprimarea termenului propriu-zis si inlocuirea lui cu cel de Commonwelth. Guvernul britanic a promovat in anii `30 o politica duplicitara fata de agresori. Astfel, desi in cadrul Societatii Natiunilor agresiunea italiana asupra Etiopiei a fost acuzata, blocada economica nu prevedea un embargou asupra unor marfuri de natura strategica: petrol, carbune, minereu de fier etc. Marea Britanie a promovat o politica de neamestec in razboiul civil din Spania, in conditiile cand Hitler si Mussolini l-au sustinit masiv pe generalul F. Franco. La inceputul anului 1937 Marea Britanie a semnat cu Italia un acord prin care ambele parti s-au obligat sa-si respecte interesele in Marea Mediterana. Politica de conciliere a Marii Britanii a fost demonstrata in mod convingator in septembtrie 1938 la Mnchen, cand Cehoslovacia a fost lasata la discretia Germaniei naziste. in ajunul celui de-al doilea razboi mondial relatiile cu Germania s-au inrautatit. Marea Britanie a semnat tratate de ajutor mutual cu Polonia, Romania, Grecia, Turcia care, insa, au fost respectate doar partial. Franta Franta a iesit invingatoarea din primul razboi mondial dar a simtit din plin ororile conflagratiei. Franta a devenit dependenta financiar de Marea Britanie si SUA. Restituirea Alasaciei si Lorenei a marit considerabil potentialul industrial al Frantei. Franta era condusa de o uniune de partide, numita Blocul National. in 1919, au avut loc alegeri parlamentare in care Blocul National a iesit invingator. in 1921 Franta a fost cuprinsa de o profunda criza economica. Guvernul a cautat iesirea din situatia creata prin actiuni externe, contestate atat in interior cat si de cercurile conducatoare ale Marii Britanii si S.U.A. in anii stabilizarii economice (1926-1929) in Franta s-a dezvoltat rapid unele ramuri ca metalurgia, industria constructoare de masini, industria chimica. in 1924, socialistii si radicalii au constituit un nou bloc electoral numit "Blocul celor de stanga". Alegerile parlamentare din mai 1924 au fost castigate de acest Bloc, care a format guvernul, condus de Edouard Herriot. in iulie 1926, partidele au format guvernul numit al Unitatii Nationale, in frunte cu Raymond Poincare. Guvernul a reusit sa stabilizeze francul pe contul majorarii impozitelor directe si indirecte, reducerii salariilor, pensiilor etc. Politica promovata de guvernul Poincare a dus la inviorarea economiei, la cresterea rezervelor de aur ale tarii, au fost acordate credite unui sir de state - Italia, Polonia, Cehoslovacia etc. Franta a fost afectata ceva mai tarziu de criza economica decat alte state: scaderea productiei industriale a fost resimtita abia la sfarsitul anului 1930. Aceasta intarziere se datora faptului ca ea primise teritorii industrializate, beneficia de reparatii din partea Germaniei. Criza economica ce afectase Franta nu a fost atat de profunda ca cea din S.U.A. si Germania dar a fost mai indelungata, fiind inregistrate doua caderi economice: in 1932 si in 1935. Criza economica a dus la slabirea pozitiilor internationale ale Parisului. Viata politica in perioada crizei economice s-a caracterizat prin desele schimbari de guvern: din noiembrie 1929 pana in mai 1932 Franta a fost guvernata de 6 cabinete de ministri. in mai 1932 sau desfasurat alegeri parlamentare, victoria revenind radicalilor si socialistilor care au constituit din nou "Blocul celor de stanga", iar prim-ministru a fost numit Edouard Herriot. Guvernul a depus un efort considerabil pentru a lichida deficitul bugetului de stat dar s-a confruntat cu numeroase probleme ce au dus la demiterea lui in decembrie 1932. in anul 1933 s-au succedat inca 7 cabinete de ministri. in situatia instabilitatii politice in tara s-au activizat fortele de extrema dreapta. in februarie 1934 ei au incercat sa puna maina pe putere, organizand o lovitura de stat ce s-a scondat cu o nereusita. in aceste conditii liderii comunisti si-au revizuit si ei tactica si s-au apropiat de socialisti si radicali. Astfel, in Franta a aparut ideea Frontului Popular. Alegerile parlamentare din mai 1936 au fost dominate de candidatii Frontului Popular, cu 57 %, obtinand si dreptul de a forma Guvernul. La 4 iunie 1936, Leon Blum a preluat functia de prim-ministru. Guvernul era alcatuit din socialisti si radicali. Divergentele aparute in cadrul Frontului Popular au dus la caderea guvernului. Presedintele Frantei, A.Lebrun, i-a incredintat radicalului, Camille Chautemps, misiunea de a crea un nou guvern, ce va conduce Franta timp de noua luni de zile. in aprilie 1938, a fost constituit un nou guvern in frunte cu radicalul, Edouard Daladier, care s-a pronuntat impotriva programului Frontului Popular. Politica externa a Frantei in perioada interbelica Politica externa s-a caracterizat prin promovarea unor tendinte hegmoniste. in 1920-1921 a sprijinit ideea crearii Micii intelegeri, a semnat un tratat de asistenta mutuala cu Polonia. incercarea Frantei de a pune sub control, pe cale militara zona Rhurului a esuat datorita atitudinei SUA si Marii Britanii, fiind obligata sa accepte Planul Dawes de acordare a creditelor Germaniei. in problema coloniilor a promovat o politica de neutralizare a miscarilor de eliberare nationala. A promovat o politica de conciliere fata de statele agresoare, tolerand cotropirea Austriei si dezmembrarea Cehoslovaciei in 1938. Italia La sfarsitul primului razboi mondial Italia se afla in grupul tarilor invingatoare. in anul 1920 se confrunta cu o acuta criza economica: a scazut volumul productiei industriale, a crescut numarul somerilor, a sporit inflatia. Viata politica era dominata de Partidul Liberal, care detinea majoritatea locurilor in parlament si forma guverne. in ianuarie 1919 s-a constituit Partidul Popular Catolic, creat la initiativa Vaticanului si urmarea scopul de a contracara influenta fortelor de stanga. In primavara anului 1919 fostii veterani ai primului razboi mondial au creat primele bande de fascisti. Unul dintre ideologii miscarii era poetul Gabiel d`Annunzio, iar lider Benito Mussolini. Viitorul dictator al Italiei, Benito Mussolini (1883-1945) s-a situat in fruntea detasamentelor "Fasci di combatimento", care atacau cu violenta organizatiile muncitoresti, devastau sediile Partidului Socialist. La prima intrunire a fascistilor, ce a avut in martie 1919 la Milano, a fost adoptat un program de activitate care prevedea instituirea unei puteri de stat-forte, propagarea nationalismului. in 1920, Italia a fost cuprinsa de mari greve nationale. Guvernul Italian in frunte cu Giovanni Giolitti a reusit sa canalizeze revolta maselor pe calea tratativelor cu sindicatele. Odata cu activizarea fortelor de stanga s-au inviorat si cele de extrema dreapta. La 28 octombrie 1922, Mussolini a organizat un mars spre Roma. Regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea il insarcineaza pe Mussolini sa formeze guvernul. Initial, a fost un guvern de coalitie, dar treptat s-a impus caracterul dictatorial. Mussolini a modificat legea electorala pentru a invinge la viitoarele alegeri :partidul care obtinea mai mult de 1 din voturi primea 2/3 din mandate in parlament. La alegerile parlamentare din aprilie 1924 partidul fascist, in bloc cu alte forte de dreapta, a castigat mai mult de jumatate din voturile alegatorilor. incepand din 1925, facsistii au trecut la ofensiva. Mussolini, printr-o lege speciala, a obtinut imputerniciri suplimentare. Partidele politice au fost interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate, fiind permisa doar activitatea sindicatelor fasciste. Astfel, in Italia s-a instaurat dictatura fascista. Fascizmul a fost o reactie la miscarea de extrema stanga, dar si o reactie la ideile liberale. in centrul sistemului a fost plasat conducatorul partidului, numit "Il Duce", considerat de propaganda oficiala drept infailibil. Legea electorala, adoptata in 1928, prevedea ca alegerile parlamentare sa se desfasoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membrii Partidului National Fascist. Fascistii au promovat o politica de creare a unei economii nationale inchise, numita autarhie, ce va putea asigura independenta economica a tarii. Economia Italiei a suferit deosebit de mult in anii crizei economice mondiale: guvernul a promovat corporatismul - sindicatele patronatului impreuna cu sindicatele salariatilor din economie alcatuiau corporatii. in 1934 au fost decretate prin lege 22 de corporatii care cuprindeau diferite ramuri ale industriei. Corporatiile erau prezentate drept un model de depasire a disensiunilor dintre salariati si patroni ce s-au unit in vederea servirii "intereselor generale ale natiunii". Acordurile de la Lateran. Papa de la Roma se afla intr-un conflict mai vechi (din 1870) cu reprezentantii statului italian. B.Mussolini era interesat in obtinerea unui sprijin permanent, acordat de Vatican regimului fascist. in 1929, la Palatul Lateran au fost semnate cateva acorduri prin care s-a consfintit "impacarea". Italia a recunoscut oficial puterea Papei asupra Vaticanului, iar Sfantul Scaun, la randul sau, a recunoscut Italia in frunte cu dinastia de Savoia. Concordatul stabilea drepturile Vaticanului in statul italian: casatoria religioasa, predarea religiei in scoala, neamestecul statului si a partidului fascist in afacerile interne ale organizatiei "Actiunea catolica", menita sa propage principiile catolicismului. Politica externa a Italiei in perioada interbelica In anii `30 politica externa italiana a suferit unele modificari, fiind dominata de tendinte expansioniste. La 3 octombrie 1935, fara a declara razboi, Italia a inceput operatiunile militare impotriva Etiopiei. Societatea Natiunilor a declarat Italia stat agresor si a instituit un embargou economic si financiar. in mai 1936, printr-un decret al regelui Italiei, Etiopia a incetat sa existe ca stat independent, impreuna cu Eriteria si Somalia, formand "Africa de Est Italiana". Regele Italiei a fost investit cu titlul de imparat. Razboiul etiopian a dus la o apropiere intre Roma si Berlin. in octombrie 1936 au semnat un acord politic, numit de Mussolini axa, prin care au stabilit formele de comportament in cadrul relatiilor internationale; au impartit sferele de influenta in Balcani. in noiembrie 1937, Roma a aderat la Pactul Anticomintern, iar o luna mai tarziu a parasit Societatea Natiunilor. in anii razboiului civil din Spania Mussolini l-a sustinut activ pe F. Franco. Mussolini nu s-a opus Anschluss-ului din martie 1938, spre deosebire de pozitia adoptata in anul 1934. Italia a sustinut deschis pretentiile Germaniei fata de regiunea Sudeta din Cehoslovacia si a participat la Acordul de la Mnchen. in aprilie 1939, fortele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupata si anexata la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat "Pactul de otel" dintre Germania si Italia, conform caruia daca una dintre parti va intra in razboi urma sa fie sustinuta imediat de cealalta. Germania in perioada interbelica. La sfarsitul primului razboi mondial Germania, prin semnarea armistitiului cu delegatii Puterilor Antantei, a recunoscut infrangerea sa. Sub presiunea valului revolutionar, declansat de rascoala marinarilor din portul Kiel, la 3 noiembrie 1918, imparatul Wilhelm al II-lea a abdicat si a fugit in Olanda. Social-democratii germani au constituit la 10 noiembrie un nou guvern - Consiliul imputernicitilor Poporului, in frunte cu Fredrich Ebert si Hugo Haase. Noul guvern a proclamat Reich-ul german Republica libera. La sfarsitul lunii decembrie 1918 la Berlin s-a constituit partidul comunist german, nucleul fiind alcatuit de grupul "Spartacus"- social-democratii de stanga in frunte cu Karl Liebknecht si Roza Luxemburg, care s-a situat pe pozitii sectariste - au boicotat alegerile in Adunarea Constituanta, au refuzat sa colaboreze cu sindicatele. in vederea consolidarii pozitiilor sale, Consiliul imputernicitilor Poporului a trecut la actiuni ferme. Au fost arestati si omorati liderii miscarii comuniste Karl Liebknecht si Roza Luxemburg, iar comunistii au trecut in ilegalitate. in aprilie 1919, o alta tentativa de a declansa o revolutie se produce in Bavaria. in ianuarie 1919, au loc alegeri pentru Adunarea Nationala. La sedinta din 11 februarie 1919, F.Ebert a fost ales in functia de presedinte al Germaniei iar conducerea guvernului a fost incredintata lui Philipp Scheidemann. in orasul Weimar, ulterior in capitala, Adunarea nationala a Germaniei a adoptat Constitutia, document cunoscut drept "Constitutia de la Weimar", iar suprastructura politica instituita - regimul de la Weimar sau republica de la Weimar - sistem republican federal de guvernamant, bazat pe noua Constitutie. Conform Constitutiei Germania era o republica parlamentara. Parlamentul - Reichstag-ul - a devenit organul legislativ suprem. Constitutia consfintea drepturile si libertatile democratice ale cetatenilor. in Germania s-au constituit sute de societati militare si civile, organizatii, partide ce exprimau opinii extremiste, revansarde. in 1919 s-a constituit Partidul Muncitoresc National-Socialist German, in fruntea caruia ceva mai tarziu se va situa Adolf Hitler. Nazistii propovaduiau teoria pseudo-stiintifica a inegalitatii raselor umane si a superioritatii rasei ariene, rolul deosebit al germanilor in Europa si in lume. in viziunea lor, Germania trebuia sa lupte pentru a-si ocupa un loc sub soare, sa reuneasca toti germanii intr-un singur stat, bazat pe principii rasiale. Statul urma sa fie condus de Fuhrer iar in plan extern, germanii trebuiau sa se razbune pe Franta apoi sa-si largeasca spatiul vital din contul Europei de Est si Sud-Est. Din 1921, Germania a inceput sa plateasca reparatiile de razboi. La sfarsitul anului 1922, a cerut sa i se ofere un moratoriu in privinta achitarii reparatiilor. Actiunile francezilor si belgienilor in bazinul Rhur si regiunea Rinului au agravat situatia economica si financiara. in noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler si generalul Ludendorff au incercat sa realizeze o lovitura de stat. Ei intentionau sa organizeze in mars spre Berlin, dar fortele de ordine au respins aceasta tentatva. "Puciul de bere" a esuat. Stabilizarea economica s-a datorat ajutorului financiar acordat de S.U.A. si alte state occidentale. Un rol important l-a avut Planul Dawes care prevedea acordarea de credite, imprumuturi, investitii de capital, in scopul restabilirii potentialului industrial al Germaniei, precum si esalonarea platii reparatiilor. La renasterea potentialului economic al Germaniei si-a adus contributia si U.R.S.S. La 16 aprilie 1922, la Rapallo, a fost semnat tratatul de colaborare economica sovieto-german ce a marcat iesirea din izolare a celor doua tari. Criza economica mondiala a avut urmari deosebit de grave asupra economiei germane, care depindea de investitiile straine. Guvernul cancelarului H.Muller si-a dat demisia, sef fiind numit Heinrich Bruning, care a propus un program de iesire din criza pe contul angajatilor salariati. in martie 1932, au loc alegeri prezidentiale unde este ales pentru un al doilea mandat feldmaresalul von Hindenburg. in toamna aceluiasi an au loc alegeri pentru Reichstag. Cele mai multe voturi au fost obtinute de partidul nazist (11,7 mil.), pentru social-democrati au votat 7,2 mln., iar pentru comunisti - 5,9 mln. Comunistii nu au dorit sa se coalizeze cu social-democratii, fapt ce a permis ascensiunea nazistilor. Dupa anul 1930, Republica s-a transformat efectiv dintr-un sistem parlamentar in unul prezidential, presedintele Hindenburg numind cabinete lipsite de majoritate parlamentara. in cele din urma aceasta a netezit calea pentru ascensiunea national-socialismului, numirea liderului partidului Adolf Hitler pe postul de cancelar la 30 ianuarie 1933 si suspendarea constitutiei de la Weimar. Astfel, pe cale legala, la putere in Germania au venit fortele dictatoriale de extrema dreapta. Ajunsi la putere fara prea mare efort, nazistii au luat masuri pentru a-si consolida pozitiile. in februarie 1933, a fost incendiata cladirea Reichstag-ului, fiind invinuiti comunistii, pentru a-i inlatura de la putere. A urmat interzicerea activitatii Partidului Comunist, Partidului Social- Democrat, a fost suspendata activitatea sindicatelor. Au fost curatate si randurile Partidului Muncitoresc National-Socialist, fiind inlaturati cei care nu impartaseau politica promovata de A.Hitler. La 1 august 1934, dupa moartea presedintelui von Hindenburg, functia de cancelar si presedinte au fost unificate; prin decretul din 2 august 1934, Hitler si-a asigurat puteri depline numindu-se Fuhrer si cancelar al Reichului. Venirea nazistilor la putere a coincis cu depasirea momentului culminant al crizei economice. Economia a fost trecut pe picior de razboi. in anii 1933-1939 cheltuielile militare au sporit de 10 ori. in 1935 a fost introdus serviciul militar obligatoriu, ceea ce era o incalcare a prevederilor Tratatului de la Versailles. Politica externa a Germaniei naziste in domeniul politicii externe au fost elaborate planuri strategice de cucerire a lumii. O atentie deosebita se acorda ciceririi "spatiului vital" in Est. in 1935 a fost prin plebiscit alipita regiunea Saar, iar in 1936 au ocupat zona demilitarizata Rehnana. Tot atunci a fost semnat Pactul Anticomintern cu Japonia la care a aderat in 1937 si Italia. Germania s-a implicat activ in razboiul civil din Spania (1936-1939) de partea lui Franco. in martie 1938 a fost anexata Austria in urma Anschluss-ului. in urma acordului de la Mnchen, din septembrie 1938, dintre Franta, Marea Britanie, Italia si Germania, Cehoslovacia a fost dezmembrata si a incetat sa existe ca stat. Ultima achizitie a Germaniei inainte de declansarea razboiului a fost orasul-port Memel (Klaipeda) care a apartinut Lituaniei. Urmatoarea victima ale intentiilor agresive ale nazistilor va fi Polonia. Pentru realizarea scopului propus Germania a incheiat un tratat de neagresiune cu U.R.S.S., cunoscut ca Pactul Ribbentrop- Molotov, semnat la 23 august 1939. Concluzii tarile Europei de Vest au cunoscut transformari radicale in perioada interbelica. in Franta si Marea Britanie fortele politice pentru a depasi situatiile de criza au apelat tot mai des la guverne de coalitie, alcatuite din repezentantii mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului fortelor extremiste la guvernare, astfel traditiile democratice fiind salvate, chiar daca au existat si momente dificile. in alte tari precum Italia, Germania, Spania urmarim ascensiunea fortelor extremiste de dreapta care reusesc sa cucereasca puterea si sa impuna regimuri dictatoriale: regimul fascist in Italia, nazistii in Germania si regimul lui Franco in Spania. Toate aceste regimuri au aparut in urma unor profunde crize politice si incapacitatii guvernelor de a le solutiona. Politica de conciliere promovata de state precum Franta si Marea Britanie sau cea de neinterventie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor regimuri, iar pe de alta parte la transformarea acestora in focare de razboi care ameninta securitatea europeana. 