REFERAT DIVERSE: ASPECTE ALE APOFATISMULUI ANTROPOLOGIC

Incarcat la data: 30 August 2008

Autor: andronegeta

Pret: 50 credite

ASPECTE ALE APOFATISMULUI ANTROPOLOGIC Toate religiile lumii si toate sistemele de gandire, din toate timpurile, au avut in atentie problema omului. Deasemeni, trebuie sa recunoastem ca, despre om nu se poate vorbi decat prin paradox si antinomii. Fiinta complexa, mereu in miscare si devenire, in lupta cu sine si cu tot ce-l inconjoara, omul este si va fi, totdeauna, o problema pentru om. Cu toate acestea, el poate fi regasit si integrat ordinii universale, cu raportare constanta la Cel ce l-a zidit, "pentru ca de la El si prin El sunt toate."(Biblia-Romani 11, 13) indemnul facut , "cunoaste-te pe tine insuti", credem ca vine din adancul istoriei neamului omenesc. Primul care il mentioneaza si de la care a fost preluat, este Thales din Milet. inscris pe templul din Delfi si preluat de Socrate, a devenit o obsesie a stiintelor moderne. Inefabilul din om a fost fascinatia lumii antice. Sofocle, in Antigona, lasa posteritatii cuvinte de neuitat ; "in lume sunt multe minuni, dar nu mai mari ca omul." Am putea spune ca, misterul lumii acesteia, a cosmosului in general, al celor vazute si nevazute, se intregeste si se amplifica cu misterul adanc al omului. Evdochimov, spune ca, in chipul nostru vedem "reproducerea misterului trinitar negrait, pana la nivelul profunzimii unde omul devine o enigma pentru sine insusi". El adauga un paradox si mai surprinzator "e mai usor sa cunosti cerul decat pe tine insuti." Virselavtev a putut spune ca exista un apofatism antropologic "care este un chip al apofatismului divin, desigur, la scara redusa sau, un apofatism derivat din apofatismul divin, ca urmare a relatiei Dumnezeu-om." Lumea antica, si nu numai cea a lumii grecesti, ci mai la toate popoarele cu vechi traditii culturale, a vazut in om o fiinta aparte, total diferita regnului vegetal si animal. in stiluri diferite, in accente variate, toate au vazut in om fiinta inrudita cu ereditatea. incepand cu Homer, continuand cu Hesiod, Platon si Aristotel, toti vorbesc de epoci si etape in viata omenirii. Dupa modelul epocilor istorice(aur, argint, bronz, fier) in mod figurat ni se vorbeste si ni se prezinta omul cu profiluri spirituale, conform epocii respective. Acesti oameni au trait "ca zeii", cu inima buna, in liniste, libertate, la adapost de orice nevoi; batranetea lamentabila nu-i ameninta; mureau ca rapusi de somn;pamantul isi dadea roade din ambundenta. Oamenii acestei varste au devenit, prin bunavointa lui Zeus, daimones-ceea ce s-ar traduce prin "divintati". Prin involutie, intr-o progresie descrescanda, genul omenesc coboara treptele si aceasta din motive de ordin moral : sporirea starii de ura, boala, uzura morala si fizica, razboaie, etc. Se pare ca, o revenire s-a simtit in epoca de fier, o epoca mai justa si mai buna pentru om. Acum apare neamul eroilor, care se mai numesc si "semi-zei". Trebuie sa remarcam ca, epoca de aur a omenirii corespunde, biblic, cu starea paradisiaca a omului. Drama pacatului a rupt evolutia fireasca in existenta neamului omenesc.Vom spune ca, epoca de aur a omenirii, nu-i decat un ecou indepartat a ceea ce ne-au marturisit Biblia despre protoparintii nostri . Lucrul acesta ne intareste convingerea aspra unitatii neamului omenesc si, faptul ca la toate popoarele vechi intalnim aceste varste si epoci, cu nelipsita epoca de aur, arata si indica aceeasi sursa :revelatia divina. Omul