Referat Logica juridica

Incarcat la data: 13 Aprilie 2006

Autor: luminita carol

Pret: 50 credite

5 (1 review)
ELEMENTE INTRODUCTIVE DE LOGICA, ARGUMENTARE SI RETORICA JURIDICA - FASCICOLUL I - PROBLEME ALE LIMBAJULUI LOGIC SI ALE ARGUMENTARII JURIDICE. PROLEGOMENE LA O RETORICA LOGICO JURIDICA I N T R O D U C E R E I.-1. Prezentul Curs I.D. a fost elaborat sub presiunea extraordinara a timpului. De aceea autorul isi cere anticipat scuze pentru eventualele greseli de tehnoredactare computerizata. Cititorii trebuie sa stie ca intre momentul solicitarii acestui curs si cel de deadline nu a fost decat o saptamana !& I.-2. Folosirea asa-zisului plural al majestatii sau pluralul autorului este o forma de falsa modestie, ca sa nu spun o forma de ipocrizie. A recurge la exprimari de tipul (noi) credem, presupunem, sustinem,& etc. este o modalitate de a asuma (cu ce drept ?) complicitatea celor ce receptioneaza sau pot, in principiu, receptiona mesajul. Daca se poate, o complicitate aprobativa& In ciuda exemplului atator autoritati , reale sau pretinse, este o fuga de raspundere. Trebuie sa-ti asumi intotdeauna responsabilitatea celor enuntate, fie ca-ti apartin, fie ca nu. Literatura stiintifica anglo-saxona este un bun exemplu in acest sens. Este un exercitiu de sinceritate si curaj& I.-3. Acest curs I.D. este o premiera absoluta pentru autor. Efortul subsemnatului a constat practic in traducerea in sistem I.D. a volumului I din cartea Introducere in logica si argumentarea juridica , Editura Scoala Vremii, Arad, 2000. Aceasta carte este inceputul unui proiect ce se va desfasura pe cinci volume. Prezentul continut este amendat, in final, cu o serie de consideratii introductive in retorica juridica parte a unui alt proiect ce a demarat in anul 2002. De asemenea, la fiecare unitate de parcurs in sistemul I.D. am adus intrucatva la zi bibliografia recomandata studentilor, sub formularea Resurse bibliografice . Ceea ca apare ca Referinte biubliografice pentru Unitatea& reprezinta sursele de documentare ale autorului pana in anul 2000. I.-4. Modul de structurare a materialului pe unitati de invatare, felul in care au fost concepute Obiectivele fiecarei unitati / subunitati ( Competente, respecvtiv, Performante ) imi apartin. De aceea imi asum toata raspunderea, cu convingerea ferma ca este foarte mult loc pentru mai bine. In cadrul Aplicatiilor am pus accent pe potentialul creativ al studentilor. Sub acest aspect, am fost intotdeauna un optimist& O serie de probleme aplicative au fost preluate integral, sau cu unele modificari din lucrarile la care am facut expres trimitere la bibliografie. Sistemul de redactare a continutului informational de tipul in cascada imi este propriu. Asa cum m-a ajutat pe mine sa ma controlez logic la fiecare pas, tot asa sper sa fie de ajutor pentru cei ce vor studia disciplina Logica juridica. I.-5. Reiterand rugamintea de a fi inteles pentru posibilele scapari, erori, incompletitudini, s.a.m.d., imi exprim anticipat recunostinta celor care - prin observatii, critici, sugestii etc. ma vor ajuta la redactarea unei noi editii a acestui Curs I. D. de Logica juridica. C U P R I N S INTRODUCERE& & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & & p. 2 UNITATE PRELIMINARA: Introducere, sau despre rationalitatea normativa & & & & & & p. 4 UNITATEA 1: Cap. 1. Ce este logica juridica, sau Daca logica nu e, nimic nu e& & & & & p. 11 Subunitatea A: 1.1. Logica si logica juridica Subunitatea B: 1..2. Universul logicii 1.3. Logica si matematica cele doua fete ale unui Ianus sui-generis Subunitatea C: 1.4. Particularitatile sub-universului logicii juridice 1.5. REFERINTE BIBLIOGRAFICE PENTRU UNITATEA 1 UNITATEA 2: Cap. 2. Limbaj si comunicare in logica juridica, sau Traduttore& traditore !& & & & & & & & & & & & & & & & & p. 27 Subunitatea A: 2.1. Scurta incursiune in analiza semiotica a limbajului si a terminologiei aferente 2.2. Sintaxa semantica pragmatica Subunitatea B: 2.3. Limbajul domeniului juridic 2.4. Functiile limbajului si particularitatile lor in universul juridic 2.5. REFERINTE BIBLIOGRAFICE PENTRU UNITATEA 2 UNITATEA 3: Cap. 3. Argumentarea juridica, sau <>& ..p. 52 Subunitatea A: 3.1. Inferenta nucleul rational al argumentarii 3.2. Inferenta si demonstratie Subunitatea B: 3.3. Prolegomene la o teorie generala a argumentatiei 3.4. Schita a unei teorii generale a argumentarii Subunitatea C: 3.5. Tipologia elementara a argumentelor Subunitatea D: 3.6. Certificarea teoriei argumentarii - o certificare a argumentarii juridice ? 3.7. Principalele trasaturi ale argumentarii juridice 3.8. REFERINTE BIBLIOGRAFICE PENTRU UNITATEA 3 UNITATEA 4: Cap. 4. Elemente de propedeutica retorica sau <>& p. 115 4.1. Argument: MIJLOCUL ESTE MESAJUL 4.2. Daca retorica nu e, nimic argumentativ nu e ?& 4.3. Retoricul - intre comunicational si pragmatic 4.4. Retorica - libertate a manipularii ? 4.5. REFERINTE BIBLIOGRAFICE PENTRU UNITATEA 4 UNITATE PRELIMINARA Sufletului ii este propriu logosul, care se mareste pe el insusi HERACLIT 0. I n t r o d u c e r e , s a u d e s p r e r a t i o n a l i t a t e a n o r m a t i v a I. CONTINUT : O pledoarie pentru logica in general, pentru logica juridica, in special II. OBIECTIVE % COMPETENTE : Cei ce vor parcurge aceasta unitate introductiva trebuie sa ajunga sa cunoasca si sa inteleaga: % de ce este nevoie de o reglementare rationala a raporturilor dintre oameni % ce inseamna normativitate in general, normativitate logica in special % PERFORMANTE : Dupa parcurgerea acestei unitati introductive studentii trebuie sa pota reformula - in sistemul lor de idei si de limbaj urmatoarele probleme: % care sunt obiectivele cele mai generale ale logicii % ce aspecte comune dar si diferentiatoare sunt intre logic si juridic % ce referinta si ce sens pot fi acreditate ideii de rationalitate normativa RESURSE BIBLIOGRAFICE BIELTZ, P, GHEORGHIU, D., 1998, Logica juridica, Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, p. 9-20. MIHAI, Gh., 1982, Elemente constructive de argumentare juridica, Ed. Acad. R.S.R., Bucuresti, p. 9-28. MIHAI, Gh., 1998, Retorica traditionala si retorici moderne, Ed. ALL, Bucuresti, p. 98-109; 157-165. MURESAN, A.-V., 2000, Introducere in logica si argumentarea juridica, Ed. Scoala Vremii, Arad, p. 1-27. Logica juridica s-a nascut si fiinteaza din momentul in care oamenii au inceput sa-si prefigureze ideea de Justitie ca expresie a rationalitatii co-existentei lor. Realitatea ei a fost, mai intai, una de facto si mult mai tarziu a devenit si una de jure. Nu cred sa gresesc prea mult afirmand ca, in efortul lor de a-si randui, deci rationaliza, pozitia lor in lume si raporturile lor cu aceasta lume, oamenii au simtit aceeasi nevoie de a-si clarifica si reglementa raporturile dintre ei insisi. Daca au invatat sa se suporte reciproc , mai degraba dintr-un instinct comun al nevoii de supravietuire, oamenii au ajuns mult mai greu la gasirea suportului rational al acestei co-existente, trecand mereu prin experienta tragica a interminabilelor stari conflictuale. Aceasta lupta continua a omului cu natura, cu viata, cu semenii sai, chiar cu el insusi, s-a purtat nu numai cu mijloace fizice, ci si cu instrumentul cel mai de pret care-i statea mereu la dispozitie, tacut dar de o forta inca inimaginabila la inceputuri: propria lui minte. Descoperirea de sine a omului intru ratiune a durat totusi mult. Ea continua si astazi. Primele reglementari juridice ale relatiilor dintre oameni au insemnat si primele incercari de a le intemeia rational, de a le interpreta si aplica in functie de marea diversitate de interese. Existau si exista mereu atat interese comune, cat si interese diferite si opuse. In contextul spectrului atat de larg al intereselor nu este de mirare ca oamenii au incercat si incearca mereu sa traduca ( la propriu si la figurat ) ceea ce este reglementat de catre ei insisi si totusi atat de greu deacceptat tot de catre ei. Fie ca au facut-o, fie ca o fac si o vor face mereu, cu voie sau fara de voie, oamenii vor cauta (si vor gasi !) justificari ale acestor traduceri , uneori atat de personale ... Actul de nastere propriu-zis al logicii juridice s-a inregistrat in momentul in care s-a comis si prima abatere de la lege, care a necesitat si prima cerere de socoteala , dar si prima dare de socoteala . Ratiunea si-a dezvaluit astfel si perversitatea, capacitatea ei de-a se intoarce impotriva ei insesi: ratiunii respectarii unei anumite ordini in viata in comun a oamenilor i s-a contrapus ratiunea incalcarii acestei ordini. Astfel, logica s-a depasit pe ea insasi... 0.1. De peste 23 de secole incoace avand in vedere spatiul si timpul culturii europene, care incepe cu miracolul grec - exista unii oameni care si-au pus, legitim, intrebarea: cum gandim ?. Nu vom putea, in schimb, pretinde niciodata, cu exactitate si pe de-a intregul, un raspuns rezonabil la intrebarea ce gandim ?. Nici nu cred ca ar avea atat de mare importanta sa putem raspunde la cea de-a doua intrebare de vreme ce, intr-o lume cu adevarat civilizata, bunul simt ne indeamna sa recunoastem ca gandurile sunt libere, i.e. fiecare are dreptul sa gandeasca ce doreste si ce poate. Si, in definitiv, istoria dar si hazardul au selectat si sanctionat pozitiv sau negativ ceea ce a ramas, sau ramane din ce s-a gandit si se gandeste. Exista si unii oameni care s-au intrebat si se intreaba de ce gandim ceea ce gandim. Ceea ce-i deosebeste pe cei ce-si pun intrebarea cum ? de cei ce se straduiesc sa afle de ce ? este ca, primii sunt logicienii si matematicienii, iar ceilalti pot fi filosofi, psihologi, sociologi, istorici, juristi etc. Logica si matematica s-au preocupat intotdeauna de modul in care functioneaza gandirea atunci cand trebuie sa-si reprezinte propriile structuri fundamentale, respectiv, structurile reale si posibile a tot ce exista sau poate fi conceput. Prima este aplecarea gandirii asupra ei insesi, cea de-a doua este deschiderea gandirii spre exteriorul real si posibil. Pentru logica si matematica structurile crono-topice se suspenda, in sensul ca nu intereseaza momentul, locul sau continutul concret a ceea ce se gandeste, in calitate de conditii prealabile. Se are in vedere, pe de o parte, acel homo sapiens generic, al tuturor timpurilor si locurilor, pe de alta parte, acea existenta reala sau virtuala unde cronotopia poate deveni si ea obiect, dar nu conditie. Astfel, logica si matematica, mai exact, logico-matematica, se constituie ca demers formal, care transcende stiinta, iar prin aceasta, aspira la o anumita universalitate. Logico-matematica se identifica cu acea rationalitate pe care trebuie sa si-o asume orice stiinta si, in definitiv, orice act teoretic si practic uman. Fata logica pe care o are acest Ianus logico-matematic are o sarcina distincta dar si ingrata cea de a prescrie, i.e. stabilirea regulilor gandirii corecte. Prescrierea este una din ofrandele aduse in templul inchinat poate celei mai importante valori umane adevarul. Dar si aici exista o anume tolerata fata de o anume erezie : spunandu-ne cum trebuie sa gandim corect, logica nu inchide orizonturile gandirii, ci semnaleaza posibilele erori de gandire, cu alte cuvinte, ne invata sa invatam din greselile altora, sa nu le mai repetam, pentru ca, intr-adevar, pe acolo , drumul gandirii nu are nici o sansa de a ajunge la liman. In rest, gandirea poate fi oricat de eretica se doreste. 0.2. Studiul logicii s-a lovit mereu de o prejudecata greu de invins: marea majoritate a oamenilor isi mentin cu indaratnicie opinia ca logica naturala, i.e. cea garantata prin insusi faptul ca s-au nascut oameni si, apoi, deprinsa din propria experienta de viata, ar fi suficienta. In parte, si pentru existenta cenusie cotidiana, este oarecum adevarat. Cand este insa vorba de un efort de gandire, si chiar de imaginatie, in activitati profesionale ce-si propun tinte mai inalte decat acest cotidian cenusiu, lucrurile se schimba radical: aici gandirea are cu adevarat nevoie de acea libertate ca necesitate inteleasa. Gandirea nu poate fi performanta daca nu se si controleza logic. Chiar si in exprimarile cele mai subtile, de natura artistica sau mistic-religioasa, exista o logica . La urma urmei, de ce exista si se valideaza meseria de logician ? Un mare alpinist a fost candva intrebat de ce se catara pe munti. Raspunsul sau a fost dezarmant: Pentru ca exista ! . Tot asa ne putem intreba de ce trebuie sa studiem logica ? Pentra ca exista ! 0.3. Logica - gandirea ce se gandeste singura - are vocatia (sa viciul ?) de a se amesteca in toate: nu exista demers uman, teoretic si practic, ce sa nu poata fi descusut de logica... Nu este vorba de un imperialism logic, ci de o mai profunda constientizare a conditiei umane care nu poate fi rupta de rationalitate. O conditie umana autentica si o rationalitate pe masura ei. Aceasta nu inseamna ca exista logici , ci logica unica si logica unica aplicata, specializata. Eminenta ei formala ii confera unicitatea si universalitatea de care vorbeam, eminenta ei performantiala ii confera legitimitatea de a fi si logica a unui anumit demers uman. Logica teoretica este, prin excelenta, reflexiva; logica aplicata este, prin excelenta, practica. Mi-a ramas obsedant in minte gandul stoicilor orice eroare logica este automat si o eroare morala. Iar morala nu e o problema de gandire, ci de viata concreta, practica. 0.4. Intreprinderea prezenta cea a unei cercetari de logica juridica - are suspendate deasupra ei o serie de intrebari dificile: (a) ce anume se doreste acest demers sa fie: un curs universitar, un eseu, un tratat ? (b) cui se adreseaza mesajul redactat in cartea de fata: studentilor la drept, celor de la stiinte socio-umane sau de la filosofie, celor ce doresc sa-si largeasca universul intelectual pur si simplu ? (c) cat de tehnic isi poate permite sa fie limbajul prin care sa se exprime aces mesaj, stiind ca logicienii de azi au ajuns la consensul ca, alaturi de logica formala si formalizata, mai exista si una neformala ? In legatura cu aceasta ultima interogatie trebuie sa fac neaparat o precizare: logica, mai ales in calitate de teorie a gandirii, a modului cum gandeste omul in genere, nu poate fi decat formala. Aceasta este esenta ei, fie ca avem in vedere gandirea logica in principiu, fie gandirea care studiaza gandirea logica in act. Gandirea concreta, in act, continuturile ei, aici si acum, pot fi abordate si de psihologia gandirii, de pilda. Nu aceasta este insa si treaba logicii: ea are sarcina de a evidentia formele gandirii, ale oricarei gandiri ( psihic normale un fel de pleonasm& ), i.e. structurile invariante ale gandirii, prin care se dobandeste, conserva si transmite adevarul. Prin aceasta, logica - proces real si teoria a acestui proces real este formala. Evidentiind, in mod special, aceste forme, noi formalizam. Simbolizand special ceea ce am formalizat, - iar simbolurile alese sunt conventionale, - ajungem sa ne exprimam prin formule logice. Ele exprima concis si clar invariantii (formali) ai gandirii si tot prin ele putem exprima si explica tot atat de concis si de clar legile gandirii, iar de aici, regulile/normele gandirii corecte, i.e. cele care garanteaza dobandirea, conservarea si transmiterea adevarului. De aceea limbajul tehnic , prin care se exprima teoria despre gandirea logica, care este o gandire despre gandire, nu trebuie sa sperie, pentru ca, la urma urmei, este un simbolism conventional. Se poate apela si la un limbaj natural, designand ceea ce este impropriu numit logica neformala , dar acesta fiind funciarmente ambiguu, polisemantic, poate prejudicia claritatea. Si in cazul logicii juridice - ca logica aplicata desi va prevala limbajul natural, nu ne putem dispensa complet de o anume formalizare si simbolizare. Dar simbolizarea nu este - repet - scop in sine. 0.5. Pentru mine, cel putin, este evident ca principalul destinatar al acestei lucrari ar trebui sa fie cei ce se pregatesc pentru o cariera juridica. Orice profesionist va face mereu un exercitiu << pro domo sua>>. In cazul logicii juridice, ca disciplina de studiu la facultatile de drept din Romania, din ce in ce mai multi specialisti (nelogicieni !) sunt azi de acord ca aceasta devine tot mai clar indispensabila in studiul problematicii dreptului si in activitatea juridica in general: elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului intr-o societate plina de convulsii, asa cum este cea a noastra, nu se mai poate dispensa de o continua reflectie asupra fundamentelor si procedurilor rationale din universul juridic. Studiul logicii juridice - in diferite extensii si niveluri de patrundere - este la ordinea zilei in tarile avansate, angajate pe drumul societatii de tip post-industrial si post-modern. In Romania, din pacate, lucrurile stau oarecum altfel: daca logica este, in diferite stiluri de abordare, obligatorie la facultatile cu profil socio-uman, ea ramane optionala pentru unele facultati cu profil juridic. Lucrurile devin si mai complicate daca avem in vedere ca, cel putin teoretic, logica poate ajuta enorm la realizarea unei impotante sarcini ce revine tinerilor ce se consacra unei cariere juridice: reabilitarea ideii de justitie in ochii si in mintea cetatenilor onesti ai acestei tari. Asa cum arata un eminent jurist si teoretician al dreptului roman, M. Djuvara, dreptul rational, constituit cu ajutorul logicii si al ratiunii, sta la temelia dreptului pozitiv, impus de societate si exprimat prin norme si reguli ce se impun, la randul lor, prin lege. Numai asa se poate justifica autoritatea legislativa si respectul liber consimtit in fata acestei autoritati. 0.6. Rationalitatea normativa se dezvaluie a fi o neasteptata si foarte solida punte intre universul logicii si cel al dreptului. 0.6.1. Cei care trateaza fundamentele dreptului recunosc deschis ca o cercetare a raportului juridic si a raspunderii juridice ar ramane neimplinita fara o abordare a problematicii logicii juridice. Cei care abordeaza teoria generala a dreptului ca stiinta-sistem al stiintelor juridice (ce comporta stiinte generale, particulare si tehnico/aplicabile vizand universul juridic), includ logica juridica in zona tehnico-aplicabilului juridic. Cei care construiesc o filosofie a dreptului sustin, la modul cel mai hotarat, ca, prin ignorarea instrumentului logic, gandirea juridica risca o scufundare in labirintul mestesugarescului , la fel cum gandirea geometrica s-ar pierde in aproximari comode . 0.6.2. In spatele persoanei in drept se afla omul care, in calitate de individ, isi aproprie socialul prin normativitatea juridica; in spatele acestei normativitati se afla si asimilarea castigurilor cognitive venite dinspre stiintele preocupate nemijlocit de om, printre care logica (nefiind stiinta, in inteleseul traditional, ci mai mult decat stiinta), isi aproprie rationalul prin normativitatea logica. 0.6.4. Daca logica este de la Aristotel incoace instrumentul oricarei stiinte, atunci trebuie sa fie si instrumentul stiintelor juridice. Daca ne intrebam cu privire la existenta unei logici proprii a dreptului, atunci trebuie sa presupunem existenta unei ordini rationale specifice a dreptului, ce ar putea fi explicata cu metoda logicii adecvate acestei ordini. Daca ne intrebam insa cu privire la existenta unei logici particulare a stiintelor juridice, prin care sa se explice realitatea juridica, atunci raspunsul se complica: in cazul in care acceptam ca realitatea juridica are forma logica a ordinii, intalnita si in alte domenii de realitate (naturala sau sociala), rezulta ca nu exista o metoda logica particulara a stiintelor juridice; in cazul in care realitatea juridica nu are forma logica a ordinii din celelalte domenii si niveluri de realitate, rezulta ca exista o metoda logica particulara a stiintelor juridice. Toata problema se reduce deci la elaborarea unei simpatice dileme: daca asupra dreptului se extinde logica unica, atunci exista o logica juridica, in calitatea ei de logica unica aplicata; daca dreptul are o logica a sa, proprie, specifica, atunci exista logica juridica, in calitatea ei de ordine rationala tipica; deci, fie ca acceptam sau nu intromisiunea logicii generice - in drept, exista o logica juridica... Rationalitatea normativa a logicului si juridicului se impletesc, iar aceasta impletire obiectiva intemeiaza necesitatea, nu mai putin obiectiva, a studierii logicii juridice. Iata cum o logica unica, functionand reflexiv tot ca logica unica, poate performa mai multe logici : pe orizontala , pot fi elaborate tot atatea logici aplicate/specializate, cate domenii de gandire si actiune particulara, profesionala exista; pe verticala , pot fi construite tot atatea teorii logice cate perspective sunt angajate si cate adancimi de investigatie sunt atinse in analiza gandirii logice unice. 0.6.5. In logica, nu gandirea, ci modul actului de a gandi, i.e. structurile invariante ale gandirii performante si garante a adevarului, deci conduita logica valida, in stare tipizata, este normata si logic; in drept, nu atitudinea, ci actul de luare de atitudine, i.e. conduita, in stare tipizata, este normata si juridic. Principiile logicii si principiile dreptului se aseamana, funciar, mai mult decat se deosebesc: ambele intemeiaza (i.e. au valente ontologice), ambele clarifica (i.e. au valente gnoseologice), ambele indruma (i.e. au valente axiologice). De aici, mai departe, se produce insa si prima ruptura intre logic si juridic: principiile sunt necesare si suficiente in intemeierea realitatii logice (gandirea logica) cat si a realitatii juridice (reglementarea normata a relatiilor si comportamentelor umane), dar axiomele si postulatele sunt numai conventii suficiente in intemeierea unui sistem de gandire avand ca obiect fenomenul gandirii logice, ceea ce nu mai este si cazul sistemului de gandire juridica avand ca obiect fenomenul juridic. Caci nu exista fapte juridice, ci semnificatii juridice ale faptelor sociale, semnificatii ce se constituie pe temeiul unor norme juridice, norme ce nu se mai pot intemeia pe axiome si postulate conventionale si, deci, suficiente dar nu si necesare. Numai logica are privilegiul acestei triple reflexivitati: de a fi propriul sau obiect, propriul sau sistem de gandire a propriului obiect si propriul sau mod de teoretizare si exprimare a gandirii de sine. A doua ruptura intre logic si juridic vine de la caracterul anistoric al logicii, comparativ cu caracterul istoric al dreptului. Logica (in tripla ei ipostaza de proces, gandire a procesului si teorie a procesului, rezultata din gandirea acestui proces), si-a afirmat caracterul anistoric luptand sa se separe de psihologie iar victoria sa (relativa) a readus-o alaturi de sora sa siameza matematica. Dreptul s-a luptat sa se distinga de morala iar prin aceasta si-a afirmat caracterul istoric: morala nu are acel carcater anistoric al logicii, este ceva mai istorica decat logica, dar cu siguranta este si mult mai anistorica decat dreptul. 0.7. Comportamentul teoretic si concret uman penduleaza intre rationalitate si irationalitate. Rationalitatea in comportament trimite la gandirea si actiunea necontradictorie, ordonata, consecventa care se finalizeaza prin claritatea, precizia, prezentarea cu tact a ideilor, calitati ce se transmit si deciziilor si faptelor. Corolarul tuturor acestor virtuti este responsabilitatea. Irationalitatea in comportament trimite la sacrificarea conditiilor logice de rationalitate, explicatii si justificari incoerente, patrunse de sentimente si impulsuri oarbe care se finalizeaza prin agresivitate, inserare anomica in tesatura complexa a relatiilor sociale. Corolarul tuturor acestor vicii de existenta umana este iresponsabilitatea. 0.8. Este atunci evident ca orice abordare logica a comportamentului uman, fie el teoretic, fie el practic, nu poate tinti decat la evidentierea aspectelor rationale si rationalizabile ale acestuia. Ceea ce este rational poate fi prins si instituit intr-o rationalitate normativa. Aici, ideea de normativitate conoteaza mai degraba ceea ce este normal , i.e. este in conformitate cu legitatile realului si, mai ales, cu deziderabilul, care transcende realul, pregatind terenul cristalizarii valoruilor umane. Caci, nu se poate vorbi de valori in sens negativ, opuse rationalitatii: este extrem de putin probabil ca umanul cel putin umanul nepatologic sa se proiecteze in posibil la modul negativ; idealurile de sine ale omului nu pot fi anti-umane, nu se pot formula ca opuse la ceea ce este mai distinctiv pentru om, i.e. rationalitatea. Totodata, surprinderea aspectelor rationale este mai la indemana decat surprinderea dimensiunilor irationale. Nu se poate face o lista a expectatiilor cu privire la dimensiunile irationale, dar tot atat de posibile, ale comportamentului uman, in ideea ca, odata bine circumscrise, ele vor putea fi evitate Ele nu sunt tot atat de previzibile ca propensiunile rationale care au pecetea firescului, unde firescul semnifica conformitate cu legile existentei dar si cu valorile umane. Ceea ce este rational poate fi si rationalizabil. Iar rationalizabilul, in sens de optimizabil (in sistemul de referinta om), este ca atare pentru ca apartine posibilului si nu imposibilului. Ceea ce este irational poate fi oarecum surprins, aproximat de pe platforma rationalului, dar niciodata deplin explicat, tocmai in virtutea caracterului sau de irational. Relatia inversa este, evident, imposibila. Logica surpinde rationalul si optimizeaza realul, ancorandu-se astfel in existenta pe calea normativitatii rationale. Ea o face prin prescrierea a ceea ce este rational si proscrierea a ceea ce s-a dovedit irational in demersurile gandirii. Prescrierea deschide mereu drumul spre posibil, proscrierea cauta sa inchida mereu drumul spre imposibil. 0.9. Sa construim acum ceva de o maniera, oarecum, mai speculativa: (a) normativitatea, oricat ar fi ea uneori de conventionala, este instituita de catre oameni, vizand un anume bine , in interesul general uman (e.g. interesul major si general de coeziune si supravietuire a societatii); (b) normativitatea are caracter prescriptiv, .i.e. tipizeaza si rezuma extrem de concentrat experienta pozitiva a societatii, sub forma trecerii de la este la trebuie sa fie ; (c) normativitatea este expresia rationalitatii, rationalizand activitatea umana (teoretica si practica), orietata spre ceea ce e real dar si posibil; DECI normativitatea ar trebui sa fie coercitiva pentru cei ce nu constientizeaza suficient acest bine , i.e., uneori ar trebui sa se faca acest bine cu forta... Orice logician va observa ca aici concluzia nu se poate impune cu necesitate: din faptul ca normativitatii i se pot asocia o serie de trasaturi ( instituirea ei de catre oameni, caracterul prescriptiv si expresie a rationalitatii ) nu se poate deduce ca aceste trasaturi ale normativitatii sunt intre ele necesarmente corelate, conditionante si, mai ales ca, din ipotetica lor subsumare la coercitiv, nu se poate ajunge neaparat la ideea de a face bine cu forta & De fapt si pseudo-concluzia, din ratiuni de prudenta logica, este formulata cu ajutorul optativului ar trebui . In schimb, daca am mai atasa o supozitie auxiliara de tipul (d), respectiv, ceea ce este de natura proscriptiva , i.e. circumscrie ceea ce este rau in experienta oamenilor, mai precis, poate face acest lucru numai relativ la faptul ca a fost incalcat ceea ce este prescris (irationalul, in parte, poate fi surprins de catre rational, nu si invers !), atunci am putea conchide ca: unele acte coercitive, venite din partea societatii sunt instituite de catre oameni, sunt expresie a rationalitatii, vin in numele unei normativitati prescrise spre a evita stari anomice proscrise. Aceasta poate fi uneori singura cale de a asigura un minim bine general. Problema este cine si cum instituie, isi asuma si gestioneaza acest bine general . Orice sistem de drept subordoneaza structurile sale interesului si nu binelui. Aici logica juridica are un rol covarsitor. Ea trebuie sa incerce sa refaca rupurile dintre logicul - in genere si juridicul in ipostaza de Justitie. Caci, altfel, drumul spre justificarea rationala a oricarui totalitarism este larg deschis. Pentru logicieni nu exista un tribunal logic si un cod penal logic : cea mai inalta instanta este viata care sanctioneaza drastic sau suficient de aspru erorile de gandire, aratand la fiecare pas cat de rau este sa nu cunosti si - voit sau nevoit - sa nu respecti experienta umanitatii, concentrata in scheme de gandire valide. Pentru juristi este infinit mai greu sa justifice rationalitatea obligatiilor, permisiunilor si interdictiilor, - relatiile axiologizate si axiologizante din spatiul convietuirii, relatii care valorifica valori umane, - respectiv, faptul ca spatiul valorilor interiorizate formeaza o unitate asumata de subiect iar spatiul valorilor juridice, consacrate de o autoritate exterioara individului, formeaza o unitate de conformare. Caci, dreptul nu cere nimanui sa-si asume, ci sa se conformeze. Sau, cum spunea un cunoscut analist roman al fundamentelor logice ale dreptului,Gh. Mihai, Justitia ca principiu al Dreptului - este un justificator anterior logic si un justificator neanterior istoric al Dreptului. Fata de norma logica, care este la discretia dar si riscul cognitiv-practic al omului, norma juridica este o regula de comportament ce e impusa membrilor societatii de catre autoritati recunoscute si pentru respectarea careia se apeleaza la o forta de constrangere (de obicei, forta statala). Daca dreptul pozitiv este dreptul obiectiv, ansamblul normelor juridice, in vigoare, hic et nunc, care, pe principiul interiorizarii exterioritatii recurge la specificarea intregului camp normativ ca expresie a valorilor dreptului (liceitate, persoana, cetatenie, interes public, legalitate, s.a.m.d.), atunci aceasta nu inseamna intai a legifera si apoi a justifica, ci intai a gandi, a analiza rational si apoi a institui, a interpreta si a aplica. 0.10. Aceasta digresiune mai degraba logico-filosofica nu poate totusi tine loc de raspuns la intrebarile pe care mi le puneam in # 0.4. . Se pare ca - in esenta - toate interogatiile s-ar subsuma uneia singure: ce fel de abilitati logice, efective, trebuie avute in vedere in educarea si formarea unui jurist, dincolo de simpla memorare a conditiilor logice de rationalitate sau capacitatea rudimentara de a folosi anumite intrumente logice fara a cunoaste prea multe despre ele ? Una este a avea un instinct logic , fie el indelung actualizat, exersat, altceva este a dispune deliberat de strategii logice si a le pragmatiza performant. In plus, tehnicile si strategiile formale datorate achizitiilor logicii moderne (simbolizari, limbaj artificial, scheme si diagrame, diferite tipuri de calcule logice, etc. ) nu sunt un scop in sine, dar nici cercetarile de logica juridica nu le pot eluda, daca se urmareste si doreste cresterea semnificativa a exactitatii sau descoperirea unor particularitati, relatii si instrumente doar banuite, daca nu cumva chiar deplin ignorate, in arsenalul gandirii juridice. Este la limita bunului sint elementar a sustine ca indemanarea logica nu se dobandeste fara exercitiu logic sustinut, fara cunoasterea si constientizarea structurilor si operatiilor logice. 