5. tarile Europei Centrale si de Sud-Est in anii 1918-1939. Obiective: - De a prezenta principalele transformari produse in spatiul Europei Centrale si de Sud-Est in perioada interbelica - Elucidarea cauzelor instabilitatii politice si formelor de guvernare in statele noi formate, precum si in cele care si-au reunit teritoriile dupa razboi. - De a evoca unele trasaturile specifice pentru fiecare stat si de a stabili ce impact au avut ele asupra evolutiei interbelice si asupra relatiilor internationale. in urma disparitiei celor patru mari imperii pe harta politica a Europei Centrale si de Sud-Est au aparut noi state care au fost create in urma aplicarii principiului nationalitatilor iar altele au reusit sa-si reintregeasca teritoriile sale. in perioada urmatoare noile state se vor implica activ in crearea unor sisteme politice democratice, dupa modelul francez. Antrenandu-se in aceasta misiune dificila aceste state vor urma un parcurs plin de obstacole, care a scos la suprafata si unele trasaturi care reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel permitand altor forte sa obtina controlul si instaurarea unor regimuri dictatoriale. in continuare vom evoca unele dintre aceste transformari ce s-au produs in aceasta zona a Europei care si-au lasat amprenta asupra evolutiei ulterioare a acestor state. Prezentarea a fost structurata pe tari, in ordine alfabetica. Albania Albania era stat independent din 1912, iar dupa primul razboi mondial continua sa fie ocupata de Italia. La 21 ianuarie 1920, Congresul National de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constitutii, ce prevedea mentinerea monarhiei, dar cu conditia inlaturarii printului Weid si constituirea unei Regente. in august 1920, italienii au fost obligati sa-si retraga trupele de pe teritoriul Albaniei, cu exceptia insulei Sazan. Conferinta reprezentantilor Marii Britanii, Frantei, Italiei si Japoniei de la Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenta statului albanez si a fixat granitele lui (au ramas cele din 1913). Primul ministru, Ahmed Zogu, la 22 decembrie 1922, a instaurat in tara un regim dictatorial. in urma unei insurectii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmarea rasturnarea dictaturii, Zogu a fugit in Regatul sarbo-croato-sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de Fan S. Noli. Spijinit de anumite cercuri din tara, Ahmed Zogu s-a intors la Tirana la 21 ianuarie 1925 si a proclamat Albania republica, fiind ales in calitate de presedinte. in noua sa calitate el s-a orientat spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la cresterea influentei economice si politice a acestei tari in Albania. Pe plan intern Ahmed Zogu era preocupat de consolidarea puterii pe care o detine. El a convocat la 14 iunie 1928 o a doua Adunare Constituanta in cadrul careia s-a adoptat decizia ca Albania sa devina monarhie, dar in calitate de rege a fost proclamat Ahmed Zogu, sub numel de Zogu I, iar tronul trebuia sa fie un drept ereditar al familiei Zogu. La 1 decembrie 1928 a fost adopatata o noua Constitutie conform careia Albania devenea o Monarhie democratica, parlamentara si ereditara, cu un Parlament unicameral. Zogu I a condus Albania pana in 1939, mentinand un regim dictatorial ce apara interesele unei elite nu prea numeroasa. Bulgaria. Bulgaria dupa primul razboi mondial facea parte din randul tarilor invinse. tarul Ferdinad a fost obligat sa abdice in favoarea fiului sau Boris a III-lea, la 4 octombrie 1918. Bulgaria era o monarhie constitutionala, in care puterea legislativa revenea Adunarii Nationale, puterea executiva - tarului si Consiliului de Ministri iar puterea judecatoreasca - tribunalelor. Constitutia adoptata in 1879, a fost completata cu unele amendamente in 1893, 1911 si 1920 si a functionat in Bulgaria pana in 1934. in august 1919 au loc alegeri pentru Adunarea nationala, castigate de Uniunea Populara Agrariana Bulgara (B.Z.N.S.). Formarea guvernului a fost incerdintata lui Alexandar Stamboliiski, unul dintre liderii Uniunii, care la 21 mai 1920 a devenit prim-ministru. Politica cabinetului agrarian a avut intr-o mare masura, consecinte nefavorabile, atat asupra economiei cat si asupra partidului. Politica externa a lui Alexandar Stamboliiski era orientata spre mentinerea de bune relatii cu Marea Britanie, SUA, Franta si Italia. O idee originala a guvernului a fost crearea unor trupe de munca, o modalitate de evitare a clauzelor militare a Tratatului de la Neuilly, care limita mentinerea unei armate regulate in Bulgaria. La 9 iunie 1923, Alianta Militara, formata in 1919 din ofiteri, organizeaza o lovitura de stat. Guvernul Stamboliiski este inlaturat iar premierul omorat. Este format un nou guvern din reprezentanti ai intelegerii Populare, in frunte cu profesorul Alexandar tankov. Principala sarcina a noii puteri era normalizarea vietii politice si economice a tarii. Puterea se bucura de un larg sprijin social, ce a contribuit la crearea intelegerii Democratice, formatiune in care s-au contopit unele partide traditionale - intelegerea Populara si Alianta Militara. Scimbarea fortata a puterii de la 9 iunie 1923 si rascoala ce a urmat si-a pus amprenta asupra vietii sociale din Bulgaria. in 1924 a fost adoptata o lege privind protectia statului, ce a ramas in vigoare pana la 9 septembrie 1944, care limita libertatile civice. Dupa guvernarea lui tankov, urmeaza un al doilea cabinet al partidului intelegerea Democratica (1926-1931), condus de Andrei Liapcev si alte doua guverne ale Blocului Popular (1931-1934) in frunte cu Alexandar Malinov si Nikola Musanov, asigurand o liniste relativa in tara. in domeniul politicii externe diplomatia bulgara urmarea revizuirea Tratatului de la Neuilly- sur- Seine. Criza economica mondiala de la sfarsitul anilor `20 a lasat urme adanci in viata economica si politica a Bulgariei. Depresiunea economica a polarizat societatea bulgara. Se manifesta Miscarea Social-Populara, de extrema dreapta, a profesorului Alexandar tankov si cercul politic "Zveno" (Veriga). Adeptii schimbarilor radicale s-au orientat spre impunerea unei guvernari autoritare. inceputul a fost dat de lovitura de stat din 19 mai 1934, realizata de Alianta Militara si "Zveno". Prim-ministru devine Kimon Gheorghiev. Noul guvern a promovat o politica de apropiere de Franta si Marea Britanie. Teama de a-si pierde coroana intensifica activitatea politica a lui Boris al III-lea. Capatand o experienta considerabila ca monarh si dorind sa guverneze, el reuseste sa-i indeparteze pe miltari de la putere, dupa un an si jumatate. Regele incepe sa desemneze guverne si sa instaureze un regim personal in tara. Puterea autoritara, militara evolueaza, transformandu-se intr-o forma de monarhie autoritara. Noul premier desemnat, Gheorghi Kioseivanov, in noiembrie 1935, guverneaza Bulgaria pana la inceputul lui 1940. Indiferent de schimbarea cabinetelor, actele guvernelor anterioare - suspendarea Constitutiei, dizolvarea Adunarii Nationale, interzicerea activitatii partidelor politice, care mai sunt reprezentate doar de liderii lor si de cei mai cunoscuti membri, lichidarea activitatii sindicale independente, ce au dus la distrugerea regimului parlamentar-constitutional din tara - n-au fost abrogate. Bulgaria incepe sa intretina intense relatii economice cu al Treilea Reich. in ajunul celui de al Doilea Razboi Mondial, Bulgaria se orienteaza spre Germania, avand un interes comun - revizuirea statu-quo-ului si a tratatelor din 1919, considerand ca au fost dezavantajate si urmareau modificarea granitelor. Cehoslovacia Cehii si slovacii se inscriu in randul popoarelor care in timpul primul razboi mondial au luptat pentru eliberare nationala si crearea unui stat independent. in viziunea unor autori "Cehoslovacismul a fost principalul rezultat al primului razboi mondial". Consiliul National Cehoslovac, infiintat la Paris in anul 1914, de Thomas Masaryk, Eduard Benes si Milan Stefanik, pleda pentru independenta fata de Imperiul Habsburgic. in iulie 1918, pe fondul tulburarilor sociale tot mai pronuntate, gruparile politice cehe de la Praga s-au reunit, formand un Consiliu National intern, sub conducerea lui Kramar. in octombrie 1918, Consiliul National s-a proclamat guvern provizoriu al Republicii Cenoslovace, in numele careia Comitetul National Praghez a preluat puterea la 28 octombrie. in conditiile destramarii Imperiului Austro-Ungar, la finele primului razboi mondial, la 28 octombrie 1918, este proclamata la Praga Republica Ceha Independenta, care se uneste la 30 octombrie 1918 cu Slovacia. Noii lideri de la Praga s-au orienta spre formarea unui sistem politic propriu. La mijlocul lunii noiembrie 1918 a fost reunit un organism legislativ national, care s-a declarat drept Adunare Constituanta. Thomas Masaryk a fost ales presedinte iar Kramar - prim-ministru, a fost elaborata o Constitutie provizorie. Viteza si eficienta cu care se miscau cehii inca din aceasta perioada se datora in mare masura experientii si subtilitatii lor politice pe plan intern, ca si abilitatii diplomatice in relatiile cu aliatii in exterior. Centrul de greutate a noului stat era asigurat de asocierea dintre cehi si slovaci, intr-o singura unitate. Cu exceptia anului 1921, Cehoslovacia a cunoscut o dezvoltare stabila. Criza economica mondiala a afectat si economia Cehoslovaciei, fiind inregistrati peste un milion de someri. in anii crizei s-au activizat elementele extremei drepte, in deosebi in regiunea muntilor Sudeti, care sustineau unirea Sudetilor cu Germania. Politica externa a Cehoslovaciei in perioada interbelica era orientata spre aliante cu statele vecine, Franta si Marea Britanie. impreuna cu Romania si Iugoslavia Cehoslovacia creaza in 1921 Mica intelegere. Prin Acordul de la Munchen, incheiat de Germania, Italia, Franta si Marea Britanie (29-30 septembrie 1938), Germania anexeaza regiunea Sudeta. La 1 octombrie 1938, Polonia ocupa regiunea Teschin, iar in urma "primului arbitraj de la Viena" (2 noiembrie 1938), Ungaria anexeaza Slovacia meridionala si Sudul Ucrainei Subcarpatice. Slovacia isi proclama la 14 martie 1939 independenta, devenind un stat satelit al Germaniei naziste, Ungaria anexeaza intreaga Ucraina Subcarpatica, iar la 15 martie 1939 Cehia este ocupata de trupele germane, (Protectoratul Boemiei si Moraviei). in 1940 se constituie la Londra un guvern cehoslovac in exil. Grecia in perioada interbelica. Grecia, la sfarsitul razboiului, facea parte din tabara Antantei. in perioada 1919-1922 este antrenata intr-un razboi cu Turcia, care se incheie cu un esec dramatic pentru greci: circa 1,5 milioane de greci fiind nevoiti sa se refugieze din Asia Mica. Sistemul politic interbelic a evoluat, de la monarhie constitutionala la republica, apoi iarasi monarhie, care in cele din urma se transforma in regim autoritar. Pana in anul 1924, Grecia era o monarhie constitutionala. La 19 decembrie 1923, regele George al II-lea a fost silit sa abdice, Grecia proclamandu-se republica, la 25 mai 1924. Urmeaza o perioada de instabilitate politica, instaurarea unor guverne de coalitie, este promulgata o noua Constitutie la 2 iulie 1927. in octombrie 1935, regimul republican a fost inlaturat in urma unei lovituri de stat, noul premier Georgios Kondylis asumandu-si si titlul de regent. A fost organizat un referendum, unde 97,8 % din populatie s-a pronuntat pentru restaurarea monarhiei. La 24 noiembrie 1935, regele Georgios al IIlea si-a reocupat tronul. La 4 august 1936, are loc o noua lovitura de stat, generalul monarhist Ioannis Metaxas instituind un regim dictatorial, care se mentine pana in 1941. A fost introdusa starea de asediu, dizolvat Parlamentul, desfiintate partidele politice, suspendate unele articole din Constitutie, introdus un control strict asupra cetatenilor. in domeniul politicii externe a fost adepta securitatii colective si regionale; ea urmarea mentinerea integritatii teritoriale, fiind amenintata de politica revizionista a statelor vecine - Turcia, Bulgaria. in anul 1934 a fost printre statele care au infiintat intelegerea Balcanica. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial si-a declarat neutralitatea, dar a fost atactata de trupele italiene, la 28 octombrie 1940, pe care a reusit sa le respinga, fiind insa obligata sa capituleze in fata trupelor germane la 23 aprilie 1941. Iugoslavia. Popoarele slave din Balcani, in anii primului razboi mondial, si-au intensificat lupta pentru independenta. La Londra a fost creat un Comitet al Slavilor de Sud, in frunte cu A.Trumbic, care pleda pentru emancipartea slavilor din Imperiul austro-ungar si unirea lor cu Serbia si Muntenegru. in iulie 1917, pe insula Corfu, a fost semnata o declaratie de catre A. Trumbic si premierul sarb, Nicolas Pasic, prin care se recunostea unitatea nationala a sarbilor, croatilor si slovenilor. La 1 decembrie 1918, a fost proclamat Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, in frunte cu reprezentantul dinastiei sarbe Karagheorghevici, printul Alexandru I. Regatul cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croatia, Dalmatia, Vojvodina si Bosnia-Hertegovina. Nivelul de dezvoltare a acestor regiuni era foarte diferit, fapt se s-a rasfrant negativ asupra situatiei interne a tarii. in viata politica a tarii rolul principal pana in ianuarie 1929 l-a avut Partidul Radical - promotor al nationalismului sarb. Au existat forte care au criticat caracterul centralzat al regimului si dominatia politica a sarbilor in timpul domniei lui Alexandru I. in calitate de lider s-a afirmat Ante Pavelic, membru al Parlalmentului, care a condus miscarea terorista a ustasilor dupa ce s-a refugiat in Italia in 1929. La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I anuleaza Constitutia, dizolva parlamentul (Scupstina Populara), interzice activitatea partidelor si organizatiilor politice. El concentreaza in mainile sale puterea legislativa si executiva iar guvernul condus de Petor Zivkovici era subordonat direct regelui. in septembrie 1931, a fost promulgata o noua Constitutie ce prevedea instituirea unui parlament bicameral. La fel ca si alte state din zona, Iugoslavia a fost afectata puternic de criza economica mondiala, fiind o tara cu o economie preponderent agrara. in perioada interbelica politica externa a Iugoslaviei era axata pe mentinerea statu-quo-ului teritorial, consolidarea sistemului bazat pe securitatea colectiva. tara era adepta politicii securitatii regionale. Iugoslavia a fost una dintre statele care au constituit Mica intelegere in 1921, alaturi de Romania si Cehoslovacia. in 1934 participa la crearea intelegerii Balcanice, alaturi de Turcia, Grecia si Romania. in octombrie 1934, la Marsilia a fost asasinat regele Iugoslaviei, Alexandru I, impreuna cu ministrul francez al afacerilor externe, Louis Barthou de membrii ai miscarii teroriste a ustasilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenta in frunte cu printul Paul. Intervin unele schimbari si in domeniul politicii externe, noul guvern condus de Milan Stojadinovic (1935-1939) orientandu-se spre colaborare cu Germania si Italia. in 1937 a fost semnat la Roma un tratat de prietenie cu Italia, fapt ce a contribuit la slabirea intelegerii Balcanice. Polonia in perioada interbelica. Statul polonez disparuse ca entitate organizatorica din 1795. Polonezii erau divizati in cadrul Imperiului austro-ungar, rus si cel german. in secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, propaganda poloneza pentru emancipare nationala era deosebit de activa. De altfel, punctul 13 dintre Cele 14 din Declaratia presedintelui american stipula necesitatea infiintarii unui stat polonez cu iesire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-si crea un stat national independent. Primii au reusit sa se elibereze polonezii din componenta fostului Imperiu rus, dupa disparitia lui. La 15 octombrie 1918, deputatii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat ca polonezii inceteaza sa se mai considere cetateni ai Imperiului habsburgic. La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un Guvern provizoriu, iar la 18 noiembrie a fost proclamata Republica Polona independenta, in frunte cu generalui Jsef Pilsudski. La 20 februarie 1919, a fost adoptat primul act al Poloniei independente, asa-numita Mica Constitutie. La 17 martie 1921 a fost votata noua Constitutie a Poloniei, care garanta noua forma de stat - republica prezidentiala, presedintele fiind ales pe un termen de sapte ani. Puterea legislativa apartinea Seimului si Senatului, cea executiva presedintelui si ministrilor. Constitutia oferea largi drepturi si libertati democratice cetatenilor tarii. Primul presedinte al tarii, Jsef Pilsudski, in 1922 s-a retras de la putere ca sa revina in mai 1926, instaurand un regim autoritar, pe care il mentine pana in 1935, cand a incetat din viata. Noul regim politic, intitulat Sanacja, urmarea scopul de "redresare" a tarii (asanare morala). Dupa preluarea puterii, Pilsudski a afirmat ca nu doreste introducerea in Polonia a unei dictaturi. El intentiona sa tina armata departe de mainile politicienilor, sa stabilizeze economia, sa puna capat nedreptatilor sociale, sa-i uneasca pe toti cetatenii polonezi sub semnul respectului fata de stat si sa faca din Polonia o mare putere europeana. La 2 august 1926, a fost aprobata o noua Constitutie, ce consacra regimul autoritar, presedintele fiind investit cu drepturi sporite. Politica externa a Poloniei, in perioada interbelica, era orientata spre alianta cu Franta ; intre cele doua tari au fost semnate doua acorduri militare in 1921 si 1925. La 3 martie 1921, a semnat un Tratat cu Romania, dar a refuzat sa faca parte din Mica intelegere. Polonia s-a apropiat de tarile nordice, statele baltice, urmarind crearea unor aliante regionale in care sa joace un rol predominant dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu si-a atins scopul propus. Pilsudski a participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alaturi de Jsef Beck, ministrul de externe. Fata de Germania si U.R.S.S., cei "doi dusmani " ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relatii bune, dar nu aliante cu ele. Doctrina nu excludea, insa, pacte de neagresiune, primul fiind incheiat cu U.R.S.S. in 1932, iar cu Germania dupa venirea lui Hitler la putere, in ianuarie 1934. Pactul cu Hitler a avut consecinte pozitive pe termen scurt, permitand rezolvarea catorva dintre disensiunile existente intre cele doua state, reducerea temporara a presiunilor germane asupra Danzigului si coridorului polonez. Dezavantajele aveau sa se vada ceva mai tarziu. in noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschin a Cehoslovaciei, fiind sprijinita de Germania si Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia sa se reorienteze iarasi spre Franta si Marea Britanie. La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacata de Germania nazista, iar la 17 septembrie de catre U.R.S.S., teritoriul ei fiind impartit pentru a patra oara intre cele doua state. Ungaria Dupa infrangerea si destramarea Imperiului Habsburgic, la 16 noiembrie 1918, este proclamata Republica Ungara. Puterea politica a fost preluata de un Consiliul National, alcatuit din liberali si conservatori, in frunte cu Mihly Kroly. A fost introdus dreptul de vot universal, s-a proclamat libertatea adunarilor, au fost luate unele masuri de improprietarire a taranilor. La inceputul anului 1919, noua conducere a Ungariei a cunoscut o criza politica. Socialdemocratii au apelat la ajutorul comunistilor unguri, partid creat in noiembrie 1918, in frunte cu Bla Kun, pentru a forma un guvern de coalitie. La 21 martie 1919, a fost proclamata Republica Ungara a Sfaturilor, in frunte cu Sndor Garbai, iar liderul comunist, Bela Kun, a fost numit ministru de externe. Treptat, comunistii si-au extins autoritatea si au proclamat Republica Sovietica Ungara, mizand pe sprijinul promis de Lenin. in iunie 1919, Ungaria a fost proclamata Republica Sovietica Unionala, unita cu Rusia sovietica. Republica Ungara a Sfaturilor a existat timp de 133 de zile. Existenta ei a fost curmata de interventia externa, dar si a fortelor interne. Un rol important in inlaturarea comunistilor de la putere si infrangerea Republicii Sfaturilor l-au jucat trupele romane. La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost ocupata de trupele conduse de amiralul Miklos Horthy, care a restaurat regimul monarhic. Parlamentul a lichidat republica in ianuarie 1920, iar Miklos Horthy a fost ales regent. El a instaurat un regim autoritar in Ungaria ce s-a mentinut in perioada 1920-1944. Conducerea Ungariei in perioada interbelica a depus eforturi diplomatice considerabile in vederea revizuirii Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-a apropiat de statele care contestau sistemul de la Versailles - Germania nazista si Italia fascista. Ungaria a fost admisa in Societatea Natiunilor in 1923. in anii 1929-1933, a depus unele eforturi in vedera scindarii Micii intelegeri. A incercat sa atraga de partea sa Romania si Iugoslavia, oferindu-le sprijin in cazul unui conflict, mai ales Romaniei in caz de atac din partea U.R.S.S.. Dupa venirea lui Hitler la putere, Ungaria a intarit relatiile cu Germania, semnand la Roma un Protocol intre Ungaria, Italia si Austria, indereptat impotriva Micii intelegeri si intelegerii Balcanice. Ungaria a sustinut planurile anexioniste germane, felicitand-o pentru anexarea Austriei in martie 1938. in urma Acordului de la Munchen, Ungaria a participat la dezintegrarea Cehoslovaciei, obtinand unele teritorii din Sudul Slovaciei. in vara anului 1940, a obtinut un alt succes in politica revizionista cand prin Dictatul de la Viena a reusit sa reanexeze Nord-Vestul Transilvaniei, teritoriu romanesc. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial Ungaria facea partea din tabara aliatilor Germaniei naziste. A participat alaturi de armata germana la invadarea Jugoslaviei, anexand Vojvodina de Vest. 6. Al doilea razboi mondial (1939-1945). Obiective - Elucidarea cauzelor ce au dus la declansarea celui de-al doilea razboi mondial si la esecul politicii de securitate colectiva promovata de Societatea Natiunilor. - Evocarea obiectivelor urmarite de statele agresoare si planurile ce le insoteau. - De a prezenta conditiile in care s-a creat Coalitia Antihitlerista si rolul documentelor programatice elaborate de Aliati. - Formarea deprinderilor de analiza comparata a evenimentelor din perioada celui de-al doilea razboi mondial. - De a urmari rolul conferintelor interaliate din perioada razboiului in organizarea postbelica a ordinii mondiale, aplicand metoda analizei si sintezei. Prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondiala a intentionat sa evite pe cat era posibil o noua conflagratie mondiala. Evolutia evenimentelor in primul deceniu postbelic a demonstrat existenta unor forte politice care doreau modificarea statu-quo-ului stabilit prin tratate, revizuirea lor. in anii `30 pe arena mondiala tot mai multe state isi manifesta tendintele revizioniste si revansarde. Continentul european nu a reusit sa evite pericolul unei conflagratii, debutul fiind razboiul civil din Spania. Atitudinea marilor puteri a fost diferita: Marea Britanie si Franta au ocupat o pozitie de neamestec in afacerile interne ale Spaniei, pe cand alte state, Germania, Italia, Uniunea Sovietica au intervenit destul de active. in perioada urmatoare tendintele revizioniste s-au intentit, Germania nazista a incalcat deschis clauzele militare ale Tratatului de la Versailles. Un loc deosebit in geneza celui de-al doilea razboi mondial ii revine Acordului de la Munchen, semnat la 29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii Britanii, Frantei, Germaniei si Italiei, conform caruia Cehoslovacia a fost cedata agresorilor si in curand ea a incetat sa mai existe ca stat. Acordul de la Munchen a devenit apogeul politicii de conciliere promovata de statele occidentale fata de Germania. Polonia a fost urmatoarea tara fata de care Germania avea pretentii teritoriale. Reprezentantii Reichului au cerut polonezilor << returnarea >> orasului-port Danzig si a coridorului care ar fi unit acest oras cu Germania si Prusia Orientala. Aceste cereri au fost respinse de guvernul polonez, care miza pe sprijinul Marii Britanii si Frantei in cazul unui atac din partea Germaniei, sperand ca Polonia nu va fi sacrificata dupa modelul Cehoslovaciei. in cazul Poloniei, Germania nazista a reusit sa ajunga la o noua impartire cu Uniunea Sovietica, care a fost absenta la Munchen. Astfel, ambitiile revizioniste germane au contribuit la declansarea unui razboi care se va transforma in anii urmatori intr-unul mondial. Declansarea razboiului si primele operatiuni militare La 1 septembrie 1939, invadarea de catre trupele germane a teritoriului polonez a declansat cel de-al doilea razboi mondial (1939-1945). Ordinea politica mondiala, consacrata juridic prin tratatele semnate la Conferinta de pace de la Paris (1919-1920), a fost incalcata. Care au fost cauzele ce au dus la declansarea razboiului? Istoricul Eric Hobsbawm mentionaza ca secolul al XX-lea a fost marcat de razboi, a trait si a gandit in termenii razboiului chiar si atunci cand tunurile si bombele nu exploadau. Istoricul A.J.P.Taylor, la randul sau, considera ca originele celui de-al doilea mondial sunt controversate. Printre sursele conflictului se regasesc esecurile organizarii postbelice a lumii: lipsa de coeziune a Marilor puteri la Conferinta de la Paris; neimplicarea SUA in aplicarea si respectarea propriilor principii; politica promovata de noua putere a Rusiei sovietice precum si politica revizionista si revansarda promovata de Germania, careia i s-a alaturat Italia, Japonia si alte state mai mici. Printre autorii morali se inscrie Adolf Hitler, creatia Versailles-ului si, pe de alta parte, creatia ideilor comune ale Europei contemporane. Mai mult decat atat, el a fost creatia istoriei germane si a prezentului german. "Hitler a fost - mentioneaza istoricul A.J.P.Taylor - placa de rezonanta pentru natiunea germana". Conducatorul U.R.S.S., I.V.Stalin, este si el, la randul sau, unul dintre autorii morali ai conflictului, prin semnarea pactului din 23 august 1939. Prin atacarea Poloniei a fost pus in aplicare Planul alb, avizat de Hitler inca la 11 aprilie 1939. Initial, Italia si-a proclamat neutralitate, urmata de Japonia, apoi SUA. La 6 septembrie 1939 aceeasi pozitie a fost adoptata si de Consiliul de Coroana al Romaniei. in schimb, Franta si Marea Britanie au pus in aplicare garantiile acordate Poloniei in primavara si au declarat razboi Germaniei. Atacul asupra Poloniei punea in aplicarea razboiul fulger - blitzkrieg-ul, armata poloneza fiind scoasa practic din lupta dupa primele zece zile. La 17 septembrie 1939, Stalin, punand in practica prevederile protocolului secret din 23 august, ordona atacarea Poloniei dinspre Est. Dupa ocuparea unei parti din teritoriul polonez, Uniunea Sovietica se indreapta in directia Nord-Vest, respectiv spre vecinii din zona baltica si Finlanda. Tratatele incheiate intre 29 septembrie si 10 octombrie cu Estonia, Letonia si Lituania, au creat cadrul propice pentru ocuparea lor de catre Armata Rosie, pentru stabilirea unui "cap de pod" in vederea ofensivei in directia Finlandei, atacata la 30 noiembrie 1939. Liga Natiunilor a declarat Uniunea Sovietica stat agresor si la 14 decembrie aceasta a fost exclusa din Liga. Pe Frontul din Vest, atat trupele Wermachtul-lui, cat si cele ale francezilor si englezilor nu s-au antrenat in miscari consistente, situatia mentinandu-se pana la 9 mai 1940. Aceasta liniste relativa a fost catalogata drept "razboi ciudat", ceea ce inseamna de fapt lipsa unor actiuni militare ale partilor implicate in conflict. Dupa blitzkrig-ul purtat in directia Vest, urmatoarea tinta va fi Franta, care va capitula la 22 iunie 1940. Germanii au tinut sa semneze armistitiul in acelasi vagon unde ei capitulasera in 1918, la Compiegne. Urma un alt obiectiv - ocuparea Angliei, operatiune dificila ce implica resurse militare importante. Ofensiva, inceputa la 8 august 1940 printr-un atac al flotei aeriene germane Luftwaffe, a declansat o riposta engleza. Dupa atacul masiv asupra Londrei din 10 mai 1941, Hitler a abandonat ideea debarcarii in Marea Britanie. O alta zona care dupa capitularea Frantei a atras atentia dictatorilor de la Berlin si Moscova a fost cea a Balcanilor si Sud-Estul Europei. in 1940, Romania a fost prima victima fiind "silita" sa cedeze Basarabia si Nordul Bucovinei si partea de Nord-Vest a Transilvaniei. in aceste conditii, odata cu disparitia Romaniei Mari, noua conducere de la Bucuresti - maresalul Ion Antonescu - se va ralia la puterile Axei. Turcia si-a declarat neutralitatea, statut pe care a reusit sa-l mentina pe parcursului conflagratiei mondiale. Soarta Greciei a fost hotarata de armata italiana, care a atacat-o la 28 octombrie 1940, sprijinita apoi de cea germana, desi Grecia isi proclamase anterior neutralitatea. La 25 martie 1941, Iugoslavia a aderat la Pactul Tripartit. La Belgrad se produce o lovitura de stat, iar noua conducere proclama neutralitatea Iugoslaviei. Germania declanseaza un atac in directia Belgradului, fiind sprijinita de trupele bulgare si ungare. Dupa capitularea Iugoslaviei la 17 aprilie, statul iugoslav este dezmembrat, iar Croatia isi proclama independenta, la 13 aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto. intregul teritoriu al tarii a fost cuprins de o ampla miscare de partizani, dar rezistenta era divizata: o parte era condusa de comunistul Tito, alta de colonelul Mihailovici, liderul cetnicilor. Planul Barbarossa La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr. 21, cunoscuta sub numele Planul Barbarossa, ce avea drept obiectiv invadarea U.R.S.S.. Conform acestui plan, trupele germane, prin metoda blitzkrig-ului, trebuiau sa lichideze fortele principale ale trupelor sovietice din Rusia Occidentala. Hitler a declansat la 22 iunie 1941 cea mai mare operatiune militara a epocii contemporane, mobilizand circa trei milioane de soldati germani, sprijiniti de aliati din Romania, Italia, Finlanda si Ungaria. Documentele publicate de istoricii rusi dupa 1992 demonstreaza ca a existat si un Plan operativ de razboi al U.R.S.S., elaborat in mai 1941, conform caruia Moscova la randul sau, pregatea un atac in directia Germaniei, pentru a elibera tarile europene de nazism. Termenul-limita de incepere a actiunilor era iulie 1941. in primele luni, << razboiul fulger >> a permis trupelor naziste sa cucereasca un intins teritoriu sovietic. Armata Rosie a inregistrat o serie de esecuri ce se datorau mai multor cause: consecintele sistemului politico-ideologic, instaurat de bolsevici; faptul ca U.R.S.S. se pregatea de un razboi de ofensiva si nu de defensiva, Armata Rosie nu era pregatita sa reziste in fata unui asemenea atac. Prima infrangere, armata germana o inregistreaza langa Moscova la inceputul lunii decembrie 1941, cand trupele sovietice au reusit sa treaca la contraofensiva. Inceputul razboiului germano-sovietic a creat conditii pentru constituirea coalitiei antihitleriste. Premierul britanic, Winston Churchill, a anuntat imediat sprijinul Angliei pentru Uniunea Sovietica, iar la 13 iulie era semnat un tratat intre cele doua puteri. Carta Atlanticului, semnata de Churchill si Roosevelt la 14 august, va prefigura Marea Alianta. Uniunea Sovietica a aderat la Carta Atlanticului la 24 septembrie 1941.Sprijinul aliatilor s-a materializat in toamna anului 1941, cand la Moscova a fost semnat un protocol prin care Marea Britanie si SUA se angajau sa aprovizioneze cu material de razboi Uniunea Sovietica in urmatoarele noua luni. La 1 ianuarie 1942, la Washington, 26 de state au semnat "Declaratia Natiunilor Unite". intre 10 ianuarie-2 februarie 1943 Armata Rosie a reusit sa invinga armata germana in zona orasului Stalingrad, cea mai mare infrangere suferita pana in acel moment de Hitler. Conferinta interaliata de la Teheran Prima Conferinta a sefilor de guverne a U.R.S.S., S.U.A. si Marea Britanie a avut loc intre 28 noiembrie si 2 decembrie 1943 la Teheran. Conferinta avea scopul de a examina: coordonarea eforturilor aliatilor in lupta impotriva Germaniei si satelitilor ei; colaborarea postbelica si asigurarea unei paci trainice. A fost adoptata "Hotararea militara a Conferintei de la Teheran", conform careia operatia Overlord urma sa inceapa in mai 1944. La Conferinta s-a discutat problema viitorului Germaniei, Roosevelt propunand dezmembrarea ei in cinci state autonome, Churchill a sustinut planul sau de constituire a Confederatiei dunarene din care sa faca parte Austria, Ungaria si teritoriile de Sud ale Germaniei. Stalin a respins planurile celor doi, considerand ca Austria si Ungaria trebuie sa fie state independente. Cel de-al doilea front a fost dechis de anglo-americani la 6 iunie 1944, in Normandia (Franta de Nord). Dupa debarcarea in Normandia trupele anglo-americane au realizat un sir de operatiuni reusite. La sfarsitul lunii septembrie anglo-americanii au eliberat aproape in intregime Franta si Belgia. In paralel, operatiunile aliatilor in Vest erau sustinute de ample operatiuni militare ale Armatei Rosii in Estul continentului. Operatia Iasi-Chisinau a avut drept rezultat lichidarea grupului de armate "Ucraina de Sud", reocuparea teritoriului romanesc dintre Nistru si Prut si inaintarea Armatei Rosii peste Prut. La 23 august 1944, Romania a iesit din randurile Axei si a luat decizia de a se alatura Natiunilor Unite. Decizia regelui Mihai I a contribuit la prabusirea frontului german din Balcani, fiind deschis drumul spre Sofia, Belgrad, Viena, Budapesta, iar trupele romane au completat efectivul Natiunilor Unite cu jumatate de milion de ostasi, cu petrol si produse alimentare. Bulgaria n-a trimis trupe pe Frontul de Est, dar a fost una dintre aliatele Germaniei. La 5 septembrie 1944, U.R.S.S. a declarat razboi Bulgariei, iar la 6 septembrie, trupele Armatei Rosii au intrat pe teritoriul ei. La 9 septembrie, guvernul a fost inlaturat, fiind impus un guvern comunist, care a anuntat aderarea Bulgariei la Coalitia antihitlerista. Guvernul finlandez a declarat ca este de acord sa semneze armistitiul la 4 septembrie 1944, rupe relatiile cu Germania si inceteaza razboiul cu U.R.S.S. Dupa Finlanda singurul aliat al Germaniei ramasese Ungaria. Luptele de pe teritoriul ei au fot crancene si au durat pana in aprilie 1945. Iugoslavia a fost eliberata de Armata Populara de Eliberare, sprijinita de Armata Rosie. in aceste conditii germanii au fost siliti sa-si retraga trupele din Grecia si Albania. in octombrie 1944, premierul britanic Winston Churchill a intreprins o vizita la Moscova pentru a discuta problema Poloniei si situatia din Balcani. Pentru a reglementa situatia din aceasta zona, Churchill a propus delimitarea sferelor de influenta a Uniunii Sovietice si a Aliatilor, propuneri care se regaseau in asa-numitul "acord de procentaj": "Romania - Rusia-90 %; altii - 10%; Grecia: Marea Britanie in acord cu SUA- 90 %, Rusia - 10 %; Iugoslavia: 50 % - 50 %; Ungaria: 50 %- 50 %; Bulgaria: Rusia - 75%, altii 25 %". Conferinta de la Ialta - 4-11 februarie 1945 La inceputul anului 1945, razboiul intra deja in faza finala. Existau o serie de probleme ce trebuiau rezolvate in cadrul unei noi intalniri ale celor "trei mari". Conferinta a avut loc in perioada 4-11 februarie 1945 la Ialta (U.R.S.S.). Printre probleme majore abordate in cadrul Conferintei se afla : statutul postbelic al Germaniei, zonele de ocupatie si participarea Frantei cu propria zona, problema Poloniei, care era una << de onoare >> pentru Churchill si alta de "securitate" pentru Stalin; aprobarea documentelor Conferintei de la Dumbarton Oaks din august-septembrie 1944, ce au dus la infiintarea Organizatiei Natiunilor Unite. La Conferinta a fost adoptat un document important "Declaratia cu privire la Europa eliberata". La 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis. Succesorul lui, amiralul Karl Donitz, se pronunta pentru iesirea din razboi. in orasul Reims, unde se afla Cartierul General al lui D. Eisenhower, la 7 mai 1945 a fost semnat actul de capitulare neconditionata a Germaniei. Stalin, indignat de faptul ca actul de capitulare a Germaniei nu s-a semnat la Berlin, a insistat pe langa W.Churchill si H.Truman sa considere actul de la Reims drept unul prealabil si a cerut germanilor sa semneze altul, la Berlin, la 8 mai, ora 2400 (ora locala) sau 9 mai ora 200 (ora Moscovei). Conferinta de la Potsdam - 17 iulie-2 august 1945 Dupa capitularea Germaniei era nevoie de coordonarea actiunilor politico-diplomatice si militare ale Aliatilor. Conferinta si-a inceput lucrarile la 17 iulie 1945, la Potsdam. La ea au participat reprezentantii "Celor Trei Mari": delegatia sovietica, condusa de I.V.Stalin, cea americana, condusa de H.Truman, succesorul lui Roosevelt, si cea britanica, condusa initial de W. Churchill, iar din 28 iulie de Clement R. Atlee, noul prim-ministru al Marii Britanii. Problemele discutate: crearea Consiliului Ministrilor de Externe, care trebuiau sa elaboreze tratatele de pace cu fostele aliate ale Germaniei; problema Germaniei - cea mai intens dezbatuta; chestiunea reparatiilor, soarta Austriei, Poloniei etc. in privinta Germaniei au decis ca ea sa fie impartita in patru zone de ocupatie, supuse unui control din partea Comisiei centrale. Principiile politice si economice, cu unele completari si precizari, au fost aprobate in unanimitate de catre sefii delegatiilor. Ele insa nu erau lipsite de anumite carente: daca unul dintre cei patru conducatori nu era, de exemplu, de acord cu o hotarare adoptata in comun, el lua decizia de unul singur in zona sa de ocupatie, ceea ce conducea la dezmembrarea Germaniei. La Potsdam, dupa ce a fost informat ca testarea bombei atomice se defasurase cu succes, presedintele american, H.Truman i-a spus lui Stalin ca Statele Unite au o arma noua "de-o forta distructiva neobisnuita". Stalin a primit cu calm vestea, spunand numai ca spera ca americanii "vor folosi asa cum trebuie aceasta arma impotriva japonezilor". La vremea respectiva, retelele spionajului sovietic il tinusera pe Stalin la curent cu desfasurarea lucrarilor legate de bomba atomica, desi stirea despre experimentul reusit nu-i parvenise prin aceste canale. Presedintele american, adoptand recomandarea unui grup politico-stiintific, numit Comitetul Interimar, creat pentru al consilia in legatura cu folosirea bombei atomice, a aprobat operatiunea de aruncare a bombei asupra unor tinte civilo-militare din Japonia. Bombardamentul s-a produs in zilele de 6, si respectiv, 9 august 1945, cand au fost lansate primele bombe atomice asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki. Aceasta decizie a dus la controverse nesfarsite, dar Truman a ramas mereu cu convingerea ferma ca a actionat corect. Cele doua bombe au fost singurele arme nucleare folosite vreodata in razboi. Astfel, Statele Unite au demarat practic procesul inarmarii nucleare, detinand initial monopolul in aceasta directie. "Monopolul nuclear" s-a dovedit a avea un efect neinsemnat asupra desfasurarii evenimentelor internationale de la mijlocul anilor `40 si inceputul "razboiului rece". in acel moment, nimeni nu a prezis o viata lunga monopolului american, el fiind inlaturat la scurt timp de catre U.R.S.S.. 7. Organizarea postbelica a lumii si evolutia relatiilor internationale dupa cel de-al doilea razboi mondial. Obiective : - Elucidarea cauzelor ce au dus la confruntarea dintre fostii Aliati. - De a analiza impactul neintelegerilor dintre Marile Puteri asupra tratatelor de pace. - De a evidentia cauzele ce au dus la o confruntare atipica - razboi rece - intre Marile Puteri, originile si evolutia noului tip de razboi. - De a evoca etapele procesului de constituire a blocurilor militare- NATO si Tratatul de la Varsovia si rolul atribuit lor in cadrul relatiilor internationale. - De a urmari evolutia relatiilor internationale- de la colaborare la confruntare, destindere, incordare iar destindere. Rolul Conferintei de la Helsinki in perioada destinderii relatiilor internationale in sustinerea si promovarea valorilor democratice. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial Europa era devastata si ruinata. Printre invingatori se afla doua state ce vor dicta de pe pozitii de forta redesenarea hartii politice a Europei si vor impune regulile pentru organizarea pacii: Uniunea Sovietica si Statele Unite ale Americii. Pacea a fost obiectul unor negocieri inca inainte de terminarea razboiului. La Ialta, in februarie 1945, Churchill, Roosevelt si Stalin s-au intalnit pentru a discuta situatia de dupa razboi. in pofida unui climat cordial, intre Aliatii au aparut si o serie de neintelegeri: Stalin dorea sa-si maresca teritoriul si sa isi consolideze pozitia in Estul Europei; Churchill, neincrezator, incerca sa tempereze avantul sovietic si era preocupat de mentinerea coloniilor in Imperiul britanic; Roosevelt, care incerca sa-i impace cele doua puncte de vedere, era de acord cu o decolonizare accelerata si preconiza crearea unei Organizatii a Natiunilor Unite pentru a inlocui Societatea Natiunilor, care s-a dovedit a fi ineficienta. La Potsdam, neintelegerile s-au agravat, iar semnarea tratatelor de pace a amanata pentru mai tarziu, din cauza absentei unui acord imediat. A fost infiintat Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe al marilor puteri, care avea misiunea de a elabora proiectele tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei naziste. Conferinta de pace de la Paris din 1946. intre 29 iulie si 5 octombrie 1946, la Paris si-a desfasurat lucrarile Conferinta de pace, care avea scopul de a discuta si de a definitiva proiectele tratatelor de pace dintre puterile invingatoare si satelitii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si Ungaria. La Conferinta au participat delegatiile a 32 de state. La fel ca si in 1919-1920, rolul conducator a revenit marilor puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Uniunea Sovietica si China. Delegatiile a 16 tari aveau statutul de invitat, iar altele aveau titlu consultativ. Din ultima categorie faceau parte si cele cinci puteri invinse. Proiectele tratatelor de pace au fost facute public odata cu publicarea lor simultana la Londra, Paris, Moscova si Washington, la 30 iulie 1946. Tratatele de pace dintre puterile aliate si asociate si "satelitii" Germaniei naziste au fost semnate la 10 februarie 1947, in prezenta delegatiilor celor cinci state invinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si Ungaria. Tratatele erau alcatuite dintr-o parte introductiva si din clauze teritoriale, politice, militare, economice, precum si unele prevederi privind reparatiile si restituirile. Clauzele teritoriale au fost in centrul atentiei, prilejuind dezbateri si confruntari. Ele prevedeau modificari ale frontierii in favoarea Frantei din contul Italiei; Grecia primea Dedocanezul; orasul Trieste era declarat oras liber; Bulgaria pastra Cadrilaterul; Finlanda ceda Uniunii Sovietice localitatea Petsamo; Ungaria era readusa la granitele din 1938. in privinta Romaniei era legalizata pierderea Basarabiei si Nordului Bucovinei dar era recunoscut dreptul sau asupra Nord-Vestului Transilvaniei. Clauzele militare stipulau retragerea trupelor militare din Europa in termen de noua luni, cu exceptia celor sovietice din Romania si Ungaria. Tratatul de pace cu Romania recunostea participarea activa la coalitia antihitlerista dar nu-i recunostea statutul de tara cobeligeranta, care, insa, i-a fost recunoscut Italiei. Tratatele au intrat in vigoare la 15 septembrie 1947. inceputul razboiului rece Razboiul, aducand Europa in situatia de a fi vlaguita si impartita intre invingatori si invinsi, a permis consolidarea pozitiei celor doua mari puteri: Statele Unite si Uniunea Sovietica. Statele Unite beneficiaza de pozitia de forta dobandita dupa primul razboi mondial: superioritatea economica, postura de creditor pentru restul lumii, prestigiul moral pe care i l-a conferit interventia hotaratoare in favoarea victoriei, precum si faptul ca se aflau in posesia bombei atomice. Toate acestea i-au permis sa detina un rol important in stabilirea conditiilor de incheiere a pacii. Uniunea Sovietica, spre deosebire de perioada interbelica, a reusit sa se reabiliteze dupa razboi prin rolul sau in obtinerea victoriei; se bucura de simpatia a milioane de victime ale nazismului, iar Armata Rosie, care a reusit sa obtina prima victorie asupra nazistilor la Stalingrad si a eliberat trei sferturi din teritoriul Europei si care continua sa stationeze in tarile Europei de Est, ii confera o pozitie dominanta in Europa. Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial consfinteste impartirea lumii intre Statele Unite si URSS, singurele tari posesoare ale armei atomice (in 1945 si respectiv 1949), in defavoarea fostelor puteri europene. Aliatii din timpul razboiului devin adversari si alcatuiesc doua blocuri ostile care vor domina relatiile internationale in urmatorii patruzeci de ani. Riscul unei conflagratii nucleare le-a determinat pe cele doua Mari Puteri sa renunte la o confruntare directa, insa, opozitia indirecta va degenera intr-un conflict atipic, denumit << razboi rece >>. << Razboiul rece >> este termenul folosit pentru conflictul politic, ideologic, strategic si militar de dupa 1945 dintre aliatii occidentali, condusi de Statele Unite, pe de o parte, si Uniunea Sovietica si alte tari comuniste, pe de alta parte. Ca perioada de desfasurare, razboiul rece este plasat de analisti dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, pana catre sfarsitul anilor `80. Divergentele dintre aliati au inceput sa se manifeste inca din timpul razboiului, in deosebi dupa Conferinta de la Ialta, cand Uniunea Sovietica a impus in tarile din Est guverne-satelite Moscovei. Stalin fusese in stare sa impuna frontierile Europei de Est fara sa-si asume un risc iesit din comun, deoarece armatele sale ocupau deja zonele respective. De altfel, dupa cum mentioneaza Henry Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democrati si niciodata intr-o maniera care sa fi implicat riscuri pe care Stalin sa le fi luat in serios. Dupa Conferinta de la Paris, Uniunea Sovietica putea actiona fara echivoc pentru instaurarea unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin, fiind incalcate astfel prevederile Declaratiei de la Ialta. in toate tarile unde stationa Armata Rosie - Romania, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria - echipa conducatoare era instalata de Moscova fiind devotata acesteia. in Albania si Iugoslavia, state ce s-au eliberat fara ajutorul Armatei Sovietice, puterea a fost preluata de comunistii sprijiniti de Kremlin. Statele Unite si ceilalti aliati au fost nevoite sa ia masuri pentru a stopa expansiunea sovietica. Winston Churchill, fostul premier britanic, la 5 martie 1946, in prezenta presedintelui SUA, H.Truman, la Fulton, Missouri, a tras semnalul de alarma in legatura cu expansionismul sovietic, descriind o "Cortina de fier" care se lasa din "Stettin, in Baltica,, pana in Trieste, in Andriatic". Solutia pe termen lung propusa de el era unitatea europeana, "din cadrul careia sa nu fie exclusa nici o natiune". La 12 martie 1947, a fost expusa Doctrina Truman, un program de politica externa a SUA, care prevedea sustinerea guvernelor Greciei si Turciei, amenintate de comunism, si care era prezentat ca un program la nivel global a luptei dintre democratie si dictatura. in viziunea lui Henry Kissinger, Doctrina Truman a marcat "o cumpana a apelor" deoarece, o data ce America aruncase << manusa morala >>, avea sa termine pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care Stalin il intelegea cel mai bine, si negocierea de concesii reciproce avea sa fie scoasa din discutie. La mai putin de trei luni dupa anuntarea Doctrinei Truman, a fost expus planul Marshall, prin care Statele Unite se angajau sa ajute la refacerea economica si sociala a Europei. Planul urmarea refacerea Europei pentru a evita "tulburarile politice" si "disperarea", pentru a reface economia mondiala si pentru a forma institutii libere. Participarea la Planul Marshall era deschisa si guvernelor aflate pe orbita sovietica - o indicatie receptionata la Varsovia si Praga, dar redusa la tacere de Stalin. Uniunea Sovietica a respins Planul Marshall, considerat drept un amestec in afacerile interne ale statelor comuniste. La baza conceptiilor sale si ale satelitilor sai despre lume si despre relatiile internationale a fost pusa teza elaborata in septembrie 1947 de A. Jdanov, conform careia lumea s-a scindat in << doua lagare >>, cel << socialist >>, in frunte cu U.R.S.S., si cel << imperialist >>, in frunte cu SUA. La 4 aprilie 1949, a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), o alianta in componenta careia au intrat SUA, Canada, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia, la care, in 1952, au aderat Grecia si Turcia, iar in 1955, R.F.Germana, in 1982, Spania. Prabusirea comunismului, insotita de o noua realitate geopolitica si strategica, a determinat Alianta sa-si extinda portile catre fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Ceha, Ungaria si Polonia au fost primite in Alianta, iar la 2 aprilie 2004 au fost primite inca sapte state, printre care si Romania. in urma celor doua valuri de aderare numarul membrilor N.A.T.O. se ridica la 26. Scopul primordial al Aliantei este de a asigura libertatea si securitatea membrilor sai prin mijloace politice si militare, conform principiilor Cartei Natiunilor Unite. S.U.A. au pierdut monopolul asupra bombei atomice in 1949, cand agentia T.A.S.S. a anuntat oficial ca, la 25 septembrie, Uniunea Sovietica a detonat prima bomba atomica de productie proprie. Drept raspuns, Statele Unite au sporit arsenalul nuclear. in anii `50, U.R.S.S., a depus eforturi considerabile in vederea producerii armei termonucleare si a rachetelor balistice intercontinentale. Crearea Tratatului de la Varsovia in 1955, a fost creat Tratatul de la Varsovia, sub egida U.R.S.S., drept raspuns la intrarea R.F.G. in N.A.T.O. Tratatul a fost semnat la 14 mai 1955 la Varsovia de catre Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germana, Polonia, Romania, Ungaria si U.R.S.S. Partile semnatare pledau pentru asigurarea securitatii si mentinerea pacii in Europa. in 1968, Albania a parasit oficial alianta. in acelasi an, conceptul de << ajutor reciproc >> din Tratat a fost folosit de Leonid Brejnev ca baza oficiala pentru interventia fortelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia in scopul de a inabusi << Primavara de la Praga >>. Schimbarile intervenite in viata politica din Uniunea Sovietica dupa 1985 si, ca o consecinta, sfarsitul razboiului rece au dus la sfarsitul aliantei Tratatului de la Varsovia, fiind dizolvata oficial in mai 1991. La 1 august 1975, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa care s-a desfasurat la Helsinki, unde au participat reprezentantii a 35 de tari - incluzand majoritatea puterilor occidentale importante si Uniunea Sovietica - au convenit sa recunoasca frontierile nationale Est- Europene postbelice ca permanente (propunand astfel un un fel de tratat de pace care punea capat celui de-al doilea razboi mondial) si sa respecte si sa protejeze drepturile omului din aceasta regiune. in anii urmatori, acordurile de la Helsinki au dat nastere unor grupuri de "supraveghere Helsinki", care monitorizau respectarea drepturilor omului. Astfel, au aparut "Carta 77" din Cehoslovacia si sindicatul "Solidaritatea" in Polonia. Acordurile de la Helsinki au contribuit la lichidarea hegemoniei sovietice in Europa de Rasarit si chiar la lichidarea imperiului sovietic. Concluzii Tratatele de pace semnate la Paris la 10 februarie 1947 au fost rodul activitatii Consiliului Ministrilor de Externe al Marilor Puteri. Ele reflectau natura relatiilor dintre aliatii, in conditiile in care fiecare urmarea scopuri diferite. Neintelegerile au inceput sa se manifeste din timpul razboiului, iar in perioada urmatoare ele vor duce la destramarea fostei Coalitii. Un rol important in organizarea postbelica a lumii il vor avea cele doua Mari Puteri - Statele Unite si Uniunea Sovietica. Divergentele si neintelegerile dintre aceste state se vor transforma intr-o confruntare atipica, numita << razboi rece >>. Cele doua state, detinatoare de arma atomica, nu vor recurge la o confruntare directa, insa, prin intermediul blocurilor militare pe care le vor patrona, vor mentine o stare conflictuala, tensionata intre state, divizate dupa criterii ideologice. << Cortina de fier >> va juca un rol important in divizarea Europei in doua tabere, una << socialista >>, sub conducerea Uniunii Sovietice si alta << capitalista >> sub tutela Statelor Unite. Relatiile internationale in aceasta perioada sunt dominate de relatile dintre cele doua tabere. Destinderea sau incordarea relatiilor sunt inflentate de evolutia politicii externe a celor doua state. 8. Evolutia economica si politica a tarilor Europei de Vest in perioada postbelica Obiective - De a urmari principalele transformari ce s-au produs in tarile Europei de Vest dupa cel de-al doilea razboi mondial. - De a reliefa rolul Planului Marshall in redresarea economica a tarilor occidentale. - Elucidarea primelor proiecte de integrare europeana - in ce conditii au fost elaborate si care a fost impactul lor. - Formarea deprinderilor de analiza si sinteza a unui eveniment sau stare de fapt pe baza unui studiu de caz. - De a vedea care sunt trasaturile generale si particularitatile evolutiei postbelice a Frantei si rolul jucat de aceasta tara in procesul integrari economice. Cuvinte-cheie : Planul Marshall, reconstructia economica, integrarea economica; Consiliul Europei; Jean Monnet; Robert Shuman; CECO; EURATOM; CEE; Republica a IV-a; Charles de Gaulle; Republica a V-a; Constitutia Frantei. Introducere Dupa cel de-a doilea razboi mondial continentul european se afla in pragul unui declin. Europa Occidentala a fost deposedata de puterea ei de alta data si de influenta pe care o exercitase anterior asupra intregii lumi. Printre consecintele imediate ale razboiului se inscrie si divizarea continentului care se afla in pragul unui colaps : pierderile umane, distrugerile materiale, scaderea masiva a productiei, prabusirea financiara, criza morala cauzata de masacrele razboiului au zdruncinat din temelii valorile findamentale pe care isi sprijinea puterea. inceputul razboiului rece va genera o prapastie intre cele doua Europe. tarile Europei Occidentale si-au indreptat privirea spre statele Unite care le oferea un ajutor economic prin Planul Marshall si o protectie militara prin semnarea Pactului Atlanticului. in continuare vom urmari care au fost consecintele razboiului pentru tirile Europei occidentale si evolutia lor postbelica. Consecintele razboiului Continentul european a platit cel mai mare tribut celui de-al doilea razboi mondial. Consecintele au fost tragice in plan uman : peste 35 de miloane de morti si disparuti, de patru ori mai mult decat in 1914-1918. tarile Europei de Vest au suferit pierderi relativ mai scazute decat cele din Est: 600 000 in Franta, dintre care civili 400 000, 500 000 in Italia, 400 000 in Marea Britanie, cateva zeci de mii Belgia, Olanda, Norvegia. Grecia a fost una dintre tarile cel mai grav afectate de razboi. Productia industriala, precum si cea agricola in tarile Europei Occidentale au fost redusa aproape in jumatate. Efectele financiare au fost catastrofale, razboiul a costat sute de milioane de dolari. La fel ca si in anii 1914-1918, a fost necesar sa se recurga la imprumuturi, la cresterea impozitelor. Prabusirea economica a dus la scaderea nivelului de trai, dar cu diferente foarte mari in diverse zone ale continentului. Simbolul dezvoltarii Europei Occidentale este constituit din trei mari state : Franta, Republica Federala a Germaniei si Italia. intr-o prima perioada, reconstructia a fost franata de dollar gap, deficitul de dolari care erau indispensabili pentru cumpararea din Statele Unite a materialelor si materiei prime necesare. Un rol important in reconstructia postbelica a statelor occidentale l-a jucat Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), rezultat al Conferintei Monetare si Financiare din iulie 1944 a Natiunilor Unite, tinuta la Bretton Woods (New Hamshire). Rolul planului Marshall in reconstructia Europei occidentale O alta masura, la fel de importanta ca si constituirea B.I.R.D., pentru dezvoltarea economica a tarilor ce au suferit in urma razboiului a fost Planul Marshall. Planul expus de secretarul de stat la S.U.A., G.Marshall, urmarea refacerea Germaniei, dar si a intregii Europe. in conformitate cu acest plan, in zona americana si engleza de ocupatie a Germaniei au fost distribuite cantitati importante de materie prima si alimente, ajutor financiar; a fost modernizata industria. Propunerea generalului Marshall din 5 iunie 1947 a fost cea care a dus la crearea Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE), prin Conventia de la Paris din 16 aprilie 1948. Prin Conventia din 14 decembrie 1960, OECE se va transforma in Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE). Dupa constituirea R.F.G., primul cancelar, K.Adenauer, a semnat acordul de aderare la Planul Marshall la 15 decembrie 1949. De ajutorul american acordat prin Planul Marshall au beneficiat 16 state europene, suma totala a