poarta in sine pecetea dumnezeirii. Anticii ne spun ca omul locuia"in apropierea zeului" sau, vorbesc "o voce pe care o aude omul si care-l impiedica sa faca unele lucruri". Socrate si dupa el Platon identifica acest adanc al omului cu constiinta, careia ii zic "daimonul".Platon si Aristotel persista sa povesteasca cu nostalgie ca cei vechi, batranii, cunosteau mai bine decat noi, in sensul ca intelegeau cursul vremii si aveau claritate asupra celor ce se intamplau, fiindca acesti batrani spun ei, traiau in preajma zeilor si-si ordonau viata conform vointei zeilor. Amintirea unor zile pline de fericire, pace si belsug la popoarele vechi, vine din adancul istoriei neamului omenesc. Acest fond genetic a fost cercetat cu atentie de M. Eliade si numit de el"nostalgia paradisului". in studiile sale de Istoria religiilor si alte eseuri, face constatarea ca, mai toate popoarele antice sunt obsedate de timpurile preistorice. in aceste timpuri, marturisec obsesiv, cei vechi, s-au intamplat fapte unice si acestea nu trebuie sa fie uitate ci, transmise mereu si reinoite generatiilor. Din conceptia grecilor despre om poate fi regasita si la alte popoare, si la alti ganditori sau literati ai lumii antice. Iata ca filozofia indiana, prin Tagore(dupa Upanisade) ne spune: "La un pol al fiintei mele eu sunt una cu lemnele si pietrele...Acolo se afla fundamentul fiintei mele, adanc dedesubt...Dar la celalalt pol al fiintei mele sunt separat de toate.Acolo am intrerupt linia egalitatii si stau singur, ca un individ. Sunt pur si simplu unic, eu sunt eu, eu sunt incomparabil.intreaga greutate a universului nu poate sa distruga aceasta individualitate a mea." Plotin, atat de apropiat de mistica crestina, va vorbi de starea de purificare,iluminare, extaz si unire cu "natura prima". "Sufletul, spune el, va trebui sa se degajeze de orice forma, daca vrea ca nimic sa nu-l impiedice sa fie iluminat si plin de natura prima. Astfel, dupa ce s-a eliberat de toate lucrurile exterioare, sufletul se va intoarce in intregime catre ceea ce este mai intim in el insusi si nu se va lasa deturnat de nici unul din obiectivele care il inconjoara. Sa nu uitam ca purificarea(katharis), iluminarea si unirea sunt cele trei trepte ale desavarsirii morale in crestinism si, iata ca le intalnim deja amintite la Plotin. Pentru lumea antica omul era vazut ca o fiinta minunata, traind in preajma divinitatii, era obsedat de dorinta de a se purifica, a se lumina si chiar, a se uni cu existenta prima. Omul a tins, totdeauna, spre universalitate, si-a cautat mereu obarsia, mereu in miscare, spre a se regasi pe sine in imensitatea spatiului, cautand ordinea universala si armonia lumii, cu nostalgia paradisului, tinzand spre desavarsire. Ca urmare a acestor conceptii atat de tangentiale cu cele ale revelatiei, primii apologeti crestini au vorbit de Logosul care fecundeaza partial cugetarea celor vechi, care au pregatit si ei, intr-un anumit fel popoarele vechi, spre a accepta cu usurinta "la plinirea vremii" intruparea Logosului ipostatic. Incercand o prezentare succinta a ideii de om in Evul Mediu, vom incepe cu Albertus Magnus(1193-1280).in lucrarea sa intitulata "Despre unirea cu Dumnezeu", el ne vorbeste de trei cai; prima el o numeste "despuiere"; a doua este "cunoasterea de sine", iar a treia "descoperirea interioara a mintii". Aceasta este calea cea mai grea, pentru ca, va spune el, nu numai in "lumea sensibila" sunt astre, constelatii si galaxii, ci si in "lumea noetica". In