0.11. De la Aristotel ne-au ramas, printre atatea altele, doua mosteniri importante: logica formala si teoria argumentarii. Ele sunt de fapt doua mari proiecte care se deruleaza si astazi, intr-o dezvoltare vertiginoasa. Acelasi lucru se poate spune si despre logica megaro-stoica, legata mai ales de numele lui Chrysippos, care a relevat de timpuriu nevoia de formalism dar si de pragmatism. Pentru formarea unui jurist conteaza mai putin exercitiile teoretizante de logica, i.e. teoria logicii si teoria argumentarii. Dar este capitala cunoasterea si insusirea structurilor limbajului, a tehnicii argumentarii, a definirii corecte, a diviziunii si clasificarii, a formularii corespunzatoare de propozitii interogatuve si imperative, a capacitatii de a clarifica statutul, rolul si relatiile normelor in general, normelor juridice in special, a artei de a rationa corect si eficient, s.a.m.d. Un jurist bun trebuie sa fie si un logician bun. Dincolo de blamul general, arhicunoscut si traditional la adresa sofistilor, trebuie sa recunoastem ca se ascundea si o anumita admiratie si chiar invidie, deoarece a sti sa trisezi logic insemna a avea logica in degetul mic & Aceasta nu vrea sa insemne catusi de putin un indemn la abandonarea moralitatii, ci, din contra, un serios semnal de alarma. Sa constientizam ca in jocul <>, hotii sunt, de obicei, mereu cu un pas inaintea vardistilor . Juristul se confrunta adesea cu siretlicuri pe care trebuie sa stie nu numai sa le dezvaluie, sa le demonteze , ci si sa le preintampine. Juristul este un luptator. Desi normativitatea logica si normativitatea juridica sunt departe de a fi confundabile, ele intrunesc totusi ceva comun: o adanca si subtila moralitate aservita neconditionat binelui uman. Dar nici logicianul si nici juristul nu sunt niste naivi. Excesul de rationalitate se poate intoarce imporivia rationalitatii. Logica nu este numai un exercitiu de admiratie . Principala morala practica, ce emerge din cele spuse pana acum este ca intotdeauna sa dispunem de resurse argumentative pentru tot ce afirmam sau sustinem. Nu este vorba de a realiza neaparat convingerea pentru altii, ci mai intai, convingerea pentru noi. La acest moment final resimt nevoia acuta de a-mi reaminti sfatul pe care Mario Bunge, mentorul meu de suflet, l-a primit, la randu-i, de la dascalul sau: << Fa-ti treaba ta. Rasplata iti va fi facand-o, pedeapsa, de a o fi terminat>>. APLICATII : % Cum apare logica juridica drept logica aplicata ? Formulati cel putin trei aspecte: 1._________________________________________________________________ 2._________________________________________________________________ 3._________________________________________________________________ % Ce fel de abilitati logice trebuie avute in educarea si formarea unui jurist ? % Fie urmatoarea problema clasica de logica juridica : Sofistul Protagoras se angajase sa dea lectii contra plata lui Euthalos, urmand ca acesta sa-i plateasca atunci cand va castiga primul proces. Deoarece timpul trecea si Euthalos nu lua nici un proces, profesorul l-a chemat in fata tribunalului argumentand astfel: De vei castiga trebuie sa-mi platesti conform intelegerii dintre noi; de nu vei castiga, trebuie sa-mi platesti, fiindca asa hotaraste tribunalul; oricum trebuie sa-mi platesti ! . Incercati sa evidentiati siretlicul lui Protagoras. Se poate salva cumva Euthalos ? Daca da, cum ?; dacu nu, de ce ? % Elaborati - in limita a maximum 100 de cuvinte o scurta pledoarie pentru necesitatea introducerii studiului Logicii juridice, ca disciplina de baza la facultatile de drept. UNITATEA 1 CAPITOLUL 1 Ce este logica juridica, sau Daca logica nu e, nimic nu e & SUBUNITATEA A. CONTINUT : Aproximarea domeniului si obiectului logicii juridice OBIECTIVE % COMPETENTE : In parcurgerea acestei secvente studentii vor urmari localizarea, asimilarea cognitiva si intelegerea urmatoarelor repere sau idei principale : % Genul proxim si diferenta specifica in definirea notiunii de Logica juridica % Natura logicii de a fi unica, reflexiva, organon si canon al gandirii; faptul ca logica juridica este logica aplicata % PERFORMANTE : Dupa parcurgerea acestei secvente studentii vor putea face deosebire intre aspectul trinivelar al logicii - in genere - si particularitatile acestei trinivelaritati in cazul logicii juridice % se vor aduce argumente pro si contra la ideea ca logica nu este stiinta, ci mai mult decat o stiinta % Se vor aduce argumente in favoarea caracterului stiintific al logicii juridice RESURSE BIBLIOGRAFICE BIELTZ, P., 1998, Logica juridica, Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, p. 39-44. BOTEZATU, P., 1997, Introducere in logica, Ed. Polirom, Iasi, p. 17-24. MIHAI, Gh., 1985, Argumentarea juridica , in: MIHAI, Gh., PAPAGHIUC, St., Incercari asupra argumentarii, Ed, Junimea, Iasi, p. 192-196 TOMASSI, P., 1999, Logic, Routledge, London and New-York, p. 1-29. 1.1. Logica si logica juridica 1.1.1. Ce inteles adanc se ascunde oare in deviza stoicilor, dupa care << orice eroare logica este automat si o eroare morala>> ? Sau, ce a vrut sa spuna - peste mai mult de doua milenii - britanicul F. W. Maitland atunci cand afirma ca juristii sunt mediatori intre viata si logica ? [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p.10]. Exemple de astfel de enunturi, cu pretentii de butada, pot continua... O idee clara si distincta - ca sa fiu in spiritul lui Descartes - se contureaza totusi: procesul atat de complex al gandirii logice efective, apoi, al cunoasterii legilor sale obiective, tot prin gandire, in fine, al reprezentarii acestora, din nou, in cadrul gandirii, prin intermediul limbajului, este o conditie sine qua non pentru omul de stiinta contemporan, sau pur si simplu, pentru un om cu adevarat instruit. Asa cum a fost, de fapt, pentru orice demn reprezentant al speciei homo sapiens, de-a lungul istoriei, daca a avut pretentia de a se insera, in conditii de normalitate, in viata sociala. Pentru juristi, semnificatia gandului antic este una cu totul speciala: orice eroare logica in elaborarea sau in aplicarea dreptului este sursa unei erori judiciare [ ibidem, p. 12] . Iata de ce juristii mediaza intre viata si logica... 1.1.2. O definire a logicii juridice este - deocamdata (!) o intreprindere temerara. La un nivel al cuprinderii de maxima generalitate, respectand un canon logic standard, i.e. gen proxim si diferenta specifica, conceptul (si, implicit, termenul) se dezvaluie deocamdata destul de confuz: (i) gen proxim : logica; (ii) diferenta specifica : logica aplicata (logica practica) in domeniul juridic. 1.1.2.1. Afirmam mai sus ca definirea logicii juridice este o intreprindere temerara . Exista foarte multe explicatii cu privire la asumarea unui asemenea risc . Ma voi rezuma, deocamdata, doar la doua: (i) Nu exista inca un consens cu privire la statutul si rolul unei astfel de discipline ( mai ales in spatiul cultural romanesc actual, din pacate). Logicienii pe buna dreptate sustin rationalitatea existentei acestei discipline speciale (aplicatie practica a logicii in domeniul juridic), in virtutea unui proces natural de extindere a cercetarilor de logica, neuitand insa nici o clipa si caracterul logicii de a fi logica unica, indiferent de reorganizarile sale reflexive permanente pe verticala - si de expansionismul ei firesc, in sensul bun al cuvantului, - pe orizontala . Juristii - tributari prejudecatii dupa care logica naturala, intuitiva , a bunului simt este mai mult decat suficienta - considera aceasta disciplina ca fiind, intr-un fel, redundanta: fie ca tot ce tine de sfera dreptului isi are o logica proprie ce actioneaza de la sine si este, normal , accesibila exclusiv teoreticienilor si practicienilor dreptului, fie ca este superflua prin rezultatele ei prea abstracte, deci prea sterile, ce nu fac decat sa complice inutil lucrurile. Evident, nu am in vedere toti juristii. Ceea ce doresc sa afirm aici sine ira et studio - este ca logicienii s-au dovedit mult mai deschisi, mai lipsiti de prejudecati. Si nu este vorba de un spirit de suveranitate serena : castigul s-a dovedit deja a fi de ambele parti . (ii) Dincolo de enorma varietate a punctelor de vedere, parvenind din ambele sensuri si avand in spate o literatura de specialitate tot atat de uriasa, pot sustine ca logica juridica disciplina (deplin) autonoma - nu este inca deplin constituita. Mai mult, indraznesc sa afirm ca nici nu va fi vreodata definitiv elaborata. Pare paradoxal, dar pot aduce cel putin doua argumente: In primul rand, universul juridic se imbogateste mereu, acest proces va continua atata vreme cat va exista civilizatia omeneasca, deci va oferi noi si noi teme de reflectie si aplicatie logica. In al doilea rand, este in insusi spiritul eminamente reflexiv al logicii unice de a nu se inchide, de a se autoamplifica - pe verticala si pe orizontala - , sau, cum spunea in vechime, Heraclit: Sufletului ii este propriu logos-ul , care se mareste pe el insusi . Prin urmare, nu vom putea oferi decat aproximari, succesive, asimptotice ale logicii, in general, ale logicii juridice, in special. Ele satisfac totusi idealul cartezian de claritate si distinctie, in contextul constientizarii juste a caracterului istoric al dreptului si al caracterului relativ anistoric al logicii, ca proces efectiv, ca teorie si metoda. 1.1.2.2. Este evident ca aici si acum nu este cazul unui expozeu detaliat asupra a ceea ce este logica. Se pot face trimiteri la tratate de logica de o valoare incontestabila, in chiar spatiul cultural romanesc.Ne putem mandri cu nume de mare prestigiu, ce au devenit referinte in literatura universala de specialitate: Grigore C. Moisil, Anton Dumitriu, Petre Botezatu, Gheorghe Enescu, Petre Bieltz, s.a.m.d. Cu toate acestea, consider necesara o cat de sumara conturare a specificului logicii in genere. Iar aceasta si numai din motivul ca am plecat de la ideea dupa care - la o prima si foarte larga aproximare, - logica juridica este logica aplicata in domeniul juridic. De aceea se impune ca, in cele ce urmeaza, mai intai, sa se schiteze un profil al logicii generale ( si unice ), care, pentru mine, nu este o stiinta, ci mai mult decat o stiinta. Sa nu uitam nici o clipa si unicitatea ei intr-un sens mai special: caracterul sau reflexiv si totodata de organon si canon. Aceasta reflexivitate se manifesta tri-nivelar: proces al gandirii efective in diferite contexte actionale, proces al gandirii ce se gandeste singura si proces de elaborare si exprimare in limbaj al gandirii ce se ia pe sine ca obiect. Suntem intre oglinzi paralele . Urmeaza apoi sa schitez - prin conturari succesive aria problematica a logicii juridice. Raportul logica logica juridica se profileaza a fi, deocamdata si grosso modo, cel de la gen la specie . APLICATII : % Dati o interpretare personala devizei stoicilor orice eroare logica este automat si o eroare morala ( max. 50 de cuvinte ) SUBUNITATEA B. CONTINUT : Logica si matematica in tandem: structura formala duala a gandirii; baza abordarii stiintifice a logicii juridice OBIECTIVE % COMPETENTE : Lectura acestei secvente va prilejui studentilor familiarizarea cu trei probleme teoretice ale logicii : % specificul raportului gandire limbaj % ce inseamna forma si formal in logica % cuplul sui-generis pe care il formeaza logica si matematica % PERFORMANTA : La sfarsitul parcurgerii # 1.2. Universul logicii si # 1.3. Logica si matematica cele doua fete ale unui Ianus sui-generis studentii vor putea sesiza si operationaliza marea si discutabila dihotomie formal-factual % in ce consta natura formalului in logica si matematica % in ce consta autonomia relativa a logicii si matematicii cat si reductia lor reciproca % cum contribuie dualismul logico-matematic la constituirea spiritului stiintific RESURSE BIBLIOGRAFICE ENESCU, Gh. , 1985, Dictionar de logica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, [ consultare generala ]. MARGINEANU, N., 1975, Psihologie, logica si matematica, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 57-60; 81-83; 174-176. WARTBURTON, N.,1999, Cum sa gandim corect si eficient, Ed. Trei, Bucuresti, [ consultare generala ]. 1.2. Universul logicii 1.2.1. Termenul de logica sau logic trimite de obicei la gandirea corecta, cu deosebire, la regulile gandirii corecte. Rezonanta conotativa asociata este cea de rigoare, precizie, claritate, respect neconditionat pentru adevar. A spune deci ca logica (numita si logica formala ) studiaza legile formale ale rationarii, legi apte sa ne duca de la propozitii adevarate numai la propozitii adevarate (s.a.) [ENESCU, Gh., 1998, p. 7] este perfect corect. Este situatia de vericonditionalitate: sensul enutului presupune adevarul propozitiei exprimate de acel enunt. Vericonditionalitatea caracterizeaza in general semanticile formale. [MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 511]. Dar asa cum precizeaza autorul roman mentionat, este vorba de un sens strict . Tot Gh. Enescu vorbeste si de un sens mai larg , i.e. logica este studiul formelor de rationare apte sa ne duca de la propozitii adevarate numai la propozitii adevarate sau de la propozitii adevarate la propozitii probabil adevarate (s.a.) [ibidem]. In ambele cazuri, chiar daca se disociaza intre logica rationamentelor certe si logica rationamentelor probabile [ibidem], enunturile sunt, poate prea scolaresti . De fapt, asa cum se va vedea mai departe, la o analiza semantica riguroasa, este intrucatva pleonastic sa spunem gandire logica , respectiv logica formala ; insa sintagmele s-au incetatenit deja. 1.2.2. Se impune deci o alta abordare, suficienta pentru surprinderea specificului gandirii logice in genere, necesara pentru a dispune de o platforma teoretica eficienta in abordarea sistematica a unei varietati tematice din ceea ce azi se subsumeaza termenului de logica juridica. De vreme ce nu am pretentia de a elabora aici un tratat, ci doar o introducere care sa sensibilizeze la tema, ma voi limita la un itinerar discursiv marginit de o limita superioara si de o limita inferioara. Prima este necesara, spre a nu intra in probleme ale logicii care nu mai au relevanta pentru logica juridica; cea de-a doua este suficienta, spre a nu pierde din vedere o serie de chestiuni extrem de interesante si utile pentru educatia logica a juristului. 1.2.2.1. Sub impactul instrumentului matematic, mai ales al limbajului simbolic al matematicii care se si potrivea ca o manusa formalului sau funciar logica moderna tinde sa se defineasca tot mai des drept o teorie stiintifica deductiva a unui limbaj. 1.2.2.1.1. Uneori s-a exagerat atat de mult, incat obiectul acestei teorii se identifica cu limbajul logic. Exista un graunte de rationalitate aici: nu putem exprima decat prin limbaj referentul (i.e. procesul real al gandirii) din care se decupeaza ca obiect de cercetare ( i.e. denotat ) structurile formale relativ invariante ale gandirii, centrate pe mecanismul inferentei logice; nu putem construi decat prin limbaj teoretizarea riguroasa, i.e. cunoasterea stiintifica a obiectului si continuturile de sens ( i.e. conotat ) ce rezulta din aceasta cercetare ( i.e. constructe : notiuni/concepte, judecati/propozitii, rationamente/argumente, sisteme ipotetico-deductive/teorii, etc. si norme sau reguli de gandire corecta si productiva); nu putem comunica decat prin limbaj legile gandirii formale ce au fost descoperite si asumate ca principii / legi ale logicii. Limbajul pare sa fie unicul obiect sensibil/tangibil al logicii. Mai mult, despre limbaj nu putem vorbi decat tot prin limbaj ( i.e. meta-limbaj cu privire la limbaj-obiect, sau, generalizat, limbaj de ordinul n cu privire la limbajul de ordinul n-1). 1.2.2.1.2. Dar tot atat de bine putem vedea lucrurile si altfel: ne referim la procesele gandirii reale, efective ( i.e. extensiune ), decupam sau construim obiectul de studiu (i.e. intensiune : obiectul nu se identifica cu lucrul ), producem stiinta logicii, analizam si/sau propunem un limbaj (natural sau artificial-simbolic), pe scurt, toate aceste demersuri rationale au loc in si prin gandire. Gandirea care se gandeste singura. Cand reputatul logician roman Petre Botezatu conchidea ca intram intr-o era logica , dar constienti ca logica este una dintre cele mai dificile intreprinderi ale spiritului [BOTEZATU, P., 1973 ], avea in vedere acel efect de <> de care pomeneam mai inainte. 1.2.2.2. Se impune, la acest moment, clarificarea si justificarea punctului de vedere pe care il sustin, respectiv ca logica nu este stiinta, ci mai mult decat o stiinta. Am in vedere sensul propriu al termenului de stiinta si nu cel vag, de cunoastere in genere . Aristotel considerat, traditional, drept parintele logicii ca stiinta atribuia logicii rolul de stiinta a stiintelor . Dar, in acest sens, ea nu mai putea sa apara drept o stiinta oarecare, caci stiinta nu poate fi principiul stiintei . Ceea ce l-a determinat pe Anton Dumitriu sa precizeze in continuare ca logica cuprinde numai principii, si nu metode. Ea poate da directivele tuturor procedeelor din alte stiinte, dar ea insasi nu este constituita din metode sau procedee (& ) Pentru intelegerea ideii de logica, trebuie sa parasim insa prejudecata dupa care, pentru a fi o disciplina exacta si bine constituita, logica trebuie in mod necesar sa fie o stiinta deductiva. Dimpotriva, tocmai pentru a putea funda toate celelalte stiinte, ea nu poate fi una din stiinte [DUMITRIU, A., 1973, p.352]. Este adevarat ca gradul de maturizare a unei stiinte este socotit azi in functie de gradul ei de matematizare si de capacitatea de a se reconstrui axiomatic (in sensul tare ), sau ipotetico-deductiv (in sensul mai putin tare). Primul aspect vine, firesc, din orizontul matematicii, al doilea, din cel al logicii. Ca atare, daca ar fi sa-l parafrazez dar sa-l si completez - pe Galileo Galilei, ar trebui sa spun ca avem atata stiinta cata logico-matematica putem pune in ea. 1.2.2.3. In alta ordine de idei, in perspectiva unitatii dar nu si a identitatii dintre gandire si limbaj, se adeveresc cuvintele lui A. Dumitriu: Daca logica ca logos, adica, asa cum a fost conceputa de vechii greci, ca ordine intrinseca a realitatii, logos apartinand insa si sufletului omenesc, este si sermo si ratio, in actul logic trebuie sa apara amandoua aceste laturi ale lui. Nu exista un act logic al intelectului care sa nu fie si simbol si ratiune; a le separa fara a le uni inseamna a pierde insasi natura acestui act prin acest studiu (s.a.) [ibidem, p.350 ]. Iata de ce logica nu poate fi rupta de corpul-mama care este filosofia. Ea a fost si continua sa fie o disciplina sau chiar un domeniu al filosofiei. Elaborarea ei tehnic-pozitivista , care a proliferat extraordinar astazi, nu anuleaza totusi nimic din esenta ei originara. Putem totusi admite ca logica este stiinta care studiaza regulile gandirii corecte numai daca printr-un artificiu metodologic plecam de la urmatoarele asumptii: (i) consideram obiectul sau domeniul logicii analog obiectului sau domeniului oricarei stiinte in sensul propriu al cuvantului, de stiinta factuala ; (ii) consideram demersul rational al logicii ca stiinta analog demersurilor stiintelor in sensul propriu al cuvantului ; (iii) consideram cel putin doua restrictii: (a) logica nu uziteaza de intregul arsenal metodologic al unei stiinte obisnuite (e.g. observatia, experimentul, s.a.m.d. ), ci este un demers eminamente teoretic, dar cu nenumarate deschideri practice si (b) logica este organon dar si canon, i.e. o stiinta a structurilor si proceselor gandirii formale ( unde nu intereseaza continuturile concrete, ci doar validitatea si jocul valorilor de adevar ), respectiv, o stiinta normativa ( a normelor/regulilor dobandirii, conservarii, si transmiterii adevarului in conditii de validitate, i.e. conformitatea la principiile/legile gandirii sub aspect formal). 1.2.3. Pe aceeasi linie cu cele aratate mai sus, intalnim consideratii mai mult sau mai putin nuantate: (i) Logica formala se ocupa cu relatiile posibile (cu privire la adevar si falsitate) intre propozitii, fara sa conteze continutul lor. Aceasta ne da noua conditiile necesare pentru inferente valide si ne face capabili sa eliminam rationamentul fals, ceea ce nu este suficient pentru stabilirea oricarui adevar material sau factual in orice domeniu particular. Logica formala ne arata ca oricare astfel de propozitie trebuie sa fie adevarata daca anumite altele sunt astfel (s.a.) [ COHEN, M. R., NAGEL, E., 1978, p. 191 ]; (ii) Logica este studiul rationamentelor sau inferentelor, considerate din punctul de vedere al validitatii lor [BLANCHE, R., 1968, p. 9 ]; (iii) Logica este studiul metodelor si principiilor utilizate spre a distinge rationarea buna (corecta) de rationarea rea (incorecta) [COPI, I. M.. 1973, p. 3 ]; (iv) W.V. Quine se exprima sec si oarecum paradoxal-criptic: logica este studiul sistematic al adevarurilor logice [QUINE, W.V., 1975, p. 7 ]; (v) Vorbind despre obiectul logicii simbolice, C.I. Lewis si C.H. Langford aratau ca acesta este pur si simplu logica, i.e. principiile care guverneaza validitatea inferentei [LEWIS, C. I., LANGFORD, C. H., 1959, p. 3 ]; (vi) Logica (formala) se ocupa cu analiza frazelor sau propozitiilor si a probelor [ in sens de temeiuri, n.n. ] , atentia fiind acordata formei, prin abstractie de continut [CHURCH, A., 1956, I, p.1 ] ; (vii) Propozitiile logicii sunt tautologii. Propozitiile logicii nu spun asadar nimic [WITTGENSTEIN, L., 1961, 6.1 si 6.11. ] 1.2.3.1. Am citat in nici un caz la intamplare - doar sapte dintre cele mai avizate voci ale secolului XX. Lista ar fi enorma. Nu am avut deloc intentia unei treceri in revista. Oricum, deja am nedreptatit atatea si atatea nume al caror prestigiu este dincolo de orice indoiala, ca sa nu mai pomenesc de logicieni romani care isi indreptatesc locul in acelasi Panteon al Logicii. Intentia mea a fost alta: se observa prezenta constanta a unor entitati ca: formal, validitate, adevar, propozitii, inferenta, intemeiere... Acestea sunt principalele constructe prin care logica se ia pe sine ca obiect si, deci, marile teme din universul logicii. 1.3. Logica si matematica cele doua fete ale unui Ianus sui-generis 1.3.1. Se obisnuieste sa se faca diverse comparatii si corelari intre stiinte, discipline, mai ales cand acestea pot intersecta sau sunt vecine domenial, metodologic, sub aspectul limbajului,etc. Pe acest fond se realizeaza diviziuni, clasificari, sistematizari, etc. In acelasi context al vecinatatii semantice, informationale se pot determina si eventual calcula distante s.a.m.d. Este si cazul logicii. Uzual, ea se raporteaza la astfel de vecinatati ( e.g. epistemologie, sociologie, psihologie, etc. ). La fel se petrec lucrurile in cazul logicii juridice: se fac raportari la retorica, semiotica, logica modala, logica deontica, etc. Nu este aici cazul unei astfel de intreprinderi; in definitiv se pot face nenumarate trimiteri in acest sens la literatura de specialitate, care abunda si la noi. Ceea ce consider insa necesar aici - mai ales pentru educatia logica a juristilor - este tentativa de a prezenta, cat se poate de general si succint, pozitia de cuplu a logicii si matematicii, pe fondul unei celebre dihotomii : formal - factual. De aici, sunt sanse de a face o serie de precizari cu privire la ceea ce este teoretic si aplicativ, avand in vedere caracterul eminamente aplicativ-practic al logicii juridice. 1.3.2. Pentru inceput, voi prefera introducerea notiunii de disciplina. Sensurile extraordinar de variate ale termenului de stiinta pot fi tema de analiza pentru filosofia sau logica sau metodologia stiintei. Si nu numai atat. Stiinta vie , care se face nu reprezinta obiectul celor prezente. Voi adopta urmatoarea definitie data disciplinei: un cadru teoretic, o arhitectura noetica [ aici, in intelesul de idei, i.e. notiuni, propozitii, rationamente, sistem ipotetico-deductiv ] relativ stabila, autonoma si coerenta datorita relatiilor dintre componentele ei, relatii atat intra- cat si codisciplinare, in care se desfasoara, in timp, experienta cognitiva a membrilor comunitatii respective de specialisti [CARAVIA, P., 1991, p.15 ]. Acelasi autor elaboreaza o schema pertinenta a contextului universal al culturii, suficienta pentru scopul de fata. Exista trei domenii mari: (a) cunoasterea comuna, (b) campul cunoasterii sistematice si (c) atitudini si comportamente cognitive. Componenta (b), care intereseaza aici, se subdivite astfel: (b-1) subcampul disciplinelor stiintifice, (b-2) subcampul disciplinelor metodologice si (b-3) subcampul disciplinelor extrastiintifice [ibidem, p.21 ]. Din (b-1) fac parte fizica, astronomia,etc. ; din (b-2) fac parte matematica si logica ; din (b-3) fac parte, printre altele, disciplinele practice (e.g. morala, dreptul (!)), etc. Sa retinem ca logica si matematica sunt discipline metodologice. 1.3.3. Dihotomia formal-factual tine de traditia neopozitivista si ar semnifica extrem de vag, dar suficient aici ceea ce tine de structura cunostintelor noastre, de orice fel, dar care nu se refera la realitatea inconjuratoare, ca realitate a faptelor, respectiv, ceea ce tine de continutul informativ al cunostintelor noastre si care se refera la lume ca lume a lucrurilor, proprietatilor, relatiilor, proceselor, fenomenelor. Este, generic, o dihotomie de tipul forma-continut. Trebuie sa mai mentionez aici ca dihotomia teoretic-empiric nu se suprapune pe prima dihotomie. Exista, cel mult, o vaga analogie intre cele doua dihotomii. Prima dihotomie este de veche traditie: tine de chiar inceputurile logicii ca disciplina (stiinta). Cea de-a doua, interpretata gresit, pana la o disjunctie exclusiva., este tot apanajul traditiei neopozitiviste. Este de retinut insa ca formalul se apropie de metodologic, de aceeasi maniera in care se produc apropieri in cadrul tandemurilor < descriptiv prescriptiv > si < explicativ normativ>. 1.3.4. Daca ar fi sa pastram deci dihotomia - devenita traditionala mai ales in prima jumatate a secolului XX respectiv, stiinte formale stiinte factuale, atunci orice stiinta (uneori, impropriu, numita stiinta particulara ), este stiinta factuala, iar logica si matematica, prin natura lor formal-metodologica, elaborandu-si propriile lor obiecte ce sunt de natura abstracta, prin excelenta, sunt stiinte formale. Dar pentru ca ele sunt implicate in orice stiinta (nu si reciproc !), ele nu mai sunt stiinte, in sensul consacrat al termenului. Calificativul de meta-stiinta este si el relativ impropriu, fiind prea larg. Iata de ce asociez obligatoriu formalul cu logica si matematica si factualul (termen devenit azi obscur) cu stiintele, indiferent de natura ariei lor domeniale. Rationalitatea le unifica dar metodologia le desparte. Este absurd sa ne imaginam o stiinta ilogica ; mai mult, stiintele nu se pot dispensa de instrumentul logico-matematic, implementat e drept in diferite grade, la fel cum nu se pot dispensa de instrumentarul metodologic propriu, specific. Este insa la fel de absurd sa ne imaginam logica si matematica facute cu reactivi, eprubete, cantariri, s.a.m.d. Trebuie deci sa retinem deosebirea fara a pierde insa legatura dintre logica teoretica si matematica teoretica, pe de o parte, si logica aplicata, respectiv, matematica aplicata, pe de alta parte. Regiunea teoretica poate fi autonoma in raport cu cea practica, nu si invers. 1.3.5. Am ajuns la discutia despre formal. Am aratat ca si logica si matematica sunt formale. Se impune acum sa vedem, mai intai, natura formalului logic, apoi, relatia speciala, siameza dintre logica si matematica. 1.3.5.1. O forma este, in general, ceva in care un numar de diferite obiecte sau relatii sunt in acord [agree, in orig.] (desi acestea difera din alte puncte de vedere), astfel incat obiectele pot sa varieze si totusi forma sa ramana aceeasi. Astfel, orice ceremonie sociala sau act social, la care diversi indivizi trebuie sa participe in acelasi mod, daca ocupa o pozitie sau o functie data, spunem ca sunt formale [ COHEN, M. R., NAGEL, E., 1978, p. 11 ]. Este o definitie relativ vaga, ambigua, dar destul de sugestiva, mai ales prin exemplificarea data. Se observa cu usurinta orintarea structuralist-extensivista, atat de indepartata de intelesul aristotelic dat formei, unde aceasta vizeaza ceva de ordinul esentei. Puntea intre prezent si trecut o reprezinta ideea de invariant. Dar, daca pentru traditia aristotelica invariantul trebuie sa tina de ordinul esentei, in acceptiunile contemporane, forma invariant este corelata (si chiar opusa) continutului variabil. Invariantul se poate asocia cu ceea ce este comun pentru o multime/clasa de obiecte oarecare. In acest sens, vorbea A. Tarski despre logica , i.e. numele unei discipline care analizeaza semnificatia conceptelor comune tuturor stiintelor, si stabileste legile generale care guverneaza conceptele [ TARSKI, A., 1971, p. xi ]. In acelasi context, pot completa acum definitia data de A. Church logicii, cu propriile-i cuvinte: Logica. Subiectul nostru este logica, sau, cum putem sa o spunem mai complet, pentru a-l distinge de alte subiecte sau doctrine care au fost numite (din nenorocire) cu acelasi nume, subiectul nostru este logica formala. In mod traditional, logica (formala) se ocupa cu analiza expresiilor si a propozitiilor si cu demonstratia, dand atentie formei si facand abstractie de materie. Aceasta distinctie intre forma si materie nu este usor de precizat imediat, dar ea poate fi ilustrata de exemple (s.a.)[ CHURCH, A.,1956, p.1 si 3 ]. Este suficient sa inchei aici acest paragraf amintind cu scopul de a rezuma doua definitii de dictionar date formei (logice) si formalului : forma este forma unui rationament exprimata intr-o reprezentare simbolica (s.n.), a carei structura pune in lumina procedeul de rationare adoptat [STEFANESCU, D.-O., COSTREIE, S., MIROIU, A., 1999, p. 7 ], respectiv, denumire pentru formele generale ale notiunilor, judecatilor si rationamentelor, in logica traditionala (& ) ; formalul este In logica traditionala, ceea ce tine de forma logica. (& ) In logica simbolica, ceea ce tine de sistemul formal (& ) In stiinta, in genere ceea ce tine de structura lucrurilor, fenomenelor (& ) (s.a.) [ENESCU, Gh., 1985, p. 120 si p. 115]. 1.3.5.2. F. Gonseth caracteriza logica drept o fizica a obiectului oarecare [ GONSETH, F., 1937 ]. Daca prin fizica se sugereaza modelul stiintei sau stiinta-model (prototipul stiintei factuale ideale !& ), i.e. rigoare generica, prin obiect oarecare suntem in fata a ceva obscur. Obscuritatea dispare insa cand vom interpreta celebra sintagma astfel: (i) Daca prin obiect oarecare intelegem oricare entitate abstracta construibila si proiectabila asupra lumii reale si posibile, sau altfel spus vizand toate lumile posibile, atunci suntem in domeniul matematicii; (personal, nu agreez teremenul de matematici , la fel, cel de logici : si matematica este una, la fel cum logica este una) ; (ii) Daca prin obiect oarecare intelegem structura, forma, invariantul in genere, prin care gandirea surprinde orice continut obiectual, atunci suntem in domeniul logicii; (atrag din nou atentia ca obiect nu inseamna lucru , ci rezultatul dialecticii subiectiv-obiectiv in surprinderea unui fragment, aspect din lumea lucrurilor reale sau posibile; deci sa nu uitam lectia kantiana !); (iii) Iata ca avem de-a face cu un fel de Ianus cu doua fete: prima este orientata spre tot ce formal - are sens, este inteligibil, rational cu privire la real si posibil (e.g. si numerele irationale sunt gandite rational !), cea de-a doua este orientata spre tot ce-formal - are capacitatea asigurarii acestei cuprinderi rationale ; prin urmare, putem vorbi, fara a ne teme de eroare sau exagerari, de logico-matematica unica, i.e.care este una. Cele doua siameze sunt o unitate in diversitate, au unele organe interne comune, circulatie sanguina unica. In acest tandem sui-generis ele penetreaza metodologic orice demers rational (teoretic si/sau practic). 1.3.5.3. Discutand despre specificul logicii si al raporturilor ei cu matematica, eminentul ganditor elvetian Jean Piaget sublinia urmatoarele: 1.3.5.3.1. Se pot formula trei aproximari succesive cu privire la ceea ce este logica: (i) la prima aproximare (& ) logica este studiul cunoasterii adevarate, considerata in formele sale cele mai generale (s.n.) [ PIAGET, J., 1972, p. 3 ]; (ii) la a doua aproximare (logica ar trebui sa fie - n.n.) teoria formala a operatiilor gandirii (s.n.) [ ibidem, p. 9 ]; (iii) dupa examinarea frontierelor logicii, o putem defini la a treia aproximare drept teoria formala a operatiilor deductive. (& ) Cuvintele << operatii deductive >> desemneaza operatiile necesare si suficiente pentru a face posibila deductia, si nu, natural, toate operatiile a caror manipulare da nastere unei deductii (s.a.) [ibidem, p.20 ]. 