ajutoarelor ajungand la 17 mlrd. dolari, dintre care 60 % au fost folositi de R.F.G., Franta, Marea Britanie si Italia. Productia industriala a tarilor din OECE, calculata in raport cu indicele 100 in 1938, a fost de 87 % in 1947, 98 % in 1948, 110 in 1949, 122 in 1950, 134 in 1951, repartizata inegal de la o tara la alta, mai pronuntata in Franta, Italia si Germania decat in Marea Britanie. Planul a fost respins de Uniunea Sovietica si tarile satelite, precum si de Finlanda. Ajutorul acordat a contribuit la asa-numitele << miracole >> care s-au inregistrat in tarile occidentale, in primul rand << miracolul german >>. Rapiditatea revirimentului Germaniei Occidentale a uimit continentul european. Sub conducerea cancelarului crestin-democrat Konard Adenauer (1949-1963) si a ministrului sau al economiei, Ludwig Erhard, incepand cu anul 1956 Germania intra in era prosperitatii. Gratie unei cresteri foarte pronuntate si prelungite (o criza de recensiune afecteaza economia germana doar in 1966-1967), economia ei, sprijinita pe o moneda puternica, deutsche Mark, si un puternic curs ascendent al exportului, devine una dintre primele din lume. in urmatorii douazeci de ani imaginea unei Germanii in ruine i-a luat locul imaginea unei Germanii dezvoltate si prospere. << Miracolul italian >> a fost de alta natura. Fara sa atinga cotele economiei germane, economia acestei tari sarace si lipsite de materii cunoaste o crestere rapida si continua, care, in aproximativ douazeci de ani, face din nordul si centrul tarii - sudul si insulele raman in parte izolate de aceasta ascensiune economica - regiuni industriale moderne. in sectoare precum industria de automobile si electrocasnice Italia isi asigura pozitii puternice pe plan international. Franta a cunoscut un parcurs deosebit, desi nu se vorbeste de un << miracol francez >>, prefrandu-se expresia << cei treizeci de ani gloriosi >>. Perioada de crestere neintrerupta si accentuata a economiei inceputa in 1945 a durat pana in preajma crizei petroliere din 1973 si a declansarii marii crize mondiale. Aceasta performanta a fost unica in istoria tarii, fapt ce a contribuit la ocuparea primelor pozitii la nivel european dar si mondial. Dintre tarile occidentale Marea Britanie nu a reusit sa se integreze in curentul de dezvoltare europeana. Cifrele inregistrate in urma scaderii exportului demonstreaza stagnarea economiei britanice, care pierde teren in raport cu celelalte tari europene. insa, exceptand aceasta contraperformanta, toate tarile Europei Occidentale cunosc o dezvoltare spectaculoasa, pasind in era consumului de masa. Chiar si Spania, care era socotita la sfarsitul razboiului o tara subdezvoltata, era pe calea de a deveni o tara indstriala moderna datorita unei cresteri economice dintre cele mai puternice din lume in anii `60. incepand din 1974, Europa Occidentala a fost greu incercata de << dezechilibrul >> mondial declansat de prima criza a petrolului, apoi relansata de cea de-a doua, in 1979. Caracteristicile acestei crize au fost neobisnuite, deoarece pe langa un procentaj sporit al somajului au fost inregistrate puseuri inflationiste dintre cele mai puternice, spre deosebire de criza din 1929, cand acest fenomen a fost exact invers. in ceea ce priveste productia ea a continuat sa creasca dar intr-un ritm mai lent iar criza apare ca mai degraba drept o adaptare dificila la transformarile provocate de o crestere foarte indelungata. incepand cu 1983 tarile occidentale ies din aceasta stare de criza desi consecintele ei au fost simtite si in continuare, in special in tari ca Franta si Marea Britanie unde sau inregistrat un numar mare de someri. in perioada postbelica in economia statelor occidentale s-a manifestat un curent legat de implicarea statului in procesul de dirijare a ei. Experienta interbelica, in deosebi criza economica mondiala (1929), a demonstrat necesitatea unui control al economiei, dar nu dupa modelul sovietic, care a dus la lichidarea democratiei si instaurarea unui regim totalitar. Guvernele occidentale au acceptat alte principii ale reglementarii de catre stat a economiei, stabilizarea relatiilor sociale in economie, conform teoriei elaborate de economistul englez, J.M.Keynes. in anii `50-`60 in statele occidentale au fost inregistrate rezultate importante in domeniul social, creandu-se o societate a bunastarii generale. Asigurarile sociale oferite de stat au contribuit la cresterea nivelului de trai a tuturor categoriilor de populatie. Desigur, dezvoltarea economica, in pofida masurilor luate de catre guvernele statelor occidentale, n-a fost scutita si de situatii de criza. in 1974 s-a declansat o criza economica care a cuprins Europa Occidentala, SUA, Japonia, alte tari, dar ea a fost depasita prin masurile eficace ale guvernantilor. Consecintele n-au fost la fel de dezastruoase ca cele din perioada interbelica. Dupa o perioada de invigorare si dezvoltare in anii 1980-1982 economia occidentala a cunoscut o noua situatie de criza, depasita prin aplicarea noilor realizari tehnico-stiintifice. Demararea procesului integrarii europene Un fenomen nou pentru statele occidentale a fost intergrarea economica. Dar, inainte de a se ajunge la cooperarea economica, unele state europene au decis sa se uneasca pe plan militar in cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), creata prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, si in cadrul NATO. Pe de alta parte, Statele Unite si-au manifestat dorinta ca ajutorul Marshall sa fie distribuit in cadrul unei cooperari europene, din care s-a nascut OECE. De altfel, dupa cel de-al doilea razboi mondial, ideea unitatii europene a fost relansata de Winston Churchill, intr-un discurs tinut la Zurich (Elvetia), in 1946, a vorbit despre "Statele Unite ale Europei". in mai 1948, s-a desfasurat la Haga un Congres al Europei, care a avut ca rezultat crearea Consiliului Europei, compus din doua organisme, un Comitet al Ministrilor si o Adunare Consultativa Europeana cu sediul la Strasbourg, care reunea reprezentantii celor 17 membri ai OECE. Activitatea acestui Consiliu s-a limitat insa la discursuri interesante deoarece Marea Britanie se opunea categoric renuntarii la suveranitatea national, spre deosebire de Franta care avea in acel moment o alta atitudine. in aceste conditii, Jean Monnet, unul dintre promotorii ideii constructiei europene, dupa acest debut dezamagitor, va propune un alt proiect care viza colaborarea in sectoare bine delimitatea. Declaratia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman sta la baza actului de nastere a Comunitatilor Europene. Declaratia era de fapt un plan pus la punct impreuna cu Jean Monnet. Diplomatia franceza se confrunta in acel moment cu o dilema serioasa: ori trebuia sa cedeze in fata presiunii americane si accepta renasterea puterii germane, in ciuda opozitiei opiniei publice franceze, ori isi mentinea o pozitie rigida ce ar fi dus in impas relatiile cu Bonnul. Acestor dificultati politice li s-au alaturat o serie de blocaje de natura economica. Industria otelului era amenintata de o criza de supraproductie iar economiile vest-europene, aflate in plina faza de reconstructie, nu-si puteau permite sa ignore un sector de baza a industriei. In aceste conditii, era necesar gasirea unor solutii, care au fost propuse de Jean Monnet. El considera ca era iluzoriu sa se incerce crearea dintr-o data a unui edificiu institutional supranational complet fara a intampina o rezistenta puternica din partea statelor. in opinia lui, pentru a reusi trebuia ca obiectivele sa fie limitate la domenii precise. "Planul Schuman" a fost practice rodul unui complot. Propunerea lui Jean Monnet si a colaboratorilor sai a fost redactata in ultimele zile ale lunii aprilie 1950, intr-o discretie totala, pentru a pastra avantajul surprizei. Robert Schuman si-a insusit propunerea, in calitate de ministru de externe; astfel initiativa a intrat in campul responsabilitatii politice. Propunerea se referea la plasarea intregii productii de carbune si otel a Frantei si Germaniei sub responsabilitatea unei autoritati comune, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Planul a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de catre sase state fondatoare - Franta, R.F.Germana, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg a Tratatului prin care se constituia Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului(CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. in viziunea fondatorilor saii, iesirea economiei europene din situatia de criza nu se putea realiza decat printr-o organizatie supranationala, apta sa creeze si o modalitate de a integra potentialul economic al statelor. Un alt proiect propus de Franta a avut o soarta mai putin fericita : este vorba de Comunitatea Europeana de Aparare (CEA), care urma sa permita participarea trupelor germane la apararea Europei in cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reinarmarii Germaniei, ideea sprijinita de Statele Unite; se dorea, astfel, crearea unei noi institutii europene care trebuia sa tempereze spiritele care planau in jurul unei imagini negative a fortei militare germane. La Paris, la 27 mai 1952, a fost semnat un Tratat de catre cei sase parteneri, care nu va fi ratificat de Adunarea Nationala Franceza din cauza opozitiei hotarate a comunistilor si gaullistilor. Dupa mai multe dispute politice de o violenta extrema, Tratatul a fost respins fara dezbateri la 30 august 1954. in continuare a fost gasita o alta solutie, crearea unei armate germane in cadrul Uniunii Europei Occidentale, o alianta militara incheiata pe o perioada de cincizeci de ani intre cei sase membri ai CECO si Regatul Unit. Primele succese ale CECO precum si avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeana au determinat ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare sa opteze pentru pentru continuarea procesului in domeniul economic. Conferinta de la Messina, din 1955, a incredintat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilitstii unei intergrari progresive in acest domeniu. Raportul prezentat de acesta in 1956 a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si a Tratatului Comunitatatii Economice Europeane (Piata Comuna). Tratatele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957 si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul noii organizatii era crearea unei piete comune pentru armonizarea politicilor economice si eliminarea obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor si a capitalurilor acestor state. Dupa mai multe dezbateri interne, Marea Britanie a cerut in 1961 sa fie admisa ca membru, la fel si Danemarca, Irlanda, Norvegia, dar au fost respinse prin veto-ul presedintelui francez, generalul de Gaulle. Un deceniu mai tarziu, la 1 ianuarie 1973, Europa celor sase va deveni Europa celor noua prin admiterea Marii Britanii, Danemarcii si Irlandei in aceasta organizatie, electoratul norvegian respingand propunerea de aderare. Aceste acorduri internationale, la care au aderat pe parcurs si alte state, au avut un impact deosebit pentru dezvoltarea economica a statelor membre, fiind lichidate barierile vamale si creandu-se o importanta piata de desfacere. in 1981 devine Europa celor zece, prin aderarea Greciei, si in 1986, Europa celor douasprezece, dupa aderarea Spaniei si Portugaliei. incepand cu 1979, Parlamentul european este ales prin sufragiu universal. Incetineala cu care se realizeaza constructia europeana se explica prin foarte puternica impregnare nationala a unor popoare, carora le este dificil sa se dezica de unele elemente ale suveranitatii statele in favoarea unei autoritati politice comunitare. Astfel, ele sunt reticiente atunci cand se pune problema transformari comunitatii economice intr-o comunitatea politica. in pofida acestor piedici, institutiile europene au reusit sa ocupe un loc important in viata Europei, fapt demonstrat prin Actul unic european, urmat de alte decizii importante adoptate la Maastricht in 1992, un alt pas considerabil in constructia europeana. Studiu de caz- Situatia Frantei dupa cel de-al doilea razboi mondial. Perioada 1945-1947 este cea a reconstructiei Frantei. Guvernul de Gaulle, inspirandu-se din programul elaborat de Consiliul National al Rezistentei din martie 1944, a pus bazele redresarii. A fost lansat un program de nationalizari, fara precedent in tarile occidentale, cu scopul de a permite statului de a se ocupa de reconstructie. Acest program viza domenii ca cel a energiei, industriei de automobile, aeronautica, acordarea creditelor si companiile de asigurari. Cel insarcinat sa se ocupe de un Comisariat al Planului a fost Jean Monnet. A fost elaborat si un important program social: revenirea la libertatea sindicala, crearea unor comitete de intreprinderi (februarie 1945), infiintarea asigurarilor sociale (octombrie 1945). La 21 octombrie 1945, are loc un referendum si alegeri pentru Adunarea Constituanta. Pentru prima oara la alegeri participa si femeile. Sef al guvernului a fost ales generalul Charles de Gaulle, dar el demisioneaza la 20 ianuarie 1946, in semn de protest ca nu a fost consultat in privinta Constitutiei si ministrii sai au fost obstructionati. Noua Constitutie a fost acceptata prin referendumul din 13 octombrie 1946, fapt ce consemneaza instituirea a celei de-a IV-a Republici. Au fost organizate alegeri pentru Adunarea Nationala la 10 noiembrie 1946. Rezultatele consemnau preponderenta "tripartidismului": comunistii, reprezentantii Miscarii Republicane Populare si socialistii. Socialistul Vincent Auriol, devine primul presedinte al celei de-a IV-a Republici in ianuarie 1947, iar Paul Ramadier este ales presedinte al Consiliului de Ministri. Guvernul se confrunta cu o noua opozitie politica in aprilie 1947 - este vorba de Adunarea Poporului Francez, grupare politica infiintata de generalul de Gaulle cu scopul de a combate "regimul partidelor". Partidele aflate la putere, alcatuiesc intre cele doua forte: comunistii si gaullistii, majoritatea celei de-a treia forte, care va dura pana in 1951. Urmeaza o perioada a instabilitatii guvernamentale (10 guverne intre anii 1948-1952), dar portofoliile cele mai importante revin de fiecare data acelorasi persoane, fapt ce permite continuarea procesului de redresare economica precum si cel de constructie europeana. Franta cunoaste o perioada de puternica dezvoltare, care mai tarziu va fi numita "cei treizeci de ani gloriosi" ai economiei franceze. Disputa legata de ratificarea tratatului prin care se creaza Comunitatea Europeana de Aparare (C.E.D.) divizeaza Adunarea Nationala din 1952 pana in 1954. La 18 iunie 1954, Adunarea Nationala il investeste pe radicalul Pierre Mendes France cu scopul de a rezolva problema Indochinei. El se angajeaza sa negocieze pacea in interval de o luna: acordurile semnate la Geneva, la 21 iulie 1954, ilustreaza reusita sa. incepand din iarna 1954-1955, viata politica franceza este macinata de problema algeriana. Alegerile din 2 ianuarie 1955 sunt marcate de victoria relativa a Frontului republican, socialistul Guy Molet devinind Presedinte al Consiliului de Ministri. Bilantul celui mai indelungat guvern din timpul celei de-a IV-a Republici (februarie 1956 - mai 1957) il constituie: trei saptamani de concediu platit, Fondul national de solidaritate, independenta Tunisiei si Marocului (martie si mai 1956), lege-cadru asupra Africii negre (iunie 1956); semnarea tratatelor de la Roma prin care s-a infiintat Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) si Euratom (martie 1957). Presedintele Coty il invita la 29 mai 1958 pe de Gaulle sa ocupe functia de presedinte al Consiliului de Ministri, iar la 1 iunie acesta este investit de Adunarea nationala, care-i acorda puteri depline timp de sase luni si-l insarcineaza cu pregatirea unei noi Constitutii. Cea de-a IV-a Republica, instaurata in 1946, nu a rezistat problemelor ridicate de decolonizare, totusi, ea a reusit sa modernizeze profund structurile sociale ale Frantei si sa gestioneze o dezvoltare economica fara precedent. Noul proiect constitutional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat la referendumul din 28 septembrie 1958, intrand in vigoare la 4 octombrie 1958, fiind primul act juridic al Republicii a V-a. Constitutia a limitat drepturile parlamentului dar a extins si drepturile puterii executive, in special cele ale presedintelui. De Gaulle va concentra in mainile sale atat politica interna, cat si politica externa. in domeniul extern, el a recunoscut dreptul algerienilor la independenta, Alegria declarandu-se stat independent in martie. Dupa alegerea sa a doua oara, in 1965, de Gaulle a pus problema iesirii Frantei din organizatia militara a blocului NATO, luand aceasta decizie in februarie 1966. in conceptia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea vestica, ci se intindea "de la Atlantic pana la Urali", pledand astfel pentru revizuirea atitudinii fata de U.R.S.S. si alte state socialiste. in privinta Comunitatii Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii si admiterii Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei si Norvegiei. in aprilie 1969, de Gaulle si-a dat demisia. S-a stins din viata la 9 noiembrie 1970, la varsta de 80 de ani. Alegerile prezidentiale din iunie 1969 au fost castigate de fostul priemier, Georges Pompidou, care a afirmat ca va promova o politica de edificare a unei societati moderne. in domeniul extern a urmat in linii mari cursul elaborat de de Gaulle. in relatiile cu S.U.A. a promovat o politica de apropiere si imbunatatire a relatiilor, dar a refuzat de a intra in NATO. Dupa decesul subit a lui Pompidou in aprilie 1974, noul presedinte a devenit Valery Giscard d`Estaing. Programul lui prevedea reforme sociale in spiritul liberalismului. in domeniul extern s-a mentinut pe pozitiile lui de Gaulle, promovand o politica de sine statatoare. Si-a asumat rolul de aparator al intereselor europene, Valery Giscard d`Estaing, renovand ideile "europenismului" si a "corectand" politica de integrare a Frantei in Comunitatea Europeana. Alegerile prezidentiale din primavara anului 1981 au fost castigate de liderul Partidului Socialist Francez, Francois Mitterand, care a reusit sa fie ales in calitate de presedinte si, la urmatorul scrutin, din mai 1988. Alegerile pentru Adunarea Nationala din 1986 au fost castigate de fortele de dreapta - Adunarea pentru Republica, condusa de Jacques Chirac si Uniunea Franceza pentru Democratie, liderul careia era Valery Giscard d`Estaing. Noul guvern a fost format de Jacques Chirac. Francois Mitterand dizolva in 1988 Adunarea Nationala si convoaca alegeri, soldate cu victoria socialistilor. Acestia si-au propus un program guvernamental menit sa amelioreze situatia financiara, dar rezultatele au fost modeste. Pe plan european, Franta a dat dovada de mai multa initiativa. in 1990 Mitterand s-a pronuntat pentru crearea unei Confederatii a tuturor statelor europene. in ianuarie 1992, Franta a propus partenerilor din C.E.E. elaborarea unui program comun al doctrinei europene nucleare. Presedintele francez s-a pronuntat pentru ratificarea Tratatului de la Maastricht, referendumul fiind organizat in Franta la 20 septembrie 1992. 