Renastere se face cale intoarsa spre clasicismul antic. Problema omului devine centrala. Artele, literatura, filozofia, toate stiintele concura la slujirea omului. Giovani Pico della Mirandola scrie printre altele o carte "Despre demnitatea omului". Autorul se sprijina in conceptul sau pe Socrate, Platon, Aristotel, Pitagora, Plotin, Augustin si-l citeaza si pe Dionisie Areopagitul de la care foloseste ierarhia cereasca. Omul, in conceptia sa, ocupa un loc aparte in comparatie cu lumea vazuta si nevazuta. Omul are putinta de a-si croi singur soarta, poate sa se "creeze pe sine", cu disponibilitati sufletesti variate, pe scara larga a valorilor ce-l atrag. in plus omul dispune de libertate, se poate misca intre spirit si materie, intre trup si suflet, poate opta pentru a deveni inger sau demon. Misiunea nobila a omului este aceea, de a-si descoperi neincetat divinul din el, de a-si inlatura acoperemantul material, ce se ascunde sub el, pe omul cel adevarat, chintesenta fiintei sale. Dupa aproximativ,doua sute de ani, in plina epoca a iluminismului francez, Blaise Pascal, fire tumultoasa, cuprins mereu de indoieli si certitudini, anxios, dominat, de ceea ce R. Otto va numi starea de tremendum si luminos, ne va prezenta, in meditatiile sale maretia si mizeria vietii omenesti. Omul, dupa gandirea lui B.Pascal, are posibilitatea sa admire la infinit frumusetea lumii acesteia, imensitatea spatiului, varietatea vietuitoarelor ce misuna pe pamant, dar poate sa-si imagineze si o infinitate de lumi, fiecare cu firmamentul, cu plantele si pamantul sau. Privind in sine , omul, isi descopera si starea lui de mizerie, de vanitate si de slabiciune, mistuit de intrebari, chinuit de boli si suferinte. "Ce gaunos si plin de murdarie este sufletul omului" va spune B.Pascal. Dar, "la urma urmei, ce este omul in natura?", se intreaba cugetatorul. Nimic in raport cu infinitul, totul prin comparatie cu neantul, un lucru de mijloc intre nimic si tot.El este infinit de indepartat de ambele extreme iar fiinta lui nu sta mai aproape de nimicnicia din care este scoasa, decat de infinitul in care-i inghitita; suntem ceva si nimic. Fiinta relativa, dorind absolutul, limitata, dar vizand mereu nemarginitul, conditia umana sta mereu sub semnul contradictiilor, a indoielilor si a framantarilor. "Este ceva ce limiteaza cunostintele noastre intr-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a sti totul si de a ignora totul in mod absolut..Stam intr-un loc vast, mereu nesiguri si plutind intre ignoranta si cunoastere..."B. Pascal scoate in evidenta maretia omului, prin puterea acestuia de a fi o fiinta adanc cugetatoare. in puterea de a gandi, de a rationaliza, de a sistematiza va vedea Pascal punctul arhimedic al omului in lupta cu stihiiile lumii.Aceasta putere a fiintei sale il face maret, il detaseaza de tot ce ar incearca sa-l detroneze pe om. Chiar si atunci cand este invins, maretia lui reiese de acolo, ca el se stie nenorocit ! Si Sf. Parinti au acordat atentie facultatilor sufletesti ale omului.Dar, fireste, ei le-au vazut miscandu-se in om nu doar la intamplare ci, prin cooperarea omului cu harul divin si, atunci cand exista aceasta stare de sinergie, puterile sufletesti ale omului devin forta, energie, lumina, lacas al puterilor ceresti, tron al Treimii N. Lossky spune ca mintea fiind partea cea mai personala a omului, principiul constitutiv al ei si al libertatii, corespunde cel mai mult persoanei.Se poate spune ca ea este sediul persoanei, al