Administrarea probelor in dreptul penal general

Procesul penal constituie un proces de cunoastere in care organul judiciar trebuie sa ajunga la adevar si in acest scop desfasoara o activitate de probatiune pentru constatarea existentei infractiunii, identificarea faptuitorului si stabilirea vinovatiei.

In aceasta activitate de probatiune, organele judiciare se folosesc de probe obtinute prin mijloace de proba.
Potrivit articolului 63 alineatul 1 prin proba se intelege orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea faptuitorului necesare justei rezolvari a cauzei.
in literatura de specialitate, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanta informativa asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau imprejurari care stabilesc existenta sau inexistenta faptelor care trebuie retinute.

Din punct de vedere terminologic, termenul proba provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum care inseamna a dovedi sau de la probation care inseamna dovada.
Ca imprejurari de fapt, probele se situeaza in afara procesului penal. Cu toate acestea, intrucat privesc obiectul procesului, prin administrarea lor in cadrul acestuia, ele dobandesc caracter procesual.
Probele ajung la cunostinta organelor prin mijloace, numite de proba care sunt prevazute expres si limitativ de lege si prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba.
Sub aspect functional, proba are in procesul penal un caracter dublu:
a)    proba constituie un instrument de cunoastere, prin intermediul caruia organele judiciare cauta adevarul;
b)    proba constituie un instrument de dovedire si aceasta se manifesta in conditiile contradictorialitatii cand partile folosesc si administreaza probe pentru a sustine si argumentarile facute.