9. Evolutia tarile din Europa Centrala si de Sud-Est in perioada postbelica (1945-1989) Obiective - De a elucida cauzele ce au dus la instaurarea regimurilor "democratiei populare" in tarile Europei Centrale si de Sud-Est dupa cel de-al doilea razboi mondial. - De a urmari rolul Armate Sovietice in extinderea sferei de influente sovietice si impunerea unor guverne loiale Moscovei. - Formarea deprinderilor de analiza comparata a unui eveniment sau stare de fapt in tarile "democratiei populare" - De a urmari trasaturile generale si particularitatile evolutiei postbelice a tarilor din Centrul si Estul Europei si impactul schimbarilor la nivelul conducerii sovietice asupra acestor regimuri. Introducere tarile Europei rasaritene au urmat un traiect deosebit, marcat de prezenta pe teritoriul lor a trupelor Armatei Sovietice care au contribuit substantial la impunerea regimurilor << democratiei populare >>. Uniunea Sovietica a urmarit exportul modelului sovietic in tarile care au intrat in sfera sa de influenta, utilizand in acest proiect potentialul fortelor de stanga, in special marionetele sale - partidele comuniste, finantate substantial in perioada anterioara prin intermediul Kominternului. tarile rasaritene au fost izolate de restul continentului european prin << Cortina de fier >>, anuntata de Churchill in 1946, fara a fi consultate in prealabil. Democratiile occidentale au manifestat fata de Uniunea Sovietica si tarile din sfera sa de influenta o politica de conciliere, similara cu atitudinea din perioada interbelica fata de Germania. Astfel, popoarele din aceasta zona au fost obligate sa accepte modele de export, iar orice revolta sau disidenta era aspru inabusita cu ajutorul trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei) sau ale fortelor Tratatului de la Varsovia ( Primavara de la Praga). Impunerea modelului socialist-stalinist in statele din Europa. Evolutia politica a tarilor din Eiropa Centrala si de Sud-Est dupa terminarea razboiului a fost marcata de impartirea sferelor de influenta intre Marile Puteri in perioada razboiului si in timpul conferintelor interaliate. "Acordul de procentaj", pe de o parte, precum si imaginea deformata a U.R.S.S. in calitate de stat invingator, pe de alta parte, au creat o atmosfera defavorabila tarilor eliberate de Armata Rosie. Alexander Dubcek mentiona ca "in 1945, impresia ce domina asupra generatiei mele era aceasta: spectacolul unei puteri sovietice strivitoare. Capacitatea de a se ridica dupa dezastrele initiale si de a riposta cu forta era o dovada evidenta si de netagaduit". U.R.S.S. era preocupata de "recuperarea" teritoriilor sale mai vechi. in acest sens, a urmarit respectarea prevederilor protocolului aditional secret din 23 august 1939, ce s-a regasit in textele Tratatelor de pace, care confirmau frontiera din 1 ianuarie 1941. De asemenea, Stalin urmarea crearea unei zone de securitate pentru a proteja hotarele U.R.S.S. in momentul expansiunii sale de dupa razboi Stalin cu siguranta nu a uitat ca occidentalii nu au incercat niciodata sa se opuna cu adevarat oportunitatilor sale de cucerire. El a reusit sa foloseasca cu succes diplomatia, forta si viclenia pentru realizarea obiectivelor sale prioritare. incepand cu anul 1940 opinia publica a asistat la aplicarea celor mai aprige tehnici de manipulare si dezinformare care, cinci ani mai tarziu, au impins tarile Europei de Est in zona sovietica: crearea de guverne de coalitie; preponderenta impusa a partidului comunist; alegeri in diete si parlamente a candidaturilor impuse de comunisti. Primele contacte diplomatice au loc in timpul razboiului: in decembrie 1943 a fost semnat un tratat de prietenie si alianta cu Cehoslovacia, astfel aceasta tara este prima care cade in viitoarea zona de influenta sovietica. La 11 aprilie 1945 un tratat similar a fost semnat cu Iugoslavia iar la 21 aprilie cu Polonia. Tratativele diplomatice erau insotie in paralel de tot felul de actiuni: pregatirea cadrelor din randul "kominternistilor" la Moscova, unde se aflau o multime de cetateni straini, originari din aceste tari. Un rol important in realizarea obiectivelor propuse trebuia sa-l joace Armata Rosie, care, prin inaintarea in Europa Centrala si in Balcani, devenise omniprezenta. Astfel, prin dreptul de cuceritor Uniunea Sovietica detinea controlul asupra Romaniei, Bulgariei, Ungariei, ca si asupra unor parti ale Austriei si Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei. Armata Rosie a avut un comportament totalitar in aceasta zona, intervenind direct in treburile interne: cazul lui A.Vasinski in Romania, a lui K.Vorosilov in Ungaria. Impunerea modelului socialist-stalinist in statele din Europa Centrala si de Sud-Est s-a facut in cateva etape, dupa cum urmeaza: etapa precomunizarii, 1944-1945, cand au fost create "guverne de uniune nationala", provenite din "fronturi" : in Romania - Frontul democratic, format din comunisti, social-democrati si taranisti ; in Ungaria -Szeged - Frontul national de independenta, alcatuit din micii proprietari, national-taranistii, socialisti si comunisti ; in Bulgaria - Frontul patriei, format din taranisti, comunisti si socialisti ; in Cehoslovacia - Frontul national, format din membrii partidului popular, social-democrat, social-nationalist, si partidul comunist ceh si slovac. in Polonia se impune guvernul format din 21 de membri, dintre care 17 erau de la Comitetul din Lublin. in zona de ocupatie sovietica din Germania, la 14 iunie 1945, se creaza un Front unit al organizatiilor antifasciste. Comunistii reusesc astfel sa patrunda in toate sferele importante, controland sectoarele cheie - armata, justitia, afacerile interne. Armata in aceste tari era organizata dupa modelul sovietic. Dominand fara probleme administratia, armata si justitia, comunistii au continuat procesul de "curatare" a acestor domenii de asa-numitii "dusmani de clasa", inceput de Armata Rosie. in Bulgaria, in timpul acestui proces, au fost arestati in jur de 12 000 de oameni, dintre care 4 000 au fost executati; in Ungaria, Romania, de semenea, are loc o epurare masiva a celor declarati "dusmani" de catre comunisti. Dupa precomunizare urmeaza etapa desavarsirii ocupatiei sovietice-comuniste si instaurarea regimurilor "democratiei populare", 1946-1948. in acesti ani, continua eliminarea elitei societatii civile, sunt interzise partidele politice si eliminati conducatorii lor. Partidele comuniste au jucat rolul de "cal troian" in procesul de comunizare, indeplinidu-si cu succes misiunea: comunistii, sprijiniti de Moscova, s-au straduit sa "castige" alegerile prin orice mijloace: au creat o atmosfera apasatoare, au destabilizat opozitia prin presiuni etc. in 1947 pentru a coordona activitatea partidelor comuniste a fost creata o noua organizatie internationala, Kominform. in anul 1947, in urma alegerilor din ianuarie in Polonia au fost alesi un presedinte si prim-ministru comunist; in Bulgaria a fost desfiintata opozitia politica; in Romania, lichidata monarhia; in Cehoslovacia, dupa o perioada de democratie relativa, in urma loviturii de la Praga din 1947, a fost adoptata o Constitutie de tip sovietic. Blocada Berlinului in perioada iunie 1948-mai 1949 va duce la crearea in zona de ocupatie sovietica a Republici Democrate Germane, condusa de comunisti. Urmeaza o serie de experimente sociale: nationalizarea mijloacelor de productie; colectivizarea agriculturii; "revolutia culturala" dupa modelul sovietic. in domeniul economic incepe procesul industrializarii fortate, pe prim plan situandu-se industria grea: sunt construite uzine care nu-si justificau capacitatea si nu dispuneau de materiile prime pentru a functiona. in sectorul agrar, dupa modelul sovietic, incepe din anul colectivizarea fortata. in ianuarie 1949 a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), alcatuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria, U.R.S.S.. in aprilie 1949 in CAER a intrat Albania, in 1951 R.D.G. Scopul acestei organizatii era de a tine sub controlul sovietic economia tarilor est-europene. Evenimentele din Ungaria -1956 Comunizarea a generat in tarile Europei de Est diverse acte de rezistenta, in unele tari chiar de rezistenta armata, cum a fost cazul Ungariei in 1956. in contextul procesului de destalinizare, declansat de discursul lui Nichita Hrusciov in februarie 1956, pozitia dictatorului comunist-stalinist al Ungariei, Matyas Rakosi, unul dintre cei mai detestati lideri ai blocului rasaritean - a devenit din ce in ce mai precara. in iulie 1956, presat de conducerea de la Kremlin, el a demisionat. Succesorul lui a fost Erno Gero, care avea conceptii asemanatoare, dar a permis unele liberalizari ale societatii. Imre Nagy, fost premier si dusman a lui Rakosi, a fost reprimit in randurile partidului. Noile schimbari au generat un val de sperante de libertate. Printre cererile expuse in cadrul unui miting erau si unele referitoare la retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Actiunile maselor se intetesc, participantii pledau pentru libertate si democratizarea societatii. Nagy, numit premier, avea sarcina de a stopa valul protestelor. Gero a cerut ajutor Uniunii Sovietice pentru a reinstaura ordinea in tara. Societatea civila a solicitat sprijin Consiliului de Securitate a ONU dar a fost refuzata. Liderul jugoslav, Tito, la randul sau, ii indemna pe unguri sa puna capat revoltelor, sa nu compromita socialismul. Toate acestea demonstreaza lipsa solidaritatatii si a sprijinului din exterior pentru "revolutionarii" unguri. La Budapesta, in seara zilei de 22 octombrie 1956, a inceput rascoala anticomunista, declansata de studenti, care au cerut schimbarea conducerii partidului, alegeri pe baza de pluripartidism, relatii de egalitate cu U.R.S.S. etc. Liderii comunisti au cerut ajutor U.R.S.S.. Au intervinit fortele Armatei Sovietice, care inabusa in sange revolutia anticomunista (circa 20 000 de victime). La 4 noiembrie au inceput negocieri sovieto-ungare, sovieticii urmarind reprimarea "contrarevolutiei". Janos Kadar, refugiat pe teritoriul sovietic, a declarat ca a alcatuit un nou guvern. Imre Nagy a fost nevoit sa se refugieze la ambasada iugoslava din Budapesta, apoi in Romania. La insistenta sovieticilor, a fost extradat noii conduceri de la Budapesta, unde a fost executat in 1958. Peste 200 000 de unguri reusesc sa paraseasca tara. Noua conducere a Ungariei dupa o perioada dogmatica, coordonata de Moscova, a reusit la inceputul anilor `60 sa promoveze o politica liberala in economie. Astfel, Janos Kadar a reusit sa transforme Ungaria in anii `70-`80 in cel mai liberal stat al sistemului socialist. La mijlocul anilor `80 el incepe sa se opuna procesului reformator, fapt ce a dus la demiterea si inlocuirea lui din functia de conducere a partidului in mai 1988. Primavara de la Praga -1968 in ianuarie 1968, in fruntea Partidului Comunist din Cehoslovacia ajunge Alexander Dubcec, reprezentant al aripei reformatoare. El declara ca va promova reforme in societate si ca construi un "socialism cu fata uman". in cursul procesului reformator, declansat de Dubcek, cunoscut drept "Primavara de la Praga", a fost anulata cenzura, sau aparut noi formatiuni politice si obstesti, si-au reluat activitatea Partidul Social-Democrat. in aprilie 1968, conducerea partidului a aprobat un "Program de activitate" ce prevedea trecerea Cehoslovaciei la un nou model de socialism. A fost respinsa teza referitoare la rolul conducator al partidului, se preconiza schimbarea rolului organelor securitatii de stat. Toate aceste initiative au deranjat conducerea de la Kremlin, precum si a unor lideri comunisti din tarile est-europene, care si-au exprimat dezacordul fata de noile tendinte ale Cehoslovaciei. Trupele armate a cinci state membre a Tratatului de la Varsovia - Bulgaria, Ungaria, R.D.G., Polonia si U.R.S.S.- au intrat pe teritoriul cehoslovac la 21 august 1968. A.Dubcek a fost arestat impreuna cu alti lideri reformatori. Presedintele Cehoslovaciei, L. Svoboda, a condamnat acest act de incalcarea flagranta a dreptului international, refuzand sa formeze un nou guvern. Interventia sovieticilor si a tarilor satelite a fost condamnata de comunitatea internationala, fapt ce a contribuit la initierea unor convorbiri cu A.Dubcek, fiind semnat un acord cu privire la reglementarea situatiei din tara. Trupele sovietice au ramas in continuarea pe teritoriul Cehoslovaciei, dar cele ale satelitilor s-au retras. Adversarii reformelor au trecut la ofensiva. Aceasta interventie a fost justificata mai tarziu de catre Leonid Brejnev, care a declarat ca "Uniunea Sovietica are datoria sa intervina, fara sa tina cont de fortele nationale, oriunde socialismul este amenintat de o miscare de restaurare a capitalismului". Doctrina expusa a fost catalogata in Vest drept Doctrina Brejnev. in Cehoslovacia, chiar daca "Primavara de la Praga" a fost reprimata de trupele sovietice, s-a manifestat in anii 70 o opozitie grupata in jurul "Cartei 77", care va juca un rol important in timpul "revolutiei de catifea" din 1989. Manifestatii de protest, deseori soldate cu ciocniri sangeroase cu fortele de ordine, au avut loc si in Polonia (1956, 1970, 1980). Miscarea protestatara a contribuit la formarea unui Sindicat liber in Polonia in 1980, Solidaritatea, care s-a situat in fruntea luptei anticomuniste din aceasta tara. 10. Evolutia U.R.S.S. in perioda 1945-1985 Obiective - De a prezenta consecintele celui de-al doilea razboi mondial pentru Uniunea Sovietica. - De a elicida cauzele ce a dus la inceputul dezghetului ideologic in Uniunea Sovietica dupa moartea lui Stalin - Analiza principalelor transformari ce s-au produs in URSS in perioada lui Hrusciov si Brejnev - De a urmari impactul politicii interne promovate de liderii sovietici asupra politicii externe sovietice Cuvinte-cheie: cultul lui Stalin; Dosarul Leningrad; Dosarul medicilor, N.Hrusciov; raportul secret; destindere; criza Berlinului; L.Brejnev ; nomenclatura; stagnare; invazia Afganistanului; Introducere Consecintele celui de-al doilea razboi mondial au fost dramatice pentru Uniunea Sovietica. tara era devastata, mii de localitati distruse. Economia a avut de suferit enorm, fiind scoase din functiune mii de intreprinderi si distruse caile de cale ferata. Pierderile materiale suferite de Uniunea Sovietica s-au ridicat la 679 mlrd. de ruble. Dar, odata cu terminarea conflagratiei, sunt luate masuri pentru a trece economia la productie pasnica. inca din timpul razboiului, Uniunea Sovietica a practicat o politica de jaf in teritoriile ocupate, urmarind sa-si ia revansa pentru pierderile suferite. Astfel, statele ce au intrat in sfera de influenta sovietica au platit un tribut important "eliberatorilor". Aceasta "contributie" a ajutat la refacerea economiei sovietice. De altfel, conducerea de la Kremlin era mai mult preocupata de consolidarea pozitiei internationale decat de satisfacerea nevoilor populatiei. in timpul razboiului s-a consolidat cultul lui Stalin, care era de cele mai multe ori identificat cu victoriile Armatei Rosii. Astfel, treptat, s-a impus linia partidului bolsevic, conform careia U.R.S.S. a obtinut victoria datorita << geniului militar si conducerii eroice a tovarasului Stalin >>. Astfel, aceasta politica contribuie la consolidarea regimului puterii personale ale lui I.V. Stalin dupa razboi. Victime ale aparatului represiv devin fostii prizonieri de razboi, considerati drept << tradatori >>, unele minoritati nationale, acuzate de << colaborationism >> cu germanii. Toti cei suspectati de tradare, colaborationism erau arestati si trimisi in lagare. Unele popoare din Caucazul de Nord, tatarii din Crimeia au fost deportati in Siberia si Asia Mijlocie din acelasi motiv. Revenirea la practicile anterioare. Dosarul "Leningrad". Regimul stalinist viza si alte categorii, de exemplu intelectualii. in anul 1946 a inceput ofensiva asupra scriitorilor, acuzati in dosarul "Leningrad". Liderul bolsevic, Andrei Jdanov, unul dintre posibilii succesori ai lui Stalin in acel moment, a fost initiatorul si animatorul acestei campanii. in viziunea lui, literatii din Leningrad s-au abatut de la cerintele realismului socialist, si, a supus criticii mai multe opere literare. Astfel, scriitorul Mihail Zoscenko, poetesa Ana Ahmatova au fost exclusi din Uniunea Scriitorilor. Scopul ofensivei lui Jdanov era de a supune intelectualitatea, de a o pune in serviciul statului totalitar. Au fost atacati apoi regizorii, compozitorii care nu "respectau" politica partidului. Urmatoarea campanie a aparatului represiv a fost indreptata impotriva evreilor. in timpul razboiului, Stalin s-a folosit de serviciile Comitetului Evreesc Antifascist, care asigura sustinerea internationala a U.R.S.S. din partea SUA. Dupa razboi, insa, evreii devin tinta atacurilor, fiind invinuiti de "activitate daunatoare". Campania antisemita a contribuit la dizolvarea Comitetului susamintit, iar presedintele lui, Solomon Losovski, a fost arestat si impuscat. Printre cei arestati a fost si sotia lui V.Molotov, unul dintre apropiatii lui Stalin, care era evreica, fiind trimisa in lagar. in anul 1948 a murit A. Jdanov, fiind inventat complotul medicilor-evrei, banuiti de tradare. Campania a atins apogeul in ultimul an de viata a lui Stalin, 1952, cand mai multi medici au fost arestati, torturati si condamnati. Stalin aprobase chiar un plan de deportare in masa a evreilor in Birobidjan, la inceputul anului 1953, dar moartea sa, la 5 martie 1953, a pus capat acestor intentii si a multor altor care existau in planurile "despotului" de la Kremlin. Ascensiunea la putere a lui Nichita Nrusciov. inceputul "Dezghetului". Destinderea Dupa moartea lui Stalin, la fel ca si dupa moartea lui Lenin, incepe o adevarata lupta pentru putere, nefiind desemnat un candidat oficial. Dintre cei care sperau sa ajunga in fruntea statului sovietic cel mai abil s-a dovedit a fi Nichita Hrusciov, care este ales prim-secretar al P.C.U.S. in septembrie 1953. Represiunile inceteaza, incepe o perioada de liberalizare a regimului totalitar. Un rol important l-a avut Congresul al XX-lea al partidului comunist din februarie 1956, in cadrul caruia, Nichita Hrusciov a prezentat, intr-un cadru inchis, un raport in care critica "cultul personalitatii lui Stalin". Raportul prezenta in linii mari dimensiunile atrocitatilor comise de Stalin si de echipa sa. Noul lider comunist, impreuna cu echipa sa, a promovat unele reforme in domeniul administratiei, economiei, culturii. Perioada hrusciovista este cunoscuta drept "perioada de dezghet" in viata spirituala. Desi sistemul administrativ nu a cedat definitiv, au fost inregistrate importante realizari in mai multe domenii ale culturii: au aparut noi publicatii, lucrari care incercau sa spuna adevarul despre societatea sovietica. Nichita Hrusciov a fost un personaj controversat. Pe de o parte, a contribuit la declansarea criticii regimului stalinist, a scos la iveala unele fapte din acea perioada, pe de alta parte, a ramas produsul sistemului, el insusi fiind de multe ori autorul unor decizii specifice