ipostasului uman care contine in sine ansamblul naturii: duh, suflet si corp.Grigore de Nyssa vede chipul dumnezeiesc al omului in suflet(Tatal), ratiunea (Fiul) si mintea (Duhul). Pe langa actul cognitiv, in om este inscrisa, tainic, si o lege a moralitatii. Legea moralitatii deriva din elevatia intelectuala, ele formeaza o unitate a fiintei umane.Provocat de misterul boltii ceresti, Kant va face o marturisire care arata o intelegere superioara a binelui: "Doua lucruri imi umplu sufletul cu o vesnic noua si crescanda admiratie si veneratie, cu cat mai des si mai stralucitor se indreapta gandul meu catre ele:cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine." Kant reformuleaza aici, in stil propriu idei intalnite la popoarele vechi. Paralela "cerul instelat" si "legea morala din mine" nu-i decat o unitate a fiintei omenesti.Anaxagoras, fiind intrebat cu ce scop s-a nascut, a raspuns: "Ca sa contemplu soarele, luna si cerul",adica a se cunoaste mai bine pe sine, a-si descoperi esenta umana. Atat B. Pascal cat si Kant sunt nedumeriti si nu gasesc raspuns la gandul mortii. Maretia omului, atat de mult cantata de ei, se prabuseste ca un turn, fara putinta de ridicare. Si Sofocle spune ca omul este cea mai mare minune, dar moartea il invinge. Omul, odata cu trecerea sa pe celalalt taram, trebuie sa intoarca planetei(pamantului) "materia din care a purces". "ia-ti pamantule, putinul inapoi !" Adevarata maretie a omului este aceea ca, el transforma, preface, purifica,sfinteste, spiritualizeaza, transfigureaza, chiar indumnezeieste acest "putin". Pentru cel ce si-a spiritualizat faptura in viata aceasta , tarana ii devine usoara, apropiata fiintei sale, imbunatatita, convertita . Omul, spun Sf.Parinti "este un lucru mare si pretios", e splendoarea creatiei, el a fost impodobit cu frumosul sublim, ceea ce ii confera un caracter imparatesc, inefabil, transparent, diafan.Omul este investit cu o magistratura cosmica. insasi faptul ca el apare ca o incoronare a creatiei, in ziua a saptea, prin aceasta se arata ca, natura urca treptat spre cele de sus.in om cele ceresti si pamantesti, intreaga creatie se implineste, se desavarseste, ajung la starea de negrait. Astfel s-a putut spune ca "zidirea lumii, e in fond,zidirea omului si ca, cosmosul este un antropocosmos. Omul implica in sine toata seria de creaturi care l-a precedat, asa cum superiorul si generalul implica inferiorul si particularul.Natura este virtual umana, ea e posibila de umanizare, ea apartine omului.Daca acesta da nume tuturor animalelor,este, pentru ca, intr-un anumit fel, el le avea in sine insusi." Axiologul francez Louis Lavelle scoate in evidenta valoarea si rolul constiintei la om. El spune ca aceasta constiinta este o mica flacara invizibila care tremura. isi pune intrebari, probleme, enigme si, ceea ce este mai extraordinar, are capacitatea sa le rezolve, si prin aceasta sa capete o putere deosebita asupra realitatii vizibile si invizibile.Este forta cea mai mare din lume, si tocmai pentru ca este atat de intima si de proprie noua, fiind ca suntem noi insine, i s-a dat cea mai mica importanta. Dar asa cum spunea Edgar Poe, "ceea ce este cel mai evident, este cel mai greu de descoperit". inca un paradox al fiintei umane: parca nu-i vine sa creada cine este si de aici ignorarea propriei sale persoane, se aventureaza pe cai straine, se departeaza de sine si cu greu accepta ca "imparatia lui Dumnezeu este in noi" si depinde de noi. Omul se explica pe sine, isi poate implini faptura numai in raport cu Cel ce l-a zidit. Omul este fiinta religioasa, mereu in dialog tainic cu Absolutul, cu Marele Tot, altfel "intorcandu-ti Tu fata Ta, toate se vor tulbura"(Psalmul 103) si cel mai mult se tulbura omul, coroana existentei. Fara religie, omenirea s-ar afla in imposibilitatea valorizarii lumii ei. Ca atare, isasi viata omului ar fi lipsita de sens, incat doar valorile sunt acelea care i-l confera. in felul acesta, necesitatea religiei pentru om se identifica cu aceea a sensului pe care trebuie sa-l dobandeasca viata lui. Viata fara sene inseamna viata neautentica, supusa unei iremedibile distrugeri, mereu amenintata de spaime si nelinisti. Fara Dumnezeu, fara relatia omului cu Dumnezeu, omul parcurge un drum fara sens, absurd, inchis, steril, limitat. Prin relatia omului cu Dumnezeu, omul isi poate depasi conditia de limitat si transcede spre aspatialitate si atemporabilitate,Exista o expansiune a omului, bineinteles dupa principii bine definite de Sf. Parinti ai Bisericii. Nae Ionescu spune ca, omul se afla "deasupra ingerilor in ierarhia lumii adevarate". Un alt paradox al omului; traieste in trup si trece peste puterile ingeresti. Frumusetea omului, tocmai in aceasta consta, ca avand trup, depaseste starea de fiinta supusa materiei, avand sange, pofte, lipsuri materiale, pe care le invinge. Sf. Ioan Gura de Aur, in tratatul sau despre preotie spune ca " oamenii care traiesc pe pamant si locuiesc pe el, au primit ingaduinta sa administreze cele ceresti si au o putere, pe care Dumnezeu nu a dat-o nici ingerilor". Nae Ionescu, mergand mai departe cu consideratiile lui spune . "traditia gandirii mistice s-a pierdut pe masura ce a secat vana religioasa a culturii. Omul a coborat din ce in ce mai mult in lumea lucrurilor, pierzand contactul cu divinitatea, din care totusi se impartaseste prin esenta Lui". Gandirea laica cunoaste si recunoaste ca totul este evident: "Lumea are un scop, lumea nu-i absurda, lumea are un scop catre care tinde, existenta are un scop si un sens". Daca faptura inerta este mister,cu atat mai mult omul. Savantii cerceteaza si nu epuizeaza si nici nu vor putea epuiza sa cerceteze structura atomului, a celulelor si cate au de povestit din acest univers atat de complicat al micro-biologiei. Dar omul, ce-i omul, cu toate ale lui, trup si mai ales cu tumultul sau spiritual ? Omul este atras spre cele suprasensibile, asa cum magnetul culege din tarana pilitura de fier. Exista in om elanul vital, dar si un elan pur spiritual, un apetit divin. in timp ce primul e limitat si se repeta in stare unica, fara culoare, nevariat, static, ceea ce duce la plictis, inchidere, apetitul divin are noblete, suplete, aduce inseninare, lumina, te cuprinde din ce in ce mai mult, este repetabil, dinamic, infinit. Credinta noastra spirituala nu se poate realiza decat sub boltile metafizice. Fara boltirea metafizica a gandurilor sale despre lume si viata, omul ramane un mutilat in ierarhia ontologica a realitatii. Omul trebuie sa dea curs existentei lui celei tainice, sa raspunda chemarilor celor din adancul sau, fiinca harul divinitatii nu va intarzia sa-l ajute. Cine nu are urechi pentru rezonantele eternitatii, face zadarnic umbra pamantului. Nemurirea nu se poate cuceri decat cu pretul dorului de vesnicie. Omul fixat in materialitatea lui este o entitate pamanteasca asemenea multor entitati materiale. in lumina revelatiei divine, Sf. Parinti vor arunca lumini surprinzatoare asupra misterului fiintei