1.3.5.3.2. Acelasi mare logician, epistemolog si psiholog atragea atentia asupra nevoii de a distinge cu grija - in cazul raporturilor dintre logica si matematica doua aspecte ale problemei: (i) convergenta intre metodele logistice (i.e. specifice logicii simbolice) si cele matematice; (ii) reductia eventuala a structurilor matematice la structuri logice. [ ibidem, p. 16 ] 1.3.5.3.3. In acest context pot fi discutate cele patru mari curente de gandire ce au marcat, decenii de-a randul, spiritualitatea mai ales europeana a secolului XX: (i) reducerea completa a raporturilor matematice la identitati logice; (ii) conceperea raporturilor logice drept o sub-clasa a entitatilor matematice (unde entitatile matematice nu sunt toate reductibile la cele logice dar le pot asimila pe cele din urma drept caz particular); (iii) conceperea logicii si matematicii drept doua sub-clase disjuncte ale marii clase a structurilor formale sau abstracte; (iv) conceperea structurilor logice si matematice ca fiind partial disjuncte, dar avand astfel o parte comuna, in urma unor asimilari reciproce. [ibidem, p.18 ] 1.3.5.3.4. Se observa - mai ales pentru cititorul cu o minima cultura logico-filosofica o inteligenta structura combinatorie intre doua multimi/clase; fie L universul logic si fie M universul matematic: (a) M include pe L (L este inclus in M), (b) L include pe M (M este inclus in L), (c ) M intersecteaza cu L ( evident, si reciproc ), (d) M este identic cu L si (e) M este complet separat, distinct de L. Daca am mai considera si multimea/clasa Univers, U , din care fac parte M si L, atunci s-ar stabili urmatoarele corespondente ( cu # 1.3.5.3.3.): (i) (b) ; (ii) (a) ; (iii) (e) in cadrul lui U si (iv) (c ) . Lipseste cazul (d) si putem subintelege incadrarea in U si pentru primele doua si ultima corespondenta. Pentru cazul al treilea era necesara mentionarea explicita a acestei incadrari in U. De fapt, J. Piaget reformuleaza mai clar si metodic ceea ce a insemnat logicismul, formalismul si intuitionismul. E drept, cu nuantarile de rigoare. 1.3.6. Inainte de a incheia acest paragraf consider necesar sa prezint concluziile lui J. Piaget pe care mi le insusesc in cea mai mare parte. Cea mai pertinenta pozitie astazi pare sa fie cea de la (iv): autonomia relativa a logicii si matematicii si reductia reciproca partiala. I.e. : In stadiul actual al cunoasterii, logica joaca rolul unui domeniu inferior, adica mai simplu sau mai elementar, in raport cu matematica care ii este superioara pentru ca o debordeaza in complexitate si in bogatie. Se produce atunci intre inferior si superior acelasi dublu curent de asimilare reciproca la fel ca in sanul tuturor cuplurilor de stiinte aflate in aceeasi situatie: superiorul este partial asimilat inferiorului, dar ultimul e imbogatit cu atat mai mult de catre primul. Logica nu se <> deci, din afara, matematicii: ea ii este partial incorporata si se gaseste astfel generalizata in logica matematica. Invers, matematica nu se reduce nici ea la logica, dar o completeaza si o modifica in urma unui proces de schimb continuu [ ibidem, p. 19 ]. In concluzie, nu exista posibilitatea vreunei interventii chirurgicale rationale de segregare a celor doua siameze la fel ca si cu cele doua fete ale lui Ianus. Dar sa nu uitam nici de lectia pe care ne o ofera alt mare logician si ganditor reputat al secolului XX - W. V. Quine: Logica (& ) pare sa difere de matematica prin faptul ca in logica vorbim despre enunturi si interrelatiile lor, in special implicatia, in timp ce in matematica vorbim despre lucruri nonlingvistice abstracte: numere, functii si altele asemanatoare.Acest contrast este in mare parte inselator.(& ) Cand vorbim despre (& ) adevaruri logice si cand explicam / expunem implicatii, vorbim, intr-adevar despre enunturi; dar tot in aceeasi situatie suntem cand vorbim despre adevaruri matematice. Dar intr-adevar adevarurile matematicii trateaza explicit despre lucruri nonlingvistice abstracte, e.g. numere si functii, in timp ce adevarurile logicii, intr-un sens rezonabil limitat al cuvantului <>, nu au astfel de entitati ca obiect specific. Aceasta este o diferenta importanta (s.a.) [QUINE, W. V., 1978, p. 5 ]. APLICATII : % Interpretati, de o maniera personala dar si valorificand cunoastintele de logici dobandite in anii de liceu, sintagma logica este gandirea ce se gandeste singura ( max. 50 de cuvinte ) SUBUNITATEA C. CONTINUT : Cum a aparut logica juridica si harta logicii juridice OBIECTIVE % COMPETENTE : In parcurgerea acestei subunitati studentii se vor concentra in vederea retinerii si fixarii urmitoarele item-uri : % teoretic-descriptiv si prescriptiv-normativ % specificul descriptivului si normativului in logica juridica % modelul Perelman vizand logica juridica % modelul Kalinowki vizand logica juridica % logica juridica in sens restrans si logica juridica in sens larg % schema organizationala a logicii juridice ( modelul Gh. Mihai ) % ce inseamna validitatea juridica ( modelul Bieltz / Gheorghiu ) % PERFORMANTE : La sfarsitul studiului acestei secvente studentii vor putea operationaliza urmatoarele concepte si structuri ale logicii juridice: % opozitia in varianta tare si slaba intre prescriptivism si descriptivism pentru cazul logicii in genere, respectiv, pentru cazul logicii juridice % tematizarea preocuparilor logicii juridice, de la aparitia sa pana in prezent % logica juridica: reductibila la teoria argumentarii ( modelul Perelman ) % logica juridica: nereductibila la teoria argumentarii ( modelul Kalinowski ) % modelul Enescu: logica juridica in sens restrans, i.e. logica a normelor de drept, particularizare a logicii deontice vs logica juridica in sens larg, analiza logica a termenilor si inferentelor din spatiul juridic % modelul - Gh. Mihai: semiotica juridica (sintaxa, semantica si pragamtica juridica ), logica juridica deontica, logica juridica nenormativa % cele cinci acceptiuni ale validitatii juridice ( modelul Bieltz Gheorghiu ) RESURSE BIBLIOGRAFICE BIELTZ, P., 1998, Logica juridica, Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, p. 31-44. BOTEZATU, P., 1983, Constituirea lsogicitatii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, p. 92-94. ENESCU, Gh., 1985, Dictionar de logica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, [ urmarirea termenilor angajati in discutie ]. GLOBE, L. (Ed.), 2001, The Blackwell Guide to Philosophical Logic, Blackwell, Oxford si Malden (Mass.), p. 159-182. MIHAI, Gh., 1982, Incercari constructive de argumentare juridica, Ed. Acad. R.S.R., Bucuresti, p. 2228; 56-65. 1.4. Particularitatile sub universului logicii juridice 1.4.1. Ideea de juridic conoteaza lege, norma, regula, instructiune s.a.m.d. Ideea de logica conoteaza aceleasi elemente, cu dubla precizare ca, pe de o parte, in primul caz avem de-a face cu un proces istoric de autoreglare a societatii omenesti, in al doilea caz cu un proces relativ anistoric de autoreglare a ratiunii in demersurile ei; pe de alta parte, si in primul si in al doilea caz se remarca cel putin doua niveluri: cel teoretico-descriptiv si cel prescriptiv-normativ. In logica este binecunoscuta dihotomia, sau, mai bine zis, tandemul organon-canon. Se poate face aici o fructuoasa analogie cu ceea ce se discuta in filosofia stiintei si epistemologie cu privire la raportul descriptiv-prescriptiv. Analizand supralicitarea opozitiei dintre orientarea prescriptivista si cea descriptivista de catre K..R. Popper, - in teoria cunoasterii stiintifice Mircea Flonta, intr-o discutie cu Adrian Miroiu [ILIESCU, A. P., coord., 1998 ], face o serie de observatii interesante. Daca, in loc de cunoastere stiintifica, vom citi cunoastere juridica, atunci cred ca voi fi mai bine inteles. Distinctia dintre orientarea prescriptivista si cea descriptivista (in viziunea popperiana) este distinctia dintre teorii care isi propun sa schiteze un model ideal al cunoasterii stiintifice, sa formuleze pe baza acestui model criterii ale excelentei stiintifice, si teorii al caror nucleu il constituie generalizari descriptive desprinse prin studiul istoric al stiintei si al practicii stiintifice actuale [ibidem, p.194]. Exista doua sensuri sensibil diferite ale sintagmei model ideal al cunoasterii : rezultatul activitatii de idealizare, purificare si simplificare pe care o realizeaza teoreticianul [ibidem], respectiv, modelul in sensul ca telul suprem al cunoasterii stiintifice va fi stabilit printr-o decizie libera a filosofului [ibidem]. In acest context, se poate vorbi de o opozitie prescriptivism-descriptivism intr-o varianta slaba , pentru primul caz, si de o opozitie prescriptivism-descriptivism intr-o varianta mai tare [ibidem], pentru al doilea caz. Analogia de care am pomenit la inceputul prezentului paragraf este, acum, mult mai evidenta, i.e. de o opozitie in varianta mai tare este vorba in cazul logicii (in genere); de o opozitie in varianta slaba este vorba in cazul logicii juridice. Pentru domeniul juridic trebuie deci sa plecam de la adevarul axiomatic ca Un om rational isi va insusi anumite norme, fie ele norme morale, norme tehnice sau norme ale cercetarii stiintifice, daca si numai atunci cand: (1) se va putea arata ca aceste norme sunt subordonate infaptuirii unui scop pe care el il va recunoaste drept legitim si dezirabil; (2) se va putea arata ca ele stabilesc caile cele mai potrivite si eficiente de actiune pentru realizarea acestui scop [ ibidem, p.203 ]. 1.4.2. Nu se poate vorbi de un istoric efectiv al logicii juridice, dar preocupari in acest sens au existat incepand cu antichitatea. P. Bieltz si D. Gheorghiu fac o succinta sistematizare a acestei evolutii sa o numim preistorie . 1.4.2.1. La Aristotel: (i) descoperirea si inlaturarea sau respingerea erorilor de argumentare; (ii) un inceput de studiu logic al intrebarilor. 1.4.2.2. Incepand cu secolul XVI (studiul logic al unor activitati juridice fundamentale): (i) cercetarea regulilor implicate in interpretarea normelor de drept in instanta; (ii) analiza argumentelor legale. 1.4.2.3. Incepand mai ales cu secolul XVIII secolul Luminilor : (i) inventarierea si descrierea criteriilor si exigentelor logice in evaluarea probelor sau dovezilor aduse in instanta; (ii) analiza metodelor si strategiilor logice utilizate de instantele judecatoresti; (iii) fundamentarea logica a hotararilor si sanctiunilor date de instantele de judecata, in sensul justificarii lor rationale; (iv) critica dreptului, a institutiilor juridice (implicit a celor politice) din perspectiva cerintelor logicii si moralei [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 9 ]. 1.4.3. Ceea ce a condus la concluzia cu privire la caracterul indispensabil al educatiei logice pentru formarea juristilor s-a conturat clar inca in prima jumatate a secolului XX. Ideea ca in eleborarea si aplicarea dreptului nu se poate face totala abstractie de conditiile logice de rationalitate [ibidem, p. 10 ] a venit cu precadere din partea logicienilor, mai ales a celor care s-au dedicat unor astfel de probleme specifice: (i) analiza limbajului juristilor; (ii) analiza tipurilor si structurilor normelor cat si a raporturilor dintre ele; (iii) analiza si descoperirea structurii imperativelor cat si a raporturilor iperativ-norma juridica: (iv) investigarea aprofundata a argumentarii juridice; (v) studiul logic al lacunelor si antinomiilor, al vaguitatii si ambiguitatii in discursul juridic; (vi) descoperirea principalelor cauze ale erorilor neformale in argumentarea juridica; s.a.m.d. [ibidem, p.10 ]. 1.4.4. Plecand de la criteriul reductibilitatii sau nereductibilitatii logicii juridice la o teorie si practica a argumentarii, nu mai putin de la impactul profund pe care l-au avut doua mari personalitati (am in vedere pe Ch. Perelman si G. Kalinowski, pentru lumea de expresie franceza), se pot contura doua mari directii in conceperea statutului si rolului logicii juridice. Rezulta evident si simplu ca: (a) logica juridica este oarecum reductibila la teoria argumentarii, fiind, de fapt, o noua retorica si (b) logica juridica nu se rezuma doar la o teorie a argumentarii . Numesc prima varianta Modelul Perelman iar cea de-a doua varianta, Modelul Kalinowski. 1.4.4.1. Modelul Perelman [ PERELMAN, Ch., 1963; 1970; 1976]. 1.4.4.1.1. Pentru a conchide ca logica juridica ar trebui sa fie o noua retorica se asuma urmatoarele doua premise: (a) logica juridica este direct si prioritar legata de teoria argumentarii; (b) logica juridica nu se foloseste de mijloacele si strategiile proprii logicii formale - i.e. limbajul formalizat, calculul logic, etc., - ci de instrumente neformale mai apropiate sau chiar specifice retoricii. 1.4.4.1.2. Toata stima pentru conceptia prestigiosului logician belgian cat si pentru rationalitatea efectiva a argumentarii domniei sale. Exista insa nevoia logica de a disocia intre teoria argumentarii si logica argumentarii (aflate in raport mereologic, i.e. de la intreg la parte). Apoi, nevoia de a delimita in sensul relatiei gen-specie - teoria argumentarii (sau teoria generala a argumentarii) de teoria argumentarii juridice, respectiv, logica argumentarii de logica argumentarii juridice. In fine, exista nevoia de a preciza ca intre teoria argumentarii si logica argumentarii relatia este mai complexa: pe de o parte, exista o structura logica a oricarei argumentari ce nu epuizeaza sfera argumentarii in genere; pe de alta parte, logica argumentarii se coreleaza specific si cu teoria demonstratiei, unde ultima nu este apanajul domeniului juridic decat in situatii, sa le spun, extrem de tari , deci relativ rare. Se constituie astfel un fel de triunghi topologic logica-argumentare-demonstratie extrem de complex. Dar problemele argumentarii juridice vor fi tratate intr-un capitol special. Imi voi intari suplimentar pozitia facand apel la cunoscutul tratat de Logica juridica al lui P. Bieltz si D. Gheorghiu. Teoria argumentarii in domeniul legal este un sector de baza al logicii juridice, dar numai un sector. Autorii mentionati arata pe buna dreptate ca: (i) este de la sine inteles ca argumentelor produse in dezbaterile judiciare, ca si celor din dezbaterile publice, le este caracteristic un aspect retoric, care tine de valorificarea functiilor limbajului si a multor altor potente ale acestuia (utilizarea de metafore sau exemple, a unor semne neverbale, prin topica frazei, etc.) si prin care se urmareste impresionarea cuiva (s.a.) [ BIETLZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 14 ]; Retoricul poate fi rupt de logic doar teoretic; partic nu. (ii) majoritatea argumentelor din domeniul juridic au si necontestabile componente psihologice care tintesc convingerea: e.g. valorificarea unor trasaturi de personalitate ale interlocutorilor, implicit virtuti si slabiciuni , alegerea unor anumite exemple sau probe, un anumit raport ingenios intre explicit si tacit, apelul la sugestionabilitate, etc.; (iii) exista natural, necesarmente un continut juridic al argumentelor: e.g. modul de raportare la lege, specificul cauzei, urmarirea inculparii sau disculparii cuiva, definirea juridica a faptei care sa permita o anumita incadrare juridica a acesteia, etc.; (iv) exista, in fine, o structura logica propriu-zisa a argumentului, fara de care argumentul nu ar fi argument , fara de care oricare din celelalte trei aspecte, care sunt specifice cu precadere argumentelor judiciare si celor din dezbaterile publice, este lipsit de sens, deoarece chiar finalitatea oricarui argument depinde pana la urma de calitatile acestei structuri logice [ ibidem, p. 14-15 ]. 1.4.4.2. Modelul Kalinowski [ KALINOWSKI, G., 1966; 1971; 1972 ]. 1.4.4.2.1. Logica juridica reprezinta Studiul gandirii juridice discursive in toata intinderea acesteia, adica in toate operatiile ei intelectuale pe care le presupune elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului [ KALINOWSKI, G., 1966, t. XI, p. 9 ]. Nereductibilitatea logicii juridice la o teorie a argumentarii, fie aceasta si o teorie a argumentarii juridice e sustinuta prin urmatoarele observatii : dincolo de structura formala si formalizabila a unui rationament sau a unei inferente in genere, atunci cand respectiva structura se incarneaza intr-o exprimare concreta (intr-un limbaj natural sau specializat), intr-un context tematic concret, de catre un agent uman concret, s.a.m.d., trebuie sa tinem seama de co-prezenta a cel putin trei elemente constitutive, carora le corespund trei rationalitati ce pot fi canonizate prin trei tipuri de reguli sau norme. Acestea sunt: (i) reguli logice, care vizeaza obtinerea certitudinii, prin validitate si adevar; (ii) reguli extralogice, ce tin domeniul practic de manifestare a discursului, i.e. reguli morale, religioase, politice, juridice, etc.; (iii) reguli paralogice, parvenind din zona unei anumite dimensiuni pragmatice a limbajului, i.e. topice, retorice, etc. . 1.4.4.2.2. Pentru G. Kalinowski, logica juridica pune formalul in paranteze si astfel nu mai este logica [ MIHAI, Gh., 1982, p. 24 ]. Desigur, autorul are in vedere logica in sensul ei pur formal generic, nu logica aplicata. Tot Kalinowski pledeaza pentru o legatura directa intre logica juridica si logica deontica (i.e., la modul cel mai general, logica normelor) 1.4.4.2.2.l. Logica deontica - logica aplicata la studiul normelor [ ENESCU, Gh., 1985, p. 197 ], fondata, riguros si sistematic de catre G. H. Von Wright - a impulsionat aparitia abordarilor sistematice de logica juridica, poate fi considerata intemeiere a unor capitole tematice importante ale logii juridice, dar nu este logica juridica. 1.4.4.2.2.2. Bieltz & Gheorghiu fac expres aceasta mentionare: logica juridica valorifica in mod specific multiple rezultate din logica deontica, fara a fi o simpla extindere a logicii deontice in domeniul dreptului. De altfel, logica juridica valorifica, deopotriva, in mod adecvat particularitatilor dreptului si rezultatele altor discipline logice, ca de pilda, logica limbajului, logica intrebarilor ( erotetica), logica comenzilor (imperativelor), logica actiunii (ea insasi strans legata de logica deontica), logica deciziei, etc., la care se adauga (& ) analiza logica a argumentelor si a erorilor de argumantare [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 16]. Deonticul si juridicul interactioneaza dar nu se suprapun. 1.4.5. O prima sistematizare recapitulativa rezulta din considerentele de dictionar ale logicianului roman Gh. Enescu: (i) Exista doua sensuri ale termenului (implicit, conceptului) de logica juridica: unul in sens restrans si unul in sens larg; (ii) Daca sensul general vizeaza logica juridica ca fiind o logica a normelor de drept (i.e. o particularizare a logicii deontice), sensul general are in vedere mai multe note demne de retinut: logica juridica este deci logica normelor juridice si analiza logica a argumentarii din domeniul juridic (in speta <>). Analiza logica cuprinde: (a) cercetarea specificului logic al termenilor (respectiv conceptelor) juridice (de ex. termeni vagi, constructivi), (b) analiza rationamentului deductiv si inductiv in cercetarea infractiunilor si in genere a problemelor juridice, in speta problema consistentei sau inconsistentei marturiilor, problema mecanismului logic al interogatoriului, s.a. Se intelege ca fiind vorba de o aplicatie a logicii nu se poate pune problema unei logici juridice independenta de logica formala pura, cel mult se adauga postulate specifice domeniului (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1985, p. 202-203 ]; (iii) Autorul roman accentueaza importanta urmatoarelor doua postulate: nullum crimen sine lege (i.e. nu exista infractiune fara lege), respectiv, nulla poena sine lege (i.e. nu exista pedeapsa fara lege); (iv) In fine, ceea ce mi se pare deosebit de important este cerinta aproape imperativa: logica poate si trebuie sa intervina in drept mai ales cu privire la adoptarea unui cod de norme rationale eficient, consistent si coerent [ibidem]. 1.4.6. O a doua sistematizare recapitulativa rezulta din considerentele lui Gh. Mihai, autor format la reputata scoala ieseana de logica [ MIHAI, Gh., 1971; 1982; MIHAI, Gh., PAPAGHIUC, St., 1985 ]. 1.4.6.1. Valorificand conceptia deosebit de originala a lui Petre Botezatu - care a reusit elaborarea unui sistem periodic al formelor stiintifice ale logicii [ BOTEZATU, P., 1973; 1983 ], plecand de la structura combinatorie rezultata din produsul cartezian al domeniilor logicii (i.e. gandirea, limbajul, actiunea si realitatea) cu nivelurile fiintarii materiei extralogice (i.e. subiectul, obiectul, forma, operatia, structura), - Gh. Mihai propune urmatoarea schema organizationala a logicii juridice: 1.4.6.1.1. Semiotica juridica ce cuprinde: sintaxa logica a limbajului juridic care vizeaza: descrierea semnelor si a expresiilor limbajului juridic; cercetarea regulilor de formare a acestor expresii din semne mai simple si analiza relatiilor dintre ele; regulile de transformare a expresiilor. semantica juridica studiul relatiilor semnelor cu obiectul juridic desemnat de catre acestea. pragmatica juridica care cuprinde: cercetarea limbajului juridic sub aspectul producatorilor lui; influenta limbajului juridic asupra comportamentului uman. 1.4.6.1.2. Logica juridica deontica ce cuprinde: limbajul normelor ( posibilitatea unei axiomatici) si calculul deontic al predicatelor, al claselor, s.a.m.d. 1.4.6.1.3. Logica juridica nenormativa, ocupandu-se mai ales de : teoriile definitiei; teoriile argumentarii; teoriile sistematizarii; metodologia juridica. [ MIHAI, Gh., 1982, p. 25 ]. 1.4.6.2. Prin aceste considerente de mai sus, trebuie sa constat ca autorul mentionat clarifica cel putin o serie de raporturi in triunghiul logica juridica logica formala - logica deontica: Logica juridica se diferentiaza de logica formala prin aceea ca analizeaza formele gandirii subiectului care gandeste in si prin actiunea sa generica si particulara, tine seama de mecanismul practic al constructiei si al aplicarii normelor juridice [ MIHAI, Gh., PAPAGHIUC, St., 1985, p. 193 ]; Logica juridica se distinge (& ) de logica deontica; aceasta cercetand structura formal-deontica a normelor in general, lasa la o parte nu numai rationamentele nonnormative, ci si celelalte procese intelectuale - justificari, convingeri, motivari, hotarari [ ibidem ]. 1.4.7. O serie de concluzii de principiu se impun: 1.4.7.1. Intrucat obiectivul logicii il constituie conditiile de validitate de indeplinit in ordonarea reciproca a continuturilor de gandire [ MIHAI, Gh., 1982, p. 58 ] si gandirea juridica este juridica raportata la cel ce gandeste actiunea juridica, la cel ce manuieste concepte, categorii juridice, nu numai in aplicarea dreptului, ci si in cunoasterea si elaborarea lui [ ibidem, p.27 ], rezulta ca obiectivul logicii juridice este gandirea juridica, mai precis, validitatea juridica. 1.4.7.2. Alaturi de validitate ( i.e. corectitudinea logica) in sens fundamental, generic, exista, prin urmare, si o validitate in sens special, i.e. validitatea juridica, in cazul dreptului [ KELSEN, H., 1965 ]. In acest context, problemele ce se pun se desfasoara pe doua axe principale: (a) acceptiunile speciale ale acestei validitati speciale care este validitatea juridica; (b) nivelele de validitate ale normelor juridice. 1.4.7.2.1. In cel mai cuprinzator tratat de Logica juridica aparut la noi in ultimul deceniu [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, Vol. I ], sunt mentionate cinci acceptiuni ale validitatii juridice: (i) O lege sau o reglementare legala este valida prin faptul ca este in vigoare, nu a fost abrogata; (ii) O lege sau o reglementare juridica este valida - in raport cu un anumit caz sau o anumita situatie daca si numai daca: se aplica in acel caz (acea situatie sau cauza/speta ); este relevanta pentru a evalua si, eventual, a gasi o solutie la respectivul caz/speta; (iii) O reglementare (act juridic) produsa de o anumita institutie juridica este valida daca acea institutie are competenta producerii ei; invers, va fi nevalida daca producerea ei nu decurge din competentele acelei institutii; (iv) O anumita decizie este valida daca exista o baza legala, i.e. in sensul (i), pentru a lua acea decizie; respectiva decizie va fi nevalida daca nu exista a asemenea baza legala. ( Orice decizie sau actiune care care isi afla un temei suficient in sensul cerintelor Principiului ratiunii suficiente intr-o reglementare valida este ea insasi juridic-valida [ ibidem, p. 43 ]); (v) Doua legi sau reglementari juridice sunt reciproc valide in raport cu o anumita speta daca acestea nu implica sau genereaza comportamente ce se exclud reciproc; ele vor fi reciproc nevalide in caz contrar. In acest sens se poate discuta despre constitutionalitatea sau neconstitutionalitatea unor articole de lege, legi in intregul lor, s.a.m.d., daca si numai daca constitutionalitate = validitate juridica, respectiv, neconstitutionalitate = nevaliditate juridica. Daca cele doua legi/reglementari, etc. nu indeamna la comportamente ce se exclud reciproc, atunci ele (si comportamentele generate) nu sunt reciproc logic-inconsistente. [ ibidem, p. 43 - 44 ]. 1.4.7.2.2. Exista anumite relatii ierarhice intr-un sistem de norme juridice: (i) o norma inferioara (lex inferiori) trebuie sa satisfaca anumite conditii impuse de norma superioara (lex superiori), care, la randul sau satisface conditiile unei norme de nivel mai inalt, s.a.m.d., pana la nivelul normelor constitutionale (in cazul unui stat de drept); (i) normele de ultim nivel sunt conditionate numai de cerinta organizarii unitare si consistente a sistemului respectiv de norme juridice, evident, daca privim lucrurile exclusiv din perspectiva logico-juridica. (E.g.: in Romania exista cel putin trei nivele de validitate; de sus in jos : 1. Constitutia Romaniei, 2. legile organice, 3. legile ordinare) [ ibidem, p.44 ]. 1.4.8. Numerosi psihologi cred ca daca ne referim frecvent la euristici, acest lucru se intampla pentru ca cercetarea validitatii concluziilor si judecatilor nu e intotdeauna intaia noastra preocupare. Care sunt atunci aceste alte preocupari care fac ca cercetarea validitatii sa treaca pe planul secund ? Prima consta in a ne economisi eforturile si timpul, a doua - in a cauta sprijinul si recunostinta celorlalti [ DROZDA-SENKOWSKA, E., coord., 1998, p. 17 ]. Putem, asadar, vorbi de omul rationalizat, omul de stiinta naiv, avarul cognitiv si tacticianul motivat [ ibidem, pp. 20-23 ]. Unde isi gaseste aici locul logicianul juridic ? APLICATII : % Formulati trei argumente simple din domeniul juridic care tintesc convingerea pe baze psihologice, plecand de la urmatorul text: Sa nu iei, nici sa dai cu imprumut Caci, dand, ades pierzi bani si-amici Cand iei, dai frau risipei [ W. Shakespeare, Hamlet, I, 3 ] (i)______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ (ii)_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ (iii)_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ % Fie urmatorul argument: Libertatea presei este una dintre cele mai importante libertati garantatede ordinea noastra constitutionala. Fara aceasta libertate, celelalte libertati ar fi imediat amenintate. In plus, libertatea presei este o sursa pentru alte libertati. Incercati sa determinati continutul juridic al argumentului: modul de raportare la lege, specificul cauzei, urmarire inculparii sau disculparii cuiva, definirea juridica a faptei, s.a.m.d. % Analizati semnificatia logico-juridica a maximelor: nullum crimen sine lege ( i.e. nu exista infractiune fara lege) nulla poena sine lege (i.e. nu exista pedeapsa fara lege) [ max. 50 de cuvinte ] % Dati cate un exemplu de validitate, respectiv de nevaliditate juridica pentru urmatoarele cinci situatii o lege care este in vigoare vs o lege care a fost abrogata o lege care se aplica la un anume caz (speta) si este relevanta pentru a evalua si, eventual, a gasi o solutie la cazul / speta respectiva vs o situatie opusa o reglementare ce decurge din competenta institutiei care o produce vs o reglementare ce nu decurge din competenta institutiei ce o produce o decizie pe baza legala vs o decizie pe baza ilegala doua legi sau reglementari juridice ce nu implica sau genereaza comportamente ce se exclud reciproc, respectiv, care duc la comportamente ce se exclud reciproc % discutati (in max. 100 de cuvinte ) principiul tot ceea ce nu este interzis este permis 1.5. REFERINTE BIBLIOGRAFICE PENTRU UNITATEA 1 BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, Logica juridica , Ed. Pro Transilvania, Bucuresti. BLANCHE, R., 1968, Introduction a la logique contemporaine , Ed. Armand Colin, Paris. BOTEZATU, P., 1973, Semiotica si negatie , Ed. Junimea, Iasi. BOTEZATU, P., 1983, Constituirea logicitatii , Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti. CARAVIA, P., 1991, Discipline, conexiuni, gandire creatoare , Ed. Stiintifica, Bucuresti. CHURCH, A., 1956, Introduction to Mathematical Logic , Princeton Univ. P., Princeton. COHEN, M. R., NAGEL, E., 1978, An Introduction to Logic and Scientifi Method , Routledge & Kegan Paul, London. COPI, I., 1973, Introduction to Logic , Collier Macmillan International, London. DROZDA-SENKOWSKA, E., coord., 1998, Capcanele rationamentului , Ed. Polirom, Iasi. DUMITRIU, A., 1973, Teoria logicii , Ed. Acad. R.S.R., Bucuresti. ENESCU,Gh., 1985, Dictionar de logica , Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucu-resti. ENESCU, Gh., 1998, Tratat de logica , Ed. Lider, Bucuresti. GONSETH, F., 1937, Les fondements des mathematiques , Hermann, Paris. ILIESCU, A.- P., coord., 1998, Cunoastere si analiza. Volum omagial Mircea Flonta , Ed. All, Bucuresti. KALINOWSKI, G., 1966, De la specificite de la logique juridique , in La Logique du Droit, Paris. KALINOWSKI, G., 1971, Introduction a la logique juridique , P.U.F., Paris. KELSEN, H., 1965, Law and Logic , in Philosophy and Christianity. Philosophical Essais dedicated to Professor Dr. Herman Dooyeweerd, North Holland, Amsterdam. 18. LEWIS, C. I., LANGFORD, C.H., 1959, Symbolic Logic , Dover Publ., New-York. 19. MIHAI, Gh., 1971, Topica lui Aristotel si teoria argumentarii , in Analele Univ.<< A. I. Cuza>>, Iasi. MIHAI, Gh., 1982, Elemente constructive de argumentare juridica , Ed. Acad. R.S.R., Bucuresti. MIHAI, Gh., PAPAGHIUC, St., 1985, Incercari asupra argumentarii , Junimea, Iasi. MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, Dictionar enciclopedic de pragmatica , Ed. Echinox, Cluj PERELMAN, Ch., 1963, Justice et raison , P.U.F., Paris. PERELMAN, Ch.,1970, Etudes de logique juridique , vol. IV, Bruxelles. PERELMAN, Ch., 1976, Logique juridique , P.U.F., Paris. PIAGET, J., 1972, Essai de logique operatoire , Dunod, Paris. QUINE, W. V., 1975, Philosophie de la logique , Aubier-Montaigne, Paris. QUINE, W. V., 1978, Methods of Logic , Routledge & Kegan Paul, London. STEFANESCU, D.- O., COSTREIE, S., MIROIU, A., 1999, Logica si argumentare , Ed. Humanitas, Bucuresti. TARSKI, A., 1971, Introduction a la logique , Gauthier-Villars, Paris. WITTGENSTEIN, L., 1961, Tractatus logico-philosophicus , Gallimard, Paris. UNITATEA 2 CAPITOLUL 2 Limbaj si comunicare in logica juridica, sau traduttore& traditore !... SUBUNITATEA A. CONTINUT : Notiuni elementare de semiorica: sintaxa, semantica si pragmatica; notiuni elementare de teoria comunicarii: semn, semnal, simbol; tipuri de limbaj OBIECTIVE % COMPETENTE : Studentii isi vor insusi urmatoarele notiuni: % limbaj natural si limbaj artificial, limbaj simbolic si limbaj nonsimbolic, limbaj-obiect si meta-limbaj % sensul, referinta si semnificatia unui construct ( semantica Bunge ) % semn, semnal si simbol % celula Shannon-Weaver a comunicarii % semioza si contextul semiotic: sintaxa, semantica si pragmatica % PERFORMANTE : La sfarsitul parcurgerii acestei subunitati studentii trebuie sa fie capabili sa rezolve urmatoarele probleme teoretice: % sa faca distinctie prin exemplificari - intre un limbaj natural, nonsimbolic si un limbaj artificial, simbolic % sa explice relativitatea distinctiei limbaj-obiect / meta-limbaj % sa prezinte succint principalele articulatii ale semanticii-Bunge, uzand de termenii de construct, designare, referinta, sens, semnificatie si significanta, apoi, luand un text oarecare, sa poata sa-l analizaze prin prisma reperelor respective % sa arate in ce context semiotic un semn generic se manifesta ca semnal, apoi ca simbol % sa descrie pe baza unui model - o structura elementara de comunicare % sa defineasca in termenii obisnuiti sintaxa, semantica si pragmatica precum si relatii dintre acestea III. RESURSE BIBLIOGRAFICE 1. BOUGNOUX, D., 2000, Introducere in stiintele comunicarii, Ed. Polirom, Iasi, p. 13-17; 39-52 2. BUNGE, M., 1984, Stiinta si filosofie, Ed. Politica, Bucuresti, p. 57-84. 