regimului. A comis o serie de greseli atat in politica interna cat si cea externa, cum a fost si cazul crizei rachetelor din Cuba. Perioada de dezghet s-a caracterizat si printr-un progres impresionant al stiintei: lansarea primului satelit artificial (1957), a primei nave spatiale cu un cosmonaut la bord, Iurii Gagarin (12 aprilie 1961). inlaturarea lui Hrusciov si ascensiunea lui Leonid Brejnev. Epoca stagnarii in octombrie 1964, Hrusciov a fost inlaturat din functie de o echipa in frunte cu Leonid Brejnev, alcatuita dintre cei care se nu erau de acord cu ritmul reformelor, unui chiar erau impotriva lor. Astfel, epoca reformelor economice initiate de Hrusciov, a fost urmata de asa-numita epoca stagnarii, termen atribuit de Mihail Gorbaciov, perioadei brejneviste. Aceasta perioada, care a durat aproape 20 de ani, a inregistrat rezultate dezastruoase in diverse domenii: economie supracentralizata, neeficace, costisitoare, intarirea sistemului administrativ de comanda, cresterea aparatului birocratic (la mijlocul anilor 80 era alcatuit din 18,5 mln de oameni). in perioada lui Brejnev se creaza conditii favorabile pentru dezvoltarea crimei organizate, de multe ori tolerata si sprijinita de nomenclatura, casta privilegiata a societatii sovietice. Au fost ignorate nevoile sociale ale cetatenilor, fapt ce a contribuit la scaderea nivelului de trai al populatiei, indoctrinata cu lozinci si sloganuri enuntate de conducerea comunista, promisiuni de cele mai multe ori irealizabile. Au fost interzise orice manifestare de nesupunere, pe de o parte, se dezvolta fenomenul disidentilor, pe de alta parte, se practica pe larg asa-numitul "proces de reeducare" a celor ce se opuneau regimului. in domeniul politicii externe, incepand din anul 1968, se manifesta asa-numita Doctrina Brejnev - << dreptul >> URSS de a interveni in orice moment acolo unde era << amenintat >> socialismul, ceea ce s-a produs in cazul Cehoslovaciei in 1968, in Afganistan in 1979. Politica externa sovietica in anii `70, inceputul anilor `80 s-a dovedit a fi de multe ori ineficienta, necompetenta, ea devenise sfera de activitate a nomenclaturii, promovarea ei se facea in interesele castei nu a statului. Interventia trupelor sovietice in Afganistan a contribuit si mai mult la reducerea prestigiului Uniunii Sovieice in plan international. Pe de alta parte, Uniunea Sovietica s-a lasat antrenata intr-o cursa a inarmarilor fara precedent in istorie, care si-a pus amprenta asupra politicii interne, ceea mai mare parte a economiei fiind subordonata domeniului militar. Cu o economie care stagna era dificil sa faci fata ritmurilor impuse de statele occidentale, mai ales din cauza nivelului scazut al tehnologiei, caracterului extensiv al industriei. De asemenea, in Uniunea Sovietica in perioada stagnarii, existau numeroase probleme nationale, tinute intr-o stare latenta care vor exploada in viitorul apropiat. La inceputul anilor `80, economia, intreaga societate sovietica se afla in pragul unui colaps, care mai tarziu va contribui la destramarea statului sovietic. Dupa decesul lui Leonid Brejnev, survenit la 10 noiembrie 1982, in functia de secretar general al P.C.U.S. a fost ales Iurii Andropov, fost sef al K.G.B.-ului. Constient de necesitatea reformarii sistemului, el a incercat sa realizeze unele reforme, dar n-a reusit sa le duca pana la capat, decedand la 9 februarie 1984. Andropov a fost cel ce a sprijinit ascensiunea lui Mihail Gorbaciov, ce avea sa devina, la 11 martie 1985, secretar general al P.C.U.S., dupa decesul altui reprezentant al gerontocratiei, Konstantin Cernenko. 11. Dezintegrarea U.R.S.S. Obiective - Examinarea cauzelor ce au dus la lansarea politicii reformatoare de catre M.Gorbaciov. - De a urmari impactul procesului reformator asupra politicii externe si a relatiilor internationale - Elucidarea aspectelor negative care au influentat procesul reformator. - De a cerceta cauzele ce au dus la dezintegrarea URSS. Cuvinte-cheie : Mihail Gorbaciov, perestroika, glasnosti ; problema nationala ; Eduard Sevarnadze ; politica externa, fortele conservatoare ; puciul din august ; dezintegrarea URSS, CSI. URSS in anii 1985-1991. Politica reformatoare a lui M.S.Gorbaciov - "perestroika" si "glasnosti" La 11 martie 1985, la Moscova se instaleaza o noua conducere, animata de idei reformatoare, sub egida lui Mihail Gorbaciov. La plenara din aprilie 1985 a Comitetului Central a P.C.U.S., Mihail Gorbaciov a prezentat principiile politicii pe care intentiona sa o realizeze in Uniunea Sovietica. Politica promovata de noua conducere s-a numit restructurare sau perestroika. in viziunea lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la "teoria leninista" si avea nevoie de o o restructurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate in domeniul politic, economic si social. Obiectivul restructurarii era demolarea consecintelor epocii "stagnarii"- epoca brejnevista -, pe care le mostenise, la randul sau din perioada stalinista. O componenta importanta a politicii de restructurare a fost transparenta sau libertatea presei si lichidarea cenzurii (glasnosti-ul) care au permis elucidarea problemelor blocate sau nerezolvate timp de decenii (in deosebi cele nationale). Mihail Gorbaciov, impreuna cu echipa sa, a realizat unele reforme menite sa revigoreze economia si societatea. La Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S., desfasurat intre 25 februarie si 6 martie 1986, Mihail Gorbaciov a prezentat principale teze ale pozitiei sale, atacand << epoca Brejnev", denumita "era stagnarii", condamnand razboiul din Afganistan, care era o "rana sangerinda" a U.R.S.S., propunand restructurarea sistemului pe calea reformelor, ce trebuiau realizate de sus in jos. Cadrul institutional s-a dovedit insa incapabil sa reziste frustrarilor acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorita costurilor reformei insesi. Deosebit de virulente au fost problemele nationale - problema enclavei armene din Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tatarilor din Crimeea, relatiile dintre populatia majoritara a republicilor unionale si minoritati, esecurile politicii de rusificare. Statele Baltice au fost primele care si-au revendicat independenta. in 1989-1991 Uniunea Sovietica a fost cuprinsa de o criza profunda. Remarcabile au fost rezultatele perestroikaii in domeniul politicii externe. La 2 iulie 1985, in postul de ministru de externe a fost numit Eduard Sevarnadze, in locul lui Andrei Gromiko. impreuna cu Mihail Gorbaciov au reusit sa revolutioneze practic politica externa sovietica, beneficiind de un imens capital de simpatie in intreaga lume. Gorbaciov a initiat o noua gandire politica, bazata pe cateva componente: politica externa nu mai trebuia gandita si condusa prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele doua puteri, URSS si SUA era neproductiva iar puterea militara nu garanta automat securitatea; statul sovietic trebuia sa-si revizuiasca obiectivele in domeniul politicii externe. intre 19 si 21 noiembrie 1985 avea loc prima intalnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan, presedintele SUA. in perioada 7-10 decembrie 1987, se desfasoara prima vizita a lui Gorbaciov in Statele Unite, ce s-a transformat intr-un imens succes personal al liderului reformist. Asumandu-si cele convenite in discutiile cu Reagan, Gorbaciov va semna la 14 aprilie 1989 documentele ce puneau capat razboiului din Afganistan, iar la 15 februarie 1989, ultimele trupe sovietice parasesc aceasta tara. Gorbaciov a contribuit la normalizarea relatiilor cu China, dupa vizita efectuata la Beijing intre 15 si 19 mai 1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov intr-un discurs tinut la Consiliul Europei de la Strasbourg, afirma ca Uniunea Sovietica nu se va opune reformelor din Europa de Est. Semnalul dat la Strasbourg a fost receptat si in statele estice, nu numai in mediile apusene. in toamna anului `89, intreg << lagarul socialist >> a fost afectat de un val de schimbari. La 7 octombrie 1989, in timpul vizitei in Germania, la Berlin, Gorbaciov avea sa declare "viata ii pedepseste pe cei care raman in urma". Efectul a fost schimbarea lui Erich Honecher cu Egon Krenz, la 18 octombrie. La 9 noiembrie 1989, a fost daramat Zidul Berlinului, moment care a fost perceput ca un preludiu al inlaturarii comunismului in Europa. La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc intalnirea dintre Mihail Gorbaciov si George Bush, la care liderul sovietic a declarat ca nu va folosi forta pentru mentinerea regimurilor comuniste din Europa estica. O semnificatie aparte a avut caderea regimului lui Nicolae Ceausescu, la 22 decembrie 1989 si executarea dictatorului. Problema unificarii Germaniei a fost un test decesiv al noului raport de forte si al faptului ca razboiul rece se sfarsise. La 8 februarie 1990 secretarul de stat, James Baker, vizita Moscova si propunea negocieri pentru unificarea Germaniei in formula "doi plus patru", adica cele doua Germanii, Statele Unite, Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Franta. La 12 septembrie, la Moscova a fost semnat tratatul care consfintea reunificarea pe cale pasnica a Germaniei. Ceremonia oficiala s-a desfasurat la 3 octombrie la Berlin. La 31 martie 1991, a fost dizolvat oficial Tratatul de la Varsovia. Puciul din august 1991 si dezintegrarea U.R.S.S. Valul schimbarilor a afectat intregul spatiu sovietic. Sfarsitul Uniunii Sovietice va fi unul dramatic. La 21 august 1991, la Moscova, un grup de conservatori ce se opuneau procesului reformelor, au realizat un "puci" pentru al inlatura pe Gorbaciov, care insa a esuat. "Puciul" a intarit pozitia lui Boris Eltin, presedintele Republicii Sovietice Federative Ruse, in calitate de lider al fortelor reformatoare, si a subrezit pozitia lui Gorbaciov. Demersurile disperate ale lui Gorbaciov de a transforma Uniunea Sovietica in Uniunea Statelor Suverane, de a organiza noi alegeri, pentru a salva puterea centrului s-au soldat cu un esec. Republicile unionale si-au declarat independenta dupa august 1991. La 8 decembrie 1991, langa Minsk, presedintii Rusiei, Ucrainei si Bielorusiei au declarat dizolvarea Uniunii Sovietice si formarea Comunitatii Statelor Independente (C.S.I.). Ulterior, la 21-22 decembrie, la Alma-Ata, 11 reprezentanti ai fostelor republici unionale sovietice aderau la C.S.I. La intalnire n-au participat reprezentantii Estoniei, Letoniei, Lituaniei si Georgiei, care pledau pentru independenta. in aceste conditii, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov va demisiona din postul de presedinte al unui stat care de facto nu mai exista. Uniunea Sovietica si-a incetat oficial existenta la 31 decembrie 1991, la 69 de ani de la constituire. 12. Schimbarea regimurilor politice si transformarile economice din statele Europei de Rasarit (1989-1991) Declansarea, dupa 1987, de catre Mihail Gorbaciov a unui proces complex de restructurare a regimului comunist din U.R.S.S. a marcat inceputul unor transformari radicale in interiorul societatilor din acest spatiu. Polonia Polonia a fost prima tara unde s-a infaptuit o revolutie anticomunista. in anii `80, tara este cuprinsa de o lunga criza sociala care era de fapt un conflict intre putere si clasa muncitoare. in vara anului 1980, santierile navale din Gdansk sunt cuprinse de un val de greve. A fost infiintat primul sindicat liber Solidaritatea (Solidarnosti) in frunte cu liderul Lech Walesa. Guvernul, pentru a mentine controlul asupra situatiei din tara, a introdus in decembrie 1981 starea exceptionala. in functia de prim-ministru a fost numit generalul Woljceich Jaruzelski. Sunt realizate o serie de reforme economice care prevedeau trecerea intreprinderilor la autonomie, autoconducere si autofinantare. SUA si alte state occidentale declanseza o blocada economica Poloniei. Perioada 1986-1989 este caracterizata de stagnarea economiei, cresterea deficitului bugetar, cresterea inflatiei. Alegerile parlamentare din iunie 1989 au demonstrat slabirea pozitiei partidului comunist. in august 1989 a fost format guvernul in frunte cu Tadeusz Mazowiecki, membru al sindicatului Solidaritatea. Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vietii poltice de partidul comunist a incetat. Guvernul a propus un program de restructurare a economiei, orientat spre economia de piata, numit "terapia de soc". A fost inlaturat controlul asupra preturilor, a inceput privatizarea proprietatii statului, au fost premise investitiile straine. Treptat s-a stabilizat piata. in anii 1991-1992 SUA au renuntat la 70 % din datoria externa a Poloniei iar Clubul de la Paris la 50 % si R.F.G. la 50 %. in decembrie 1990, W. Jaruzelsky a demisionat, presedinte fiind ales Lech Walesa. in urmatorii ani, in Polonia este promovata o politica de modernizare a agriculturii, continua privatizarea sectorului de stat, sunt luate unele masuri pentru a limita influenta straina in domeniul economic. in paralel, apar si unele dificultati: scaderea nivelului de trai; creste numarul somerilor (1992 - 2 milioane), se resimte lipsa programelor sociale. Ungaria Ungaria a fost cuprinsa la sfarsitul anilor `80 de o profunda criza economica. Conducerea tarii era preocupata de cautarea cailor de iesire din criza. in aceste conditii s-a consolidat poztia opozitiei care isi intensifica critica la adresa conducerii tarii. Opozitia se pronunta pentru revizuirea aprecierii evenimentelor din anul 1956 din Ungaria. Unii membri ai Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (P.M.S.U.), de sorginte marxist-leninista, au inceput sa paraseasca partidul. in februarie 1989, P.M.S.U. a renuntat la monopolul asupra puterii, iar in octombrie are loc ultimul Congres. Pentru a ramane in viata politica, partidul si-a schimbat denumirea in Partidul Socialist Ungar. in ianuarie 1990 in Ungaria existau deja circa 20 de partide politice. La 23 octombrie 1989 a fost schimbata denumirea tarii in Republica Ungaria. intre 23 martie si 4 aprilie 1990 au loc primele alegeri libere dupa anul 1945. Au invins reprezentantii a trei formatiuni politice - Alianta Democratilor Liberi, Forumul Democratic si P.S.U.. Cele mai multe voturi au fost obtinute de Forumul Democratic, care se pronunta pentru constituirea statului de drept, pentru autoconducere democratica, privatizare, trecerea la economia de piata. Liderul Forumului Democratic, Josef Antall, a fost numit in functia de prim-ministru. A fost constituit un guvern de coalitie. in august 1991 Arpad Gonsz a fots ales presedinte al Ungariei. Cehoslovacia In Cehoslovacia in anii 1988-1989 fortele anticomuniste au intetit critica la adresa regimului comunist. Opozitia era organizata in jurul grupului "Carta 77", care cerea comunistilor sa cedeze monopolul asupra puterii ;i sa permita alegeri democratice. in noiembrie 1989, la Praga are loc o demonstratie a studentilor. La initiativa membrilor "Cartei 77" a fost constituit Forumul studentesc. Data de 17 noiembrie 1989 a marcat inceputul "revolutiei de catifea", declansata de catre studenti, la care s-au alaturat si muncitorii. La sfarsitul lunii noiembrie 1989, Parlamentul Federal a inlaturat articolul din Constitutie ce consacra rolul conducator al partidului comunist. La 29 decembrie 1989 a fost ales in mod democratic in calitate de presedinte cunoscutul dizident, Vaslav Havel, autorul "Cartei 77". La 20 aprilie 1990 a fost adoptata noua denumire a tarii Republica Federala Ceha si Slovaca. in continuare va lua amploare curentul de separare a celor doua republici. in Slovacia, care era mai slab dezvoltata din punct de vedere economic, in timpul alegerilor din iunie 1992 se creaza o Miscare pentru o Slovacie independenta. in iulie 1992 Consiliul National Slovac (Parlamentul) a adoptat o decizie cu privire la suveranitatea republicii. Decizia de separare a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993. Bulgaria In Bulgaria din 1954 pana in 1989 la conducerea tarii s-a aflat Todor Jivkov, primul secretar la C.C. al PCB. Criza economica si tensiunile entice au intensificat nemultumirea fata de regimul Jivkov, nu doar in cadrul societatii, ci si in cel al conducerii partidului comunist. in Bulgaria, la fel ca si in celelate tari ale blocului socialist, dupa 1987 s-a infiripat o miscare dizidenta. Mocova i-a sprijinit pe reformatorii din cadrul Partidului Comunist Bulgar, care au decis ca era necesara o schimbare si ca Todor Jivkov, care de 35 de ani se afla in fruntea partidului, trebuia sa renunte la prerogativele sale. La 10 noiembrie 1989, acesta a fost nevoit sa-si prezinte demisia din functia de secretar general al P.C.B. Initial, noul lider comunist bulgar, Petar Maldenov, s-a orientat spre o politica de restructurare de tip gorbaciovist, fara a repune in discutie soarta socialismului. Sub presiunea maselor, comunistii au fost obligati sa-si reformuleze pozitiile. La sfarsitul lui ianuarie 1990 Congresul extraordinar al P.C.B. a decis schimbarea denumirii partidului, care devine Socialist, precum si separarea functiilor de stat si de partid. Petar Mladenov a devenit sef de stat, iar Andrei Lukanov, premier. In iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare care au demonstrat polarizarea electoratului. Opozitia era raliata in jurul Uniunii Fortelor Democratice (U.F.D.), o organizatie cadru constituita din miscari si asociatii fidele pluralismului si democratiei. Alegerile parlamentare au fost castigate de Partidul Socialist, care obtine 52,7 % din voturi, fata de 36,2 % ale opozitiei. Reprezentantii U.F.D. si o parte din populatie au respins rezultatele alegerilor (desi erau recunoscute de observatorii straini), declansand o greva generala in Sofia. Presedintele Petar Maladenov este obligat sa-si prezinte demisia. Noul presedinte este desemnat in persoana liderului opozitiei, Jelio Jelev, primul sef de stat necomunist al Bulgariei, dupa abdicarea regelui Simeon al II-lea in 1946. La sfarsitul lunii decembrie 1990 a fost format primul guvern de coalitie, in frunte cu independentul Dimitar Popov. in componenta guvernului au intrat reprezentanti ai P.S.B., U.F.D., Uniunii Populare Agrariene, precum si cativa independenti. in vara anului 1991 are loc scindarea U.F.D. Speculatiile, greva parlamentara, scandalurile politice au izbutit, in plan secundar, sa curete si sa consolideze randurile U.F.D., care a reusit sa castige alegerile parlamentare din octombrie 1991. Acest scrutin a schimbat harta politica a Bulgariei postcomunista. Victoria la limita a opozitiei la alegerile parlamentare din octombrie 1991 reprezinta un punct de rascruce in istoria contemporana a Bulgariei. Fostii comunisti pierd majoritatea absoluta pe care au avut-o in Marea Adunare Nationala. in parlament U.F.D. dispunea de 110 locuri, din 240, de aceia s-a impus gasirea unei forme de colaborare cu reprezentantii partidului minoritatii turce - Miscarea pentru Drepturi si Libertate. Noul Guvern va fi condus de presedintele U.F.D., Filip Dimitrov. Au fost operate schimbari de personal in principalele institutii ale statului, precum Ministerul de Interne si cel de Externe. De asemenea, au fost adoptate o serie de legi prin care fostilor nomenclaturisti