Arhitectura japoneza

Introducere

Cand spunem „arhitectura japoneza”, ne gandim, de fapt, la organizarea spatiului, a spatiului domestic, citadin sau sacru. Aceasta a fost conceputa ca o solutie la situatia data, a unui mediu geografic zgarcit la intinderi plane. stim ca relieful nipon este dominat la tot pasul de inaltimi, ca sesul este o raritate, iar vegetatia, padurea indeosebi, alcatuieste o ambianta particulara de restrangere a zonelor locuibile.

Natura s-a strecurat adanc in existenta omului, si-a impus exigentele, a reusit sa fie sacralizata, adorata si mai mult decat orice respectata. Orice conceptie arhitecturala a tinut seama ca spatiul se sprijina pe natura inconjuratoare si sta deschis spre ea.

Observator al naturii, japonezul a inteles ca nimic din ce este material, apartinand naturii, nu este durabil si astfel in conceptia sa o constructie arhitecturala nu va avea valoarea de durata fizica, ci aceea de permanenta spirituala.
Arhitectura japoneza cunoaste un continuu proces de metamorfozare, fiecare transformare pe plan politic sau social aducand si o anumita modificare in planul artei.

Se pot astfel stabilii doua modalitati de realizare precise: una proprie numita traditionala, a caror parinti se gasesc in casutele votive care aveau o deosebita importanta pentru japonezi, dovada necontestata fiind ansamblul de la Ise, si una importata de Curtea Imperiala din China – fastuoasa, modalitate care s-a impletit cu cea traditionala dand nastere unor tendinte stilistice locale.

Tipul cel mai caracteristic de constructii il constituie pentru Japonia cladirile din lemn. Pana in secolul al XVII-lea piatra se folosea extrem de rar si numai incepand cu secolul XX ea a capatat o utilizare mai larga. Acest fapt a fost determinat in mare masura de conditiile seismice precum si de existenta unui excelent lemn pentru constructii. Materialul de constructie fiind lemnul, prelucrarea lui, deloc usoara si nici macar prea supla, l-a obligat pe japonez sa se restranga la un minimum necesar de elemente.

Structura este formata practic din elemente izolate (stalpi), peretii avand exclusiv rol de ornamentare si inchidere. Stalpi, grinzi, arhitrave, sarpanta sunt concepute ca un tot unitar, aparent, piesele si ansamblurile structurale capatand valente estetice. Acoperirea, care in mod traditional ocupa un rol important in judecata de valoare a cladirii, s-a rafinat in timp, trecand de la formele simple a sitemului trilitic, la un complex sistem de parghii cu numeroase variante.

Diferite alte procedee urmaresc sa obtina un spatiu interior amplu, cu inaltimi si deschideri mari. Natura si dispozitia elementelor de compartimentare interioara asigura o remarcabila flexibilitate spatiala.
Arhitectura japoneza pleaca din natura si se intoarce la ea, se integreaza acestui prototip de echilibru; forma constructiei a fost intotdeauna in consens cu cadrul natural, intre interior si exterior s-a stabilit mereu un flux al sugestilor, o trecere fireasca, fara obstacole.