3. CHEVALIER, J., GHEERBRANT, A., 1994, Dictionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucuresti, Vol. I., p. 15-64. 4. IONESCU-RUXANDROIU, L., Conversatia structuri si strategii, Ed. ALL, Bucuresti, p. 26-34. 5. LOHISSE, J., 2002, Comunicarea. De la transmiterea mecanica la interactiune, Ed. Polirom, Iasi, p. 14-28; 115-130. 6. O SULLIVAN, T., HARTLEY, J., SAUNDERS, D., MONTGOMERY, M., FISKE, J., 2001, Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale, Polirom, Iasi, [ se vor urmari termenii studiati ]. 7. SFEZ, L., 2002, Comunicarea, Institutul European. 8. MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, Dictionar enciclopedic de pragmatica, Ed. Echinox, Cluj, p. 13-34. 9. ZIEMBINSKI, Z., ZIEMBA, Z., 1976, Practical logic, D. Reidel, Dordrecht, p.3-7; 24-39. 2.1. Scurta incursiune in analiza semiotica a limbajului si a terminologiei aferente 2.1.1. Din capul locului atrag atentia asupra faptului ca este vorba de o scurta incursiune si nu de o sistematizare: avand in vedere informatia babilonica ce ne sta la dispozitie in acest vast domeniu, o prezentare a conceptelor tematice - metodologice si descriptive - de o maniera satisfacatoare, este practic imposibila. Cine se incumeta la o sistematizare a stadiului actual al cercetarilor asupra limbajului isi asuma, cu multa inconstienta, riscul aventurierului. Exista nenumarate lucrari enciclopedice dar si aici alegerea este extrem de grea. Avand in vedere ca finalitatea acestui capitol este conturarea specificului limbajului juridic, ma simt nevoit sa recurg la numeroase restrictii, dintre care se impun, ca explicite, cel putin trei : (i) restrictii de surse informationale : voi conta pe trei referinte de baza: Semiotica - Eco [ ECO, U., 1982 ] si mai ales Semantica Bunge [ BUNGE, M., 1974 ], pe care o impartasesc in intregime si a carei reconstructie aplicativa, pe domeniul logicii ca disciplina formala, am incercat-o [ MURESAN, A.-V., 1999 ]; Cele doua enciclopedii consacrate stiintelor limbajului Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage [DUCROT, O., TODOROV, T.,1972] (exista deja si versiunea in limba romana ), respectiv, Dictionarul enciclopedic de pragmatica [MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999 ], la care voi adauga si alte trimiteri, atunci cand va fi cazul; (c) Literatura romanesca de specialitate in domeniul logicii juridice: vor avea absoluta prioritate autori consacrati ca Petre Bieltz, Dumitru Gheorghiu, Gheorghe Mihai, s.a. ; (ii) restrictii conceptuale: pentru a evita un regres la infinit, voi avea in vedere o serie de termeni primitivi ( i.e. a caror definire sau clarificare nu o voi mai face, presupunand ca semnificatia lor este suficient de bine intuita , chiar si la nivelul cunoasterii comune ). Asa este, de pilda, cazul termenului de informatie (ca informatie cognitiva) pentru abordarea unor probleme de semiotica, avand in centru categoriile de semn, semnal, simbol, apoi, insusi termenul de semn pentru abordarea unor probleme de limbaj, in speta, limbaj juridic. (iii) restrictii ortografice (mai rar, numai cand va fi explicit cazul, spre a nu ingreuna intelegerea): avand in vedere partitia tri-nivelara a limbajului, - i.e. capacitatea lui de a exprima, cu aceleasi resurse: (a) obiectul, respectiv, lucrul, despre care se vorbeste ; (b) constructul, care reflecta cognitiv obiectul / lucrul; (c) limbajul, prin care se elaboreaza, formuleaza si comunica constructul referitor la obiect / lucru, sau prin care se denumeste (vicariant, sau prin combinarea designarii/desemnarii cu referinta) obiectul/lucrul, - trebuie sa recurg, uneori, la conventiile: (a ) xxxxx (cuvant scris normal): desemneaza obiectul / lucrul (e.g. mar pentru fructul real, mar; logica juridica pentru procesele reale de desfasurare si analiza logica a fenomenului juridic; y pentru o necunoscuta, variabila oarecare, etc. ); (b ) xxxxx (cuvant intre doua virgule simple, stanga sus/dreapta sus ): desemneaza constructele, i.e. ideile din capul nostru, sub forma de notiuni, judecati, rationamente, sisteme ipotetico-deductive, teorii..., (e.g. ideea de mar despre fructul real mar; cunostintele noastre teoretizate, gandirea logica a logicii fenomenelor juridice despre logica juridica efectiva; ideea de variabila y despre o necunoscuta oarecare, y, etc. ); (c ) xxxxx (cuvant intre ghilimele): desemneaza fragmentele de limbaj prin care ne exprimam constructele ( termenul de mar sau de logica juridica in limbaj natural, termenul de y in limbaj simbolic, pentru ideile de mar , logica juridica , respectiv, ideea de necunoscuta, variabila y ,etc.). 2.1.2. Deci, limbajul natural are capacitatea de a contine propriul sau meta-limbaj: limbajul efectiv, curent este in acest caz limbaj-obiect, iar acelasi limbaj, care face precizari cu privire la anumite conventii de utilizare a sa, este meta-limbaj : e.g. (iii) din # 2.1.1. este meta-limbaj. 2.1.3. P. Bieltz si D. Gheorghiu adopta o definitie simpla a limbajului in genere, definitie inspirata din lucrarea Practical Logic a unor cunoscuti autori polonezi [ZIEMBINSKI, Z., ZIEMBA, Z., 1976 ]: Limbajul este un sistem complex de semne si de reguli privitoare la utilizarea acestora, cu precizarea ca totalitatea semnelor proprii unui anumit limbaj reprezinta vocabularul acelui limbaj, iar ansamblul regulilor privitoare la utilizarea acelor semne constituie gramatica respectivului limbaj (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 55-56 ]. M. Bunge defineste limbajul drept Orice sistem de semnale codificate utilizat in scopuri de comunicare [ BUNGE, M., 1974, p. 8 ]. Acelasi cunoscut autor canadian ofera urmatoarea partitie posibila a limbajelor: Limbajele pot fi limbaje simbolice ( i.e. detasate de circumstante individuale si satisfacand conventii de designare ) si limbaje nonsimbolice ( i.e. reprezentand obiecte imediat relevante starilor sau instinctelor animalului ); Limbajele simbolice pot fi limbaje simbolice conceptuale ( i. e. care designeaza constructe ce stau pentru sau alaturi de fapte, sentimente, etc.; e.g. limba engleza, etc. ) si limbaje simbolice nonconceptuale (i.e. care reprezinta orice in afara de constructe; e.g. mimica, notatia muzicala, etc. ) [ibidem, p. 9 ]. La aceasta partitie mai pot adauga - in mod constient grosier - una noua, privind tot limbajele simbolice, respectiv, limbaje naturale si limbaje artificiale. Diferenta, sau mai bine zis, criteriul de diferentiere, este nota de conventionalitate. Limbajele naturale au o conventionalitate implicita, in timp ce limbajele artificiale au o conventionalitate explicita. Am fortat astfel lucrurile pentru a se intelege ca limba pe care o vorbim si scriem este un limbaj natural. Acesta este doar un gen proxim pentru limba, deoarece diferenta specifica este foarte complexa si nu face obiectul analizei de fata. Daca se doreste o adancire a partitiilor, se va observa, de pilda, ca limbajul juridic este un limbaj natural de specialitate, i.e. contine termeni si sintagme specifice domeniului, este accesibil, cu precadere, celor din domeniul juridic. 2.1.4. Au fost acreditati deja unii termeni, pe care i-am considerat primitivi, spre a putea face o serie de precizari preliminare cu privire la limbaj. Acestia sunt: semn, semnal si simbol. Urmeaza clarificarea lor pe baza unui nou termen primitiv informatia ( in inteles de informatie cognitiva / cunoastere ). Orice semn, semnal si simbol este purtator de informatie. Relatia semn semnal simbol face obiectul unei incredibile varietati de conceptii. Voi adopta aici asa cum am mai mentionat o schema sistematica foarte simpla, deci rezultata din numeroase restrictii si pe care o consider suficienta in formarea unei anumite imagini despre limbaj in general, limbajul juridic in special. 2.1.4.1. Dintr-o perspectiva sincronica, relatia dintre semn, pe de o parte, si semnal si simbol, pe de alta parte, poate fi considerata, grosso modo, ca fiind una de la gen la specii. Semnalele si simbolurile pot fi considerate tipuri de semne. Ramane de clarificat ce este semnul, apoi, ce particularitati au semnalele si simbolurile in calitatea lor de a fi tot un fel de semne, semne cu statut special. Din nou mentionez ca problema se pune numai in acest context foarte aproximativ si simplificator / reductionist. 2.1.4.1.1. Problema semnului. Desi, metaforic foarte sugestiv, a spune ca semnul este ceva care sta pentru altceva, nu este suficient. Putem adopta definitia Semnul este un fenomen perceptibil produs de o anumita persoana si de care persoana care l-a produs a legat un anumit inteles in conformitate cu cel putin o regula de semnificatie [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 61 ]. Autorii mentionati considera trei componente in alcatuirea semnului: substratul material al semnului, sensul sau intelesul semnului si regula de semnificare [ ibidem, p. 56 60 ]. Cu alte cuvinte: orice semn este un fragment de substanta si energie care poarta o anumita informatie (deci vizeaza altceva decat este respectivul fragment de substanta si energie), in conformitate cu un cod. Prin aceasta am putut sustine si argumenta ca orice informatie nu exista decat in mod codificat iar codificarea afecteaza informatia [ MURESAN, A.-V., 1999 ]. O. Ducrot si T. Todorov propun o analiza mai detaliata: (i) Se va defini, (& ) cu prudenta, semnul drept o entitate care 1) poate deveni sensibila, si 2) pentru un grup determinat de utilizatori, marcheaza o absenta in ea insasi. Partea semnului care poate deveni sensibila se numeste, de la Saussure incoace, semnificant, partea absenta, semnificat, iar relatia pe care acestea o intretin, semnificatie (s.a.) [ DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, p. 132 ]. De aici, o serie de detalii; dupa cum urmeaza: Un semn exista si fara sa fie perceput iar aceasta percepere este intotdeauna posibila; Semnul este intotdeauna institutional , i.e. el nu exista decat pentru un grup delimitat de utilizatori; cine spune semn trebuie sa accepte existenta unei diferente radicale intre semnificant si semnificat, intre sensibil si non-sensibil, intre prezenta si absenta [ ibidem ]; i.e. semnul este material, informatia purtata, nu. Semnificatul - ca atare nu exista in afara relatiei sale cu semnificantul; Un semnificant fara semnificat este pur si simplu un obiect, primul exista dar nu semnifica; i.e. Un obiect nu semnifica alt obiect decat instituit ca atare; Un semnificat fara semnificant este ceva despre care nu se poate vorbi, gandi; Exista doua aspecte complementare ale oricarui semnificat: pe de o parte, un aspect vertical, ce apare in relatia necesara a semnificatului cu semnificantul si care marcheaza locul semnificatului, dar nu permite identificarea sa in mod pozitiv, deoarece semnificatul este ceea ce lipseste semnificantului; pe de alta parte, un aspect orizontal, ce consta in raporturile acestui semnificat cu toti ceilalti semnificati, in interiorul unui sistem de semne; in ambele cazuri, se accede la semnificat prin intermediul semnificantului [ ibidem, p. 132-133 ]. (ii) Trebuie sa se faca o distinctie atenta intre semnificatie si functia referentiala (uneori numita si denotare / denotatie) : Denotarea / denotatia (i.e. functia referentiala ) nu are loc intre un semnificant si un semnificat raport semiotic genral - ci intre semn si referent, i.e. ceva ce apartine realitatii, sau e presupus ca apartine realitatii; prin urmare, un semn ca semnificant are intotdeauna un semnificat (altfel, nu ar avea sens ca semn), dar nu intotdeauna si un referent / denotat. Aceasta idee cruciala de raport semantic - este subliniata si de M. Bunge [BUNGE, M., 1974 ] si trebuie inteleasa corect si de juristi, avand in vedere caracterul atat de inselator al limbajului, care ne poate trimite la ceva ce nu exista. Nu degeaba un mucalit spunea ca limbajul ne este dat ca sa ne ascundem gandurile & E.g. mar in calitate de semnificant - are ca semnificat, mar si ca referent sau denotat, mar ( sa zicem, fructul real); in schimb centaur la fel cum e cazul numarului natural 3 sunt semnificanti care au ca semnificati pe centaur , respectiv, 3 , dar nu au referenti / denotati ( nu exista in realitate si nici nu e de presupus sa existe un centaur sau un numar natural 3; in caz contrar, am ajunge la o varianta de platonicism ). Trebuie adaugat ca relatia de denotare priveste, pe de o parte, semnele-ocurente si nu semnele-tipuri si ca, pe de alta parte, ea este mult mai frecventa decat se crede: se vorbeste despre lucruri in absenta lor mai curand decat in prezenta lor; in acelasi timp este dificil de conceput ce ar putea fi <> majoritatii semnelor [ DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, p. 133-134 ]. Semioticul cuprinde, nu e semanticul. (iii) In buna traditie stoica, unde se reperau trei relatii ale partii perceptibile a semnului (i.e. denotatia relatia cu lucrul real, reprezentarea relatia cu <> si semnificatia ceea ce se poate spune ), se impune distinctia intre semnificatie si reprezentare. Ca imagine mentala , din punct de vedere semantic, reprezentarea comporta diferite grade de abstractizare. M. Bunge rafineaza ideea, introducand, pentru diferitele grade de abstractizare ale reprezentarii conceptuale, in ordine crescatoare a puterii abstractive, plecand de la obiect, termenii: schema schita model teoretic teorie generica. E.g.: obiectului aruncarea monedei ii vor corespunde, ca trepte de reprezentare conceptuala, crescatoare in abstractizare : schema moneda ideala ; schita - secventa intamplatoare de capuri si pajure; model teoretic teoria secventelor Bernoulli; teorie generica teoria probabilitatilor [ BUNGE, M., 1974, p. 101 ]. Fiecarui nivel de reprezentare (i.e. informatie cognitiva) ii va corespunde un semn purtator de informatie: semnul respectiv codifica informatia de la nivelul respectiv. 2.1.4.1.2. Problema semnalului si simbolului. Semnal si simptom. Consideratiile la tema vor fi cat se poate de succinte, neavand o relevanta deosebita pentru limbajul juridic. (i) Semnalul chiar daca, la acest moment, este abordat sincronic (i.e. structural-nonprocesual) este ceea ce provoaca o anumita reactie dar nu comporta nici o relatie de semnificare (s.a.) [ DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, p. 135 ]. O atare definitie, care, intre altele nu are gen proxim, nu poate fi acceptata. Autorii mentionati scot astfel complet semnalul din sfera semnelor. Ei vor sa sugereze ca numai semnul are o esenta intentional conventionala, pe cand semnalul nu. Nu cred ca este asa. Exista semnale ce provin din afara lumii omului dar si semnale emise cu intentie si prin conventie de catre om. As putea doar sugera aici ca libertatea alegerii semnalelor e mai restransa decat in cazul semnelor, i.e. depindem intr-o masura mai mare de resursele substantiale si energetice in elaborarea semnalelor. Rezulta ca intre multimea semnelor si semnalelor ar fi o relatie de intersectie : submultimea semnalelor care fac parte din multimea semnelor constituie semnalele propriu-zise; submultimea semnalelor care nu fac parte din multimea semnelor constituie ceea ce se numeste, generic, simptom. Adevarul este ca nici un semn ( a fortiori purtator de informatie, altfel nu ar avea nici un rost ca semn ) nu isi satisface menirea decat daca exista un interpretant, un valorificator al informatiei continute in si prin semn. Cam in acest sens trebuie retinuta ideea de reactie la aparitia semnalului. Reactia (un tip de raspuns) apartine si plantei si animalului si omului si chiar dispozitivelor artificiale bazate pe comanda si control (e.g. computerul ). Tot un tip de reactie se produce si prin valorificarea semnului, fie el si semn lingvistic [MURESAN,A.-V., 1999 ]. Reactia e pragmatica emitatorului la destinatar. (ii) Simptomul sau semnul natural [ DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, p.135 ] este un semn care este parte constituanta a referentului in timp ce semnul este intotdeauna conventional [ibidem, p.136 ]. Aceasta nu scade cu nimic valoarea informationala a simptomului. De aceea nu pot fi de acord cu P. Bieltz si D. Gheorghiu cand afirma ca: Diferenta dintre substratul material al unui semn si simptomul unei stari de fapt consta si in aceea ca substratul material al semnului ne ofera o informatie, in timp ce simptomul unei stari de fapt nu face altceva decat sa ne orienteze atentia spre starea de fapt de care este legat pe baza unor legi independente de vointa umana (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 57 ]. Ma intreb, ce altceva decat tot un proces informational este orientarea atentiei ? Autorii citati au dreptate insa atunci cand subliniaza ca limbajul este o caracteristica specifica omului si are caracter intentional, dar numai cu conditia de a intelege limbajul exclusiv ca sistem de semne. Ramane deschisa problema limbajului ca sistem de semnale, mai ales atunci cand semnalele fiinteaza in lumea omului. Voi incheia discutarea problemei simptomului facand apel tot la autorii mai sus mentionati, in legatura cu o problema de natura juridica si care cred ca merita tratata cu toata atentia: Distinctia dintre substratul material al unui semn si simptomul unei stari de fapt se poate dovedi extrem de importanta sub aspect juridic. De pilda, in biodetectia judiciara modificarile de mimica, miscari ale bratelor, alte gesturi sau reactii instantanee ale celui care este examinat cu ajutorul poligrafului au in mod obisnuit rolul unui simptom provocat de starea de neliniste care l-a cuprins pe cel anchetat in momentul in care anchetatorul a atins un <> si, tocmai in acest sens, ii orienteaza atentia anchetatorului (& ) Pe de alta parte, interpretarea corecta de catre anchetator a datelor fiziologice culese (& ) ii permit anchetatorului sa-si dea seama daca diferite reactii ale celui anchetat (& ) sunt realmente spontane sau, dimpotriva, au fost intentionat produse de catre suspect; in primul caz, reactiile suspectului au rolul unui simptom (& ), in cel de al doilea caz (& ) ele au rolul de semn (& ) [ ibidem, p. 57-58, dupa N. Mitrofan, V. Zdrenghea si T. Butoi, Psihologie judiciara , Buc., 1992. ] (iii) Problema simbolului este mult mai complexa. Voi rezuma aici ceea ce consider demn de retinut in contextul tratarii problemei limbajului juridic: La origine, simbolul era un obiect taiat in doua; orice simbol e marcat de un semn scindat; sensul simbolului se descopera prin scindarea si prin legatura existenta a termenilor despartiti. [MURESAN, A.-V., 1999 ]. Similar cu definitia data semnului de catre Ducrot & Todorov, simbolul este vazut de catre Chevalier & Gheerbrant astfel: Simbolul se afirma drept un termen in aparenta posibil de a fi perceput, insotit de un altul ce nu poate fi perceptibil [CHEVALIER, J., GHEERBRANT, A., 1994, p. 31 ]. Aceeasi autori arata pe buna dreptate - ca: Ar fi insa gresit sa credem ca procesul de abstractizare, in continua crestere in limbajul stiintific, duce la simbol. Simbolul este incarcat cu realitati concrete. Abstractia goleste simbolul, generand semnul (s.n.) [ibidem, p. 24 ]. Daca simbolul are proprietatea de a sugera in mod constant un anumit raport intre simbolizant si simbolizat, daca interpenetrarea este o calitate specifica a simbolurilor si daca simbolurile sunt, astfel, pluridimensionale, atunci pot fi enumerate o parte din functiile simbolului: functia de explorare, functia de substitut, functia de mediator, functia de forte unificatoare ( M. Eliade ), functia pedagogica si terapeutica, functia socializanta, functia de rezonanta (conotativa), functia de echilibru, functia de transformare a energiei psihice [ idem, p. 41 ]. De retinut deci, sugestiile autorilor francezi privind statutul aparte al simbolurilor in lumea semnelor, pecetea specific umana si, implicit, conventionala, asupra acestora. Conventia inseamna prezenta unui scop, deci a unei finalitati constiente si constientizate pentru o anumita categorie de semne instituite ca atare, o anumita hermeneutica la nivelul destinatarului mesajului informational codificat in si prin simbol categorie privilegiata de semne. Codificarea efectuata de cel / cei care instituie simbolul poate sa nu fie congruenta cu decodificarea destinatarului. Prin aceasta, simbolul in functionalitatea si circulatia sa se imbogateste mereu cu noi si noi sensuri, i.e. informatii. [ MURESAN, A.- V., 1999 ]. (b) Simbolizarea este o asociatie mai mult sau mai putin stabila intre doua unitati de acelasi nivel ( adica doi semnificanti sau doi semnificati ). (& ) Proba practica care va permite sa se distinga intre un semn si un simbol este examenul celor doua elemente in relatie. In cadrul semnului, aceste elemente sunt in mod necesar de natura diferita; in cadrul simbolului (& ) ele sunt omogene [DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, p. 134 ]. Intr-o prima concluzie: pe de o parte, relatia semnificant semnificat (cazul semnului) este in mod necesar nemotivata, cele doua componente ale semnului sunt de natura diferita; pe de alta parte, aceeasi relatie este necesara pentru ca semnificantul nu poate exista fara semnificat si reciproc. Reamintesc aici problema logica a termenului, care este atat cuvant ( fragment de limbaj ) cat si notiune (construct); mutatis mutandis, enuntul este atat secventa de limbaj cat si propozitie / judecata ( construct), s.a.m.d. Intr-o a doua concluzie: in cadrul simbolului, relatia simbolizant simbolizat este non-necesara, i.e. arbitrara, dar motivata. (Se remarca simetria speciala intre semn si simbol, mai mult, analogia dintre aceasta punere in relatie si relatia de natura psihologica intre asemanare si contiguitate ). 2.1.4.2. Dintr-o perspectiva diacronica, relatia semn-semnal-simbol apare cel mai bine, cred, in contextul comunicarii. Voi apela la cea mai simpla schema a comunicarii, respectiv celula Shannon Weaver [ SHANNON, C. , WEAVER, W., 1975 ]. Ea a fost dezvoltata de U. Eco [ ECO, U., 1972 ], Sperber & Wilson [SPERBER, D., WILSON, D., 1989 ], s.a. : Aceasta insemna ca informatia emisa de sursa (sau emitator) apare ca mesaj. Mesajul este purtat de un sistem de semne (i.e. un limbaj). Acest mesaj, spre a putea fi transmis pe canal, trebuie codificat, iar codificarea trebuie adaptata la natura canalului. Nu orice se poate transmite prin orice. Codificarea transforma semnul / sistemul de semne in semnal ( sistem de semnale ). Pe canal, mesajul purtat prin semnal / semnale este posibil sa suporte bruiaje sau zgomot (de canal), ceea ce poate distorsiona pana la anulare mesajul. De aceea - in teoria generala a informatiei se ia in considerare si redundanta (repetarea aceleasi informatii). Redundanta este un rau necesar , avand in vedere ca repetarea aceleasi informatii nu mai este informativa , dar creste sansa ajungerii mesajului la destinatar (sau receptor). Daca, metaforic, informatia este noutate absoluta pentru curiosul absolut [ POPPER, K. R., 1972; 1978; 1981 ], este clar atunci de ce redundanta - la fel ca probabilitatea mare a evenimentelor descrise in mesaj - este un opus al informatiei [ MURESAN, A.- V., 1999 ]. Pentru ca destinatarul sa poata beneficia de informatia-mesaj initiala (la nivelul sursei), el trebuie sa decodifice ceea ce primeste, i.e. semnalul / semnalele. Cum decodificarea este o traducere pe tezaurul de informatii al destinatarului, avem aici de-a face, mai degraba, cu o interpretare. Informatia nu e informatie decat in masura daca este cineva care sa o foloseasca. De aceea, prin decodificare semnalul se prezinta ca simbol. In rezumat: informatia-mesaj apare, generic si la nivelul sursei, preponderent in si prin semn, circula pe canal, preponderent in si prin semnal si ajunge la nivelul destinatarului, preponderent in si prin simbol. Codificarea transforma semnul in semnal; decodificarea transforma semnalul in simbol. Deci, asa cum exista unitatea sincronica semn-informatie, tot asa va exista unitatea diacronica semnal-mesaj, iar apoi unitatea sincronic-diacronica simbol-informatie/mesaj realizata . Schema este sunt convins simplificatoare, dar suficient de sugestiva, mai ales in ceea ce priveste relatia complexa si dialectica sincronic diacronic sincronic/diacronic. I.e. stabilitate structurala, procesualitate, finalitate semn-semnal-simbol. 2.2. Sintaxa - semantica - pragmatica 2.2.1. Semantica stiintei ar trebui sa preceada metodologia stiintei [ BUNGE. M..,1974, p. 45 ]. O sentinta grava, in sensul greutatii sau importantei sale deosebite. As compara-o cu pozitionarea Organon-ului aristotelic in fruntea oricarei cunoasteri posibile. Ca logician nu pot decat sa subscriu ideii ca tandemul reprezinta principiul stiintei. Traditional, se pune pe seama lui Voltaire butada Daca vrei sa stai de vorba cu mine, atunci defineste-ti termenii & Pentru ca orice traducator este si un tradator : Traduttore& traditore . 2.2.2. Lingvistii au ca obiect principal de studiu limba. Am aratat ca acest termen (concept) are drept gen proxim limbajul si ca diferenta specifica, alaturi de faptul de a fi limbaj natural, este foarte complexa, angajeaza o multime de parametri de subtilitate deosebita, dar care nu intereseaza aici. Deci plec de la prezumtia simpla, aici, necesara si suficienta dupa care limba este limbaj natural. Limbajul juridic are gen proxim limbajul natural. Diferenta specifica va fi detaliata dupa ce se va face o succinta analiza a limbii ca limbaj natural. Fie graful [MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 21 ]: Dupa autorii mentionati, cat si din graf, rezulta ca exista doua niveluri de intelegere a limbii: cel al sistemului limbii si cel al folosirii/utilizarii sistemului limbii. Sistemul limbii este compus din sintaxa limbii si semantica limbii. Moeschler & Reboul - in efortul lor laudabil de a prezenta locul pragmaticii fata de lingvistica - dau un inteles preponderent tehnico-lingvistic sintaxei si semanticii: sintaxa derivand formele de suprafata produse de regulile de buna formare, semantica, o forma logica dedusa prin intermediul regulilor de compunere [ ibidem ]. Apoi, semnificatia frazei - prin opozitie cu sensul enuntului - apare ca un ansamblu construit dintr-o forma de suprafata si o forma logica. In fine, pragmatica are ca sarcina sa dea o interpretare completa a frazei care face obiectul unei enuntari (si anume enuntul). Cand se vorbeste despre interpretare, se face asadar referire la procesul care atribuie unui enunt o valoare, aceea care este comunicata [ibidem]. 2.2.3. Logicienii merg pe alt drum. Trihotomia sintaxa-semantica-pragmatica se origineaza in lucrarile lui C. S. Peirce si sistematizarile lui Ch. Morris [ PEIRCE, C. S., 1938 1958 ; MORRIS, Ch., 1970 ]. Daca semnul are trei dimensiuni ( i.e. semn pentru alt semn cu care se asociaza, semn pentru obiectul pe care il semnifica si semn pentru persoana care il foloseste ), atunci semiotica ( = stiinta semnelor ) va cuprinde trei mari domenii corespunzatoare: sintaxa ( = teoria relatiilor dintre semne ), semantica ( = teoria raporturilor dintre semne si obiectele la care se refera acestea ) si pragmatica ( = teoria raportului dintre semne si subiectul care foloseste limbajul ca sistem de semne ). Se spune ca pragmatica presupune semantica si sintaxa si ca semantica succede sintaxei, aceasta din urma fiind (& ) singura independenta. Mai trebuie stiut ca aceste niveluri diferite de analiza pot fi realizate fie din punctul de vedere al lingvisticii, fie in maniera logica. In scopul specificarii, se spune sintaxa logica, semantica logica si chiar pragmatica logica [ BOTEZATU, P., 1973, p. 96 ]. 2.2.4. Am considerat informatia drept termen primitiv, in tentativa de a clarifica macar o parte din problemele semnelor, semnalelor si simbolurilor. Apoi, semnul - generic a fost la randul sau termen primitiv pentru o serie de clarificari legate de limbaj. In fapt, odata specificat ca semnul poarta informatie ( in sens de informatie cognitiva ), acest caracter primitiv al termenului de semn a disparut. Ramane de lamurit un lucru foarte important, respectiv problema codului si a codificarii. Asa cum am mai afirmat, informatia nu exista decat in mod codificat ( in si prin semn/semnal/simbol ) iar codificarea afecteaza informatia ( in sensul conservarii, cresterii, diminuarii si chiar a anularii ei ). Relatia informatie - semn (in sens generic) este mijlocita, intr-un mod cu totul aparte, de catre cod. Ce este atunci codul ? 2.2.4.1. Voi da prioritate lingvistilor. Caracteristica codului de a fi un sistem de constrangeri [ DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, p.137 ] este foarte sugestiva, dar nu poate fi considerata nici macar un gen proxim . Mai relevanta este caracterizarea: sistem de semne (simboluri), folosit in reprezentarea si transmiterea informatiilor sau a mesajelor (& ) organizarea care permite redactarea mesajului si baza de confruntare a fiecarui element al acestuia pentru desprinderea intelesului pe care-l poseda [ CONSTANTINESCU DOBRIDOR, Gh., 1980, p. 82 ]. De aici, o definire corespunzatoare a codificarii ( codajului / codarii ): operatie de transformare a unui mesaj intr-un sir de semnale susceptibile de a fi transmise printr-un mijloc de comunicare [ ibidem ]. Sau: Putem vorbi despre cod in cazul in care, conform unor reguli sistematice, elementele discrete ale unei formule sau ale unui sistem pot fi puse in relatie cu elementele discrete ale unei alte formule sau ale unui alt sistem (s.n.) [MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 501 ]. Se detaseaza tot mai clar ideea ca adoptarea unui cod (implicit codificarea) este o problema mai mult pragmatica. De aceea - in viziunea utltimilor autori citati - raportul dintre codul lingvistic si utilizarea sa apare prin urmatorul graf: Aici, vericonditionalitatea , reamintesc, este situatia in care sensul unui enunt nu poate fi conceput fara sa se vorbeasca de valoarea de adevar a propozitiei pe care o exprima acel enunt [ ibidem, p.23]. 2.2.4.2. Punctul de vedere al logicianului si epistemologului este oarecum diferit: (i) Din considerarea faptului ca informatia nu exista decat in mod codificat si a faptului ca exista o unitate dialectica gandire-limbaj, rezulta ca expresia codificarea informatiei este improprie: mai curand avem de-a face cu un lant nesfarsit de recodificari ale informatiei [ MURESAN, A.- V., 1999 ]; (ii) Relatia de codificare nu poate avea loc intre informatie si suportul sau material (fragment de substanta si energie), i.e. semn/semnal/simbol; ar insemna, fie un dualism informatie - materie (substanta si energie), fie un platonicism, prin care informatia (cognitiva) ar fi hipostaziata ca Forma sau Idee [ibidem]; (iii) Codificarea are sens atunci cand o informatie data si suportul ei trece intr-o noua informatie, cu un suport nou. Codul este mijlocitorul acestei treceri. Cum informatia exista numai codificat, i.e. pe un anumit suport , nu mai poate fi vorba decat de recodificare. Informatia initiala se poate conserva pe noul suport, sau se poate modifica in sensul cresterii, diminuarii sau disparitiei. Asa se explica de ce informatia (ca informatie in genere, sau ca informatie cognitiva ) nu se supune legilor conservarii si transformarii masei si energiei. Ea poate aparea din nimic , sau poate deveni nimic [ ibidem ]. Informatia poate fi purtator al altei informatii, evident avand indirect - tot un purtator material. Aceasta alta informatie este ceea ce s-a numit informatie de adancime , comparativ cu informatia directa , ca informatie de suprafata [ HINTIKKA, J., SUPPES, P., 1970 ]. De aceea, de pilda, limbajul este un izvor nesfarsit de creativitate semantica; de aceea nu exista un inceput absolut al cunoasterii omenesti; de aceea nu exista sinonimie perfecta. In concluzie, codificarea, mai precis, recodificarea afecteaza informatia; (iv) Plecand de la ultima concluzie afirmatie pe care am sustinut-o repetat - se poate intelege de ce se poate vorbi, diferentiat, de codificare sintactica, codificare semantica si codificare pragmatica. Aici pot aparea mai clar functiile limbajului si diferitele tipuri de limbaj specializat printre care si limbajul juridic. APLICATII : % Imaginati doua situatii de comunicare: una in care se foloseste limabjul natural si alta in care se foloseste un limbaj simbolic (e.g. semnalizarea rutiera, spectacolul oferit de un mim sau o reprezentatie de balet etc.) . Determinati-le structura semiotic-comunicationala, aspectele sintactice, semantice si pragmatice aplicand celula Shannon-Weaver si semantica-Bunge. Descrieti succint aspectele cerute (aprox. 