li se unterzicea, pe o anumita perioada, anumite drepturi civile. La trei luni dupa alegerile parlamentare au urmat cele prezidentiale, unde reprezentantul U.F.D., Jelio Jelev, a reusit sa castige prin balotaj, scrutinul prezidential si sa devina primul presedinte ales din istoria tarii. Iugoslavia Destramarea statului iugoslav are loc in perioada 1989-1992. in Iugoslavia schimbarea regimului politic s-a produs intr-un mod deosebit: dupa moartea lui Tito (1980), edificul construit de acesta s-a praubusit incetul cu incetul. S-au intensificat tensiunile intre nationalitati, iar conducerea centrala de la Belgrad nu a reusit sa gasesca solutii viabile pentru lichidarea crizei in care se afla societatea iugoslava. Deosebirile dintre republici s-au mentinut in continuare, fapt ce a contribuit la amplificarea nemultumirilor. Constitutia din 1974, pe care se intemeia sistemul politic iugoslav, ce presupunea solutionarea tuturor problemelor pe calea intelegerilor reciproce, nu reusea sa rezolve probleme cu care se confrunta federatia. Armistitiul a inceput sa se destrame in Kosovo, unde albanezii au reusit sa transforme regiunea intr-o republica autonoma in cadrul federatiei in 1980. Nemultumiri sunt inregistrate si in alte republici, populatia exprimandu-si dezacordul in privinta dominatiei sarbe in structurile puterii centrale si in armata. in februarie 1989, in regiunea Kosovo sunt aduse trupe pentru a suprima miscarea albanezilor, care pledau pentru respectarea drepturilor consfintite in Constitutie. Conducerea de la Belgrad a anunta preluarea responsabilitatilor referitoare la securitatea provinciei, iar la 26 iunie este suspendata adunarea din Kosovo, puterea fiind preluata de catre cea din Serbia. La 5 iulie 1989 este votata dizolvarea adunarii, noua constitutie sarba din septembrie 1989 confirmand incorporarea celor doua regiuni autonome - Kosovo si Vojvodina - in cadrul Serbiei. Albanezii au refuzat sa accepte legitimitatea acestei Constitutii. Amestecul Serbiei a declansat, pe de o parte, un val de nemultumiri fata de hegemonia sarba, pe de alta parte, a creat permizele unei confruntari dintre subiectele federatiei. in septembrie 1989, la Ljubljana, Adunarea Slovena a declarat suveranitatea republicii, proclamandu-si dreptul de a se separa de federatie, fapt ce implica un razboi economic intre Serbia si Slovenia. Anul 1990 este anul decesiv pentru destramarea unitatii statale a Iugoslaviei. Delegatia slovena se retrage de la Congresul Ligii comunistilor iugoslavi, nefiind acceptata propunerea lor privind independenta partidelor membre ale Ligii. Alegerile din decembrie 1990 din republicile componente ale Iugoslaviei reflecta intr-un fel situatia din tara. La Belgrad, alegerile au fost castigate de Slobodan Milosevici, un adept declarat al Serbiei Mari, lider al Partidului Socialist. El se opune accesului croatului Stipe Mesic la presedintia colectiva a Iugoslaviei in iunie 1991, fapt ce a contribuit la retragerea Sloveniei si Croatiei din componenta federatiei. La 25 iunie 1991, adunarile Croatiei si Sloveniei si-au declarat independenta deplina. Armata federala, singura forta care mai era capabila sa mentina unitatea federatiei, a intrat in actiune. Este atacata initial Slovenia, apoi Croatia, unde au loc lupte crancene, in jurul orasului Vukovar. Operatiunea se incheie prin semnarea unui armistitiu, care prevedea retragerea tuturor unitatilor armatei federale iugoslave din Slovenia pana la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992, independenta Sloveniei si Croatiei este recunoscuta de statele Uniunii Europene, la 22 mai cele doua tari sunt admise in ONU. Slovenia la 14 mai 1993 a fost admisa in Consiliul Europei. Croatia se confrunta, la randul ei, cu populatia sarba care pleda pentru independenta, fapt ce a dus la trimiterea de catre ONU a fortelor de mentinere a pacii. Problema refugiatilor din Bosnia si Hertegovina (croati si musulmani) si situatia creata de sarbi prin ocuparea unei treimi din teritoriul croat raman in continuare in centrul vietii politice. La referendumul din 19-20 iunie 1993, din autoproclamata "Republica Sarba a Crainei", populatia se pronunta pentru unirea acestei regiuni cu alte regiuni populate de sarbi din Bosnia si Hertegovina si din celelalte state sarbesti. Teritoriile administrate de sarbi sunt separate de 14 000 de militari ONU de restul Croatiei. Integrarea acestor teritorii se va realiza abia in 1998, in urma medierii negociate de ONU. in Bosnia si Hertegovina comunitatea musulmana se pronunta pentru o republica independenta, cea sarba pentru unirea teritoriilor cu Serbia, iar cea croata pentru alipirea la Croatia a regiunii cu populatie majoritara croata. Participantii la referendumul din 29 februarie si 1 martie 1992, boicotat de sarbi, se pronunta in favoarea unei Bosnii si Hertegovine independente (99,4 %). Parlamentul de la Sarajevo proclama la 3 martie 1992, in absenta reprezentantilor sarbi, independenta Republicii Bosnia si Hertegovina, recunoscuta la 6 aprilie 1992 de catre Uniunea Europeana si admisa la 22 mai 1992 in ONU. La randul lor, sarbii din Bosnia si Hertegovina proclama la 7 aprilie o republica independenta, iar populatia croata anunta, la 3 iulie 1992, crearea unui stat croat independent in Sud-Vest. in aprilie 1992, izbucneste un razboi civil ce va face in decurs de un an peste 50 000 morti, iar peste doua milioane de bosniaci sunt nevoiti sa parasesca vechile locuinte. Dintre fostele republici iugoslave, Bosnia si Hertegovina cunoaste dupa proclamarea independentei in 1992, cel mai dureros si mai tragic destin. Razboiul civil, care opune cele trei etnii, pustieste tara, determina masive deplasari de populatie si sute de mii de victime. incercarile ONU si ale Uniunii Europene de a prezenta un plan de pace general acceptat, crearea unui stat federal compus din trei republici autonome: sarba, musulmana, croata, esueaza. Acordul de pace negociat la Dayton, SUA, si parafat la 14 decembrie 1995 la Paris, incheie patru ani de sangeros razboi civil si pune bazele Republicii Bosnia si Hertegovina ca stat federal format din Federatia Bosniaco (Musulmana)-Croata (51 % din terit) si Republica Sarba (49 %). Macedonia, o alta republica din componenta statului federal, si-a proclamat suveranitatea la 25 ianuarie 1991. La 8 septembrie 1991 a fost organizat un referendum, boicotat de comunitatea sarba si albaneza, prin care populatia se pronunta pentru o Macedonie independenta. Republica Independenta Macedonia a fost proclamata oficial la 15 septembrie 1991, dar a intampinat greutati in calea recunoasterii noului statut, datorita opozitiei Greciei, care considera inadmisibil "uzurparea" numelui de Macedonia, ce ar apartine istoriei sale. La 8 aprilie 1993, Macedonia a fost admisa in ONU, sub numele de "Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei", iar la 17 octombrie 1995 devine membru al Consiliului Europei. Republica Muntenegru in 1990 a fost alaturi de Serbia, pronuntandu-se pentru mentinerea structurii federale. La 12 februarie 1992 a fost semnat un acord intre Serbia si Muntenegru, aprobat de parlamentele lor, prin care se proclama o noua etnitate statala Republica Federala Iugoslava la 27 aprilie 1992. Aceasta cuprindea Serbia, cu regiunea Kosovo si Vojevodina, si Republica Muntenegru. 13. Sfarsitul "razboiului rece". Formarea unei lumi multipolare. Sfarsitul razboiului rece << Razboiul rece >> s-a incheiat prin disparitia unuia dintre cele doua centre de putere, si anume a Uniunii Sovietice si a blocului est-european. Confruntarea Est-Vest a fost una globala, fapt ce a dus la extinderea ei asupra tuturor raporturilor dintre cele doua tabere, iar diparitia Estului ca centru de putere semnifica si prabusirea sistemului reprezentat de acesta in toate domeniile in care el se aflase in competitie cu blocul vestic. De altfel, inca la sfarsitul anilor 50, renumitii savanti fizicieni Albert Einstein, S.Rasel, Fr.Joliot-Curie, in conditiile cand arma nucleara isi dovedise deja forta distructiva, au adresat un apel catre popoarelor lumii referitor la acest pericol, insistand asupra necesitatii unor noi tratari a problemelor internationale. Aceasta preocupare a fost perceputa drept debutul unei noi mentalitati politice in raporturile internationale. in urmatorii treizeci de ani, ea a fost ignorata, dar actualitatea ei a fost dovedita la inceputul anilor `80, cand s-a agravat brusc situatia internationala din Europa si in lume. Promovarea unei politici axate pe o asemenea mentalitate a devenit un imperativ al momentului. Au inceput sa creasca randul adeptilor noii mentalitati atat in Vest, cat si in Est. Numirea lui M.S.Gorbaciov, in fruntea P.C.U.S, in aprilie 1985, a dus la schimbarea conceptiilor sovietice referitoare la tratatarea problemelor internationale: tezele fundamentale ale noii mentalitati au fost puse la baza politicii externe sovietice. Astfel s-a produs o cotitura spre o noua reprezentare a relatiilor internationale. Constienta de pericolul pe care il comporta cursa inarmarilor nucleare, conducerea gorbaciovista a inaintat un program concret de lichidare a armelor nucleare. Noua mentalitate politica in domeniul relatiilor internationale se referea la "flexibilitate tactica", inclinarea spre compromisuri reciproc acceptabile, orientarea nu spre confruntare, ci spre dialog si intelegere reciproca. Un produs al "noii mentalitati politice a fost conceptia "Casei europene comune", elaborata de conducerea sovietica. "Noua mentalitate politica" in domeniul politicii externe a contribuit la demararea proceselor democratice din tarile Europei de Est de la sfarsitul anilor `80, inceputul anilor `90. Un loc aparte il ocupa in acest sens distrugerea zidului Berlinului, ridicat in august 1961, in timpul razboiului rece , fiind un simbol al separarii lagarului comunist de lumea democratica. Demolarea Zidului Berlinului in noiembrie 1989, apoi unirea celor doua Germanii au fost momentele majore ce au consemnat incetarea confruntarii intre cele doua tabere si, de facto, incetarea << razboiului rece >>. Evenimentele ce au urmat se incadreaza in acest context si trebuie percepute drept rezultate al sfarsitului confruntarii. Astfel, la 28 iunie 1991 a fost dizolvat CAER-ul, iar la 1 iulie a urmat dizolvarea Tratatului de la Varsovia. U.R.S.S. inceta sa mai existe la 25 decembrie 1991, cand Mihail Gorbaciov, ultimul ei presedinte, a demisionat. Succesoarea si mostenitoarea de facto a ei in relatiile internationale va fi din acel moment Federatia Rusa. in perioada << razboiului rece >> tarile occidentale au fost sprijinite in procesul de statornicire si consolidare a regimurilor democratice de catre Statele Unite ale Americii. Desi se confruntau si ele cu unele probleme referitoare la asigurarea drepturilor economice si sociale, in ansamblu, sistemele din statele occidentale s-au dovedit a fi viabile si eficiente in organizarea societatii pe principii democratice. in contrast, regimul politic din U.R.S.S. a fost unul totalitar, iar tarile esteuropene au cunoscut regimuri similare sub presiunea Moscovei. Dupa depasirea << razboiului rece >>, lumea a devenit unipolara, evoluand insa catre multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume unipolara, deoarece exista o singura supraputere - Statele Unite ale Americii si o singura alianta politico-militara - Alianta Nord- Atlantica (NATO). Dar, in acelas timp, lumea se indreapta spre multipolarism. Exista in prezent trei centre de putere pe plan mondial, in mod concret - America de Nord (Statele Unite si Canada), Uniunea Europeana si Japonia. Pe de alta parte, sunt si alte state care aspira la statutul de puteri globale - Federatia Rusa si Republica Populara Chineza. Rusia, in perioada post-<< razboi rece >>, strabate un traseu plin de dificultati, dar dispune de imense resurse materiale si sunt sanse ca, sub rezerva infaptuirii reformelor aflate in curs, peste 10- 15 ani sa constituie una dintre economiile puternice pe plan mondial. Ea ramane o putere militara, in primul rand nucleara, desi starea economiei sale afecteaza sistemul militar, dar, virtual, dispune de capacitati de creatie tehnico-militare de prim-ordin. in plus, Federatia Rusa este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, pozitie ce ii permite sa se pronunte in toate marile probleme ale pacii si securitatii internationale. Aceasta pozitie a fost intarita prin admiterea Rusiei in "Grupul celor 7" tari puternic industrializate (SUA, Japonia, Marea Britanie, Franta, Germania, Italia, Canada), devenit astfel "G. 8". Depasirea << razboiului rece >> a echivalat cu trecerea lumii de la o stare de echilibru bipolar la alta, dominata de un dezechilibru unipolar, fapt ce a dus la o asimetrie structurala in raporturile de forte pe plan mondial. in zone intinse a aparut un vid de putere, care poate fi considerat si un vid de securitate. in aceste conditii, s-au produs inevitabile realinieri de pozitii ale statelor, redistribuiri de roluri si sfere de influente, in functie de noile raporturi de forte. Astfel, statele din Europa Centrala, de Est si Sud-Est, care la inceputul << razboiului rece >> au intrat in orbita sovietica, au ajuns dupa incheierea acestuia in sferele de influenta a puterilor occidentale, in primul rand ale Statelor Unite, dar si al statelor din cadrul Uniunii Europene. Actualele raporturi de forte consacra rolul unic (leadership) al Statelor Unite in afacerile mondiale. De altfel, acest obiectiv a fost urmarit de Washington de foarte mult timp. Semnificative sunt concluziile autorului american, Samuel Huntington: "De aproape 200 de ani Statele Unite au incercat sa previna nasterea unei puteri dominante in Europa. De aproape 100 de ani incepand cu politica "usilor deschise" fata de China, au incercat sa faca acelasi lucru in Asia. Pentru a realiza aceste scopuri, Statele Unite au luptat in doua razboaie mondiale si intr-un razboi rece impotriva Germaniei imperiale si a celei naziste, a Japoniei imperiale, Uniunii Sovietice si Chinei comuniste. Acest interes american ramane si a fost reafirmat de presedintii Reagan si Bush". Integrarea europeana Un parcurs deosebit a urmat in perioada post-"razboi rece" si procesul integrarii europene. Prin semnarea la Luxemburg si Haga, la 17 si 28 februarie 1986, a Actului Unic European, s-au adus unele modificari ale Tratatului de la Roma, care prevedea realizarea unei Piete unice interne la data de 1 ianuarie 1993. A urmat semnarea Conventiei Schenghen intre Franta, Germania si Benelux, care prevedea libera circulatie a persoanelor. Un eveniment de o semnificatie deosebita s-a produs la reuniunea la nivel inalt de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, unde a fost discutata problema uniunii politice a statelor Uniunii Europene, noua titulatura a Comunitatii Economice incepand din acel moment. La 7 februarie 1993 a fost semnat Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht, care a intrat in vigoare incepand din 1 noiembrie 1993. Tratatul avea la baza trei piloni: Comunitatile Europene, care permit institutiilor Uniunii sa coordoneze politici comune in diverse domenii, avand drept obiectiv principal coeziunea economica si sociala; politica externa si de securitate comuna; cooperare politieneasca si judiciara in materie penala. in anii urmatori sunt luate masuri importante pentru extinderea Uniunii Europene, fiind vizate in special tarile din fostul bloc socialist si sovietic. La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, care avea patru obiective principale: sa plaseze ocuparea fortei de munca si drepturile cetatenilor in centrul atentiei Uniunii Europene; sa suprime ultimile obstacole pentru libera circulatie a persoanelor si sa consolideze securitatea; sa permita Europei sa-si consolideze pozitia pe plan mondial; sa eficientizeze arhitectura institutionala a Uniunii in vederea viitoarei extinderi. in cadrul Consiliului European de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997 a fost lansat procesul de aderare a 10 state candidate din Europa Centrala si de Est si a Ciprului. A urmat aprobarea listei celor 11 tari participante la zona Euro de catre Consiliul European de la Bruxelles, incepand din 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Nisa a fost semnat de catre Ministrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, dupa ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot in parlamentul national, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, contine prevederi pentru a asigura o buna activitate institutionala in momentul cand Uniunea va avea aproape 30 de membri, inscriindu-se in viziunea unei reforme institutionale ale carei trei axe principale sunt: componenta si modul de functionare al institutiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministri si consolidarea cooperarii intre institutii. La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria iar un an mai tarziu aceste tari au devenit membre ale Uniunii Europene. Bibliografie obligatorie Berstein, Serge, Milza, Istoria Europei, Vol. V, Iasi, Institutul European, 1998. Pierre, Barber, John, Istoria Europei moderne, Bucuresti, Editura Lider, 1997 Lebrun, Franois, Charpentier, Jean, Istoria Europei, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997 Gaillard Jean-Michel, Rowley Anthony Istoria continentului European. De la 1850 pana la sfarsitul secolului al XX-lea, Ed. Cartier, Chisinau, 2001. Onisoru Gheorghe Istorie contemporana universala din 1917 pana la 1945, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005. Onisoru Gheorghe Istoria contemporana universala dupa 1945, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Iasi, Editura Polirom, 2003 Duverger, Maurice Europa de la Atlantic la delta Dunarii, Editura Omega pres, Bucuresti, 1991. Fontaine Andre, Istoria razboiului rece, Editura Lider, Bucuresti, 1997. Graciov, Andrei, Naufragiul lui Gorbaciov, Adevarata istorie a destramarii U.R.S.S., Editura Nemira, Bucuresti, 1995. Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Editura Lider, Bucuresti, 1994. Le Breton, Jean-Marie, Europa Centrala si Orientala intre 1917 si 1990, Editura Cavallioti, Bucuresti, 1996. Mougel, Francois-Charles, Europa de Nord in secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucuresti,2004. Mougel, Francois-Charles, Marea Britanie in secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucuresti,2003. Pipes, Richard, Scurta istorie a revolutiei ruse, Editura Humanitas, Bucuresti,1998. Rothschild, Josep, intoarcerea la diversitate. Istoria politica a Europei Centrale si de Est dupa al doilea razboi mondial, Editura Antet, Bucuresti,1997. Scurtu, Ioan (coord.), Structuri politice in Europa Centrala si de Sud-Est (1918-2001), Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2003. Soulet, Jean-Francois Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pina in zilele noastre, Editura Polirom, Iasi, 1998.

Textul de mai sus reprezinta un extras din "CURS ISTORIE: ISTORIA EUROPEI CONTEMPORANE". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.
In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti aici: raporteaza o eroare