Singurătăți și trofee...

de Laura Căluian | 3107 vizualizari | 0 comentarii 02 Sep 2014

Sursa foto: jolidon.com

O priveam cum plânge, simțindu-mă atât de neputincioasă și incapabilă să-i alin suferința. Știam că orice i-aș spune, nu ar avea nici pe departe mângâierea unui balsam de care ea avea atâta nevoie în acel moment, că orice cuvânt de-al meu risca să se transforme într-un topor grosolan cu care i-aș fi căsăpit povestea. Am lăsat-o să se liniștească, apoi am ascultat-o cu atenție. O părăsise. Pentru altă femeie. După doar câteva luni, timp în care ea a gustat fericirea la cele mai înalte cote și în care am crezut că și el simte același lucru, după zâmbetul pe care îl afișa, ori de câte ori îi vedeam împreună.

Frumos, de succes și suficient de inteligent să știe asta, el părea un răsfățat al zeiței Fortuna care îl ”împodobise” cu toate calitățile... ”Ai văzut ce cuplu frumos eram, nu? Toată lumea ne admira când ieșeam pe stradă. Aveam momente în care chiar și eu mă întrebam cum am reușit să pun mâna pe un așa bărbat”, oftă prietena mea dezolată. Și chiar luptase, apelase la toate trucurile feminine pentru a-l impresiona, i se oferise cu o lejeritate de neînțeles...Și reușise, fusese al ei... pentru scurt timp, însă. ”Toate poftele i le-am făcut...nu era nevoie decât să ceară ceva și eu îi îndeplineam dorința. Nu cred că va mai fi altă femeie care să-l iubească atât!...” concluzionă ea, ștergându-și rimelul împrăștiat de lacrimi, apoi, după o pauză de câteva secunde a dat verdictul: ”Trebuie să-l recuceresc!”. Probabil că deja își făcuse planul de bătaie cât timp își aranjase machiajul în oglinjoara minusculă... Actuala lui iubită deveni pe neașteptate o rivală pe care trebuia să o nimicească, pentru a-și recâștiga bărbatul... Atunci am privit-o mai cu atenție. Privirea îi era hotărâtă, buzele strânse, trăsăturile înăsprite instantaneu. Nu mai era nimic delicat aici, se anunța un meci de revanșă. Un meci pentru un trofeu...

Și, fără să vreau, m-am gândit la el, la bărbatul trofeu. Acela, frumos, zâmbitor, mereu sigur pe el, extrem de popular și admirat. Bărbatul dorit, pentru care se duc lupte, de cele mai multe ori între cearșafurile lui, disputat, înconjurat de atâtea femei încât tot ce are de făcut este să aleagă sau să aștepte răbdător ca să vadă rezultatul competițiilor...Blonde, brunete, roșcate, voluptoase, filiforme... are de unde alege. Sau, mai degrabă, de cine să fie ales...

Pentru că el, bărbatul trofeu, nu trăiește, de fapt, nicio victorie... Trecut de la o cuceritoare la alta, nu mai are timp pentru el. Trebuie să rămână în continuare la fel de frumos, de zâmbitor și dezinvolt ca atunci când a fost adjudecat. Pentru asta s-au purtat ostilitățile între admiratoarele lui, nu? Cine ar avea nevoie de un porțelan ciobit, chiar dacă aparține dinastiei Ming? Deși valoros, privirile tuturor s-ar opri asupra părții lipsă, nu asupra frumuseții întregului. ”Ce păcat că e ciobit!”, ar spune toți...

Și atunci, dacă bărbatul trofeu nu ar mai cânta frumos în colivia lui, nu ar mai prezenta niciun interes și și-ar pierde popularitatea. Asta pentru că popularitatea lui nu vine din numărul de cuceriri, ci din cel al vitrinelor în care a fost expus. Sarcina lui e simplă: să zâmbească, să aducă fericire cu simpla lui prezență... Nu e nevoie să ceară nimic. Nu trebuie să spună nimic, să aibă nevoi sau dorințe....astea sunt lucruri prea banale, specifice oamenilor de rând. Nu trebuie să-i fie dor nici măcar de el însuși. Doar e trofeu...Cui îi pasă de ce simte salatiera de la Roland Garros? Ea doar trebuie ridicată deasupra capului, fotografiată cu cel care a câștigat-o sezonul ăsta și pusă apoi la păstrare. Nu se spune nimic despre ea, despre modul de fabricație, despre calitatea materialului... Valoarea ei este pusă în evidență numai atunci când cineva o câștigă și este lăudat pentru asta. Când e trofeu... În rest, devine un obiect. Cu oarece semnificație, e adevărat, dar incomplet. Pentru că rostul ei este doar să fie disputată și câștigată.

Atunci am simțit tristețea singurătății trofeului prietenei mele. Cu cât e înconjurat de mai multe femei, cu atât cuceritorul e mai singur, ca într-un cerc vicios, ca într-o variațiune a legendei lui Narcis. Și nu am putut fi supărată pe el...nu l-am putut blama, chiar dacă mi-a rănit prietena, chiar dacă merita poate cele mai acuzatoare cuvinte. Mi-am dat seama că, în mod paradoxal, el este cel care are nevoie de dragoste mai mult ca oricine. Pentru că nimeni nu-l întreabă ce își dorește cu adevărat...

Fiecare câștigătoare și-l atribuie pentru propriile sale nevoi, pentru propriile dorințe și capricii. Iar el trebuie să se conformeze, ca să dovedească faptul că s-a meritat lupta dusă pentru el. Chiar și bărbații care se laudă cu numere impresionante de femei cucerite au trăit cu siguranță drama unei singurătăți amare, a unei iubiri căutate în permanență între atâtea perechi de brațe care i-au înlănțuit la un moment dat. Au fost dați sau luați de la o femeie la alta, așa cum ele își împrumută câte o bijuterie mai frumoasă atunci când vor să strălucească la câte un eveniment. Chiar dacă pare ciudat, ei, bărbații cuceritori, au fost doar niște accesorii de lux pentru un moment și cam atât. Nu au cucerit femei, ci scurte momente de epatare, apariții meteorice. Și în tot acest timp, inima lor a căutat pe cea care să-i transforme în bărbați adevărați, din carne, oase și, mai ales, din dorințe și visuri.

Știu că prietena mea e o femeie puternică...poate va câștiga sau nu această luptă, habar n-am. Depinde cât de mult își mai dorește ea să îl aibă din nou. Eu îi doresc doar să fie fericită... Într-o relație în care amândoi să își fie trofeu unul celuilalt și în care să nu existe vitrine, oricât ar fi ele de strălucitoare.