50-60 de cuvinte pentru fiecare din cele doua cazuri ) % Dati cateva exemple dintr-un context juridic elementar si imaginar unde informatia este purtata de semne, semnale si simboluri (puteti lua ca prototip cunoscutele personaje literare Sherlock Holmes sau Hercule Poirot si scenarii virtuale cu acestea ). % Pentru fiecare din urmatoarele situatii, aratati in ce conditii ridicarea mainii are rolul de substrat material al unui semn: - Se fac exercitii de gimnastica ______________________________________________________ - Se imbraca un pulover____________________________________________________________ - Se incearca recuperarea unui obiect aflat la inaltime_____________________________________ - Se apropie un taximetru___________________________________________________________ - Se participa la vot________________________________________________________________ - Se participa la o discutie___________________________________________________________ - Cineva arata o carte aflata pe raftul de sus_____________________________________________ SUBUNITATEA B CONTINUT : Specificul limbajului juridic; functiile limbajului juridic OBIECTIVE % COMPETENTE : Studentii vor lua la cunostinta si vor intelege ca limbajul juridic este un limbaj de specialitate utilizat cu precadere in teoria si practica dreptului. In vederea atingerii acestui obiectiv ei trebuie sa retina o serie de concepte specifice ( elemente de meta-limbaj juridic ) : % cele patru categorii de vocabular juridic: vocabularul instrumental, vocabularul uzual, vocabularul stiintific si vocabularul tehnic % Functia cognitiv-informativa a limbajului juridic % Functia de comunicare a limbajului juridic % Functia directionar-sugeratoare a limbajului juridic % Functia expresiva a limbajului juridic % Functia protocolara a limbajului juridic % Functia performativa a limbajului juridic % PERFORMANTE : Dupa parcurgerea acestei secvente este de dorit ca studentii sa poata operationaliza o serie de categorii si paradigme ale limbajului juridic : % vocabularul instrumental al libajului logicii juridice care parvine din vocabularul logicii generale % distinctia dintre propozitiile cognitive / logice si enunturi, pe de o parte, distinctia dintre aceste propozitii in forma enuntiativ-asertorica si intrebari, ordine, rugaminti etc., pe de alta parte % principiul bivalentei si modul de operare al acestuia in universul logico-juridic % aspecte de vaguitate si ambiguitate in functia de comunicare a limbajului juridic % semnificatia logico-juridica a propozitiilor normative si imperative in contextul functiei directionar-sugeratoare a limbajului juridic % relevanta psiho-lingvistica a functiei expresive a limbajului juridic % specificul accentului pragmatic in limbajul juridic ti in functia sa performativa RESURSE BIBLIOGRAFICE 1. BIDU-VRANCEANU, A., CALARASU, C., IONESCU-RUXANDROIU, L., MACAS, M., PANA DINDELEGAN, G., 2001, Dictionar de stiinte ale limbii, Ed. Nemira, Bucuresti, [ consultarea termenilor de specialitate, legati de tematica data ] 2. BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, Logica juridica, Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, p. 55-107. 3. DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, Dictionnaire encyclopdique des sciences du langage, Seuil, Paris, p. 113-122162-178. 4. MIHAI, Gh., 1998, Retorica traditionala si retorici moderne, Ed. ALL, Bucuresti, p. 157-165. 5. MURESAN, A.-V., Prolegomene la orice retorica juridica viitoare care se va putea infatisa ca discurs logic, in IOVAN, M., CRACIUNESCU, A. (Ed.), 2002, Drept si cultura, Ed. Dacia, Cluj, p. 332-370. 6. REBOUL, A., MOESCHLER, J., 2001, Pragmatica azi, Ed. Echinox, Cluj, p. 21-42. 2.3. Limbajul domeniului juridic 2.3.1. Se pot elabora multiple tipologii ale limbajelor si in structura fiecareia se poate gasi o casuta pentru ceea ce se numeste, in general, limbaj juridic (un anumit limbaj de specialitate, utilizat cu precadere in sfera dreptului). Voi distinge, sumar, cele mai cunoscute si utilizate partitii. 2.3.1.1. Prin limbaj de specialitate se poate intelege, simplu, un mod de folosire a unei limbi ( mai ales a lexicului ei ), specific profesiunilor si grupurilor sociale [CONSTANTINESCU DOBRIDOR, Gh., 1980, p. 265 ]. (Mai rar, si impropriu, se ulilizeaza termenul de jargon profesional ). Acesta se va deosebi de un limbaj standard, uzual, general, comun, cu fapte si reguli lingvistice folosite in imprejurari obisnuite, neoficiale, (normale, neafective) de toti vorbitorii instruiti ai unui idiom ( idiom = unitate lingvistica, e.g. limba, dialect, subdialect sau grai ) [ ibidem, p. 266 ]. Se va intelege - cum am aratat deja la # 2.3.1. - ca limbajul juridic este un limbaj de specialitate utilizat in teoria si practica dreptului. Este de facut aici doar urmatoarea completare: limbajul juridic, pe de o parte, nu este apanajul exclusiv al juristilor (el poate fi utilizat si de persoane ce nu apartin explicit sferei de activitate juridica, domeniului dreptului; ca atare, el poate fi folosit in mod corect, sau dupa ureche , ultima varianta generand adeseori efecte ilare), pe de alta parte, este de la sine inteles ca, in mod strict, nu exista limbaj de specialitate, deci nici limbaj juridic - 100% ( limbajul de specialitate interfereaza, normal, cu limbajul standard, comun ). 2.3.1.2. Dupa criteriul naturii purtatorului material al semnului/semnalului/simbolului, se face deosebire intre limbaj verbal (articulat) si limbaj neverbal ( mimico-gesticular ). Diferenta este prea evidenta pentru a intra in prea multe detalii. Este clar ca limbajul neverbal este un auxiliar al celui verbal. Mimica, gestica, pantomimica sunt resurse de expresivitate extra-lingvistice; la fel cum intonatia, accentul, dimensiunile frazarii, topica frazei, etc., sunt resurse de expresivitate intra-lingvistica. Aceste resurse de expresivitate sunt mai bogate in cazul limbajului extern, activ si oral (monolog, dialog, colocviu); ele sunt relativ sarace, reduse la semne ortografice - in cazul limbajului extern, activ dar scris; ele lipsesc aproape cu desavarsire - in cazul limbajului intern si pasiv [ POPESCU NEVEANU, P., 1978; SCHIOPU, U., 1997; IOAN C., 1997-1998; LIEURY, A., 1998; ZLATE, M. 2000 ]. Limbajul juridic se prezinta in ambele ipostaze, ca de altfel orice limbaj standard sau de specialitate. Proportia este diferita, in functie de context. Cand se urmareste o argumentare juridica, dincolo de resursele ei pur logice, limbajul neverbal poate capata o relevanta aparte.Tot asa, utilizarea corespunzatoare a resurselor de expresivitate tine de domeniul retoricii (implicit retorica juridica). 2.3.1.3. Exista si dihotomia limbaj simbolic si limbaj nonsimbolic, continuata, pentru primul caz, prin sub-dihotomia limbaj simbolic conceptual si limbaj simbolic nonconceptual ( a se vedea # 2.1.3. [ BUNGE, M., 1974 ] ). Limbajul simbolic conceptual corespunde limbajului verbal (mentionat la # 2.3.1.2.). Limbajul juridic, in aceasta ultima sistematizare, este deci simbolic si conceptual. 2.3.1.4. Luand in considerare natura regulilor de semnificatie [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 65 ], se poate diferentia intre limbaj natural si limbaj artificial. Primul apare independent de vointa oamenilor si nu ca rezultat al unei actiuni constiente a acestora, ci treptat, pe parcursul unui proces indelungat care coincide cu constituirea comunitatii umane (a poporului) care foloseste un astfel de limbaj [ ibidem ]. Este o situatie obiectiva. Al doilea este rezultatul unei <>, al carei autor coincide, chiar daca in anumite cazuri constructia sa a presupus o perioada de timp mai lunga, fie cu o persoana (limbajul Morse sau limbajul Braille, de exemplu), fie cu o comunitate academica (de pilda, limbajul matematicii, al logicii, al chimiei etc.), fie a fost stabilit de anumite institutii si chiar adoptat (generalizat) pe baza unor conventii juridice speciale (de exemplu, limbajul semnelor de circulatie) [ ibidem ]. Asimilarea regulilor specifice ale unui limbaj artificial necesita o pregatire speciala; destinatia unui asemenea limbaj este, de obicei, foarte precisa. Primul tip de limbaj - in aceasta partitie - se poate asimila, in mare, cu limbajul standard; al doilea tip de limbaj - mentionat tot aici - se poate asimila cu limbajul de specialitate. Rezulta ca toate consideratiile facute la # 2.3.1.1., pentru limbajul juridic sunt valabile, sau cel putin analoge, si pentru # 2.3.1.4. 2.3.1.5. Diferentierile limbaj dialectal limbaj tehnic (profesional) cat si limbaj argotic limbaj de jargon, apoi, nuantarile privind limbajele artistic, poetic, comercial, marinaresc, medical, sportiv, gazetaresc, de conversatie, familiar, figurat, ideologic, politic, s.a.m.d., nu intereseaza aici. 2.3.1.6. Distinctia dintre limbaj-obiect si meta-limbaj a fost mentionata la # 2.1.2. Ceea ce cred ca mai trebuie adaugat aici, meritand un oarecare interes, este distinctia limbaj legal limbaj juridic. In acest caz, limbajul legal este limbaj-obiect, iar limbajul juridic este meta-limbaj. Desi consider ca ambele specii pot fi reunite sub genericul de limbaj juridic, fara a complica inutil lucrurile, voi mentiona totusi aici si consideratiile lui Bieltz & Gheorghiu. Astfel, limbajul legal este specific legiuitorului si este folosit pentru a construi textul reglementarilor juridice (al legilor si al articolelor de lege), text prin care legiuitorul se refera la fapte, comportamente, activitati etc. in raport cu care introduce obligatii, permisiuni sau interdictii. (& ) limbajul juridic este folosit atunci cand juristii comenteaza legile sau articolele de lege, pentru a arata ca o anumita reglementare juridica este valida sau nevalida, de pilda, pentru a arata ca o anumita lege este in vigoare sau a fost abrogata etc. (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 63 ]. Valid sau nevalid inseamna aici: pe de o parte, conformitatea cu legea sau prevederile legale, respectiv, lipsa acestei conformitati; pe de alta parte, corectitudinea logica, i.e. conformitatea cu legile logicii, respectiv, lipsa acestei corectitudini logice. Evident, la fel ca in stiinta, este absurd sa ne imaginam un limbaj juridic ilogic. 2.3.2. Precizari cu privire la structura vocabularului juristilor. 2.3.2.1. Mergand pe linia analizei facute de A. Moles limbajului stiintelor socio-umane [ MOLES, A., 1964 ], Bieltz & Gheorghiu prezinta patru categorii de vocabular juridic: vocabularul instrumental, vocabularul uzual, vocabularul stiintific si vocabularul tehnic [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 76 79 ]. (i) Vocabularul instrumental, provenind din vocabularul logicii. Acesta cuprinde: denumiri de operatori logici ( negatia nu este adevarat ca... , non& ), ( cuantificatori orice , exista ), ( conective logice - & sau& , & si... , si...si& , daca..., atunci... , daca si numai daca..., atunci... , etc. ); denumiri de relatii logice - raport de contradictie , raport decontrarietate , decurge ca... , rezulta ca& ,etc.; termeni de specialitate - gen proxim , diferenta specifica , deductie , inductie , etc. Se observa ca orice limbaj are o structura de organizare invarianta cea logica. Tot asa si logica, in calitate de teorie ca examineaza insusi fenomenul logic, va recurge la propriul sau vocabular instrumental specific. (ii) Vocabularul uzual, cuprinzand cuvinte si expresii preluate din limbajul curent, comun si care sunt folosite in situatii informale. Informatul se cladeste pe formal. Autorii citati deosebesc aici: nucleul vocabularului uzual ( in limba romana, cca. 600 de cuvinte si expresii ); vocabularul colocvial ( in limba romana, cca. 100 de cuvinte si expresii ); vocabularul general sau larg ( in limba romana, cca. 2000 de cuvinte si expresii ). (iii) Vocabularul stiintific, provenind din terminologia stiintifica generala cca. 4000 de cuvinte si expresii (pentru limba romana). (iv) Vocabularul tehnic, alcatuit din cuvinte si expresii tipice, de specialitate pentru cei ce actioneaza, intr-un fel sau altul in domeniul juridic. Acesta s-a format in decursul istoriei dreptului. In spiritul semanticii Bunge: cuvintele sau expresiile componente desemneaza / designeaza constructe specifice teoriei si practicii juridice si se refera la lumea oamenilor. Significanta lor este compusul designarii si semnificatiei [meaning, in engl.]. Semnificatia este cuplul < referinta a constructului, sens al constructului >. La randul sau, sensul este tripletul < ante-sens, sens nucleal, post-sens >. Ante-sensul reprezinta totalitatea implicantilor logici ai constructului in cauza; Post-sensul reprezinta totalitatea implicatilor logici ai constructului in cauza; cele doua extreme ar corespunde informatiei de adancime din semantica Hintikka; sensul nucleal (conditie necesara si suficienta pentru intelegerea constructului) ar corespunde informatiei de suprafata din semantica - Hintikka [ HINTIKKA, J., 1970 ]. Doua mentiuni: in primul rand, referirile la semantica-Bunge (pe care o impartasesc) sunt valabile si pentru celelalte constructe din celelalte componente de vocabular, dar le-am facut aici, pentru ca suntem in inima organizarii teoretico-stiintifice a universului juridic propriu-zis; in al doilea rand, reconstructia semantica bungeana se doreste expres pentru stiintele factuale iar stiinta dreptului este o astfel de stiinta, chiar daca o stiinta socio-umana [BUNGE, M., 1967; 1973; 1974; 1984 ]. Exemple de cuvinte si expresii din vocabularul tehnic al teoriei si practicii juridice pot fi date intr-un numar nelimitat. Nu voi mai folosi aici ghilimelele ( xxx ): audiere, avocat al poporului, cautiune, cazier, impunitate, instanta de judecata, judiciar, legalitate, magistrat, mandat de arestare, parchet general, probatoriu, tribunal, s.a.m.d. 2.3.2.2. Se mai pot evidentia si o serie de particularitati ale vocabularului juridic, sub aspectul sau tehnic: (i) Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, dreptul romanesc este, ca sa spun asa, o continuare a dreptului roman. Prin urmare, vom intalni un numar foarte mare de cuvinte originare din vocabularul dreptului roman cat si multe maxime latine. De fapt, calitatile exceptionale ale limbii latine (culte) de a formula, superconcentrat si extrem de clar, o serie de adevaruri si principii, sunt exploatate si in alte sisteme de drept, inclusiv in dreptul anglo-saxon. (ii) Exista un idiom al juristilor, determinat de vocabularul tehnic-juridic, similar altor arii profesionale. El poate fi inteles, firesc, cu precadere de cei ce apartin acestei arii si aproape deloc de catre cei ce nu au pregatirea corespunzatoare. E.g. comisie rogatorie , admitere in principiu , competenta dupa materie , etc. [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998 ]. (iii) Vocabularul tehnc-juridic, la fel ca alte vocabulare de specialitate, este in continua amplificare si restructurare. Viata, complicarea relatiilor interumane si sociale propriu-zise, impune acest impact. Morala practica este necesitatea efortului continuu de a fi la zi . Sa ne amintim mutatis mutandis de principiul de drept dupa care necunoasterea legii nu te absolva de vinovatie daca ai incalcat legea respectiva. (iv) Se vorbeste mult despre o determinare pragmatica a limbajului juridic. Ea exista, normal, si in alte limbaje de specialitate, dar, se pare ca, in domeniul juridic, este mult mai pregnanta. Ratiunea acestei determinari se va vedea ca rezulta si din functiile limbajului juridic. Mai precis, functiile generale ale limbajului in genere se vor mladia, nuanta specific pe domeniul juridic. Despre dimensiunile pragmatice ale limbajului am vorbit, relativ succint, la # 2.2.3. si 2.2.4.1. (v) Cele patru tipuri de vocabular juridic nu sunt si nici nu pot fi perfect disjuncte. Asa ceva nu se petrece cu nici un limbaj de specialitate. Ar fi imposibil si numai pentru ca nu ar mai avea loc nici o comunicare. Sa ne amintim de preceptul presupus voltairean care cere sa ne definim termenii, daca vrem sa putem comunica. Bielz & Gheorghiu remarcau o dubla circulatie a termenilor: (a) una interna, in cadrul limbajului juridic si (b) alta externa, intre limbajul juridic si alte limbaje de specialitate, ultima avand un dublu sens : dinspre limbajul juridic, in afara si spre limbajul juridic, din afara [ ibidem, p. 78 ]. Este un fenomen cat se poate de normal. Adaug ca prin afara nu trebuie sa intelegem numai alte limbaje de specialitate, ci si asa-zisa limba comuna . O parte din limbajul natural general se educa juridic, tot asa cum o parte din limbajul juridic se laicizeaza . In acelasi timp se atrage justificat atentia asupra limbajelor marginale de tip argou sau jargon, limbaje de circulatie in anumite medii, tot marginale . Pentru juristi prezinta interes lumea interlopa si mediul infractional unde se invedereaza cinicul adevar dupa care limba ne e data ca sa ne ascundem gandurile. Totodata este imperios necesar ca juristii sa acorde maxima atentie limbajului pe care il folosesc: pe langa logica impecabila (deziderat numai aparent facil), exprimarea in limbaj juridic trebuie sa dispuna de claritate si transparenta semantica, vizand obligatiile, persoana/persoanele, perioada, modul de indeplinire, etc. Costul unor erori in acest sens poate fi urias, uneori irecuperabil. 2.4. Functiile limbajului si particularitatile lor in universul juridic 2.4.1. Exista o multime de puncte de vedere cu privire la functiile limbajului. Diversitatea lor deriva din perspectiva (conceptia) asupra limbajului. Evident, plecand de la un statut acreditat limbajului in general, sau unui anumit tip de limbaj, se va ajunge si la un anumit rol al acestuia. Nu mai putin importanta este platforma stiintifica. Dincolo de o posibila convergenta sau interferenta, filosoful, psihologul logicianul, lingvistul, chiar matematicianul, etc. vor determina anumite functii sau vor accentua anumite roluri si finalitati ale limbajului - in genere - ale limbajului uman, ale unui tip de limbaj de specialitate, s.a.m.d. 2.4.1.1. Avand ca reper principal comunicarea verbala, Karl Buhler [dupa COSMOVICI, A., 1996, p. 171 ] distinge 3 functii: (a) functia de prezentare a unui obiect sau situatii, cu evidente conotatii semantice si pragmatice; (b) functia de expresie a starii subiectului; (c) functia de apel - la cel ce asculta, receptioneaza mesajul verbal. Este optica psihologica. A. Ombredane distinge functiile: semnificativa, dialectica, practica, afectiva si ludica [ibidem]. Cunoscutul logician american N. Rescher are in vedere functiile: informativa, evaluativa si directionara [ RESCHER, N., 1964, 1968 ], iar alt mare logician american, I. Copi vorbeste de 5 functii: informativa, expresiva, directionara, ceremoniala, si performativa [ COPI, I., 1973 ]. La noi, printre lucrarile de data mai recenta, A. Cosmovici dupa ce adopta o pre-sistematizare a rolului limbajului (rol cognitiv si rol in comunicare) - evidentiaza functiile: de comunicare, dialectica, practica, afectiva, ludica si cathartica [COSMOVICI, A., 1996, p. 175 176 ]. 2.4.1.2. Ma voi ghida aici, in principal, dupa Bieltz & Gheorghiu, care fac, mai intai, o pre-distinctie intre functiile de natura semantica si cele de natura pragmatica. In prima categorie intra functiile informativa si de comunicare; in a doua categorie intra functiile directionar-sugeratoare, expresiva si protocolara [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998 ]. De asemenea, exemplele din lucarea autorilor mentionati - Logica juridica - vor fi, in parte, preluate si aici. Fac cuvenita mentiune deoarece le consider ca avand, de multe ori, valoare paradigmatica. 2.4.2. Se poate vorbi, fara teama de a gresi, de o logica a limbajului juridic. Aici termenul de logica are un sens ceva mai aparte, sugerand ideea de legic, cu conotatii atat ontologice cat si normative. 2.4.2.1. Functia cognitiv-informativa a limbajului juridic. 2.4.2.1.1. Ca functie semantica de natura sincronica, ea presupune capacitatea limbajului de a instrumenta informatia (cognitiva). Se regaseste aici - analogic si partial faimosul raport dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica . Adoptand aici semantica Bunge (v. # 2.1.4.1.1. si 2.3.2.1.), lucrurile se prezinta astfel: (i) Constructele pe care le designeaza limbajul se refera la obiecte; (ii) Relatia dintre limbaj si obiect este complexa: Obiect lingvistic Construct Obiect [Relatia de Designare] [Relatia de Referinta] Rezulta ca limbajul denota obiecte indirect, prin intermediul unei relatii compuse, respectiv, < designare, referinta >; (iii) Denotatul nu se confunda cu referentul. Ambele pot fi exprimate prin acelasi fragment de limbaj. Dar diferenta este cea traditionala, obiect lucru (real, obiectiv); (iv) Trebuie sa se faca deosebire si intre referinta si evidenta: Constructe -------------- Referinta-----------> Fapte ( observate, ( organizate ca observabile si propozitii testabile ) <----------- Evidenta-------------- neobservabile ) Exista trepte de referinta, in adancime : Un limbaj ce designeaza o teorie specifica sau un model teoretic poate avea drept referent imediat un model-obiect si ca referent mediat un obiect-sistem real (care apartine sau e presupus ca apartine lumii reale, obiective). La randul sau, modelul-obiect are ca referent imediat acelasi obiect-sistem real, s.a.m.d. [BUNGE, M., 1974]. 2.4.2.1.2. Limbajul permite deci descrierea si explicarea obiectelor, fenomenelor, starilor de fapt din lumea in care traim. E.g.: propozitie care descrie o stare de lucruri: Depasirea vitezei legale este o contraventie propozitie care explica ( cauzal ) o stare de lucruri: Datorita vitezei cu care se deplasa, conducatorul auto nu a putut frana la timp Aceste capacitati sunt deosebite. Prin ele limbajul ne ofera informatie (cognitiva). Aceasta informatie poate fi adevarata sau falsa. Dar pentru a putea decide valoarea de adevar a unei informatii ea nu se poate prezenta oricum. Ea trebuie structurata printr-n anumit construct, respectiv, prin propozitie logica. Unitatea dintre propozitia lingvistica si cea logica, unde prima o designeaza pe a doua, reprezinta enuntul logic. Propozitiile cu privire la valoarea de adevar a carora putem sa ne pronuntam se numesc si propozitii cognitive. Ele apar in limbajul natural prin propozitii declarative (denumire agreata de lingvisti). Propozitiile care exprima intrebari, ordine, rugaminti, s.a.m.d. nu pot fi adevarate sau false, deci nu sunt propozitii cognitive. Unii autori introduc alaturi de valorile de adevar adevaratul si falsul - si valoarea de adevar indecis/nesigur [ BIELTZ, P. 1995; BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, 1999; BIELTZ, P., DUMITRU, M., 1999 ]. Nu cred ca pentru logica limbajului juridic depasirea principiului bivalentei ar avea vreo semnificatie aparte, speciala. Mai ales ca, atunci cand se vor discuta probleme ale argumentarii juridice, din ratiuni de simplitate si claritate (fie si didactica), considerarea celor doua valori de adevar ( adevaratul si falsul) este suficienta. 2.4.2.1.3. Problema valorii de adevar a propozitiilor cognitive este o problema ce se poate tratata si logic, si filosofic, etc. Din punct de vedere filosofic, cred ca este strict necesara o scurta trecere in revista a unor conceptii/teorii traditionale despre adevar. Ma voi limita doar la teza fundamentala a fiecareia dintre ele [ DANCY, J., SOSA, E., 1999 ]: Teoria adevarului - corespondenta (cea mai raspandita si cea mai acceptata, datorita relevantei ei pentru simtul comun ) : ideile noastre sunt adevarate atunci cand corespund cu realitatea. Sau mai rafinat: ideile noastre au valoarea de adevar adevarat atunci cand corespunde cu realitatea, faptele descrise etc. Problema aplicarii acestui criteriu, desi pare simpla, este totusi destul de complicata. Dar aceasta nu intereseaza aici in mod expres. Teoria adevarului - coerenta : ideile noastre sunt adevarate atunci cand nu contrazic celelalte idei/opinii deja acceptate de catre comunitate. A cere ca adevarul acestor idei sa fie garantat de concordanta (daca se poate, deplina) este o pretentie prea tare , daca nu chiar absurda, pentru ca ar bloca progresul cunoasterii; Teoria adevarului - utilitate ( conceptia pragmatismului ): ideile nu sunt prin ele insele adevarate, ele sunt facute sa fie astfel daca putem dovedi ca sunt utile, fructuoase, functionale in activitatea practica; Teoria adevarului - demonstratie : ideile noastre ( explicit si exclusiv ca propozitii ) sunt adevarate daca si numai daca ele deriva deductiv corect (i.e. valid logic) din alte propozitii adevarate. Am in vedere deci demonstratia logica si nu alt inteles al demonstratiei . Demonstratia matematica este de fapt demonstratie logica. A demonstra prin fapte, ostensiv, sau pe alta cale, nu intereseaza aici. Se remarca faptul ca nici una dintre aceste teorii (iar seria de teorii ale adevarului poate continua), luata izolat, nu este perfecta. [ibidem, p. 24 32 ]. Ele se intrepatrund functional. 2.4.2.1.4. Pentru jurist functia informativa a limbajului si rolul deosebit al propozitiilor cognitive este de netagaduit. Orice jurist pentru a conferi o fundamentare suficienta (in acceptiunea principiului ratiunii suficiente) unei solutii, in fond oricarui act juridic (& ) este obligat sa apeleze la cel putin doua tipuri de temeiuri (premise), diferite inclusiv prin sursa lor: unele provin din descrierea faptelor si a situatiilor aflate in discutie si vor lua forma unor propozitii cognitive, iar altele provin din interpretarea corecta a normelor legale (a legilor) relevante pentru faptele sau situatia in cauza. Dat fiind raportul dintre corectitudine (validitate) logica si adevar, devine evident ca valoarea si eficienta solutiei aleasa de jurist, care din punct de vedere logic apare ca o concluzie, depind in mod necesar de ambele feluri de premise, adica, atat de valoarea de adevar a propozitiilor cognitive prin care sunt redate informatii despre proprietatile si cauzele faptelor si situatiilor aflate in discutie, cat si de calitatea interpretarii legii (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 80 81 ]. 2.4.2.2. Functia de comunicare a limbajului juridic. 2.4.2.2.1. Daca limbajul este la cea mai generala apreciere un sistem de semne si daca limbajul - in genere - este purtator de informatie, atunci nu este de mirare explozia informationala produsa de tandemul . Pentru a raspunde pertinent la intrebarea Care este specificul comunicarii prin limbaj in spatiul juridic, al jurisprudentei ? ar fi necesar un larg cerc hermeneutic asupra comunicarii. Nu este loc pentru asa ceva aici. Totusi, pentru a intui cam pe unde se situeaza competenta si performanta comunicationala a limbajului juridic, voi trece in revista cele 15 tipuri de definitii date comunicarii si identificate de X. Dance [ DANCE, X., 1970 ], in sistematizarea lui D. Mcquail [MCQUAIL, D., 1999, p. 15 16 ]. Deci, comunicarea ar putea fi: Simboluri, vorbire, limbaj; Intelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor Interactiune, relatie schimbul activ si coorientarea Reducerea incertitudinii ipotetica dorinta fundamentala, care duce la cautarea de informatie in scopul adaptarii Procesul - intreaga secventa a transmiterii Transfer, transmitere miscarea conotativa in spatiu sau timp Legatura, unire - comunicarea in ipostaza de conector, de articulator Trasaturi comune amplificarea a ceea ce este impartasit sau acceptat de ambele parti Canal, purtator, ruta o extensie a transferului , avand ca referinta principala calea sau vehiculul (sistem de semne sau tehnologie) Memorie, stocare comunicarea duce la acumularea de informatie si putem comunica cu astfel de depozite informative Raspuns discriminatoriu accentuarea acordarii selective de atentie si a interpretarii Stimuli accentuarea caracterului mesajului de cauza a raspunsului sau reactiei Intentie accentueaza faptul ca actele comunicarii au un scop Momentul si situatia - acordarea de atentie contextului actului comunicativ Putere - comunicarea vazuta ca mijloc de influenta. 2.4.2.2.2. Am prezentat celula Shannon-Weaver a comunicarii consideraand-o clasica (v. # 2.1.4.2.). Pe aceeasi baza schematica si continuand simplificarea, am putea detecta combinatoriu - patru situatii de comunicare: Perspectiva: (a) Transmitator (b) Receptor 1. Activ - Pasiv Situatii de 2. Activ - Activ comunicare 3. Pasiv - Activ 4. Pasiv - Pasiv [ibidem, p.47]. 2.4.2.2.3. Indiferent de natura comunicarii trebuie sa-i dam dreptate lui R. Jacobson, dupa care limba are primordialitate fata de alte sisteme de comunicare, de ea este nevoie si in descrierea celorlalte modalitati de comunicare: comunicarea mesajelor neverbale presupune existenta sistemului verbal, i.e. ele sunt insotite ( de obicei ) de mesaje verbale, ori sunt traduse in mesaje verbale. Exista deci un imperialism lingvistic [ JAKOBSON, R., 1971 ]. In # 2.4.2.2.1. se formula o intrebare. Un raspuns posibil ar putea fi gasit in schema campurilor de aplicare a teoriei comunicarii [ SOITU, L., 1997, p. 69 ]: _______________________________________________________________________________ Campurile Natura Disciplina Modelele Centrate comunicarii de studiu pe & 1. Limbajul Comunicare Lingvistica Bipolare Mesaj interpersonala Lingvistica 2. Limbajul Comunicare Psihologia Bipolare Parteneri silentios interpersonala Nonverbala 3. Mijloace Difuzarea Retorica Multipolare Mesaj si de operei literare cod expresie si artistice 4. Comunicare Difuzarea Sociologia Multipolare Audienta de masa culturii de masa 5. Telecomuni- Comunicarea Matematicile Bipolare Canal si catiilela distanta intre (informatica) cod indivizi sau institutii 6. Comunicare Comunicare Sociologia Multipolare Efecte sociala globala institutionalizata 7. Comunicare Comunicare Creativitatea Bipolara Canal si ipotetica imposibila cod Aria de actiune a limbajului juridic, prin functia sa comunicationala, s-ar prefigura intr-un zig-zag specific: (a) s-ar superpoza pe campurile de limbaj, al mijloacelor de expresie si pe cel al comunicarii sociale: (b) natura comunicarii ar fi cea interpersonala, globala institutionalizata; (c) studiul sau ar avea tangente cu lingvistica, psihologia, retorica si sociologia; (d) ar fi compatibila cu atat modelele bipolare cat si multipolare; (e) ar fi alternativ centrata pe toate elementele prezentate, i.e., mesaj, mesaj si cod, efecte, parteneri si audienta. 2.4.2.2.4. Bieltz & Gheorghiu atrag atentia asupra faptului ca functia de comunicare a limbajului poate fi realizata total, partial sau deloc. Avand schematic cazul comunicarii bipolare intre A (emitator) si B (receptor), dar unidirectionate, i.e. de la A la B, presupunem ca A produce o serie de cuvinte ce au un anumit inteles, iar B le receptioneaza (i.e. le aude, le citeste). B va lega de cuvintele receptionate un anumit sens. Sensurile la A si B se pot afla in trei situatii: (i) pot coincide, i.e. comunicarea a avut succes deplin; (ii) pot fi partial diferite, i.e. comunicarea nu a reusit pe deplin, s-a produs fie o confuzie, fie o gresita intelegere; (iii) pot fi complet diferite, i.e. comunicarea a fost esec total, soldandu-se cu incomprehensiune [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 81 82 ]. Evident, schema este simplissima: lucrurile puteau fi mult mai complexe daca adoptam structurile semanticii - Bunge, dar sugestia necesitatii cautarii cauzelor situatiilor mentionate la (ii) si (iii) trimite la ceea ce autorii mentionati numesc vaguitati si ambiguitati in drept. 