omenesti. Antropologia patristica nu poate fi depasita si oricand va provoca interes, chiar si pentru acele categorii de oameni, mai putin familiarizati cu scrisul lor. Poezia lui L.Blaga, "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o nesfarsita odisee a sufletului nostru care, la infint descopera taine. Prin cercetarea adanca lucrurile nu se elucideaza, nu se epuizeaza ci, primesc noi sensuri, se descopera noi realitati, orizontul se largeste. De aceea, Socrate a spus: "Eu stiu ca nu stiu nimic". Daca stiu ceva sigur, atunci pot spune ca, nu stiu nimic. Aici avem inca un paradox al fiintei noastre.Fiinta noastra "vrea sa lumineze mereu alte si alte straturi ale realitatii si sa se lumineze pe sine tot mai mult, dar, in acelasi timp, isi da seama de misterul ei si al tuturor". Omul ramane un mister pentru sine, si acest mister il gaseste si la altii, pe de o parte reuseste sa se descopere, sa se explice, sa-si lumineze adancul, dar in acelasi timp isi reveleaza noi taine in sine si in afara sa; un mister luminos si un mister intunecat, tot mai intunecat. Iata cum omul se arata , asemenea lui Dumnezeu, intr-o stare apofatica. Pe de o parte stim ceva despre El, ca mainfestare fata de noi si creatie, pe de alta parte, nu-L putem cuprinde si cunoaste in fiinta Sa . Tot asa si omul, are o parte vazuta, cunoscuta, dar are si invizibilul si "intunericul sau". Apofaticul din om este creat si deriva din apofaticul dumnezeiesc, in timp ce apofaticul dumnezeiesc este vesnic. Am pornit acest drum al existentei noastre, pentru a scoate in evidenta preocuparea omului, de totdeauna, pentru a fi mao om, mai aproape de chemarea sa tainica. Lumea antica, lumea pagana, dand glas celo din fire, a avut o puternica exprimare a negraitului din om. Apoi din treapta in treapta pe toate nivelele de existenta, omul, prin oameni de geniu si-a descoperit calea spre infinit. "Nihil sine Deo" spuneau cei vechi, recunoscand ca, in Dumnezeu, prin Dumnezeu si cu ajutorul lui Dumnezeu omul devine cineva, devine puternic, se poate crea pe sine, se descopera pe sine. Descoperindu-se pe sine omul, descopera si valoarea confratelui, apreciaza taina celui din jurul sau. Deasemeni omul descopera la infinit taina cosmosului, rationalitatea lumii, sensul lucrurilor. in iubire si comuniune omul gaseste ultima ratiune a vietii sale. BIBLIOGRAFIE : Berdiaev, Nikolai - Sensul creatiei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992 Blaga, Lucian - Poezii, Ed. Astra, Sibiu, 2001 Eliade, Mircea - Istoria religiilor si credintelor religioase, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti,1981 Evdokimov, Paul - Iubirea nebuna a lui Dumnezeu,Ed. Anastasia,Bucuresti, 1973 Fericitul Augustin-Scrieri alese, Ed. Institutului Biblic si de misiune al BOR Bucuresti, 1985 Ivanciu, I. C. - Fiinta si valoare in gandirea filozofica a lui Louis Lavelle Ed. Academiei, Bucuresti, 1979 Ionescu, Nae - Roza vanturilor,Ed. Roza vanturilor, Bucuresti, 1990 Lossky, Vladimir -Vederea lui Dumnezeu, Ed.Deisis, Sibiu, 1995 Nellas,Panayotis - Omul-animal indumnezeit, Ed.Deisis, Sibiu, 1994 Pascal, Blaise - Cugetari, Ed. Univers, Bucuresti, 1978 Staniloae, Dumitru-Iisus Hristos,lumina lumii si indumnezeitorul omului, Ed.Anastasia, Bucuresti, 1993 Mitroplia Moldovei - Teologie si viata, Ed. Centrului mitrpolitan, Iasi, 1992

Textul de mai sus reprezinta un extras din "REFERAT DIVERSE: ASPECTE ALE APOFATISMULUI ANTROPOLOGIC". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.