Demascarea

de Paul Adam  | 843 vizualizari  | 0 comentarii
Demascarea

Sursa foto: karengately.wordpress.com

“Fiecare avem poziţia noastră, nu-i aşa? Şi ascultăm de pe acele poziţii. „Henry,
cat de mult te-ai schimbat! Erai atat de inalt - şi ai devenit atat de scund. Erai atat de
bine făcut - şi ai devenit atat de slab. Erai atat de bălai - şi ai devenit atat de negricios.
Ce ţi s-a intamplat, Henry?" Henry spune: „Eu nu sunt Henry. Eu sunt John." „O, ţi-ai
schimbat şi numele! Cum ii faci pe astfel de oameni să asculte?”

Anthony de Mello - Conştienţa. Şansele şi capcanele realităţii

 

Cum îi faci pe acei oameni să te asculte? O întrebare care mă frământă demult. Ţi-ai dat seama vreodată că eşti singur în camera ta? Ţi-ai dat seama că tot ce spui persoanei din faţa ta îţi spui ţie? Tu crezi că-i spui omului din faţa ta cum este el, când de fapt tu îi spui omului din faţa ta cum eşti tu. 

Cum să îi faci pe acei oameni să te asculte? Demascându-le tiparul!

Tiparul este suma obiceiurilor tale după care te comporţi. Tiparul este suma condiţionărilor prin care te autoblochezi să faci ceva. Tiparul este pilotul tău automat. Tu crezi cumva că deciziile tale îţi aparţin? Nimic mai fals! Deciziile tale aparţin tiparului tău. Iar tiparul tău a fost modelat de alţii: De părinţii tăi, de profesorii tăi, de vecinii tăi, de prietenii tăi, de toate persoanele pe care le-ai întâlnit. Paradoxal, dar tu ai cel mai mic aport în modelarea tiparului tău.

Pentru că aşa cum ochiul nu se poate vedea pe el însuşi, nici tiparul nu se poate percepe pe el însuşi. Pentru ca tu să îţi modelezi tiparul după care te comporţi va trebui să ieşi în afara lui. Din interior nu poţi lua decât aceleaşi decizii. Repeţi acelaşi program şi te aştepţi să ai rezultate diferite. 

Eşti conştient câte automatisme cari după tine din copilărie? Poţi să vezi câte din ele au ajuns nefolositoare, dar le dai mereu replay întocmai ca unui casetofon? 

Îmi amintesc din şcoala generală un exemplu al profesoarei de geografie care m-a impresionat. A zis aşa: Să considerăm tabla ca fiind totalitatea cunoştinţelor care pot exista despre lume, despre univers, despre TOT. Apoi a desenat un cerc şi a zis: Imaginaţi-vă că în acest cerc se află ceea ce cunoaşteţi voi. O fracţiune mică din tot ceea ce este posibil să cunoşti. Pe marginea acestui cerc a desenat multe semne de întrebare. La graniţa dintre ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii se află întrebările. Acum apare ceea ce eu la acea vreme am perceput a fi un paradox: Cu cât cunoşti mai multe, cu-atât cercul se măreşte. Cu cât cercul se măreşte, numărul de semne de întrebare creşte. Cu cât ştii mai multe cu-atât ai mai multe întrebări. Atunci mintea mea de copil a intrat în buclă închisă... La ce te ajută cunoaşterea dacă nu ai niciodată răspunsurile? Mai mult, doamna de geogra glumeşte astfel: Vă daţi seama că de exemplu un cioban din vârf de munte care nu a fost la şcoală niciodată, are un cerc foarte mic? El are puţine semne de întrebare, de aceea este atât de liniştit. NU are cu ce să-şi bată capul.

A trebuit să treacă ceva timp să descâlcesc dilema semnelor de întrebare. Care este sensul acumulării de cunoştinţe, având în vedere că cercul se măreşte mereu şi nu există niciun punct terminus? Această problemă părând că singura activitate pe care o poate creea este un surplus mare de stres. 

Mărirea cercului este evoluţia. Orice expandare în Univers este o evoluţie. Iar evoluţia este însăşi VIAŢA. Orice micşorare este o involuţie. Evoluţia cuprinde,  include, acaparează. Involuţia divide, exclude, se micşorează, piere.

Eu spun astăzi: În momentul în care ai încetat să te mai întrebi, ai murit. Viaţa este o acţiune eternă. Nu este ceva static. În momentul în care cercul tău s-a oprit din creştere, tu nu te mai întrebi. Din acel punct apare "Eu ştiu". Pentru că motorul evoluţiei este întrebarea. În momentul în care tu nu te mai întrebi, ai ajuns să ştii. În momentul în care ştii, ai murit. Tot ce m-am străduit eu să vă indic în aceste fraze, Andrei Pleşu spune în două cuvinte: Prostul ştie!

Şi aici intră în scenă capcana expertului. În momentul în care ştii, nu mai eşti expert. Ai căzut în capcana tiparului tău. Abilitatea pe care ţi-ai dezvoltat-o prin experienţă, şi care te ajută să rezolvi anumite probleme rapid şi eficient te-a făcut un expert. Dar ca să rămâi în acea zonă trebuie să te întrebi mereu. Chiar şi în faţa celei mai mici probleme tu trebuie să nu ştii. Pentru ca neştiind să te întrebi şi întrebându-te să rezolvi. Astfel rezolvarea va veni natural, ca o consecinţă a căutărilor tale şi nu ca o ştampilă egotică: Uite băi cum se face!

Tiparul vede punctul A şi punctul B. Viaţa este drumul dintre acele puncte.

Bine, dar care ar fi problema tiparului? Păi am să enumăr eu câteva şi, ca temă pentru acasă, o să te las pe tine să investighezi cât mai multe asemenea puncte.

Este repetabil. Repetă mereu acelaşi scenariu, luând aceleaşi decizii. 

Este predictibil. Ştiind ce tipar ai, pot să prevăd ce reacţii vei returna în anumite condiţii.

Este manipulabil. Dacă pot prevedea reacţiile tale, pot să obţin de la tine ce vreau în funcţie de ceea ce îţi dau.

Completează tu încă trei caracteristici pe care le identifici la tine, nu la altul. Pentru că în momentul în care încerci să observi tiparul, o nouă instanţă se creează în tine. Observatorul. Pentru că aşa cum ochiul nu se poate vedea pe el însuşi, nici tiparul nu se poate percepe pe el însuşi. Aşadar cine este OBSERVATORUL? Cine este cel ce observă tiparul? Întreabă-te!

 

Vrei sa scrii pe Studentie.ro? Contacteaza-ne pe adresa info@studentie.ro.
Comentarii (0)
Adauga comentariul tau
Pulover cu aspect catifelat si aplicatii cu margele Pulover cu aspect catifelat si aplicatii cu margele CaracteristiciTip: puloverGen: feteculoare: gri inchisMaterial: bumbacStil: casualCroiala:...
Rochie Black Flower Rochie Black Flower O alegere eleganta cu o nota joviala este aceasta rochie scurta, mulata cu maneci trei sferturi....