2.4.2.2.5. Vaguitatea priveste termenii ( cuvintele impreuna cu constructele-notiune pe care le designeaza). In analiza logica a notinii si in urma tipologiei notiunilor apar, printre altele, si asa-numitele notiuni vagi. (In matematica avem drept corespundent multimile fuzzy sau vagi ). Notiunile vagi rezulta in urma clasificarii notiunilor dupa sfera sau extensiune. Un termen este vag daca exista cel putin un obiect pentru care, in principiu, nu se poate decide daca apartine sau nu extensiunii sale. (& ) apare imposibilitatea principiala de a stabili cu suficienta precizie <> sa de aplicabilitate [ ibidem, p.306 ]. Fie exemplul : In indeplinirea atributiilor sale, Guvernul coopereaza cu organismele sociale interesate (Autorii mentionati mai inainte au gasit acest exemplu in chiar Constitutia Romaniei, Art. 101, al. 2 !& ). Vaguitatea rezulta din imposibilitatea de a determina univoc obiectul termenului organisme sociale interesate . In domeniul juridic vaguitatea poate apare, printre altele, in cazurile de incadrare juridica a unei fapte sau ale unor fapte fata de care decizia juridica trebuie sa fie precisa. Este usor de imaginat ce consecinte poate avea o vaguitate de incadrare juridica. Pentru logician, vaguitatea este, ca sa zic asa, un rau necesar , deoarece rezulta din flexibilitatea limbajului natural, fenomen inevitabil si exploatat in domeniul artistic, de pilda, efectul comic. Acest rau poate fi inlaturat relativ usor, printr-o definitie corecta logic sau prin introducerea unui limbaj simbolic cu determinari exacte ale semnificatiei constructelor designate de simbolurile respective, etc. Exista insa cazuri cand formularea unor definitii de precizie absolut satisfacatoare, care sa inlature orice dubiu, este practic imposibila.Printre cauze se afla existenta unor termeni vagi in cadrul definitorului, existenta unor situatii unicat ce nu permit rezolvari definitive, etc. E.g. legitima aparare definita astfel: starea in care se afla o persoana care savarseste o fapta prevazuta de legea penala pentru a inlatura un atac material direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altei persoane sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoane sau drepturile celui atactat sau interesul public [ ibidem, p. 307 ]. Sau, pentru a doua situatie, infractiunea de bigamie definita in C.P. Art. 303 drept infractiune pe care o comite si persoana necasatorita care se casatoreste cu o persoana pe care o stie casatorita. Intr-un astfel de caz stabilirea bunei credinte a persoanei calificate juridic drept sot inocent este o problema destul de complicata. A declara nulitatea casatoriei pe motiv de bigamie a unuia dintre soti presupune considerarea bunei credinte a sotului inocent daca la incheierea casatoriei nu a stiut ca celalalt sot este casatorit. In justitie se mai poate apela si la principiul precedentului. 2.4.2.2.6.Ambiguitatea insemna situatia in care o formulare poate fi interpretata in cel putin doua feluri diferite. Bieltz & Gheorghiu vorbesc de doua tipuri de ambiguitate: ambiguitate semantica ( sau lexicala ); e.g. Cultele religioase sunt libere unde liber poate sa designeze liber de orice constrangere legala sau liber in cadrul anumitor constrangeri legale ; cauzele pot fi de context, existenta unor termeni vagi, imbinarea vaguitatii cu ambiguitatea, s.a.m.d. ambiguitate sintactica (sau structurala); e.g. Asistenta juridica se asigura prin avocati constituiti in barouri in conditiile legii unde nu se stie la care parte a formularii respective se refera un cuvant sau un grup de cuvinte, respectiv, in conditiile legii : la asigurarea asistentei juridice sau la constituirea avocatilor in barouri [ ibidem, p. 306 310 ] 2.4.2.2.7. Rezulta ca functia de comunicare a limbajului poate fi perturbata - in cazul limbajului natural de polisemia termenilor si expresiilor ( e.g. vaguitatea, ca polisemie referentiala, ambiguitatea, ca polisemie de sens ), dar mai ales de ignoranta partenerilor angajati in comunicare, s.a.m.d. 2.4.2.3. Functia directionar-sugeratoare a limbajului juridic. 2.4.2.3.1. Limbajul uman (in calitatea lui de a fi al doilea sistem de semnalizare) participa la constituirea, stocarea, procesarea, reactualizarea, transmiterea informatiei. Sub acest aspect, el are un rol decisiv in cunoastere. Rolul sau nu se opreste insa aici. In psihologia limbajului, de pilda, - alaturi de functiile de comunicare, cognitiva, simbolic-reprezentativa, expresiva, ludica si dialectica - se mai face referire la functia persuasiva (de convingere) si la functia reglatorie (sau de determinare) [ POPESCU-NEVEANU, P., 1978 ]. Exista deci formulari de limbaj prin care emitatorul (sursa) cauta sa induca receptorului (destinatarul) anumite idei, stari emotionale. Alte formulari pot avea ca finalitate directionarea (orientarea), sugerarea (pretinderea), etc. Toate acestea vizeaza realizarea sau nerealizarea unui anumit comportament, angajarea sau nonangajarea intr-o anumita activitate, obtinerea sau neobtinerea unui anumit rezultat de catre destinatar. La o analiza atenta si sistematica aceasta functie directionar-sugeratoare, este mult mai importanta decat s-ar crede, mai ales in cazul limbajului juridic. De aceea se impun o serie de constatari: (i) Functia se realizeaza prin intermediul limbajului articulat (oral si scris) cat si prin cel eminamente simbolic; (ii) Ea presupune exercitarea functiei informative si de comunicare caci trebuie sa existe o informatie si ea trebuie sa ajunga cumva la destinatar spre a putea declansa in acesta starile mentionate; (iii) In momentul emiterii unui astfel de mesaj prezenta destinatarului este obligatorie - cand mesajul este oral; nu este obligatorie - daca mesajul este scris sau inregistrat pe un suport material oarecare (la modul verbal sau simbolic); (iv) Destinatarul poate fi individual sau colectiv, potential sau real; (v) Mesajele de acest tip pot avea un referent actual si atunci prezenta destinatarului este obligatorie; ele pot avea un referent virtual si atunci prezenta destinatarului (hic et nunc) se impune numai la momentul in care face sau trebuie sa faca uz de informatia respectiva. Mai poate exista situatia cand agentul executant al normei sau ordinului are stocate in memorie informatiile respective si le reactualizeaza numai in momentul si in legatura cu actiunea/actiunile corespunzatoare, s.a.m.d. Baza de date este aici obligatorie. 2.4.2.3.2. Din punct de vedere mai degraba psihologic, se poate vorbi de enunturi de avertizare de tipul : Iata ca& ! , Atentie& ! , Nu& ! , Extrordinar !& , Mai sa fie !& etc. Specificul lor, la nivel general este ca prin propozitiile redate de ele e urmareste ca cineva sa adopte o anumita atitudine, sau sa aiba un anume comportament in mod automat, adica fara ca pentru aceasta persoana in cauza sa dispuna si de un timp de reflectie pentru a decide daca este sau nu cazul sa adopte acea atitudine, respectiv sa aiba acel comportament [ ibidem, p. 85 ]. 2.4.2.3.3. Sub aspect logic insa intra in discutie propozitiile normative si propozitiile imperative. (i) Propozitiile normative introduc diferite obligatii, permisiuni, interdictii, i.e. ceea ce la modul general reprezinta reglementari (norme) care vizeaza comportamentul individual, relatiile si activitatile indivizilor dintr-o comunitate umana si au ca finalitate o anume standardizare a acestor comportamente si activitati, standardizare ce trebuie sa asigure, intr-o anumita masura, coeziunea sociala. In constructia lor lingvistica apare intotdeauna o structura adverbiala de tipul este obligatoriu sa... , este permis sa...: , este interzis sa... , etc., sau negatia acesteia ( nu este obligatoriu sa... , nu este permis sa... , nu este interzis sa... , etc.). E.g. Fumatul este interzis pe timpul decolarii sau aterizarii avionului , Accesul la acest film este permis numai tinerilor peste 16 ani , Accesul permis numai personalului etc. (ii) Propozitiile imperative introduc diferite ordine, comenzi. Deciziile de natura juridica (hotarari ale unui tribunal sau instante, etc. ) se incadreaza in mare parte in aceasta categorie. De aceea, dupa cerinta impusa de emitentul ordinului sau comenzii in fata destinatarului, se recurge la urmatoarea clasificare: ordine, comenzi, porunci, s.a.m.d. care cer destinatarului sa realizeze, respectiv, sa nu realizeze ceva (actiune, activitate, etc.); Eg. Prezentati actele la control ! sau Nu va aplecati in afara ! (celebrul e periculoso sporgersi ! din trenurile noastre ); ordine, comenzi, porunci, s.a.m.d. care cer destinatarului sa obtina sau nu un anumit rezultat, sau sa produca sau nu o stare de fapt determinata; E.g. Sa iei numai note bune ! sau Nu se accepta completarea formularelor cu creionul sau cu pasta ! , A se feri de foc ! etc. 2.4.2.3.4. Normele si comenzile sunt analizate in cadrul unor logici speciale. Exista o logica deontica la elaborarea careia un rol decisiv l-a avut G.H. Von Wright [ v. VON WRIGHT, G.H., 1982 ]. A aparut si o logica a comenzilor unde o contributie importanta revine lui N. Rescher [ RESCHER, N., 1966 ]. Cercetarile de logica in aceste domenii sunt in plin avant asa cum am vazut si la ultimul Congres International de Logica, Metodologia si Filosofia stiintei (Cracovia, august, 1999 ). 2.4.2.4. Functia expresiva a limbajului juridic 2.4.2.4.1. Despre resursele de expresivitate ale limbajului verbal (articulat), oral si scris, resurse intra-lingvistice si extra-lingvistice, am facut o serie de mentiuni la # 2.3.1.2. In conditii de normalitate, orice propozitie cognitiva indeplineste simultan doua functii, una informativa, (& ) exprima informatii despre proprietati ale unor obiecte sau despre cauze ale unor evenimente, si alta expresiva, in sensul ca, in acelasi timp cu informatiile in cauza, reda si convingerea celui care a produs-o ca lucrurile stau asa cum a declarat ca stau (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 87 ]. 2.4.2.4.2. Este clar ca formularile noastre in limbaj spun mai mult decat vor ele sa comunice . I.e. pe langa informatia pe care emitatorul intentioneaza sa o comunice la suprafata, mai apar si alte informatii de adancime, ( intr-un sens apropiat de conceptia lui J. Hintikka despre informatia de suprafata si informatia de adancime [ HINTIKA, J., SUPPES, P., 1970 ]). De multe ori, fie ca emitatorul/sursa lasa sa se intrevada si altceva decat spune efectiv, fie ca receptoru/destinatarul ghiceste si altceva din cele spuse efectiv de catre emitator/sursa. Pentru juristi, a citi printre randuri , a intui si altceva decat se afirma sau neaga, se poate dovedi extrem de important in anumite contexte judiciare. Este similar cu ceea ce are de facut, de pilda, un medic psihiatru, sau pur si simplu un psiholog. Multe din aceste aspecte revin functiei expresive a limbajului. Deci, functia expresiva se realizeaza deseori pe baza unei capacitati speciale a limbajului natural, de a sugera si de a transmite stari afective [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 89 ]. Aceeasi autori atrag atentia asupra unui lucru important: Caracterul instantaneu al producerii unor astfel de enunturi, carora le revine exclusiv functia expresiva a limbajului, face ca ele sa poata fi considerate, sub un anumit aspect, ca avand si rolul de simptom al unei stari de fapt E.g. Sunt surprins ! , Au ! , La naiba ! , etc. (s.a.) [ ibidem, p. 88 89 ]. Doua observatii sunt de facut: mai intai, aici, termenul ne enunt nu are sens logic, ci lingvistic, i.e. de producere a unui act de limbaj, ceea ce inseamna ca functie expresiva pot avea orice formulari, in orice tip de limbaj, nu numai cel verbal si nu numai in limbaj vericonditional; in al doilea rand, fie ca expresiile sunt propozitii exclamative sau interjectii, fie ca nu, ele au rolul de a exterioriza (deliberat sau nu !& ) sentimente, i.e. trairi subiective ale cuiva , intr-o anumita situatie: surpriza, frica, placere, durere, satisfactie, manie, etc. 2.4.2.4.2.1. Acest ultim aspect ne trimite la proprietatile starilor afective. La modul extrem de general, putem constata cinci tipuri de proprietati: (i) polaritatea tendinta proceselor afective de a gravita, fie in jurul polului pozitiv, fie in jurul celui negativ, in functie de satisfacerea sau nesatisfacerea diferentiata a unor trebuinte, aspiratii, totale sau partiale, de scurta durata sau de lunga durata; polaritatea fiind exprimata prin caracterul stenic sau astenic, placut sau neplacut, incordat sau destins al acestor stari afective. [Ramane de stabilit daca polaritatea respecta principiul cibernetic-formal, totul sau nimic ] (ii) intensitatea - care indica forta, taria, profunzimea trairii afective. (iii) durata - intinderea, persistenta in timp a trairilor afective, indiferent daca persoana, obiectul sau situatia cauzatoare este sau nu prezenta. [Exista o durata obiectiva si una subiectiva]. mobilitatea - trecerea rapida in interiorul aceleasi stari emotionale de la o faza la alta, respectiv, trecrea rapida de la o stare afectiva la alta; primul tip de trecere are loc de la un stadiu primar, exprimand trairea nespecifica de incertitudine, la un stadiu secundar, ce presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului favorabil sau nefavorabil; i.e. trecerea de la deficit de informatie la relevanta informatiei; al doilea tip de trecere marcheaza trecerea de la o emotie la un sentiment, respectiv, trecerea de la un sentiment de un anumit tip la un alt sentiment, dar de alt tip (e.g. de la dragoste la ura, sau invers ). [Acest parametru, extrem de subiectiv si greu detectabil, poate deveni relevant pentru un jurist-psiholog, mai putin pentru un jurist-logician]. (v) expresivitatea - capacitatea proceselor afective de a se exterioriza; principalele expresii emotionale fiind: mimica ( ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei); pantomimica ( ansamblul reactiilor la care participa tot corpul ); modificarile de natura vegetativa ( amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasoconstrictia, vasodilatatia, modoficarea compozitiei chimice a sangelui sau hormonilor, etc. ); schimbarea vocii ( a intensitatii, ritmului, intonatiei, timbrului, etc.) [ POPESCU-NEVEANU, P., 1978 ]. Polaritatea, intensitatea, durata, mobilitatea si expresivitatea exista obiectiv, tin evident de limbajul activ-verbal-exterior-oral. Ele sunt cel mai facil de surprins. In cazul limbajului activ-verbal-exterior-scris nu putem avea ca ghidaj decat semnele de punctuatie sau o anumita conformatie grafica, ceea ce necesita, fara nici o indoiala, ca juristul sa fie dublat de un bun psiholog-grafolog. In cazul altor tipuri de limbaj sau modalitati de expresie, psihologul este de neinlocuit. 2.4.2.4.2.2. Psiholingvistic, expresiile emotionale nu au numai relevanta cu privire la comportamentul uman, ci si cu privire la semnificatia expresivitatii lor propriu-zise. Juristul, ca de altfel orice analist al limbajului, trebuie sa faca deosebiri dar si conexiuni intre rolurile expresiilor emotionale : de comunicare, de influentare a conduitei altora in vederea savirsirii unor acte, de autoreglare, de contagiune, sau de accentuare/diminuare a insasi starii afective an cauza. 2.4.2.5. Functia protocolara a limbajului juridic. 2.4.2.5.1. Rolul social al limbajului este de netagaduit. Exista contexte sociale deosebite care necesita un limbaj formulat aparte. Astfel de contexte denota marcarea atat prin limbajul respectiv, cat si printr-un comportament adecvat a unor evenimente si circumstante care au o semnificatie cu totul speciala in viata comunitatii. In astfel de cazuri se urmareste fie conferirea de solemnitate, fie inducerea de respect cu privire la anumite persoane, momente, lucruri, evenimente, etc. Atat limbajul utilizat cat si comportamentul aferent trebuie sa urmareasca respectarea unui anumit algoritm prestabilit - prin traditie, prin hotarari exprese ale unor instante corespunzatoare ale societatii - sau chiar improvizat ad hoc. Este vorba de ceea ce se numeste, in genere, protocol. In situatii de protocol, sau considerate protocolare se va utiliza deci un anumit limbaj, cu functie adecvata. 2.4.2.5.2. Trasatura definitorie a limbajului de protocol (sau de ceremonial) este ca nu are o functie informativa: enunturile nu vizeaza proprietati ale unor lucruri, cauze ale unor fenomene, etc.; el nu are nici functie comunicativa, nici directionar-sugeratoare sau expresiva. In legatura cu acest aspect, trebuie sa fac insa o remarca de principiu: functiile limbajului, asa cum au fost prezentate pana acum, nu sunt disjuncte, ele pot interfera si chiar se pot impleti; exista destule cazuri cand enunturi ( propozitii ) indeplinesc simultan mai multe functii. Ceea ce prevaleaza la un moment dat poate fi o functie sau alta. Este o situatie similara, de plida, cu facultatile si functiunile psihice, care nu sunt paralele ci exista si actioneaza ca sistem; doar din ratiuni didactice sunt prezentate si analizate separat. Mai trebuie sa adaug aici si aspectul pragmatic, deosebit si evident, al enunturilor protocolare. E.g. juramantul depus de un martor in instanta, o cerere adresata unei oficialitati, alocutiunea prilejuita la acordarea unor medalii, premii, grade militare, pronuntarea unei sentinte judecatoresti, etc. Toate aceste forme de exprimare orala sau scrisa necesita respectarea unui astfel de algoritm ale carui finalitati au fost deja explicitate. Se mai impune aici o ultima observatie: exista enunturi foarte asemanatoare cu cele protocolare, dar care - prin sens si context nu pot fi considerate ca atare. Deosebirea este relativ greu de facut, pentru ca relativitatea frontierei , dintre formularile protocolare si cele ce nu sunt expres protocolare, este mutata in relativitatea frontierei dintre contextul protocolar sau ceremonios si cel ce nu intruneste, cel putin formal, aceste conditii. E.g. una este sa declari Te iubesc ! sau ceva in genul Jur sa-ti fiu credincios, la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti ! , in circumstante private, si cu totul alta sa o faci la altar, in fata preotului si a unei asistente, sa zicem, induiosate& 2.4.2.6. Functia performativa a limbajului juridic. 2.4.2.6.1. Analiza logica a limbajului uman, in general, si a limbajului juridic, in special, evidentiaza - poate nu destul - aspectul pragmatic al acestuia. Pot afirma ca, din momentul in care se are in vedere rolul informational si comunicational al limbajului, perspectiva pragmatica este deja angajata. Daca logica juridica poate fi abordata ca fiind o logica aplicata, atunci si limbajul juridic - mutatis mutandis - este un limbaj aplicat, i.e. un limbaj special, aceasta determinare fiind doar gen proxim. In cadrul diferentei specifice, va trebui sa fie mentionata, cu precadere, dimensiunea pragmatica-intentionala. Teoriile, deja clasice ale lui J. L. Austin si J. H. Searle, cu privire la actele de limbaj dovedesc nevoia acestei analize menite sa clarifice si mai mult problema. E adevarat, aceste teorii, ca de altfel, si cele ce au urmat completitiv sau adversativ - vin din zona lingvisticii. Dar aceasta nu face decat sa ajute analiza logica, nu sa o inlocuiasca. 2.4.2.6.1.1. J. L. Austin s-a opus traditiei anglo-saxone dupa care limbajul, mai ales prin afirmatiile pe care le construieste, are functie eminamente descriptiva: i.e. descriind stari de fapt, afirmatiile noastre pot fi adevarate sau false. S-a dovedit ca exista un numar imens de enunturi, chiar afirmative, ce nu pot fi considerate vericonditional: i.e. se poate vorbi despre sensul lor fara a vorbi despre adevarul propozitiilor pe care le exprima aceste enunturi, deci nu pot fi considerate in mod legitim ca adevarate sau false. Postulatul cu privire la caracterul fundamental descriptiv al limbajului devine, pentru J. L. Austin iluzie descriptiva . Este nevoie, asadar, sa se diferentieze intre afirmatii constatative (i.e. care sunt descrieri) si afirmatii ce nu se incadreaza in aceasta categorie si pe care Austin le va numi enunturi performative. Enunturile performative satisfac doua proprietati: (a) nu descriu nimic si deci nu sunt nici adevarate, nici false; (b) corespund executarii unei actiuni. De aici, reluarea obsedantei intrebari: ce facem atunci cand spunem ceva ?. Pentru J. L. Austin, atunci cand spunem ceva, in fapt, noi indeplinim trei categorii de acte: un act fonetic - producerea anumitor sunete; un act fatic - producerea anumitor cuvinte, intr-o constructie data si cu o intonatie data; un act retic - utilizarea unei anumite constructii de limbaj, care are o semnificatie determinata si care este generata de cuplul < sens, referinta > ; ( a se observa aici tangenta cu semantica-Bunge [ BUNGE, M., 1974 ]). De aici, necesitatea distinctiei intre alte trei acte de limbaj,corespunzatoare: (a ) actul locutionar - care se realizeaza prin faptul de a spune ceva; (b ) actul ilocutionar - care se realizeaza spunand ceva ( in spunere ); (c ) actul perlocutionar - cer se realizeaza prin faptul de a spune ceva. Exemplele oferite de Austin insusi sunt, in mod corespunzator: (a ) El mi-a spus Trage asupra ei ! ; (b ) El ma obliga / ma sfatui / imi ordona sa trag asupra ei ; (c ) El ma convinse sa trag asupra ei [ AUSTIN, J.L. , 1970 ; MOESCHLER, J., REBOUL. A., 1999 ]. De aici: Exista trei tipuri de efecte legate in mod caracteristic de actele ilocutionare: (i) Intelegerea sensului si a valorii locutiunii (valoarea corespunde tipului de act ilocutionar realizat) conditioneaza direct reusita actului. (ii) Efectele asociate in mod conventional unui act ilocutionar trebuie deosebite de eventualele consecinte ale acestui act. (iii) Al treile tip de efecte este legat de faptul ca majoritatea actelor ilocutionare impun un act ulterior in cazul in care sunt reusite (s.a.) [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 53 ]. La J. L. Austin un act ilocutionar poate lua diferite valori care genereaza cinci tipuri de clase: clasa veridictivelor - corespunde in principal actelor juridice; utilizezaa verbe de genul : a achita, a condamna, a pronunta, a decrata, a clasa, a evalua, etc. clasa exercitivelor - corespunde acelor forme de judecata ce se efectueaza aupra a ceea ce ar trebui facut; utilizeaza verbe de genul : a destitui, a comanda, a ordona, a lasa mostenire, a ierta,etc. clasa promisivelor - obliga locutorul la o anumita atitudine sau la efectuarea unei anumite actiuni; utilizeaza verbe de genul : a promite, a face legamant, a garanta, a paria, a jura sa..., etc. clasa comportativelor - implica o atitudine sau o reactie la conduita sau situatia celorlalti; utilizeaza verbe de genul : a se scuza, a multumi, a compatimi, a critica, a brava, etc. clasa expozitivelor - ilocutionarele ce apar in actele de expunere; utilizeaza verbe de genul : a afirma, a nega, a postula, a remarca, etc. [ ibidem, p.54 ]. 2.4.2.6.1.2. J. H. Searle [ SEARLE, J. H., 1983 ] constata ca, in enuntarea unei fraze dotate cu semnificatie, se indeplinesc patru tipuri de acte (ultimul, optional): (i) un act de enuntare - enuntarea de cuvinte sau fraze; (ii) acte propozitionale - ele corespund referintei si predicatiei; (iii) acte ilocutionare - acte de a pune intrebari, a ordona, a promite, etc. (iv) acte perlocutionare - acte de a convinge, a persuada, a speria, etc. De aici, o noua clasificare a actelor ilocutionare - alternativa la J.L. Austin: acte reprezentative - locutorul se angajeaza asupra adevarului propozitiei exprimate; acte directive - locutorul incearca sa-l determine pe interlocutor sa faca ceva; acte promisive - cu scopul de a obliga locutorul sa realizeze un act sau anumite acte; acte expresive - exprimarea starii psihologice, specificata de conditia de sinceritate, fata de starea de lucruri specificata in continutul propozitional; acte declarative - provoaca adevarul continutului lor propozitional [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, pp. 55, 63 ] 2.4.2.6.2. Reactia la teoria actelor de limbaj a constituit-o teoria pertinentei [ SPERBER, D., WILSON, D., 1989 ]. Exista doua grupe de acte de limbaj: (i) acte institutionale sau institutionalizate - cele care, pentru a fi indeplinite, trebuie identificate simultan de catre locutor, respectiv, interlocutor (e.g. botezul, declaratia de razboi, pariul, etc.) dar si acte cotidiene (e.g. promisiunea, etc.); (ii) acte noninstitutionale - cele realizate fara ca o asemenea identificare sa fie necesara (e.g. a aserta, a sugera, a nega, a avertiza, etc. ). Este perspectiva pragmatic-lingvistica. Primul grup nu tine de lingvistica si nici de pragmatica, ci de studiul institutiilor; al doilea grup apartine clar lingvisticii sau pragmaticii, fara a impune insa si o clasificare a actelor ilocutionare [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 67 ]. 2.4.2.6.3. In concluzie, enunturile performative seamana doar ca alcatuire cu cele protocolare, dar din perspectiva finalitatii lor, pe langa functia lor performativa, au inevitabil si alte functii: expresiva, informativa, de comunicare si chiar directionar-sugeratoare (& ) enunturile performative pot fi evaluate ca fiind adevarate sau false (& ) au, de regula, in constructia lor asa- numitele << verbe performative >> (prin care se exprima un angajament, o promisiune, o dorinta etc. de a face ceva, de a actiona cumva etc.) (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p.93 ]. APLICATII : % Pentru fiecare propozitie de mai jos: (i) aratati ce functie a limbajului ai este specifica; (ii) daca vreuneia din ele ii sunt proprii mai multe functii, aratati care sunt acestea, in ce conditii le indeplineste pe fiecare si care dintre ele este fundamentala: - Pe primul din stanga l-am vazut sarind gardul ________________________________________ - Extraordinar, cum ai reusit ?! _____________________________________________________ - Jur sa spun adevarul, intregul adevar si numai adevarul ! _______________________________ - Promit sa obtin numai note bune si foarte bune _______________________________________ - Este interzis calcatul pe iarba _____________________________________________________ - Actiunea de strangere a ajutoarelor va debuta maine, in jurul orei 10 ______________________ - Terenul de sport se afla in spatele cladirii din fata _____________________________________ - Deschide fereastra ! _____________________________________________________________ - Consumul de alimente este permis numai in pauze si in afara salilor de curs sau seminar ______ - De regula, iarna tine de la inceputul lui noiembrie pana spre mijlocul lui martie _____________ % Dati exemple de enunturi care au exclusiv functie performativa si specificati actul la care se refera fiecare din propozitiile alese. % Fie expresia: In orice act de justitie civilizata se aplica principiul prezumtiei de nevinovatie. Imaginati sase contexte diferite in care expresia respectiva sa indeplineasca functiile corespunzatoare ale limnajului juridic (i)______________________________________________________________________________ (ii)_____________________________________________________________________________ (iii)_____________________________________________________________________________ (iv)_____________________________________________________________________________ (v)_____________________________________________________________________________ (vi)_____________________________________________________________________________ % Dati exemple de termeni vagi si formulari ambigue, de preferinta, din contextul juridic % Daca am lua drept exemplu cele zece porunci, aratati cum ar putea fi ele interpretate ca propozitii normative % Luati o serie de propozitii normative, respectiv, imperative din viata cotidiana si transformati-le una in alta % Luati un text oarecare (e.g. un fragment dintr-un articol de presa; nu mai mult de 50-75 de cuvinte ) si incercati sa-l aduceti la o forma tipica functiei protocolare a limbajului % Luati, dupa preferinta, un text juridic oarecare (propozitii simple). Considerati-le acte de vorbire. Aratati, pentru fiecare caz, in ce consta actul locutionar, cel ilocutionar, respectiv, actul perlocutionar. 2.5. REFERINTE BIBLIOGRAFICE PENTRU UNITATEA 2 AUSTIN, J. L., 1970, Quand dire c est faire , Ed. du Seuil Paris. BIELTZ, P., 1995, Logica , Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti. BIELTZ, P., DUMITRU, M., 1999, Logica si argumentare , All. Bucuresti. BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, Logica juridica , Ed. Pro Transilvania, Bucuresti. BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, Logica si argumentare , Teora, Bucuresti. BOTEZATU, P., 1973, Semiotica si negatie , Junimea, Iasi. BUNGE, M., 1967, Scientific Research , vol. 1 & 2, Springer, Heidelberg. BUNGE, M., 1973, Method, Model and Matter , D. Reidel, Dordrecht. BUNGE, M., 1974, Treatise on Basic Philosophy , D. Reidel, Dordrecht. BUNGE, M., 1984, Stiinta si filosofie , Ed. Politica, Bucuresti. CHEVALIER, J., GHEERBRANT, A., 1994, Dictionar de simboluri , Vol. I III, Ed. Artemis, Bucuresti. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., 1980, Mic dictionar de terminologie lingvistica , Ed. Albatros, Bucuresti. COPI, I., 1973, Introduction to Logic , Collier Macmaillan International, London. COSMOVICI, A., 1996, Psihologie generala , Polirom, Iasi. DANCE, X., 1970, The Concept of Communication , in Journal of Communication, 20. DANCY, J., SOSA, E., (Eds.), 1998, Dictionar de filosofia cunoasterii , vol. 1, Ed. Trei, Bucuresti. DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage , Ed. Du Seuil, Paris. ECO, U., 1972, La structure absente. Introduction a la recherche semiotique , Ed. Mercure de France, Paris. ECO, U., 1982, Tratat de semiotica generala , Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti. HINTIKKA, J., SUPPES, P., 1970, Information and Inference , D. Reidel, Dordrecht. IOAN, C., 1997-1998, Psihologie de nota 10 ! , vol. 1 & 2, Ed. Studenteasca, Bucuresti. JAKOBSON, R., 1971, Dictionnaire des sciences du langage , Ed. du Seuil, Paris. LIEURY, A., 1998, Manual de psihologie generala , Antet, Bucuresti. MCQUAIL, D., 1999, Comunicarea , Institutul European, Iasi. MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, Dictionar enciclopedic de pragmatica , Ed. Echinox, Cluj. MOLES, A., 1964, Sociodinamica culturii , Ed. Stiintifica, Bucuresti. MORRIS, Ch., 1970, Signification and Significance , The M.I.T. Press, Cambridge (Mass.). MURESAN, A.