Sursa foto: jolidon.com
O priveam cum plânge, simÈ›indu-mă atât de neputincioasă È™i incapabilă să-i alin suferinÈ›a. Știam că orice i-aÈ™ spune, nu ar avea nici pe departe mângâierea unui balsam de care ea avea atâta nevoie în acel moment, că orice cuvânt de-al meu risca să se transforme într-un topor grosolan cu care i-aÈ™ fi căsăpit povestea. Am lăsat-o să se liniÈ™tească, apoi am ascultat-o cu atenÈ›ie. O părăsise. Pentru altă femeie. După doar câteva luni, timp în care ea a gustat fericirea la cele mai înalte cote È™i în care am crezut că È™i el simte acelaÈ™i lucru, după zâmbetul pe care îl afiÈ™a, ori de câte ori îi vedeam împreună.
Frumos, de succes È™i suficient de inteligent să È™tie asta, el părea un răsfățat al zeiÈ›ei Fortuna care îl ”împodobise” cu toate calitățile... ”Ai văzut ce cuplu frumos eram, nu? Toată lumea ne admira când ieÈ™eam pe stradă. Aveam momente în care chiar È™i eu mă întrebam cum am reuÈ™it să pun mâna pe un aÈ™a bărbat”, oftă prietena mea dezolată. Și chiar luptase, apelase la toate trucurile feminine pentru a-l impresiona, i se oferise cu o lejeritate de neînÈ›eles...Și reuÈ™ise, fusese al ei... pentru scurt timp, însă. ”Toate poftele i le-am făcut...nu era nevoie decât să ceară ceva È™i eu îi îndeplineam dorinÈ›a. Nu cred că va mai fi altă femeie care să-l iubească atât!...” concluzionă ea, È™tergându-È™i rimelul împrăștiat de lacrimi, apoi, după o pauză de câteva secunde a dat verdictul: ”Trebuie să-l recuceresc!”. Probabil că deja îÈ™i făcuse planul de bătaie cât timp îÈ™i aranjase machiajul în oglinjoara minusculă... Actuala lui iubită deveni pe neaÈ™teptate o rivală pe care trebuia să o nimicească, pentru a-È™i recâÈ™tiga bărbatul... Atunci am privit-o mai cu atenÈ›ie. Privirea îi era hotărâtă, buzele strânse, trăsăturile înăsprite instantaneu. Nu mai era nimic delicat aici, se anunÈ›a un meci de revanșă. Un meci pentru un trofeu...
Și, fără să vreau, m-am gândit la el, la bărbatul trofeu. Acela, frumos, zâmbitor, mereu sigur pe el, extrem de popular È™i admirat. Bărbatul dorit, pentru care se duc lupte, de cele mai multe ori între cearÈ™afurile lui, disputat, înconjurat de atâtea femei încât tot ce are de făcut este să aleagă sau să aÈ™tepte răbdător ca să vadă rezultatul competiÈ›iilor...Blonde, brunete, roÈ™cate, voluptoase, filiforme... are de unde alege. Sau, mai degrabă, de cine să fie ales...
Pentru că el, bărbatul trofeu, nu trăieÈ™te, de fapt, nicio victorie... Trecut de la o cuceritoare la alta, nu mai are timp pentru el. Trebuie să rămână în continuare la fel de frumos, de zâmbitor È™i dezinvolt ca atunci când a fost adjudecat. Pentru asta s-au purtat ostilitățile între admiratoarele lui, nu? Cine ar avea nevoie de un porÈ›elan ciobit, chiar dacă aparÈ›ine dinastiei Ming? DeÈ™i valoros, privirile tuturor s-ar opri asupra părÈ›ii lipsă, nu asupra frumuseÈ›ii întregului. ”Ce păcat că e ciobit!”, ar spune toÈ›i...
Și atunci, dacă bărbatul trofeu nu ar mai cânta frumos în colivia lui, nu ar mai prezenta niciun interes È™i È™i-ar pierde popularitatea. Asta pentru că popularitatea lui nu vine din numărul de cuceriri, ci din cel al vitrinelor în care a fost expus. Sarcina lui e simplă: să zâmbească, să aducă fericire cu simpla lui prezență... Nu e nevoie să ceară nimic. Nu trebuie să spună nimic, să aibă nevoi sau dorinÈ›e....astea sunt lucruri prea banale, specifice oamenilor de rând. Nu trebuie să-i fie dor nici măcar de el însuÈ™i. Doar e trofeu...Cui îi pasă de ce simte salatiera de la Roland Garros? Ea doar trebuie ridicată deasupra capului, fotografiată cu cel care a câÈ™tigat-o sezonul ăsta È™i pusă apoi la păstrare. Nu se spune nimic despre ea, despre modul de fabricaÈ›ie, despre calitatea materialului... Valoarea ei este pusă în evidență numai atunci când cineva o câÈ™tigă È™i este lăudat pentru asta. Când e trofeu... În rest, devine un obiect. Cu oarece semnificaÈ›ie, e adevărat, dar incomplet. Pentru că rostul ei este doar să fie disputată È™i câÈ™tigată.
Atunci am simÈ›it tristeÈ›ea singurătății trofeului prietenei mele. Cu cât e înconjurat de mai multe femei, cu atât cuceritorul e mai singur, ca într-un cerc vicios, ca într-o variaÈ›iune a legendei lui Narcis. Și nu am putut fi supărată pe el...nu l-am putut blama, chiar dacă mi-a rănit prietena, chiar dacă merita poate cele mai acuzatoare cuvinte. Mi-am dat seama că, în mod paradoxal, el este cel care are nevoie de dragoste mai mult ca oricine. Pentru că nimeni nu-l întreabă ce îÈ™i doreÈ™te cu adevărat...
Fiecare câÈ™tigătoare È™i-l atribuie pentru propriile sale nevoi, pentru propriile dorinÈ›e È™i capricii. Iar el trebuie să se conformeze, ca să dovedească faptul că s-a meritat lupta dusă pentru el. Chiar È™i bărbaÈ›ii care se laudă cu numere impresionante de femei cucerite au trăit cu siguranță drama unei singurătăți amare, a unei iubiri căutate în permanență între atâtea perechi de braÈ›e care i-au înlănÈ›uit la un moment dat. Au fost daÈ›i sau luaÈ›i de la o femeie la alta, aÈ™a cum ele îÈ™i împrumută câte o bijuterie mai frumoasă atunci când vor să strălucească la câte un eveniment. Chiar dacă pare ciudat, ei, bărbaÈ›ii cuceritori, au fost doar niÈ™te accesorii de lux pentru un moment È™i cam atât. Nu au cucerit femei, ci scurte momente de epatare, apariÈ›ii meteorice. Și în tot acest timp, inima lor a căutat pe cea care să-i transforme în bărbaÈ›i adevăraÈ›i, din carne, oase È™i, mai ales, din dorinÈ›e È™i visuri.
Știu că prietena mea e o femeie puternică...poate va câÈ™tiga sau nu această luptă, habar n-am. Depinde cât de mult îÈ™i mai doreÈ™te ea să îl aibă din nou. Eu îi doresc doar să fie fericită... Într-o relaÈ›ie în care amândoi să îÈ™i fie trofeu unul celuilalt È™i în care să nu existe vitrine, oricât ar fi ele de strălucitoare.