-V., 1999, Strategii logice de prelucrare a informatiei in creatia stiintifica , Teza de Doctorat, Universitatea Babes-Bolyai , Cluj-Napoca. PEIRCE, C.S., 1931-1958, Collected Papers , vol. I VIII, The M.I.T. Press, Cambridge (Mass.). POPESCU-NEVEANU, P., 1978, Dictionar de psihologie , Ed. Albatros, Bucuresti. POPPER, K. R., 1972, Conjectures and Refutations , Routledge & Kegan Paul, London. POPPER, K. R., 1978, La connaissance objective , Complexe, Bruxelles. POPPER, K. R., 1981, Logica cercetarii , Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bcuresti. RESHER, N., 1964, Introduction to Logic , Dover, New-York. RESHER, N., 1966, The Logic of Commands , Academic Press, New-York. RESHER, N., 1968, Topics in Philosophical Logic , D. Reidel, Dordrecht. SEARLE, J.H., 1983, Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind , Cambridge Univ. Press, Cambridge. SHANNON, C., WEAVER, W., 1975, La theorie mathematique de la communication , C E P L, Paris. SPERBER, D., WILSON, D., 1989, La pertinence. Communication et cognition , Ed. du Minuit, Paris. SCHIOPU, U. (Coord.), 1997, Dictionar de psihologie , Ed. Babel, Bucuresti. SOITU, L.,1997, Comunicare si actiune , Institutul European, Iasi. VON WRIGHT, G. H., 1982, Norma si actiune , Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti. ZIEMBINSKI, Z., ZIEMBA, Z., 1976, Practical Logic , D. Reidel, Dordrecht. ZLATE, M., 2000, Psihologie generala , Polirom, Iasi. UNITATEA 3 CAPITOLUL 3 A r g u m e n t a r e a j u r i d i c a , sau << In der Logik gibt es keine Moral >>* SUBUNITATEA A. CONTINUT : Inferenta si argumentare; inferenta si demonstratie. Argumentare demonstratie explicatie din perspectiva logicii. OBIECTIVE % COMPETENTE : Parcurgerea acestei Subunitati A este deosebit de importanta pentru intelegerea si apoi operationalizarea unor concepte de baza ale logicii (implicit ale logicii juridice). In meta-logica si filosofia logicii, mai ales in teoriile moderne, toate discutiile graviteaza in jurul conceptului de inferenta. Studentii trebuie sa aiba grija sa-si insuseasca cit mai corect acest concept. Apoi, conceptele conexe, cu care se va opera pe tot parcursul studiului disciplinei logica juridica. Prin urmare, am considerat necesar ca, din motive in primul rand metodologice, sa impart Subunitatea A in mai multe module. Fiecare dintre acestea va avea in vedere o serie de concepte-cheie. Recomand studierea si fixarea lor in mod distinct si succesiv. M o d u l u l - : concepte-tinta % constructe logice % propozitia logica % tipologia propozitiilor: cognitive, pragmatice, axiologice, interogative, cognitiv-axiologice % raportul inferenta implicatie; tipuri de implicatie % structura unei inferente: conditie ! consecinta; premisa/e ! concluzie; structura unei implicatii: antecedent ! (con)secvent % conditie necesara / conditie suficienta % validitate vs nevaliditate; conclusivitate vs neconclusivitate % implicatura vs implicitare / explicitare M o d u l u l - : concepte-tinta % demonstratie % structura si regulile demonstratiei % demonstratie vs deductie % demonstratie in sens strict; demonstratie in sens larg % PERFORMANTE : dupa parcurgerea sistematica si atenta a modulelor si studentii vor putea opera/performa urmatoarele: o p e r a t i o n a l i z a r i p e m o d u l u l % constructul de inferenta (logica) ca trecere de la cunoscut la necunoscut % distinctia adevar / fals vs distinctia corect (valid) / incorect (nevalid) % instantierea propozitiilor cognitive, pragmatice, axiologice, interogative si cognitiv- axiologice % propozitie logica si asertiune %raportul dintre inferenta si implicatie % raportul dintre validitate si conclusivitate o p e r a t i o n a l i z a r i p e m o d u l u l % analiza comparativa si diferentiala a cvadruplului implicatie inferenta - agrumentatie demonstratie RESURSE BIBLIOGRAFICE 1. BIELTZ, P., 1999, Logica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, p. 46-51. 2. BIELTZ, P. , DUMITRU, M., 1999, Logica si argumentare, Ed. ALL, Bucuresti, p. 25-28. 3. BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, Logica juridica, Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, p. 386- 405, 430-461. 4. BLANCHE, R., 1973, Le raisonnement, P.U.F., Paris, p. 12-33. 5. BOTEZATU, P., 1997, Introducere in logica, Ed. Polirom, Iasi, p. 64-67, 183-196. 6. CRACIUN, D., 2000, Logica si teoria argumentarii, Ed. Tehnica, Bucuresti, p. 17-38. 7. ENESCU, Gh., 1980, Fundamentele logice ale gandirii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, p. 184-246. 8. HAIGHT, M., 1999, The Snake and the Fox. An Introduction to Logic, Routledge, London & New-York, p. 3 - 29. 9. LEPORE, E., 2000, Meaning and Argument, Blackwell, Malden (Mass.), Oxford, p. 5-19. 10. MURESAN, A.-V., 2000, Pro Logica (I). Informatie Inferenta Argumentare (A), in Studia Universitatis <>, Arad, Seria Drept. 11. MURESAN, A. V., 2001, Pro Logica (I). Informatie Inferenta Argumentare (B), in Studii Juridice, Vasile Goldis University Press, Arad. 12. SAINSBURY, M., 2001, Logical Forms, Blackwell, Malden (Mass.), Oxford, p. 9-33. 13. TOMASI, P., 1999, Logic, Routledge, London & New-York, p. 2-30. 3.1. Inferenta - nucleul rational al argumentarii 3.1.0. Introducere. [*] Fiecare poate sa-si construiasca logica sa, adica forma limbajului sau dupa cum vrea, in logica nu exista nici o morala iata esenta principiului tolerantei, asa cum a fost acesta enuntat de marele logician Rudolf Carnap in celebra sa lucrare Sintaxa logica a limbii . A reduce complexitatea deosebita a tuturor demersurilor logico-juridice la argumentarea juridica este o gresala de tipul reductionismului ingust, a nu remarca esenta eminamente argumentativa a ratiunii juridice este iarasi o gresala: intr-o societate ce se pretinde civilizata trebuie sa actioneze forta dreptului si nu dreptul fortei, iar acesta forta a dreptului inseamna, in mare parte, convingere. Am considerat intotdeauna ca libertatea inseamna cunoasterea, intelegerea si dominarea practica si responsabila a necesitatii. Intr-un stat de drept forta necesitatii nu se impune deci orbeste, ci prin convingere, prin acceptarea si asumarea necesitatii ca expresie a intereselor fundamentale ale comunitatii umane: ratiunea sociala nu pluteste providential deasupra oamenilor, ci exista in si prin oameni. Principiul tolerantei ne invata cel putin doua lucruri: mai intai, ca depinde de noi ce resurse argumentative/persuasive punem la bataie atunci cand vrem sa ne afirmam fiinta proprie in contextul fiintarii comune, apoi, ca nu putem face rabat la regulile jocului , care, aici, sunt cele ale ratiunii, i.e. ale logicii. 3.1.1. Argumentare logica sau logica argumentarii ? La prima vedere, primul termen al acestei false dileme s-ar prezenta doar ca pleonasm, al doilea termen, ar sugera o relatie partitiva, i.e. elementul logic este doar o parte constitutiva a demersului argumentativ in genere. In realitate, lucrurile stau mult diferit, exista multe neintelegeri si, implicit, confuzii cu privire la ceea ce este argumentul, argumentarea si argumentatia. Mai mult, cind plonjam in spatiul logicii juridice, ne paste pericolul fie de a reduce domeniul acesteia la teoria argumentarii juridice, fie de a cadea intr-un fel de dualism argumentare - argumentare juridica, unde al doilea element al acestui paralelism nu mai este, fata de primul, in raportul gen-specie, ci se prezinta ca alternativa [MURESAN, A.- V., 2000 ]. O teorie a argumentarii juridice consistenta (i.e. perfect necontradictorie), completa (i.e. saturata) si independenta (i.e. fara interferente logice intre conceptele si propozitiile de baza) nu a fost eleborata si nici nu cred ca va ajunge sa fie vreodata elaborata, la nivelul pretentiilor parametrilor mentionati. Acest defect de masa este propriu oricarui sistem formal axiomatic tinta suprema dar si relativ utopica a stiintei asa cum a demonstrat magistral Kurt Godel inca in 1931. Ca parte a logicii juridice, teoria argumentarii juridice parcurge acelasi framantari si chinuri ale facerii , prezentand azi masa critica , necesara dar niciodata suficienta, pentru o contributie semnificativa la teoria si practica dreptului. 3.1.1.2. Pentru a ajunge la o anume clarificare cu privire la ceea ce este argumentarea juridica trebuie sa plec de la cateva consideratii asupra inferentei. Daca logica (unica) este cunoasterea, intelegerea si dominarea practica si responsabila a structurilor fundamentale ale gandirii - oriunde si oricand, in presupozitia conditiilor de normalitate psihica si daca gandirea este un proces, o continua miscare a ideilor, atunci tinta logicii, ca organon si canon este, inainte de toate, inferenta. Dupa cum se observa, ma feresc de sintagma inferenta logica pentru ca este pleonastica; in ciuda unor tentative de a acredita si existenta unor inferente matematice, lingvistice, afective, etc., inferenta este un proces logic, prin excelenta, i.e. trecerea gandirii de la cunoscut la necunoscut. Unii logicieni chiar definesc logica drept stiinta a inferentei . Evident, trebuie sa-mi iau niste masuri de precautie: in primul rand, o asemenea caracterizare a inferentei este generalissima , nu surprinde esenta ei, care nu poate fi decat... logica,... si ar putea conduce chiar la un cerc vicios (i.e. logica este stiinta inferentei iar inferenta este eminamente un proces logic& ); in al doilea rand, cu foarte multa ingaduinta am putea accepta caracterizarea respectiva drept gen proxim ; in al treilea rand, logica nu este o stiinta, ci, in relatia ei siameza cu matematica, ca logico-matematica, este mai mult decat o stiinta, asa cum am pledat inca in Cap. 1. 3.1.2. Chestiuni preliminare. 3.1.2.1. Pot exista mai multe platforme de start , unele dintre ele extrem de sofisticate: cum intentiile autorului vizeaza doar o introducere in aceasta vasta problematica, alegerea s-a oprit asupra unei variante de plecare strict elementare. Principiul carnapian al tolerantei imi ingaduie acest demers. 3.1.2.2. Procesul atat de complex al cunoasterii umane se desfasoara, si isi exprima rezultatele (cunostintele, ca informatii cognitive) mereu nedesavarsite, in si prin ceea numim azi constructe. Pentru o eventuala delimitare de alte discipline, in primul rand, de psihologie, pot acredita sintagma de constructe cognitive. Daca trebuie sa fiu mai riguros, voi merge mai departe, spunand ca din punct de vedere logic, fie si in spiritul logicii clasice, traditionale, deocamdata, - am in vedere, in calitatea de constructe logice, notiunea, judecata si rationamentul. Cum adevarul este finalitate suprema si pentru logica, trebuie sa vedem ce constructe specific logice se coreleaza funciar cu acesta. Notiunile (conceptele) nu pot fi adevarate sau false. E.g. ar fi ciudat sa spunem despre constructul - notiune de judecator la Curtea Suprema de Justitie , care este designat de termenul-nume de judecator la Curtea Suprema de Justitie [ a se vedea Cap. 2 ], este adevarat, sau fals. Tot asa, in cazul constructelor-notiuni de avocat , condamnare in contumacie , etc., designate de termenii-nume lingvistice similare: avocat , condamnare in contumacie , etc. La fel, rationamentele nu pot fi adevarate sau false. Este un abuz de limbaj sa spunem, de pilda, ca rationamentul (redat prin constructul - schema de rationament) Daca A, atunci B; daca B, atunci C; prin urmare, daca A, atunci C , designat prin formula: [ ( A!B ) & ( B!C ) ] ! ( A !C ) , este adevarat sau fals. In realitate, acest rationament, redat prin formula-schema de mai sus, este corect/incorect sau valid/nevalid logic, i.e. in conformitate, sau nu, cu legile logicii (formale). Sau, un exemplu clasic concret: Toti oamenii sunt muritori; Socrate este om; Deci, Socrate este muritor (designat, lingvistic, prin exact aceleasi cuvinte, dar puse intre ghilimele duble, de tipul ------ ). Rationamentele pot fi deci valide (corecte logic) sau nevalide (incorecte logic). Rezulta ca numai judecatile (propozitiile logice) pot fi adevarate sau false. 3.1.2.2.1. Rezumand ideile # 3.1.2.2., se poate spune ca, in calitate de construct, O propozitie este o unitate de discurs formulata cu o anumita intentie si care poate fi acceptata sau respinsa pe baza unor criterii de evaluare: adevarat sau fals, adecvat sau inadecvat s.a. (s.n.) [ BIELZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 18 ]. Aceata a fost o prima cale de a ajunge la ideea de propozitie. 3.1.2.3. In continuare, pentru simplificare, voi renunta (in cea mai mare parte) la detalierile ortografice ale semanticii-Bunge [ cf. Cap. 2 ]. Ele au fost utilizate temporar aici pentru a reaminti dinstinctiile necesare intre planul lingvistic, cel conceptual si cel al realitatii. O a doua cale de a contura specificul propozitiei in logica este cea care urmeaza: Pentru a sti ce valoare au cunostintele noastre, respectiv, daca ele sunt adevarate sau false, acestea trebuie puse intr-o anumita forma propozitia logica (judecata logica, in formulare traditionala). Cuvantul <> provine de la latinul propositio care, pe de o parte, insemna infatisare, prezentare sau perspectiva, proprii notiunii de propozitie gramaticala ( propozitie in sens lingvistic ), pe de alta parte insemna idee, premisa sau teza intr-o discutie sau argumentare, proprii notiunii de propozitie logica ( propozitie in sens logic), numita uneori si judecata (s.a.) [ BIELTZ, P., 1995, p. 5; BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 21 ]. Exista insa propozitii care redau cunostinte, dar si propozitii care exprima intrebari, ordine/comenzi, propuneri, promisiuni, etc. In toate cazurile, astfel de propozitii contin anumite informatii, dar numai anumite asemenea informatii, i.e. informatiile cognitive propriu-zise, pot fi validate sau invalidate sub aspectul valorii de adevar (adevarat, fals conform bivalentei; adevarat, fals, nesigur conform trivalentei; s.a.m.d. ). De aceea, in acest context al discutiei despre inferenta si argumentare, propozitiile care pot fi calificate drept adevarate sau false sunt numite propozitii cognitive, iar punctul de vedere dupa care le validam este numit principiul bivalentei, i.e. principiul conform caruia sunt acceptate numai doua valori de adevar, numite si <> pentru a califica propozitiile cognitive: valoarea adevarat si valoarea fals (s.a.) [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 22 ]. E.g. Puterea judecatoreasca, intr-un stat democratic si de drept, este separata de puterea legislativa si executiva; Toti studentii romani la Drept au obtinut Bacalaureatul; Unii juristi sunt avocati, sunt propozitii adevarate, in timp ce Toti avocatii sunt magistrati; Nici un judecator nu e cinstit; Romania anului 2000 este monarhie constitutionala sunt propozitii false. In schimb, nu ne putem pronunta asupra valorii logice sau valorii de adevar a propozitiilor: De ce ai ales sa studiezi Dreptul ? (propozitie interogativa), Prezinta-te la examenul de Drept civil ! (propozitie imperativa, de comanda), Este obligatoriu sa obtii 50 de puncte-credite (propozitie deontica; [ deontos , in greaca veche = cum trebuie]). In multe tratate de logica se vorbeste si despre propozitii cognitive nesigure, ca valoare de adevar: e.g. Studentii la drept isi iubesc viitoarea meserie. Dar, de vreme ce putem presupune ca o propozitie / judecata logica, este adevarata sau falsa, conform principiului bivalentei, nu mai are sens sa ne complicam inutil: toate propozitiile logice vor fi discutate numai in spatiul de joc al adevarului si falsului. 3.1.2.3.1. Rezumand ideile de la # 3.1.2.3., trebuie sa facem deosebire intre propozitiile cognitive, propozitiile pragmatice, propozitiile axiologice, propozitiile interogative si propozitiile cognitiv-axiologice. Criteriul acestei clasificari este intentia, avand in vedere ca Forma completa prin care exprimam o intentie este propozitia [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184 ]: Propozitiile cognitive sunt formulate cu intentia de a transmite o informatie, calificabila ca adevarata sau falsa, despre o anumita stare de fapt (s.n.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 18 ]. Deci, intentia de a comunica o informatie (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184 ]. Exemple s-au dat mai sus; Propozitiile pragmatice [ pragma , in greaca veche = fapta ] sunt formulate cu intentia de a provoca o modificare in comportamentul, inclusiv verbal, sau/si in atitudinea cuiva (s.n.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 19 ]. Deci, intentia de a determina o actiune (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184]. In aceasta grupa ar intra propozitiile: (a) imperative, (b) normative, (c) recomandari, (d) rugaminti, etc. [ ibidem, p. 200 ]. E.g. Trebuie sa aparam patria; Ar fi bine sa mananci mai putin ! ; Da-mi, te rog, lucrul cutare !, etc. [ ibidem ]. Necesitatea analizei fiecarui tip de astfel de propozitii a dus la aparitia unor logici speciale, dar care nu intereseaza la tema de fata; (iii) Propozitiile axiologice [ axia , in greaca veche = valoare ] contin cuvinte care exprima evaluari, cum sunt <>, <>, <>, <> etc. si sunt formulate cu intentia de a raporta un tip de conduita, o atitudine sau un anumit lucru la o valoare morala (bine, rau), estetica (frumos,urat) s.a. (s.n.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 19 ]. Deci intentia de a da o aprecire (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184 ]. E.g. Este bine sa iti respecti profesorii; Studenta x nu este urata, etc.; Propozitii interogative , un fel special de propozitii pragmatice, destinate sa obtina un raspuns. Exista o logica speciala care le studiaza erotetica sau logica erotetica (logica interogativa). Dupa criteriul naturii raspunsului, exista doua feluri de propozitii interogative: (a) propozitii cu raspunsul da sau nu , respectiv, (b) propozitii cu raspuns indicativ . Deci, intentia de a determina un raspuns [ ibidem, pp. 202, 184 ]. E.g. Te duci la facultate ? Raspuns: da ! ( nu ! ) pentru cazul (a); Unde te duci ? Raspuns: La examenul de logica juridica ! pentru cazul (b); Propozitiile cognitiv-axiologice exprima si ele evaluari, dar aceste evaluari pot fi considerate drept proprietati, relatii, sau ansambluri de proprietati, relatii, s.a.m.d. ale lucrurilor, proceselor, fenomenelor, etc. constatabile prin experienta, prin raportare la un anumit obiect sau clasa de obiecte, deci, la o anume realitate. E.g. Acest examen a fost extrem de greu. Astfel de propozitii, pe care Gh. Enescu le mai numeste declarativ-subiective, au toate valoare de adevar, adevaratul sau falsul, insa verificarea lor este adesea dificila sau imposibila , pot fi considerate un fel de marturisiri [ ibidem, p. 216 ]. Avand in vedere insa importanta lor in argumentare, mai ales in argumentarea juridica, consider ca este bine sa prezint o subclasificare a acestora, datorata aceluiasi regretat logician roman. Astfel, ele pot fi: (a) propozitii de intentie, (b) propozitii de opinie, (c) propozitii de optiune sau preferinta, (d) propozitii de atitudine, (e ) propozitii emotionale, (f) propozitii de asteptare, (g) propozitii optative [ ibidem ]. 3.1.2.3.2. Cand vorbim de valorile logice (de adevar) ale propozitiilor cognitive trebuie sa avem in vedere informatia cognitiva a acestor tipuri de constructe si nu formularile lor lingvistice. In logica, numai continuturile de gandire, sub forma propozitionala, (i.e. propozitii cognitive), indiferent care ar fi acestea, in mod concret, sunt presupuse ca fiind adevarate sau false. Formele lingvistic-propozitionale nu fac decat sa exprime, deci sa designeze propozitiile logice; de aceea este posibil ca diferite expresii lingvistice sa designeze aceeasi propozitie logica. Daca aceeasi expresie lingvistica designeaza mai multe propozitii logice diferite, atunci suntem in fata fie a unei ambiguitati sintactice, fie a unei ambiguitati semantice, fie a unei ambiguitati pragmatice [ a se vedea Cap.2 ]. 3.1.2.3.3. Reamintesc aici ca semn (in sens generic, semiotic) inseamna unitatea dialectica a semnificantului cu semnificatul; termen (in sens logic) inseamna unitatea dialectica a semnului-cuvant/cuvinte cu notiunea/conceptul, iar enunt (in sens logic) inseamna unitatea dialectica a expresiei lingvistice (in limbaj natural sau simbolic) cu propozitia logica. Daca tot avem in vedere propozitiile cognitive, atunci mai trebuie sa acreditam si denumirea de asertiune. Prin asertiune se intelege - in sens slab o afirmatie sau negatie; - in sens tare - o afirmatie sau negatie insotita de supozitia adevarului [ ENESCU, Gh., 1985, p. 25 ]. Este important sa mai amintesc aici ca o afirmatie nu se confunda cu o propozitie logica adevarata, iar o negatie nu se confunda cu o propozitie logica falsa. Atat afirmatiile cat si negatiile pot fi, fiecare, adevarata sau falsa. E.g. Dreptul civil este o disciplina obligatorie la facultatea de Drept (propozitie afirmativa adevarata); Logica juridica este o disciplina obligatorie la facultatea de Drept (propozitie afirmativa falsa [deocamdata !]); Nici un student la Drept nu obtine diploma de licenta fara promovarea tuturor examenlor (propozitie negativa adevarata); Nici un principiu de drept nu are relevanta morala (propozitie negativa falsa). Morala practica ? : Sub nici o forma si sub nici o conditie nu trebuie sa se confunde valorile de adevar sau valorile logice de adevarat si fals cu starile sau atitudinile epistemice (de cunoastere) cunoscut ca adevarat si cunoscut ca fals . 3.1.3. Propozitia cognitiva si inferenta. 3.1.3.1. Informatia cognitiva (i.e. informatia-cunoastere, totalitatea cunostintelor) pe care o detine, pe de o parte, omul ca individ, pe de alta parte, omenirea in intreaga sa evolutie istorica, este uriasa. A face aceasta afirmatie este a spune ceva cat se poate de banal.Tot atat de banala mi se pare azi si concluzia unor sociologi ai stiintei care constata ca volumul total de cunostinte ale umanitatii ( = tot ce se stie de la inceputurile umanitatii pana in prezent ) se dubleaza la fiecare 10 ani, mai nou, la fiecare 7-5 ani. Imaginea ce se profileaza pare, intr-adevar, terifianta. Problema serioasa care se ridica insa este cea a gestionarii acestei informatii. In acest context trebuie sa fac o serie de observatii menite sa precizeze orizontul discutiei asupra inferentei si asupra mecanismelor sale spre a ma putea apropia, pas cu pas, de natura argumentarii, in general, a argumentarii juridice, in special. Deoarece inferenta este sistemul nervos central al argumentarii. (i) Sintagma informatie cognitiva a urmarit disocierea (dar nu si ruperea, izolarea) informatiei-cunoastere de alte tipuri de informatie: exista, de pilda, informatie genetica, informatie stocata si procesata de computere (masini), informatie in lumea plantelor si a animalelor, s.a.m.d. Unii autori discuta chiar de o informatie structural-constitutiva a lumii, a Universului [ DRAGANESCU, M., 1988, de fapt, intreaga opera ]. Iar pana aici nu am mentionat decat informatia existenta in spatiul extra-uman, desi ea interfereaza, uneori vital, cu acesta. Cat despre informatia din universul uman propriu-zis, alaturi de informatia cognitiva, se poate vorbi de informatie senzorial-perceptiva, mnezica, afectiva, apoi, estetica, culturala, sociala, etc. Este prea evident ca nu are sens largirea campului discutiei. Ceea ce consider important aici este ca din ratiuni de simplificare - voi folosi de aici incolo cuvantul informatie pentru a designa conceptul de informatie cognitiva . Analiza logica presupune existenta si procesarea informatiei logice, i.e. informatie cognitiva structurata in si prin constructe logice. (ii) Niciodata un singur individ nu a putut detine toata informatia. Cand se vorbeste de mari personalitati ale Antichitatii sau ale Renasterii, adevarati titani ai cunoasterii, ca ar fi detinut cunostinte enciclopedice, avand in vedere volumul relativ modest al informatiei timpului, se face acest lucru cu intentia mai degraba de a le contura mai accentuat individualitatea cu totul exceptionala. Acest fapt nu scade cu nimic gloria unui Aristotel sau da Vinci, de pilda. Adevarul este ca cea mai mare parte a informatiei era si este si azi stocata pe diferiti purtatori materiali (substantiali si energetici). Pe langa procesul firesc de uitare sau de distorsiune in transmiterea informatiilor, proces tipic uman, s-a mai produs si pierderea sau distrugerea suporturilor materiale ale informatiei. Aceasta a echivalat cu pierderea informatiilor respective pentru totdeauna. Nu este fara miez a spune despre cineva ca a dus cu sine taina in mormant . Mai mult, informatia deja existenta la nivel uman sufera un proces continuu de restructurare, reorganizare, concomitent cu nestavilita ei crestere. (iii) Gestionarea informatiei (cognitive) este o problema nu numai foarte serioasa ci si foarte grea. Pentru stiinta - ca model sau ideal de cunoastere - gestionarea aproape desavarsita ar fi prin axiomatizare, dusa, daca se poate, pana la nivelul unor sisteme formal-axiomatice. Ar insemna ca fiecare informatie si-ar avea, in principiu, casuta ei, locul ei bine stabilit in sistem, ca ar fi perfect corelata cu celelalte informatii, astfel incat sa se asigure cel putin doua lucruri: adevarul ei, garantat prin intemeierea sa pe alte adevaruri si posibilitatea generarii, producerii, in orice moment, a fiecarui adevar cautat, sau de noi adevaruri, plecand de la cele date (garantate). Exista multa rationalitate in acest demers: principiul interferentei logice a conceptelor si propozitiilor [ENESCU, Gh. 1973; 1980 ] atesta ca toata cunoasterea noastra (informatia) este organizata intr-un sistem, dinamic, mai mult sau mai putin integrat, mai mult sau mai putin coerent, mai mult sau mai putin deschis, atat la nivel individual-concret, cat si la nivel social. Intre informatii se constituie sau se pot constitui multiple relatii, de la simple contiguitati, asocieri intamplatoare, la lanturi de dependente necesare, stricte, probabile, etc. Ceea ce este extrem de important este faptul ca o mare parte dintre aceste relatii, in virtutea rationalitatii lor, poate fi controlata de catre ratiune. Aici intevine logica, iar principalul instrument al gandirii ce se gandeste singura este inferenta. (iv) Inferenta nu numai ca face ordine in lumea informatiilor (in acceptiunea pe care am dat-o mai sus), ci si poate produce, genera noi informatii Nu doresc aici sa redeschid vechea si deja clasica discutie in jurul contextului descoperirii si a contextului justificarii, dosar deschis, mai intai, de H. Reichenbach, continuat de R. Carnap si, apoi, de uriasa literatura ce a urmat [ HINTIKKA, J. (Ed.), 1975 ]. Important de retinut aici, cred ca este faptul ca inferenta (logica) nu este un substitut, sau, mai utopic spus, un panaceu al contextului descoperirii , ci un instrument. Un instrument poate mai apropiat de contextul justificarii . Logica abordeaza formele (structurile) gandirii si nu continuturile gandirii. Aici, si in acest sens, exista si functioneaza inferenta si, tot asa, apare si statutul si rolul ei in argumentare, respectiv in argumentarea juridica. (v) Am incercat deci sa acreditez ideea ca inferenta la modul absolut - nu creaza informatii ci, mai degraba, organizeaza informatii. Dar, de vrem sa fim mai dialectici si deci de o mai mare suplete in nuante, trebuie sa recunoastem ca organizarea/reorganizarea formal-structurala a informatiei prin diferite operatii sau procese logice, printre care , la loc central, se afla si inferenta, este, prin ea insasi, generatoare de informatii, i.e. de noutate absoluta pentru curiosul absolut . Caci, simpla luare la cunostinta ca o propozitie logica urmeaza din alta propozitie logica, unde ultima propozitie este garantat adevarata, iar procedeul de derivare logica este corect (valid), inseamna deja plus-informatie. Una este informatia furnizata de fiecare propozitie in parte, alta este informatia furnizata de lantul inferential realizat intre cele doua propozitii (sau expresii, daca e cazul). In aceasta ultima situatie, logica elementara ne conduce spre a considera ca stim deja ceva mai mult. De aceea am considerat ca putem vorbi aici de doua tipuri de informatie logica: informatie logica imanenta, purtata de structurile logice ca atare (e.g. notiunea, judecata, rationamentul ca forme logice in analiza clasica; propozitia, functia propozitionala, etc., - ca forme logice in analiza moderna ) si informatie logica emergenta, generata de functionarea, aplicarea, procesarea structurilor logice (e.g. in primul rand, inferenta) [ MURESAN, A.- V., 1999 ]. Cele doua tipuri de informatie logica sunt si in raport de continuitate si in raport de discontinuitate; oricum, ele sunt foarte strans legate intre ele, cu greu pot fi deosebile, pot trece una intr-alta, similar, mutatis mutandis, cu ceea ce se presupune ca se petrece in lumea particulelor elementare daca imi este permisa analogia. 3.1.3.2. Intre 1657 si 1658 Blaise Pascal scria doua mici lucrari, (Despre) Spiritul de geometrie [ De l esprit geometrique ] si (Despre) Arta de a convinge [ De l art de persuader ]. El descrie aici metodele geometriei. In cautarea si studiul adevarului trebuie sa ne propunem trei obiective spune el: (a) sa descoperim adevarul, cand il cautam, (b) sa demonstram adevarul, cand il posedam si (c) sa discernem adevarul de fals, cand il examinam [DE RABAUDY, C., ROLLAND, B., 1974, p. 138 ]. In buna traditie clasica franceza, Michel de Montaigne - Rene Descartes - Blaise Pascal, traditie ce ne va invata ce este spiritul de finete si spiritul de geometrie, ne gasim in fata dificilei probleme de a defini inferenta. Intreaga istorie a logicii, care se va impleti mereu cu istoria epistemologiei si, pana la urma, cu istoria filosofiei, este marcata profund de efortul de a arata ce este inferenta: o metoda de descoperire a adevarului ?, o metoda de probare a adevarului ?, o metoda de respingere a neadevarului ? 3.1.3.2.1. Toata pledoaria mea de pana acum nu a urmarit decat sa sustina ideea ca argumentarea are drept gen proxim, inferenta. Argumentarea juridica specie sui-generis a argumentarii - are, indirect, drept gen proxim, tot inferenta. 3.1.3.2.1.1. Conceputa traditional, inferenta este forma cea mai complicata a gandirii si consta din derivarea unei propozitii din alte propozitii. Derivarea aceasta se face printr-o operatie logica si, de aceea, inferenta nu este numai o forma logica, ci totodata si o operatie logica. (& ) In logica moderna matematica, problema intemeierii inferentelor se pune in alt fel. Inferentele apar, in calcule logice, ca aplicatii ale unor legi logice, care deriva, nu dintr-un principiu, ci dintr-un grup de axiome si definitii ( s.a.) [BOTEZATU, P., 1997, p. 66 ]. Sir Harold Jeffreys, abordand tema inferentei stiintifice, arata ca problema fundamentala aici este chestiunea naturii inferentei de la datele empirice, astfel incat sa se poata face predictia asupra experientelor ce pot aparea in viitor (s.n.) [ JEFFREYS, H., 1973, p. 1 ]. Trecand peste ideea ca ar exista o inferenta stiintifica , i.e. ceva deosebit de inferenta (logica) [ ?& ], autorul puncteaza o idee importanta: prin inferenta putem trece de la cunoasterea faptelor concrete la cunoasterea unor legi generale ce pot permite, astfel, predictii asupra fenomenelor concrete studiate. Cand facem o inferenta dincolo de datele observationale, expimam o relatie logica dintre date si inferenta. Aceasta relatie are loc intr-o logica generalizata, nu in logica deductiva. Nu s-a pretins ca inferenta este probata deductiv sau respinsa [ disproved, in orig.] plecind de la date. (& ) Aceasta relatie intre un set de date si o concluzie este numita probabilitate (& ) (s.n.) [ ibidem, p. 23 ] . Prin cele spuse imediat mai sus, se constata ca inferenta este conceputa aici drept inferenta inductiva, i.e. trecerea de la cunostinte particulare la cunostinte generale. Psihologic poate, putem trece de la senzorial-perceptiv la rational-teoretic, dar nu si logic. La o analiza mai atenta, nu avem de-a face cu saltul de la senzatii si perceptii la idei, ci cu o trecere de la o cunoastere, formulata in propozitii (particulare), tot la o cunoastere, o cunoastere noua, formulata in propozitii (universale), ceea ce este cu totul altceva. Temeiul trecerii (inferentei) de la una, sau de la o serie de propozitii, la o alta propozitie poate fi si probabilitatea. Problema logica a probabilitatii, distinctia dintre probabilitatea a priori si probabilitatea a posteriori, interogatia daca exista sau nu probabilitate in plan ontic, i.e. daca D-zeu joaca zaruri , este extrem de interesanta si provocatoare pentru un logician, epistemolog sau filosof al stiintei. A fortiori, ea nu poate fi abordata aici. Dar iata si alte doua definitii, de dictionar , ale inferentei: Act de a infera, adica de a trage, dintr-un fapt dat sau dintr-o propozitie data, consecinta care rezulta din acestea (& ) Sinonima cu inductia, concluzia, deductia [ FOULQUIE, P., SAINT-JEAN, R., 1969, p. 359 ]; A. Orice operatie prin care se admite o propozitie al carui adevar nu este cunoscut in mod direct, in virtutea legaturii sale cu alte propozitii deja acceptate ca adevarate. Aceasta legatura poate fi astfel incat propozitia inferata sa fie gandita ca necesara, sau numai plauzibila. Inferenta este astfel termenul cel mai general, caruia ii sunt cazuri speciale rationamentul, deductia, inductia. (& ) B. Propozitie a carei asertare rezulta dintr-o inferenta in sensul A (s.a.) [LALANDE, A., 1968, p. 510-511 ]. 3.1.3.2.1.2. Din punct de vedere logic, se ridica o importanta intrebare: care este raportul dintre inferenta si implicatie ? Desi, aparent, intutiv, sesizam relativ usor discrepanta dintre o trecere/derivare de la premisa/premise la concluzie si o trecere/derivare de la antecedent la consecvent, raman inca o multitudine de lucruri de lamurit. Acest fapt este extrem de important. Voi avea in vedere in cele ce urmeaza cateva abordari ale problemei de catre doi mari logicieni romani ( Gh. Enescu si P. Botezatu ) si de catre un reputat logician francez R. Blanche.( Se va vedea, ceva mai departe, ca aceeasi problema dificila se pune, in mod analog, dar altfel nuantat, cu privire la raportul dintre argumentare/argumentatie/argument si implicatie). (i) Definind inferenta drept Proces de trecere de la premise la concluzie. (& ) Relatie intre premise si concluzie.(& ) Termen sinonim cu rationament (s.a.) [ ENESCU, Gh., 1985, p. 151 ] , autorul o diferentiaza de relatia de implicatie: inferenta poate fi conceputa ca implicatie inferentiala. Relatia de implicatie este o clasa de ralatii de ordine caracterizata prin urmatoarele proprietati: a) tranzitivitate, b) incompatibilitate intre primul termen luat pozitiv si al doilea termen luat negativ, c) nesimetrie, d) modus ponens [ ibidem, p. 321 ]; se exprima in forma ipotetica daca a, atunci b , i.e. prin propozitii implicative (ipotetice). Implicatia inferentiala este o relatie de implicatie intre propozitii (judecati). (& ) Pe langa proprietatile generale ale relatiei de implicatie, este reflexiva si antisimetrica. (& ) Cazul cel mai interesant de implicatie inferentiala este implicatia deductiva. Implicatia inferentiala depinde de forma propozitiilor si de distributia valorilor logice (s.n.) [ ibidem, p. 146 ]. Se face astfel deosebire intre implicatia inferentiala si alte tipuri de implicatie: Implicatia cauzala = relatia de implicatie intre cauza si efect, avand ca proprietati, ireflexivitatea si asimetria, cu observatia ca, in situatia cauzei imediate, relatia este intranzitiva, iar in situatia unui lant de cauze (i.e. cauza in sens mai larg), relatia este tranzitiva; Implicatia nomologica = relatia necesara redata prin legile stiintei; Implicatia contrafactuala = implicatia a careu antecedent este o presupune inversa starii de fapt; Implicatia formala = deosebita de implicatia materiala, nefiind definibila ca functie de adevar, dar fiind folosita pentru formalizarea legilor naturii ( forma de lege ): Implicatia stricta = implicatia modala redata prin propozitia este necesar ca daca p atunci q , sau p implica in mod necesar q ; Implicatia materiala = implicatia in care nu exista nici o legatura interna intre propozitiile legate intre ele, ci exista numai legatura cu privire la adevarul sau falsul lor [ ENESCU, Gh., 1973; 1980; 1985; 1997 ]. (ii) Conceptia lui P. Botezatu aduce la lumina o serie de nuante ce sunt bine venite aici: Raporturile dintre propozitii, afara de raportul de independenta, dau nastere la inferente. Ceea ce in logica traditionala se numea rationament, se numeste, in logica moderna, inferenta. Astazi se considera ca termenul de rationament are un inteles psihologic, este operatia logica insotita de atitudinea subiectului fata de acea operatie. Orice inferenta are la baza o lege logica, se constituie pe baza unei legi logice. Dar nu orice lege logica este si o inferenta, ci numai acelea care se prezinta sub forma implicatiei sau a echivalentei. Astfel, legea necontradictiei (este incompatibil cu non-p ) sau legea tertului exclus ( p sau non-p ) nu reprezinta inferente, deoarece nu sunt implicatii (s.a.) [BOTEZATU, P., 1997, p. 64-65 ]. Deci, inferenta este alcatuita din propozitii: propozitia sau propozitiile date, numita/e premisa/e si propozitia derivata din premisa/e, numita concluzie; concluzia deriva din premisa/e. De aici, o asociatie de propozitii constituie o inferenta daca si numai daca: I. Unele propozitii sunt date (premisele); II. Din acestea rezulta o propozitie noua in raport cu ele (concluzia); III. Premisele constituie conditia suficienta a concluziei: nu mai este nevoie de altceva pentru a deriva concluzia; IV. Concluzia constituie consecinta necesara a premiselor: premisele fiind date, concluzia trebuie sa urmeze. [ ibidem, p. 65 ]. Reputatul logician iesean mai face insa urmatoarele observatii: Ca orice legatura de dependenta, si legatura dintre premise si concluzie se subsumeaza principiului ratiunii suficiente, care, in acest fel, sta la baza tuturor rationamentelor. Se intalnesc cazuri in care premisa este conditia necesara a concluziei: falsitatea concluziei rezulta din falsitatea premisei. De asemenea, in unele cazuri, concluzia poate constitui o consecinta suficienta [ ibidem, p. 65-66 ]. Prin urmare, se impune generalizarea conditiilor (III) si (IV) de mai sus: III . Premisele constituie conditia ( fie suficienta, fie necesara ) a concluziei, respectiv, IV . Concluzia constituie consecinta ( fie necesara, fie suficienta ) a premiselor. [ ibidem, p. 66 ]. Se pot rezuma, in consecinta, urmatoarele: O inferenta (argument) este valida daca premisele implica concluzia. In caz contrar ea este nevalida. Iar aici atentie !: termenii implicatiei sunt antecedentul si consecventul; termenii inferentei sunt premisa/premisele si concluzia. Premisele pot fi adevarate sau false. (c) O inferenta valida cu premise adevarate este conclusiva. In caz contrar este neconclusiva [ REICHENBACH, H., 1947 ] (d) Intre cele 3 calitati ale inferentei ( adevarul premiselor, validitatea inferentei si conclusivitatea inferentei ) pot fi sistematizate urmatoarele relatii: Adevarul premiselor Validitate Conclusivitate ========================================================= 1. adevarat [ 1 ] validitate conclusivitate 2. adevarat [ 1 ] nevaliditate neconclusivitate 3. fals [ 0 ] validitate neconclusivitate 4. fals [ 0 ] nevaliditate neconclusivitate ================================================ Evident, numai inferenta conclusiva da concluzii adevarate, demonstrate ca adevarate. O inferenta neconclusiva poate produce concluzii adevarate, dar numai intamplator si oricum, aceste concluzii nu sunt demonstrate [ BOTEZATU, P., 1997, p. 66 ]. Inferenta (pur-logica) are deci pretentiile ei. (iii) Reluand minutios drumul istoric parcurs de teoria logica, avind ca traiectorie implicatia -> inferenta > rationamentul , apoi, deductia > demonstratia, R. Blanche ajunge la o serie de concluzii demne de luat in seama [ BLANCHE, R., 1968; 1970; 1973; 1975 ]. Aceste concluzii sunt cu atat mai importante, cu cat careul logic implicatie-inferenta argumentatie-demonstratie ar putea fi transformat intr-un hexagon logic, (daca mai adaugam deductia/inductia, respectiv rationamentul), oferind clarificari decisive cu privire la raportul dintre inferenta si implicatie. (a) Trebuie deci sa veghem sa nu confundam, intr-o teorie a rationamentului, cuplul principiu consecinta, care exprima raportul de dependenta logica intre propozitii, [ si ] care este atemporal, cu cuplul premisa concluzie, care se raporteaza la sensul parcursului, la ordinea cronologica in care este angajat actul de inferenta (s.a.), [ BLANCHE, R., 1973, p. 12 ]. (b) Astfel, desi legatura logica dintre propozitiile care il compun este nervul oricarui rationament, aceasta nu semnifica faptul ca propozitia care rezulta de aici, drept concluzie, este intotdeauna consecinta logica a celor care au fost luate drept premise; trebuie rezervat cazul unde se inverseaza nu numai, desigur, dependenta logica, ci si utilizarea care este acordata de aceasta in conduita unui rationament [ ibidem, p.13 ]. (& ) validitatea logica a unui rationament este totalmente independenta de adevarul propozitiilor care il compun; sau, spre a spune altfel, adevarul concluziei sale nu este decat conditinal: daca p este adevarata si daca p are drept consecinta q, atunci q este adevarata [ ibidem ]. (d) A rationa just inseamna a face inferente corecte . Daca rationamentul concret este inlocuit printr-o schema de inferenta, de exemplu: Orice A este B si orice C este A, deci orice C este B (& ) cum se va sti ca schema astfel obtinuta este cea a unei inferente valide ? (s.a.) [ ibidem, p. 17 ]. La aceasta mare intrebare, Blanche, dupa ce arata ca schema de inferenta de mai sus exprima o lege logica, da raspunsul: Este tocmai adevarul legii cel care garanteaza validitatea schemei de inferenta, si prin aceasta, [validitatea] inferentelor concrete care se adaptaza exact la aceasta schema . Observatia de mai sus, datorata reputatului logician francez (as spune ca si spiritului de finete, mai degraba decat spiritului de geometrie), formuleaza cu o claritate carteziana o idee fundamentala a logicii si care ar trebui insusita de oricine doreste sa stapaneasca tehnica logica a argumentarii: validitatea (corectitudine logica) a inferentei si adevarul propozitiilor angajate intr-un demers inferential nu sunt si pot fi niciodata in acelasi plan (nivel de discurs) : adevarul de nivel n garanteaza validitatea de la nivelul n-1, validitatea de nivel m garanteaza conservarea adevarului de nivel m-1; adevarul si validitatea sunt etern in contra-pas. Peirce ne-a sugerat din fericire sa calificam drept illativa relatia ce permite sa inferam consecinta plecand de la principiu, dar substantivul, de altfel neuzual, de illatie, marcheaza in mod propriu zis operatia prin care, in virtutea acestei relatii, se infereaza consecinta din principiu, si este deja greu de a o extinde la relatia insasi; cat priveste verbul a infera, evident nu-l putem folosi in alt scop decat pentru actul de a face illatia si nu pentru a marca prin aceasta o relatie intre doua propozitii [ ibidem, p. 30 ]. Din nou, R. Blanche ne atentioneaza asupra diferentei intre operatia prin care se face inferenta si relatia dintre propozitiile angajate in inferenta. Termenul latin de illatio semnifica a atrage dupa sine si nu pur si simplu a avea drept consecinta , deci nu se poate pune semnul egalitatii intre de la premisa/e...la concluzie si de la antecedent... la consecvent , intre rezulta, prin urmare& si implica... , s.a.m.d. Implicatia este mai generala ( mai formala ) decat relatia de consecinta a inferentei. [ MURESAN, A.-V., 2000, p. 82 84 ]. In limba engleza, pentru un astfel de demers al gandirii (i.e. illatio) exista termenul to entail . Dar si limba romana ne permite sa recurgem la aceste subtilitati atat de necesare. 3.1.3.3. Mai ramane o remarca de facut. Asa cum am atentionat in capitolele anterioare, nu ne putem - in mod obiectiv dispensa de limbaj. Acesta este instrumentul de constructie, exprimare si comunicare al gandirii. Dezvoltarea impetuoasa a cercetarilor moderne de lingvistica a interferat, normal, cu cea a cercetarilor de logica, implicit de logica juridica. Relatiile dintre logica si lingvistica nu au fost, din pacate, intotdeauna cordiale . Cum am incercat, pe tot parcursul de pana acum, sa raman in limitele limbajului natural, sa evit, pe cat posibil, formalismul logico-matematic, avand mereu in vedere specificul discursului juridic, este de datoria mea sa atrag atentia asupra unor analize ce parvin din lingvistica, mai precis din pragmatica lingvistica. Logica juridica este puternic incarcata de dimensiunea pragmatica si de aceea nu pot evita o serie de atentionari cu privire la o anumita terminologie intalnita in lucrari de lingvistica ce trateaza si probleme de logica (in cazul de fata inferenta si implicatia). Terminologia lingvistica pe care o voi semnala ( e vorba, deocamdata, de cazul termenilor de implicatura si de implicitare ) ar putea deruta. (i) Termenul de implicatura a fost introdus de P. Grice si vizeaza unele concluzii care pot fi trase din enunturi, fara ca relatia dintre aceste concluzii si enunturile in cauza sa se poata reduce la relatia logica de implicatie [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 506 ]. Exista doua tipuri de implicaturi : implicaturi conventionale si implicaturi conversationale [GRICE, H. P., 1989 ]. In primul caz, se pleaca de la termenii lingvistici si se au in vedere presupozitiile sau prezumtiile lexicale. Eg. din Emil Constantinescu a renuntat la candidatura la Presedintie se produce implicatura Emil Constantinescu a candidat la Presedintie. In al doilea caz, se are in vedere ceea ce se numeste inferenta nedemonstrativa. E.g. daca A ii propune lui B sa bea cafea si daca B ii raspunde ca aceasta il impiedeca sa doarma, enuntul lui B are drept implicatura conversationala faptul ca B nu vrea sa bea cafea [MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 506 ]. (ii) Implicitarea , alaturi de explicitare , sunt termeni ai analizei lingvistice, predominant pragmatici (i.e. nu trebuie luati in semnificatiile limbajului comun) si care desemneaza doua tipuri de produse ale interpretarii unui enunt [ ibidem ]. Ei au fost introdusi de D. Sperber si D. Wilson si se pot corela cu implicaturile [SPERBER, D., WILSON, D., 1989 ]. Explicitarea se realizeaza prin simpla imbogatire a formei logice a unui enunt, iar implicitarea acopera toate propozitiile ce pot proveni din interpretarea unui enunt dar care nu sunt explicitari. Se poate remarca usor cat de des ne intalnim cu implicaturi si implicitari in limbajul juridic: de la interpretarea legilor si reglementarilor, la declaratiile inculpatilor, martorilor, etc. Important este sa stim - si in astfel de cazuri - cand demersul este pur logic si cand demersul este pragmatic-interpretativ. 3.2. Inferenta si demonstratie 3.2.0. Introducere. 3.2.0.1. S-a insistat destul, pana aici, asupra faptului ca relatia de la antecedent la consecvent - in cazul implicatiei, are drept corespondenti relatia de la premisa/e la concluzie - in cazul inferentei, relatia ( illativa ) de la principiu la consecinta - in cazul deductiei [ BLANCHE, R., 1973 ], relatia de la motive/temeiuri/ratiuni la teza - in cazul argumentarii [PERELMAN, Ch., 1963; 1970-a; 1976 ]. Aceasta relatie de corespondenta nu este relatie de identitate. In ordine ierarhica, sub aspectul formal-abstract, cel mai sus se situeaza implicatia: pe masura ce coboram spre argumentare, accentul trece incet-incet de la prevalenta formei logice abstracte la considerarea continutului informational si a valorilor de adevar, de la informatia logica imanenta spre informatia logica emergenta. Relatiile complexe dintre implicatie si inferenta, pe de o parte, si dintre adevar si inferenta, pe de alta parte, au fost analizate in # 3.1.3. 3.2.1. Problema acum in discutie este cea a demonstratiei, mai precis a relatiei dintre inferenta - in genere - si demonstratie. Abia apoi se va putea vedea cum apare careul logic sui-generis: implicatie-inferenta-argumentatie-demonstratie, de care aminteam mai inainte. 3.2.2. Se va distinge, de pilda, cazul in care, punand de la inceput drept premise anumite principii, se infera din acestea o anumita concluzie sau consecinta, de cazul in care , in vederea unei anumite propozitii tratate acum drept consecinta, se cauta principii care permit sa o demonstram: in cel de-al doilea caz, rationamentul serveste la a justifica prin demonstratie o propozitie deja data, si nu de a obtine prin inferenta o propozitie noua (s.a.) [ BLANCHE, R., 1973, p.14 ]. Fac aici cuvenita mentiune ca logicianul francez trateaza - in aceasta parte a lucrarii mentionate ( Le raisonnement ) - termenul de rationament nu ca forma logica distincta de rationare, ci ca rationare in general. Relatia illativa (& ) este orientata, asa cum este succesiunea in ordinea timpului. Rudenia intre cele doua ordini este atat de spontan resimtita, incat ea se traduce in limbaj, unde termenii care se raporteaza la relatia logica fundamentala sunt adesea imprumutati relatiei temporale, si folositi prin metafora. Vorbim de o consecinta, despre care spunem ca urmeaza din principiu; si trebuie sa fim atenti sa nu confundam consecinta cu simpla consecutie, si prin urmare, sa distingem bine, in locutiunea echivoca Daca... atunci ..., intre sensul temporal si sensul conditional propriu-zis (s.a.) [ ibidem, p. 31 ]. Ce anume, deci, face diferenta intre relatia de consecinta logica intre propozitii si relatia de succesiune temporala intre evenimente ? R. Blanche indica acel nexus care este necesitatea legaturii si care, conform lectiei kantiene, nu exista in realitate, ci doar in gandire: Necesitatea nu poate avea loc propriu-zis decat intre propozitii, nu exista alta necesitate decat cea logica. Ea este sesizata printr-o intuitie intelectuala, pe care trebuie, natural, sa ne pazim s-o confundam cu introspectia (s.n.) [ ibidem ]. La acestea, trebuie sa mai tinem cont si de consideratiile lui J. Piaget privind ireversibilitatea succesiunii temporale careia i se opune reversibilitatea esentiala a operatiilor logice [ MURESAN, A.-V., 2000 ]. Aparatia operatiilor reversibile sau a operatiilor rationale este caracteristica inteligentei. Astfel gandirea devine atemporala prin transcenderea ireversibilitatii realului in cadrul unei reversibilitati operatorii riguroase [ PIAGET, J., 1942, p. 14 ]. 3.2.3. Este foarte interesant faptul ca logicienii de factura clasica, atunci cand vorbesc despre demonstratie, o analizeaza si o teoretizeaza, de obicei, prin raportare la argumentare; in logica moderna insa, probabil si datorita instrumentului formalizat al calculului logic, teoria demonstratiei are o autonomie si o infatisare extrem de riguroasa. De fapt, ar fi ciudat sa separam rigoarea de logica demonstratiei de vreme ce ele sunt co-substantiale , formand axa principala a oricarei gandiri axiomatice. Totodata, nu putem separa demonstratia de deductie, i.e. inferenta care se desfasoara - grosso modo - de la genaral la mai putin general/particular si unde concluzia se impune cu necesitate. O ultima observatie aici: in ciuda unor note specifice, mai ales prin predominanta unor anumite proceduri de calcul formal, demonstratia matematica nu este ceva in afara logicii, i.e. nu exista o demonstratie logica si alta matematica: demonstratia matematica este in campul problematic al matematicii, dar este tot de natura logica. Pe scurt, nu exista demonstratie decat ca demonstratie (logica). Am pus atributul logica intre paranateze spre a sugera caracterul pleonastic, redundant al specificarii naturii logice a demonstratiei. Logico-matematica (pentru care pledam in Cap. 1 ) isi reconfirma statutul de existenta unitara, inseparabila, desi duplicitara , in sensul bun al cuvantului. 3.2.3.1. Conform principiului logic al ratiunii suficiente nici un construct-propozitie nu poate fi acceptat fara intemeiere/fundamantare logica: principiul mai general al rationalitatii ne cere - printre altele - sa deosebim ideile (enunturile) adevarate de cele false, sa le retinem pe cele adevarate si sa le respingem/combatem pe cele false. Stiinta - avangarda sau prototipul cel mai performant al cunoasterii in genere - nu are caracter cumulativ, i.e. in evolutia sa, neuniform crescatoare, nu duce cu sine si adevarurile si neadevarurile stiintifice, ci numai adevarurile probate sau demonstrate cit si ipotezele ce au gradul cel mai ridicat de plauzibilitate, oricar ar fi ele de indraznete. Se produc mereu corectii ce au drept consecinta o continua eleminare a erorilor, stiinta fiind astfel si cea mai critica forma de cunoastere, atitudine si actiune, in primul rand, critica fata de ea insasi. Cunoasterea se misca astfel intre doi poli: acceptarea ideilor adevarate si respingerea ideilor false. Daca orice propozitie care este adevarata sau falsa trebuie demonstrata ca adevarata sau falsa, demonstratia este procesul logic ( rationamentul sau un lant de rationamente ) prin care o propozitie data este conchisa din propozitii adevarate. Combaterea este procedeul invers prin care o propozitie este respinsa ca falsa, altfel spus, demonstram ca asertiunea de forma << p este propozitie falsa >> este la randul sau propozitie adevarata. In acest fel, combaterea este tot un fel de demonstratie (s.a.) [ ENESCU, Gh., 1997, p. 288 ]. 3.2.3.1.1. Pentru cineva familiarizat, teoretic sau practic, cu argumentarea, fie si la modul strict elementar, spusele de mai sus par foarte pertinente si strans inrudite cu procedeele argumentative, de persuasiune. Mai ales atunci cand este vorba de combatere. Ca logician, indraznesc sa anticipez deja o teza: e adevarat ca argumentarea nu se confunda cu demonstratia ( ar fi si prea frumos sa fie chiar asa& ), relatia dintre cele doua fiind mai degraba una de la demers la instrumentul tare al acestuia, dar exista o apropiere, mult mai mare decat s-ar putea crede, intre combaterea/respingerea demonstrativa si cea argumentativa. Exista o cerinta veche: et incubit probatio, qui dicit non qui negat ( i.e. sarcina demonstrarii revine celui care afirma, nu celui care neaga ). Aceasta cerinta provine din aceea ca propozitia afirmativa are prioritate absoluta in raport cu cea care este negativa, ca inainte de a avea negatia avem afirmatia si prin urmare cel ce afirma propune ideea inaite de cel ce o neaga. Trebuie sa existe afirmatia pentru a exista negatia, iar cine face afirmnatia doreste sa o impuna, ori ea nu poate fi impusa fara o demonstratie. Aceasta cerinta tine de strategia generala a argumentarii, si a aparut in legatura cu demonstratia (s.n.) [ ibidem ]. Din punct de vedere informational (al informatiei cognitive, cum am aratat mai inainte) negatia este mai bogata decat afirmatia: negatia realizeaza o plus-informatie. Tot asa, argumentarea, in general, angajeaza mai multa informatie decat demonstratia, apoi, in cadrul argumentatiei, respingerea unei teze, idei, etc. angajeaza si ea mai multa informatie decat sustinerea tezei, ideii. Principiul dialecticii hegeliene, dupa care, negatia depaseste si inglobeaza afirmatia, fiind o imbogatire in determinatii, se readevereste. 3.2.3.1.2. Dar - in spiritul antinomiilor deductiei, magistral semnalate de P. Botezatu [ BOTEZATU, P., 1971 ] - castigul informational dobandit prin negatie este impozat de o anumita pierdere sub aspectul stringentei rigorii. Spre a ma explica, am sa dau un exemplu din jurisprudenta: dupa principiul prezumptiei de nevinovatie, instanta de judecata nu trebuie sa dovedeasca, ci sa combata/respinga nevinovatia acuzatului , i..e. sa probeze vinovatia sa. La fel, apararea nu dovedeste direct nevinovatia acuzatului , ci respinge/combate probele de vinovatie administrate. In situatia alibi-ului, de pilda, nu se dovedeste nevinovatia acuzatului, ci doar se respinge o anumita acuzatie bazata pe o anumita probabtiune. Dovedind ca acuzatul nu putea fi, in momentul comiterii faptei ce i se imputa, la locul respectiv, pe baza principiului non-ubicuitatii, nu s-a realizat decat respingerea capului de acuzare in cauza. Dar acuzatul putea tot atat de bine ca, in intervalul de timp in care nu a fost la locul faptei in discutie, sa comita o alta fapta imputabila, in alt loc si de care nu se stie inca nimic. In consecinta si in principiu, el tot se poate face vinovat de ceva. De aceea se admite prezumptia de nevinovatie... pana la proba contrarie. Ca sa fiu putin cinic, am putea tot atat de bine sa procedam pe baza principiului prezumptiei de vinovatie... pana la proba contrarie. Caci - psihologic vorbind - oricine are oricand ceva de ascuns... 3.2.3.2. Vocatia prin excelenta deductiva a demonstratiei nu trebuie sa conduca la un entuziasm necritic, ci la unul bine temperat . Acest ingenios bine temperat , ca sa-l parafrazez pe Mircea Horea Simionescu, este foarte bine caracterizat, in cazul logicii, de catre P. Botezatu: Nu exista, in realitate, doua strategii deosebite, una pentru stiintele deductive, alta pentru stiintele inductive. (& ) in disciplinele deductive prevaleaza metoda de expunere a rezultatelor, pe cand in disciplinele inductive precumpaneste metoda de descoperire a ideilor. (& ) s-a ajuns ca logica deductiva sa fie o teorie a demonstratiei, amputata de inventivitate, iar logica inductiva o teorie a euristicii, saracita de tema ierarhizarii cunostintelor (s.a.) [ BOTEZATU, P., 1997, p. 259 ]. Cercetarea deductiva se bazeaza pe doua operatii importante, respectiv definitia si demonstratia, conform idealului lui B. Pascal, ca toate notiunile sa fie definite si toate judecatile sa fie demonstrate. Aceasta exigenta poate fi respectata riguros, cu mentiunea sau rezerva ca intotdeauna vor exista un numar mic de notiuni nedefinite (primitive) si, tot asa, un numar oarecare de propozitii nedemonstrate (axiome sau postulate). Daca demonstratia nu este altceva decat o inlantuire de inferente astfel incat, plecand de la anumite propozitii date, se stabileste adevarul sau falsitatea altei propozitii, atunci se poate discuta riguros despre structura demonstratiei, i.e. componente, reguli, s.a.m.d. 3.2.3.2.1. Orice demonstratie, ca sistem deductiv de organizare a informatiilor, contine: demonstrandum, i.e. teza de demonstrat: propozitia care constituie scopul demonstratiei; principia demonstrandi, i.e. fundamentul demonstratiei: principiile si notiunile pe care se sprijina demonstratia; procedeul sau procesul demonstratiei, i.e. argumentarea, demonstratia propriu-zisa: forma logica a rationamentului care leaga fundamentul de teza sau inferentele care deriva teza din fundament [ BOTEZATU, P., 1997, p. 260; ENESCU, Gh., 1997, p. 289 ]. 3.2.3.2.1.1. Explicitand componentele sincronice ale sistemului [ (i) & (ii) ] si pe cele diacronice [ (iii) ], rezulta ca: (i ) teza de demonstrat este o propozitie concreta pe care o propunem si care urmeaza sa fie argumentata; (ii ) fundamentul demonstratiei este ansamblul de premise din care urmeaza sa inferam deductiv (sa conchidem) teza, premise ce se mai numesc argumente (in alte conceptii, intreaga demonstratie, cu toate componentele angajate, este un argument); (iii ) procedeul de demonstratie este rationamentul sau ansamblul de rationamente prin care deducem teza din premise. 3.2.3.2.1.2. Diferenta dintre deductie in genere si demonstratie consta in faptul ca, in cazul demonstratiei, stim, acceptam, presupunem, avem dovada (etc.) ca premisele sunt adevarate. In cazul adevarului premiselor si al corectitudinii deductiei, concluzia rezulta cu necesitate si tot cu necesitate este adevarata. Expresia latineasca Quod erat demonstrandum (i.e. ceea ce era de demonstrat ) se formuleaza ca un corolar al demonstratiei reusite, care si-a atins scopul. Intr-o formulare mai savanta: Demonstratia consta asadar in << reducerea unei propozitii date la propozitii adevarate >> (s.n.) [ENESCU, Gh., 1997, p. 289 ]. Pentru ca la # 3.2.3.2..1.1. a fost angajat si termenul de argument , trebuie sa fac urmatoarea precizare diferentiatoare: In cadrul demonstratiei, ca si al argumentarii (sau argumentului, in alta terminologie) trebuie sa gasim o propozitie sau alte propozitii din care sa deducem propozitia data (in cazul demonstratiei propriu-zise), sau sa convingem cu privire la adevarul/acceptabilitatea propozitiei date (in cazul argumentarii propriu-zise). La fel, pentru ambele cazuri, nu exista, in genere, o procedura mecanica de a afla fundamentul demonstratiei, respectiv al argumentarii (argumentului). 3.2.3.2.1.3. Gh. Enescu face o observatie pe cat de importanta, pe atat de interesanta: Nu exista aici un cerc vicios: adevarul se bazeaza pe demonstratie, iar demonstratia pe adevar ? Daca adevarul se bazeaza pe demonstratie (exact spus: stim ca este adevarat daca am demonstrat), atunci rezulta ca tot ce acceptam ca adevarat poate fi demonstrat. Cercul vicios ar putea fi eleminat printr-o dificultate si mai mare <> [ ibidem, p. 290 ]. Cu alte cuvinte, morala practica ar fi existenta dilemei alegerii dintre doua rele : cercul vicios si regresul la infinit. Care este raul cel mai mic ? Bunul simt ne indeamna spre prima varianta - cercul vicios. Ne putem sprijini aici pe regula precedentului , i.e. paradoxul inferentei in genere: pe de o parte, prin inferenta, plecam de la cunoscut spre a ajunge la necunoscut/nou; pe de alta parte, daca rezultatul inferentei este ceva nou, atunci acest ceva nu este nou deoarece a rezultat, cumva, din premise, deci era deja continut in premise. Logicianul roman inclina spre solutia ca, daca vrem sa respingem pseudo-principiul totul poate fi demonstrat, atunci conceptul de intemeiere trebuie conceput ceva mai larg: Strict vorbind, daca am acceptat argumentele ca adevarate, trebuie sa acceptam si concluzia (teza de demonstrat) ca adevarata. Trebuie sa tinem seama de faptul ca in fundamentul demonstratiei pot intra diferite tipuri de propozitii. Pe langa propozitiile adevarate bazate pe observatie sau si pe o demonstratie anterioara, avem definitii, idealizari, postulate. Cand demonstratia este incadrata intr-un sistem deductiv, bazat pe un numar determinat de propozitii prime (axiome), atunci ea se bazeaza in plus pe o proprietate esentiala a grupului de propozitii prime - necontradictia." (s.a.) [ ibidem, p. 290- 291 ]. Ceea ce am aratat insa, in # 3.1.3.2.1.2.- (iii) (d), poate fi o alternativa la alegerea raului cel mai mic dintre cele doua rele: adevarul si validitatea apartin la doua niveluri diferite ale discursului si ale metodei: adevarul, determinat la un nivel, garanteaza validitatea nivelului inferior al discursului logic si reciproc, dar niciodata un cuplu < adevar de nivel m, validitate de nivel m-1 > nu se suprapune cu un cuplu : la o validitate de nivel n ii corespunde un adevar de nivel m-1, iar la un adevar de nivel m ii corespunde o validitate de nivel m-2 (respectand ordinea alfabetului latin). 3.2.3.2.2. In ceea ce priveste regulile demonstratiei, trebuie sa deosebim intre reguli in legatura cu teza de demonstrat, reguli privind fundamentul sau temeiul demonstratiei si reguli vizand procesul logic de trecere de la fundament la teza. 3.2.3.2.2.1. Teza de demonstrat trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte minimale: o formulare precisa, i.e. sa nu contina ambiguitati, nici parti variabile; caracter cel putin probabil (probabilitate a priori si probabilitate a posteriori; ultimul tip de probabilitate, de obicei obtinuta pe cale inductiva, este mai tare ), i.e. teza nu este o propozitie infirmata de fapte sau negatia tezei nu a fost demonstrata; in procesul demonstrarii/demonstratiei, teza nu este inlocuita ( pe furis ), cu o alta teza - o reformulare aparent identica, sau nu se ajunge la demonstrarea tacita a altei teze ( = incalcarea subtila a principiului logic al identitatii ). 3.2.3.2.2.2. Fundamentul demonstratiei trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte minimale: adevarul argumentelor, i.e. al propozitiilor din care se deduce teza de demonstrat, respectiv, pe baza carora se respinge opusa tezei de demonstrat ( respingerea unei propozitii = acceptarea opusei propozitiei respective ) ; de aici, mai deriva automat o consecinta: multimea argumentelor demonstratiei este necontradictorie, i.e. daca toate argumentele demonstratiei ( premisele din care deriva concluzia ) sunt adevarate, atunci si conjunctia lor trebuie sa fie adevarata; independenta demonstratiei argumentelor in raport cu demonstratia tezei ( in caz contrar, printre altele, se poate ajunge la cercul vicios ). 3.2.3.2.2.3. Procesul logic de trecere de la fundament la teza trebuie sa satisfaca cerinta corectitudinii (validitatii) logice: teza decurge din argumente (premisele asumate) in conformitate cu principiile / legile / regulile logice. In acest context trebuie sa amintesc de cele doua sensuri ale demonstratiei: demonstratie in sens strict = operatie mintala care stabileste adevarul unei propozitii in mod deductiv, i.e. atasand-o printr-o legatura necesara la alte propozitii evidente sau deja demonstrate (ceea ce nu este sinonim cu proba ) ; Demonstratie in sens larg (sinonima cu proba ) = orice operatie mintala care stabileste adevarul unei propozitii, subintelegand proba sau demonstratia indirecta si proba prin fapte [ FOULQUIE, P., SAINT-JEAN, R., 1969, p. 159 ].

Textul de mai sus reprezinta un extras din "Referat Logica juridica". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook