Referat ORIENTAREA PSIHOLOGICA IN CRIMINOLOGIE

Incarcat la data: 25 Februarie 2008

Autor: luminita carol

Pret: 50 credite

ORIENTAREA PSIHOLOGICa IN CRIMINOLOGIE Criminalitatea ca fenomen social a aparut odata cu structurarea primelor comunitati, atunci cand s-au impus norme si a existat morala. Stiintific criminalitatea a inceput sa fie studiata, relativ recent, in ultimele doua secole prin: 1) Cesare BECCARIA (1738-1794) Despre infractiuni si pedepse- 1764 critica tirania si arbitrariul din justitie si pledeaza pentru dreptul comun unde toata lumea sa fie egala in fata legii si impotriva dreptului inchizitorial medieval. - este intemeietorul scolii cu acelasi nume si sunt influentati de lucrarile filosofilor iluministi Montesqieu (1689- 1755) scriitor, jurist, filosof, pamfletar realizeaza o satira politica si religioasa se pronunta pentru monarhia constitutionala si separatia puterilor in stat si J.J. Rousseau (1712 1775) ganditor, scriitor, condamna inegalitatea politica si sociala, doctrina sa devine platforma iacobina a revolutiei franceze, adevaratul suveran este poporul (contractul social), in materia educatiei juvenile apreciaza ca educatia sa fie conforma cu natura proprie a copilului. - a incercat introducerea ca metoda de studiu delicvential intr-un sistem de cercetari experimentale punand accentul indeosebi pe aspectul psihiatriei judiciare. 2) Cesare LOMBROSO (1836-1909)Medic si criminolog italian. Intemeietorul scolii antropologice a dreptului este autorul teoriei infractorului innascutcare poate fi recunoscut dupa anumite stigmate corporale ( Omul deligvent , Crima, cauzele si remediile ei). 3) Enrico FERRI (1856- 1929) - jurist si om politic - este considerat intemeietorul criminologiei sociologice . Sociologia criminala- 1929. - scoala lui Enrico Ferri apreciaza ca factori favorizanti ai criminalitatii : cauzele sociale, determinarile sociale. 4) Rafaelle GAROFALO (1851- 1934) - jurist italian, profesor la Napoli. in lucrarea sa monumentala Criminologia ( Napoli 1885 ) incearca sa defineasca criminologia ca pe o stiinta separata de dreptul penal -doreste sa creeze o teorie a criminalitatii naturale. 5) Franz von LISZT -cercetator german sustine necesitatea unei stiinte totale a dreptului penal in care sa fie incluse antropologia criminologica, psihologia criminala si statistica criminologica. Obiectul criminologiei Pentru a se afirma ca stiinta criminala a trebuit sa dovedeasca obiectul propriu de cercetare, metode si tehnici stiintifice de cercetare, sa faca evaluari, parteneriate si sa propuna masuri eficiente de combatere si prevenire a criminalitatii, ca fenomen social. Obiectul criminologiei este definit la cel de-al 2 lea Congres International de Criminologie - Paris ( 1950) ca fiind: criminalitatea ca fenomen social, infractiunea, infractorul, victima si reactia sociala impotriva victimei. 1.Criminalitatea ca orice fenomen social reprezinta un sistem cu proprietati si functii proprii. in analiza stiintifica specifica criminologia opereaza cu termeni specifici, cum sunt: : - criminalitatea reala este un concept ce persupune totalitatea faptelor penale savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada determinata. - criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea faptelor penale sesizate justitiei si cercetarii criminologice. - criminalitatea legala cuprinde totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronuntat hotarari definitive de condamnare. - cifra neagra a criminalitatii faptele infractionale comise si ramase necunoscute din diferite motive reprezinta diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta. Cifra neagra a criminalitatii face obiectul cercetarii criminologice. 2. Infractiunea ca domeniu al sistemului face obiectul cercetarii criminologiei in cadrul criminalitatii ca fenomen social. Ea are identitate si particularitati proprii este definita in Codul penal la art.17 ca fiind fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu intentie care prezinta pericol social. Sub aspect criminologic interseaza proiectia fenomenului criminalitatii in plan material, uman, social si juridic. Capitolul I IMPORTANTA ORIENTARII PSIHOLOGICE IN CADRUL TEORIILOR CAUZALITatII Orice domeniu de cunoastere umana care prin multitudinea de date care le vehiculeaza, prin obiectul scopul ei functiile sale ca si prin metodele de cercetare pe care le utilizeaza se constituie ca o stiinta autonoma, nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupari. Cauzalitatea constituie cea mai importanta problematica a criminologiei, de tip traditional, adica a criminologiei trecerii la act stefani si levasseur, subliniind importanta cauzalitatii in campul cercetarii criminologice, definesc chiar aceasta stiinta ca fiind aceea care studiaza delincventa pentru a-i descoperi cauzele, geneza, procesualitatea si consecintele, pe scurt, ca studiu al cauzelor delincventei. Pentru ca acceptarea ideii de cauzalitate presupune ipse facto acceptarea ideii de determinare cauzalitatea nefiind altceva decat o latura a procesualitatii de determinare este, de la sine inteles, ca implicarea ei in studiul criminologiei presupune mai intai legitimarea ideii mai generale de determinare. sub acest aspect, o prima constatare ce se impune este aceea ca nu toate conceptiile si teoriile care au frecventat domeniul criminologiei au acceptat ideea unei determinari endo sau exogen a comportamentului criminal, acesta fiind atribuit uneori capacitatii de decizie si optiune libera a individului. in aceasta privinta, citam ca reprezentative : scoala clasica de inspiratie becariana, teoria rezistentei la frustrati pusa in circulatie de w. recless si teoria noii criminologii toate socotind criminalitatea ca un produs al liberei vointe a individului. Majoritatea zdrobitoare a conceptiilor si teoriilor care au dominat sau continua sa stea in atentia specialistilor oferind sau incercand sa ofere si solutii de predictie sau profilaxie a crimei au insa la baza ideea ca infractiunea se constituie ca un act de comportament determinat de anumite cauze, ceea ce implica recunoasterea caracterului cauzal, procesual al criminalitatii, conditionarea sa mai mult sau mai putin complexa. Examinand din perspectiva globala modul de abordare a cauzalitatii in criminologie, putem remarca, ca pana in prezent s-au formulat cu claritate cateva moduri fundamentale de raspuns, unele de tip reductionist tinzand spre o explicatie preponderent unifactoriala, altele de tip complex, exprimand tendinta opusa de a pune criminalitatea pe seama unei determinari complexe, plurifactoriale. Cea mai cunoscuta perspectiva de abordare a genezei comportamentului deviant este cea care sustine ca etiologia acestuia se sprijina pe factori ce rezida in personalitatea infractorului. in cadrul acestei orientari, actul infractional a fost conceput in dependenta de personalitatea infractorului, personalitate considerata ca o sinteza de elemente subiective specifice ce confera atat explicatia, cat si factorul dominat de geneza a comportamentului aberant. in criminologie s-au conturat , astfel, numeroase orientari si teorii unele ridicandu-se pana la nivelul unor adevarate scoli si conceptii cele mai raspandite fiind cea clasica, antropologica, psihologica si psihiatrica. O alta perspectiva se bazeaza pe conceptia potrivit careia delincventa este considerata ca un fenomen complex de inadaptare sau neintegrare sociala, fenomen ce exprima o stare de disconfort, de neconcordanta conflictuala produsa intre idealul individului, sistemul sau valoric si posibilitatile oferite de societate, stare complementara cu o scadere concomitenta a functiilor sociale de control, cu rol de socializare, prevenire si integrare sociala. in limita acestui model de abordare a cauzalitatii s-au grupat cele mai multe teorii psiho-sociologice si sociologice ale deviantei, printre care de un mare rasunet s-au bucurat: teoria frustratiei sociale, teoria conflictelor culturale, teoria subculturilor delincvente, teoria asociatiilor diferentiale s.a. Un al treilea tip fundamental de raspuns, care a polarizat o alta mare parte dintre conceptiile criminologice mai ales de orientare sociologica s-a exprimat in asa numita teorie a cauzalitatii multiple sau a teoriei factoriale. adeptii acestei orientari accepta teza unei determinari multicauzale a delincventei, aceasta fiind considerata ca rezultat al unor serii complexe si variate de factori interni(de natura biologica si psihica) si externi (de natura economica, sociala si culturala) aflate in corelatie reciproca. plecand de la ideea ca interdependenta stransa a conlucrarii acestor factori impiedica separarea si ierarhizarea unor lanturi cauzale cu caracter general, reprezentantii teoriei cauzalitatii multiple acorda pondere egala importantei etiologice a fiecarui factor in parte, apreciind ca de principiu nu se poate ajunge la o explicatie cauzala generala(unica) a infractionalitatii. Observatia ce se impune din examinarea tipurilor de raspuns cu orientare determinista este aceea ca, indiferent de multitudinea si varietatea acestora, ele subscriu si la alte doua tendinte : prima vizeaza directia eliminarii oricarui rol in geneza criminala deciziei libere a individului, orientandu-se spre o determinare de tip mecanicist intern sau extern(de tip antropologic, psihopatologic ori sociologic), cealalta direct unei concilieri prudente a factorilor de personalitate libera a individului cu cei de determinare exo sau endogena, recunoscandu-se pana la urma ideea unei determinari relative a genezei comportamentului deviant si criminal. Capitolul II CONSIDERAtII GENERALE 1.Orientarea psihologica concept si obiect de cercetare in cadrul orientarii psihologice sunt grupate principalele teorii si conceptii criminologice, a caror trasatura comuna rezida in centrarea explicatiei cauzale pe factori psihologici. Ceea ce le separa sunt, pe de o parte, caracterul mai mult sau mai putin exclusivist al determinismului psihologic. Prin intermediul orientarii psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca si variante mai nuantate a caror linie de democratie fata de orientarea biologica si sociologica este mai greu de trasat, apartenenta rezultand in ultima instanta, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori. Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vietii psihice sau ale psihicului uman. Ele se inarmeaza cu o suma minima de cunostinte privitoare la diferitele resorturi psihice, iar pe de alta parte, analiza lor critica, efectuata in scopul dezvaluirii meritelor si neajunsurilor pe care le prezinta, ne faciliteaza intelegerea corecta atat a rolului mediului extern in determinarea vietii psihice, cat si a rolului pe care diferite laturi ale acestei vieti il au sau il pot avea in explicarea unor comportamente. Orientarea psihologica pleaca de la ideea ca intre comportamentul normal si cel delincvent nu exista o diferenta de natura, ci de grad , incadrand devianta in domeniul psihologiei si considerand-o ca rezultat al unui conflict intre individul marcat de anumite particularitati psihice si anturajul sau. Aceasta orientare infatiseaza merite indeosebi sub raportul metodologic, intalnim astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului si anume cel indisciplinar psihologic, medical si sociologic; retinem de asemenea preocuparea pentru latura practica a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic criminologic o poate avea atat in individualizarea pedepsei, cat si in cea de resocializare a infractorilor. Analiza comportamentului criminal implica suficiente elemente de ordin individual, strans legate de personalitatea faptuitorului, pentru ca intreaga paleta de atitudini si actiuni deviante sa poate fi analizata in toata complexitatea si profunzimea lor numai in cadrul conflictului dintre individ si societate, intre persoana si autoritatea instituita. in concluzie prin analiza comportamentului se vehiculeaza, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de modele care imping in primplanul genezei delincventei, particularitati de ordin psihic si deficientele sau reactiile de personalitate ale infractorului. 2.Initiatorii orientarii psihologice. Teorii premergatoare Studiul psihologic asupra infractorului normal a luat avant in primele decenii ale secolului XX, o data cu trecerea treptata in planul secund a scolii antropologic criminologice.1 in istoria criminologiei, Lombroso si altii din vremea aceea, au sustinut teza cu privire la criminal, potrivit careia acesta este un tip aparte si, in plus criminalii constituie o categorie deosebita de oameni, care se deosebesc prin natura lor de noncriminali. Treptat treptat, in masura in care au avansat cercetarile antropologice, psihologice si sociologice, sustinerile lui Lombroso n-au ramas in esenta lor in picioare. Cercetarile lui Goring, Hooton si altii au aratat ca multe din trasaturile criminalului se regasesc si la populatia noncriminala. Dovezi cu privire la existenta unor trasaturi specifice criminalilor provin si din partea lui Garofalo, care, la data aceea, a sustinut existenta unei periculozitati (temibilita) criminale speciale la unii criminali. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite trasaturi psihice si morale care inspirau neincredere si teama in conduita acestuia(comportari brutale, lipsa de mila, indisciplina grava) si, pe de alta parte, de la felul de viata care il duceau dupa liberare(parazitism, lipsa de munca, conflicte cu alti oameni). Dupa aceste criterii, criminalul este o persoana care prezinta trasaturi criminale, care arata o personalitate criminala, deosebita de personalitatea noncriminala. Este adevarat ca, de data aceasta nu mai este o deosebire de natura, ci o deosebire cantitativa, o deosebire de grad. Asa s-a ajuns la teoria personalitatii criminale, reprezentata de criminologul francez J. Pinatel. Garofalo a acceptat ca munca sa de cercetare sa fie incadrata in scoala de antropologie, desi nu s-a identificat cu Lombroso in numeroase randuri criticand ideile acestuia ; cu conditia ca in lucrarile sale ii este garantat ca stiinta psihologiei criminale este cel mai important capitol1 Pinatel a tinut seama in elaborarea teoriei sale de teoriile biologice, psihologice si sociologice din criminologia contemporana, mai ales datele retinute de criminologia clinica, unde teoria este verificata de practica. in acest domeniu, cercetarile lui Kretschmer Kinberg, De Greef, Di Tulio , care au examinat in mod riguros procesul de criminogeneza si procesul de criminodinamica, au relevat trasaturi de baza ale criminalului. Ernest Kretschmer(1888 1964), psihiatru german, a observat existenta unei relatii precise intre unele tipuri morfologice si anumite tulburari psihice; pornind de la aceasta observatie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer ce intereseaza criminologia, a fost Structura corpului si caracterul2 Kretschmer considera ca, in functie de constitutia corporala, se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie avand o inclinatie mai puternica spre comiterea unor infractiuni specifice : -tipul picnicoform(sau picnic) -tipul leptomorf(sau astenic) -tipul atletomorf(sau atletic) -tipul displastic Olof Kinberg a formulat teoria inadaptarii bio psihice, teorie ce se regaseste in doctrina criminologica fie sub denumirea Teoria inadaptarii(J. Pinatel), fie sub denumirea Teoria inadaptarii biologice(R. Gassin). Pentru Kinberg, omul este o fiinta doar biologica ci si psihologica si sociala, caracterizata prin plasticitate, adica prin facultatea da a-si modifica reactia nu numai in functie de influentele fizice si chimice, dar si in functie de factorii psihologici si sociali. Daca plasticitatea nu se coreleaza cu influentele mediului, se creeaza o stare de inadaptare intre organism si mediu. Inadaptarea poate avea surse si forme diferite. Toate aceste forme de inadaptare pot, pe cai diferite, sa ajunga la o inadaptare sociala si, cu sau fara alte simptome, la delict.1 Manifestarea inadaptarii sub forma unei incalcari a legii reprezinta deci o reactie a individului la diversi stimuli ai mediului. Dar cum individul reactioneaza in general, in opinia lui Kinberg, in functie de propria sa structura bio psihica, rezulta ca, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a se realiza structura bio psihica a individului sau, altfel spus personalitatea acestuia. O alta teorie care a influentat orientarea psihologica in criminologie este teoria constitutiei criminale a lui Benigno di Tulio. Prin constitutie criminala autorul intelege o stare de predispozitie specifica spre crima, altfel spus capacitatea care exista in anumiti indivizi de a comite acte criminale, in general grave, in urma unor instigari exterioare ce raman sub pragul ce opereaza asupra generalitatii oamenilor.2 Pentru Di Tulio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci totdeauna biosociologic. in acelasi timp biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece in realitatea organica a corpului uman nu exista nici o functie, afara de cele pur vegetative, care sa se poata detasa de activitatea psihica. Rezulta ca personalitatea individului nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii biopsihologice. Psihiatria ocupa un loc important in dezvoltarea si evolutia teorii psihanalitice a lui Freud, putand astfel fi considerata un punct de plecare al orientarii psihologice. Psihiatria, ca stiinta a venit si a imbunatatit metodele medicale in tratarea problemelor de baza ale bolilor mentale. Controlul comportamentului periculos al mentalului si emotionalului a constituit a preocupare inca din cele mai vechi timpuri. in societatile timpurii, cand deontologia reprezenta un sistem de gandire, acesta a dat o explicatie adecvata atat pentru crima facuta, cat si pentru starea de nesanatate a celui care a comis-o : influenta spiritelor rele sau a Diavolului1. si trebuie recunoscut ca aceasta era chiar un obiectiv al scolii naturaliste de gandire medicala din Grecia antica a anului 600 i.e.n. Gandirea respectiva se baza pe teoriile lui Pythagoras (580-510 i.e.n.), Alcmaeon (550-500 i.e.n.), Empedocles din Agrigentum (490-430 i.e.n.) si Hippocrates, parintele medicinei, al carui Juramant este solemn asumat de toti cei care practica aceasta meserie. Pythagoras si elevul sau Alcmaeon au identificat creierul ca fiind organul mintii si, plecand de aici, au precizat ca bolile mintale sunt disfunctii ale acestui organ. Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalitatii, care au fost folosite sute de ani si care, de exemplu, explicau ca delirul si alte boli mentale sunt aspecte ale functiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia si melancolia erau descrise stiintific si lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice alta afectiune umana.2 Am facut aceste precizari si pentru a sublinia ca psihiatria a constituit o diviziune importanta a stiintelor medicale, inca de la inceputul acesteia. Odata cu dezvoltarea stiintei, si medicina a facut pasi enormi, inclusiv in domeniul identificarii si tratarii bolilor mentale. O importanta deosebita pentru studiul psihologiei criminale au avut operele maestrilor clasici ai literaturii universale, intre care amintim pe Shakespeare, Schiller, Dostoevski, Balzac, Hugo, Dickens, Stendhal, Gorki, Thomas Mann si multi altii. Cercetari stiintifice in domeniul psihologiei criminale au fost realizate de avocatul francez F. G. Pitaval care a publicat Causes celebres et interessantes, una dintre editiile acesteia fiind prefatata de scriitorul Friedrich Schiller, cunoscut pentru preocuparile sale in planul psihologiei. Orientarea psihologica a fost intens stimulata de aparitia lucrarilor lui Sigismund Freud si ale succesorilor sai, lucrari cu un impact remarcabil in domeniul studiului psihologic al infractorului normal. 3.Scopul orientarii psihologice in ansamblul preocuparilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei politici eficiente de lupta impotriva criminalitatii, care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa previna fenomenul infractional, iar atunci cand s-a comis o infractiune, cei vinovati sa fie trasi la raspundere penala.1 Pe langa scopul general exista si un scop particular si imediat, acesta constituind criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia traditionala, studiind crima, criminalul si criminalitatea, a urmarit relevarea cauzelor care ii determina sa savarseasca atare acte reprobabile.2 in acest sens, criminologul francez J. Leaute3 considera ca scopul criminologiei generale este sa cerceteze raporturile in cadrul carora se produce fenomenul criminalitatii si sa desprinda acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe cand scopul criminologiei clinice il constituie reconstituirea interactiunilor particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei. Indiferent de orientarea teoretica criminologia traditionala a fost dominata de paradigma etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta criminologiei nu se limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor masuri de profilaxie a criminalitatii.4 Orientarea psihologica urmareste aceeasi linie a teoriilor cauzale si respectiv a criminologiei traditionale, incercand sa ofere un tablou creionat in termeni psihologici a cauzelor orientarii antisociale a individului. Orientarea psihologica are drept scop demonstrarea existentei unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explice mecanismul de formare al acesteia. Ea incearca sa demonstreze existenta unei personalitati criminale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explice mecanismul de formare al acesteia. Capitolul III TEORIA PSIHANALITICa A LUI SIGMUND FREUD 1.Sigmund Feud si psihanaliza. Consideratii introductive Sigmund Feud (1856-1939), medic neurolog si psihiatru vienez este creatorul psihanalizei, care, dupa cum o numea el insusi, este a treia mare infrangere a orgoliului uman : Copernic a aratat ca Pamantul nu este centrul universului, Darwin ca omul este un animal printre altele si psihanaliza demonstreaza ca eul nu este stapan la el acasa. S. Freud a trait la Viena o mare parte din viata sa si cele mai importante idei le-a publicat in primii 40 de ani ai secolului XX. Era de profesie medic si s-a ocupat de tratarea unor boli functionale care nu pareau sa aiba vreo cauzalitate organica. Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindca si Freud insusi si-a revizuit de cateva ori ideile, iar urmasii sai au continuat sa propuna revizuiri si extinderi ale acestora si dupa moartea sa.1 Ea a abordat domenii delicate ale vietii umane (copilaria, sexualitatea, arta) in care imixtiunea luciditatii investigatoare se izbeste, prin traditie, de multe prejudecati.2 Freud considera ca fortele pulsionale fundamentale ale individului sunt Erosul ca sistem pulsional hedonic si vital, si Thanatosul ca sistem distructiv; sau altfel descrise, Erosul ca instinctul vietii sau al dragostei si Thanatosul ca instinctul urii si al mortii. El a fost primul care a operat radical asupra intelegerii notiunii de inconstient psihologic intr-un dublu sens : pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie domeniul, pe de alta parte, stabilind modul si finalitatea cunoasterii ei. Demersul cel mai caracteristic al freudismului consta in extinderea determinismului la intreaga viata psihica, sub forma cauzalitatii absolute. intemeiat pe analiza a nenumarate cazuri, patologice si normale, Freud afirma, pentru prima oara in acest mod categoric, ca in viata psihica nu exista nimic arbitrar, nimic intamplator si nedeterminat, totul, pana la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei, emotii, avand fie o cauza constienta, fie de cele mai multe ori o cauza ascunsa in structurile adanci ale inconstientului, ca atunci cand este vorba de uitari de nume, pierderi de obiecte, greseli de pronuntie, greseli de scris, substitutii de cuvinte, intervertiri de expresii, fenomene pe care el le include in clasa manifestarilor de psihopatologie cotidiana. Anumite insuficiente ale psihicului nostru... spune el si anumite acte in aparenta neintentionate se dovedesc, daca le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivate si determinate de factori ce scapa constiintei.1 Psihanaliza a avut un impact profund in tot ce inseamna gandirea moderna, incluzand aici atat literatura si filozofia, cat si conceptiile despre comportamentul criminal. Prin studiile efectuate, Freud a incercat sa demonstreze existenta unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explic mecanismul de formare a acesteia. Pe buna dreptate se considera ca psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminala la criminologia patologica.2 2.Conceptele de Constient, Inconstient, Eu, Sine si Supraeu Ambitia lui Freud a fost sa deduca structura aparatului psihic exclusiv din studierea clinica a comportamentului omului sanatos sau bolnav, deci cu mijloace proprii psihologiei, edificand, astfel, un sistem explicativ, minutios elaborat, in scopuri de diagnoza si tratament curativ. Travaliul deductiv cerut de aceasta constructie a fost desigur enorm el efectuand, prin urmare, disectii psihologice, a facut intr-un fel anatomie psihologica, a deschis viscere psihologice, printr-o metoda originala ipotetico deductiva, intuitiva, inductiva si analogica. El a inceput prin a distinge in sfera psihicului doua sisteme ierarhizate : inconstientul (sistemul Ics) si constiinta (sistemul Cs), acesta din urma fiind suplimentat de un preconstient (Pcs). Inconstientul era considerat acum realitate esentiala a psihicului, chiar psihicul insusi. Freud spunea ca inconstientul este asemanator cu un cerc mare care ar include constiinta ca pe un cerc mai mic. Nu poate exista fapt de constiinta fara o preparatie inconstienta, in timp ce inconstientul se poate lipsi de stadiul constient, avand totusi o valoare psihica. Inconstientul este psihicul insusi in realitatea esentiala. Natura sa intima este la fel de necunoscuta ca si aceea a realitatii exterioare, iar constiinta se informeaza despre el intr-un fel atat de incomplet ca si organele noastre de simt despre lumea exterioara. Constiinta pe de alta parte, era privita ca un simplu organ de perceptie interioara, fara consistenta si lipsit de memorie. Astfel Freud spune ca aceasta constiinta nu este decat un organ de simt care permite perceperea calitatilor psihice (...) Aparatul psihic, care este deschis asupra lumii exterioare prin organele de simt ale sistemului sau de perceptie, este el insusi lume exterioara pentru organul de simt al constiintei, care de altfel isi gaseste in acest raport justificarea sa teleologica. Continutul inconstientului consta dintr-un nucleu de formatiuni psihice mostenite, analoage cu instinctele animalelor, la care se adauga produsele de refulare. Aceste elemente respinse de constiinta nu se impaca insa cu exilarea in inconstient si incearca in permanenta, folosind stratageme si subterfugii, sa revina in arena constiintei, unde se poate realiza integral placerea, conform unui principiu dupa care s-ar conduce intreaga viata pulsionala cu derivatele ei, tinand spre o reducere a tensiunilor energetice. Conflictul intrapsihic dintre inconstient si constiinta impregneaza intreaga viata a individului. Principiul placerii, propulsat de inconstientul axat pe viata biologica, animala, i se opune principiului realitatii, promovat de constiinta centrata pe viata social morala a omului, generatoare de constrangeri firesti. Presiunile inconstientului asupra constiintei duc la manifestari morbide, la dramatice tulburari de echilibru sau, cel putin, la acte de comportament enigmatice, absurde sau ciudate, regizate de motivatie ascunsa, abisala. Evoluand cu obiectivitate ponderea alarmanta a motivatiei inconstiente, nu numai in comportamentul patologic, dar si in cel cotidian, psihanaliza freudiana isi propune sa rastoarne in favoarea suprematiei constiintei, a ratiunii, a omului sociabil. Freud scrie ca intreaga sarcina a tratamentului psihanalitic ar putea fi rezumata in formula : transformarea oricarui inconstient patogenic in constient. incepand din 1920, Freud isi revizuieste in multe privinte teoria pulsiunilor si teoria referitoare la structura aparatului psihic, care, dupa cum conchide el, s-a dezvoltat tocmai datorita efortului de exploatare a lumii exterioare si care a trebuit, in consecinta, sa realizeze in structura sa un anumit grad de adaptare. De data aceasta el va descrie trei instante psihice, antinomice in grade diferite, intre care se instituie complexe raporturi dinamice, economice si implicit structurale : Sinele, Eul, Supraeul. Sinele este cea mai arhaica instanta a psihicului, el contine tot ce este ereditar, dat la nastere, ceea ce este constitutional, instinctele inainte de toate, care isi au originea in organizarea somatica si isi gasesc aici o prima exoresie psihica, in forme necunoscute noua. Inconstientul nu mai este acum o instanta, ci o caracteristica a celor trei instante, pentru ca si supraeul este inconstient, iar eul are si el o dimensiune inconstienta.1 Sinele este marele izvor de miscari biologice si psihologice, adica acei stimuli si impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta contine libido-ul, intreaga forta a energiei sexuale a individului, ca o dorinta de viata, difuza si tenace regasita la toate animalele.2 Alaturi de instinctele, tendintele si inclinatiile primare in a caror constelatie un rol determinant il are instinctul sexual se adauga instinctele agresive distructive. Sinele este in permanenta inconstient si raspunde numai la ceea ce Freud a numit principiul placerii daca te simti bine fa-o. Constituind partea cea mai veche, mai adanca si mai ascunsa a vietii psihice, fiind denumita si partea abisala a acesteia, sinele este considerat polul energetic, dinamic, pulsional al intregii personalitati si se caracterizeaza prin tendinta de refulare, adica de revarsare in viata constienta, aflandu-se din acest motiv intr-un conflict inevitabil si permanent cu eul si supraeul. Sub influenta lumii reale exterioare a mediului inconjurator, o portiune a Sinelui sufera o dezvoltare speciala. Din ceea ce initial constituia un strat cortical, prevazut cu organe de receptare a stimulilor si cu dispozitive care actioneaza ca un ecran protector impotriva stimulilor, ia nastere o structura aparte care, de acum inainte, actioneaza ca un intermediar intre Sine si lumea exterioara. Aceasta zona a psihicului a luat denumirea de Eu. Ca urmare a conexiunii preexistente dintre stimuli si activitatea motrice (musculara), Eul are sub comanda sa miscarile voluntare, cu rol in autoconservare. Relativ la realitatea din afara, Eul isi indeplineste sarcina luand cunostinta de stimuli foarte puternici (prin fuga), prin interactiunea cu stimuli moderati (adaptare) si in final, invatand sa transforme in avantajul sau lumea exterioara (prin activitate). Eul (Ego) reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii, in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile constiente sau inconstiente despre cele mai importante valori sau interese.1 Eul este acela care asigura echilibrul intre instinctele si tendintele profunde ale individului, pe de o parte, si normele primite prin educatie si realitatea obiectiva, pe de alta parte. Lunga perioada a copilariei, in decursul careia fiintele umane in devenire raman sub dependenta parintilor, lasa dupa ea, ca un precipitat, inchegarea in perimetrul eului a unei structuri speciale, prin care se prelungeste influenta paterna si materna. Aceasta structura poarta denumirea de Supraeu. Cea de-a treia instanta a psihicului uman reflecta nivelul de implicatie social culturala a personalitatii, fiind expresia influentei pe care mediu social si cultural o exercita asupra psihicului. Supraeul reprezinta achizitia cea mai recenta a personalitatii si in acelasi timp calea pe care acesta sufera influente de ordin pozitiv sau negativ din partea mediului uman. Ca si Eul, aceasta instanta reprezinta un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai evident cu cat omul este mai matur, mai sanatos si mai elevat sub aspect social. intre cele trei instante ale psihicului apar stari tensionale, conflictuale, eul fiind supus atacurilor celorlalte doua puteri, ostile si incompatibile : pulsiunile instinctive ale Sinelui si cenzura exercitata de Supraeu. Eul controleaza cerintele instinctuale de la nivelul Sinelui, ia decizii privind permisiunea de satisfacere a acestora, prin amanarea satisfacerii in conditii de timp si de timp de mediu favorabile, sau prin suprimarea totala a excitatiei. Destinul instinctelor este triplu : satisfacerea imediata ce consta intr-o descarcare pulsionala (instinctele de la nivelul Sinelui trec de bariera impusa de cenzura Eului si Supraeului), refularea insotita de dezvoltarea unor formatiuni de substitutie, de simptome morbide (instinctele nu pot trece dincolo de cenzura si sunt reprimate la nivelului Sinelui) si sublimarea ce consta in canalizarea intr-o activitate derivata, investitia de energie fiind denaturata pentru creatia artistica, stiintifica, sportiva sau pentru alte activitati de ordin social superior (in acest caz instinctele sunt transformate de catre Eu intr-o forma care sa poata depasi cenzura Supraeului). Pulsiunile stocate la nivelul inconstientului pot rabufni sub diferite nuante si manifestari, strabatand astfel cenzura pe care o instituie Eul si Supraeul. Aceste rabufniri pot consta in anumite manifestari din primii ani de copilarie, mai ales comportamentele violente si de nesupunere; in vise, care nu sunt decat forme deghizate ale unor trairi interioare ce pot fi descifrate; lapsusuri de vorbire sau de scris, ce apar mai ales in momente de oboseala sau de distractie; in asa numitele acte ratate complexe de diferite feluri; activitati de analiza psihica pe care se intemeiaza metoda psihanalitica. Din cele aratate se observa ca freudismul profeseaza o conceptie dinamica asupra personalitatii, structura acesteia fiind inteleasa, ca rezultat al interactiunii dintre fortele psihice interne si conditiile mediului extern, conceptie net superioara celor anterioare si care dupa cum apreciaza multi specialisti nu si-a epuizat inca posibilitatile. 3.Continutul teoriei psihanalitice Psihanaliza nu se limiteaza la constatari de fapte, ci in mod invariabil si necesar trece la interpretarea lor in lumina unui principiu general, interpretarea fiind, dupa cum remarca Daniel Lagache, actul psihanalitic prin excelenta, prin care se exprima interdependenta faptelor conform unei conceptii deterministe in care, examinandu-se efectele (simptomele) se cauta cauzele, dupa un model deductiv, care duce la variabilele dependente de la variabilele independente. Scopul nostru spune Freud este acela al stiintei in general : noi vrem sa intelegem fenomenele, sa le legam unele de altele si, in cele din urma, sa sporim pe cat posibil puterea noastra asupra lor. Contributia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gandirii criminologice este greu de evaluat, datorita caracterului vast si evolutiv al operei sale.1 in conceptia lui Freud, diferenta dintre infractor si noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului, in sfera Sinelui si Eului neexistand deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendintele criminogene ar fi astfel prezente la toti indivizii. Acestea raman ascunse in pliurile cele mai profunde ale personalitatii individului, fiind controlate si stapanite pe masura dezvoltarii acestuia si trecerii la faza adulta de catre Eu, care se desavarseste in permanenta, datorita experientelor succesive traite de individ in cursul procesului de maturizare, prin structurarea constiintei morale (a Supraeului). Freud considera ca structurarea Supraeului este marcata indeosebi de procesul de indentificare, de amintirea tatalui asociata ideii de bine si rau, ca si regulile de morala proprii grupului familial in care individul se dezvolta. Supraeul este cel care dicteaza Eului, acesta din urma supunandu-se sau nu ordinului de a controla si stapani pulsiunile Sinelui.2 Asadar un Supraeu supradezvoltat constituie, in opinia lui Freud, o sursa a comportamentului criminal. Teoria sexualitatii reprezinta capitolul cel mai indraznet, dar si cel mai spinos al psihanalizei. Cercetarile si elaborarile teoretice ale lui Freud in acest domeniu, desi intemeiate pe date clinice de necontestat, au intampinat o opozitie continua si multiforma, mergand de la exprimarea unor naive perplexitati sau de la in indreptatite problematizari de ordin stiintific, pana la injurii, anatema si boicot, tacit sau manifest. Pusa in fata unor acuzatii si obiectii diverse intre care aceea de pansexualism, Freud si-a aparat netulburat punctul de vedere, continuand sa vorbeasca si sa trateze deschis problemele sexualitatii umane. Sustinand determinismul sexual al nevrozelor si in buna masura al comportamentului uman de toate zilele, Freud s-a gasit la un moment dat in fata unor dificultati de ordin teoretic, cat si practic, retrospectivele psihanalitice ducand intotdeauna la identificarea unor evenimente traumatice (traumatisme psihice, trairi socante) care se localizau in copilarie si se legitimau ca factori determinanti ai tulburarilor conduitei omului. Toata lumea privea insa copilaria ca pe o varsta a inocentei a puritatii desavarsite, considerand-o straina de orice coloratura sexuala. Freud a pornit de la premisa (axiomatica) ca perversiunile (adica tot ce, chiar si in expresie lingvistica comuna, se recunoaste a fi aberatie sexuala) tin de manifestarile sexualitatii, indiferent daca le consideram normale sau patologice, fiind guvernate in mod vadit de ceea ce el a numit principiul placerii. Atentia se concentreaza asupra numeroaselor manifestari de acest gen la copil, dezvoltandu-se o teorie a autoerotismului si a zonelor erogene, facandu-se distinctie intre genital si sexual si tragandu-se concluzia ca, din moment ce este un adevarat pervers polimorf, copilul traieste o viata sexuala sui generis, divizata in studii caracteristice, in conformitate cu zona erogena de predilectie (orala, anala, genitala). Actul suptului, de pilda, echivaleaza cu actul sexual propriu-zis al adultului. Freud nu se limiteaza insa la largirea notiunii de sexualitate, in sensul extinderii acesteia pana la sugar, ci invoca determinismul sexual si in legatura cu intreaga activitate umana, fie ea economica, stiintifica, politica sau artistica. Civilizatia, cultura in general, sunt privite ce rezultat al sublimarii instinctului sexual care, in loc sa-si cheltuie energia de care dispune (libido) in felul in care ii este propriu, o canalizeaza in alte directii, spre procese secundare, in urma unor constrangeri exterioare, de ordin social, educativ, transformand-o in acest fel si obtinand satisfactii substituitive in domenii care nu mai tin de fapt de principiul placerii ci de principiul realitatii. Analiza freudiana considera evenimentele din prima copilarie ca hotaratoare pentru evolutia psihica viitoare a individului. Tot in aceasta perioada a copilariei, ca urmare a unei prime fixatii a libidoului spre un obiect sexual exterior, apare si se dezvolta Complexul lui Oedip. Teoria psihanalitica desemneaza prin Complexul lui Oedip, in esenta, atractia sexuala manifestata de individ fata de mama si dorinta corelativa de suprimare a tatalui, dorinta nascuta dintr-un sentiment obscur de gelozie. Concret aceasta atitudine dubla a copilului poate fi observata prin grija pe care el o are pentru mama sa sa-i acorde o atentie exclusiva, in timp ce orice apropiere a tatalui il contrariaza, il nelinisteste. Complexul lui Oedip marcheaza un moment din evolutia libidoului la baieti; la fete el se numeste Complexul Electra intrucat raporturile cu cei doi parinti se inverseaza. Freud sustine ca toti oamenii trec, in perioada copilariei, printr-un astfel de complex chiar daca el este obscur. in perioada in care a scris Totem si tabu, Freud se afla in faza absolutizarii instinctului sexual, in acest context, el proiectand Complexul oedipian la scara umanitatii : pacatul originar consta in uciderea tatalui si posedarea mamei, crime ce au dat omenirii o perpetua constiinta a vinovatiei. Complexul lui Oedip capata astfel valoarea unei explicatii universale : ...in complexul lui Oedip gasim inceputurile simultane ale religiei, moralei, societatii si artei, in deplina concordanta cu constatarile psihanalizei ca acest complex formeaza nucleul tuturor nevrozelor, in masura in care am reusit noi sa-l intelegem.1 Vinovatia si anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie sa fie rezolvate, pentru ca tanarul sa devina un om sanatos psihologic. Cel care-si reprima ostilitatea fata de tata isi va redirectiona ostilitatea in alta parte, ajungand la comiterea unor acte violente. Atunci cand insa acest complex este rezolvat cu ajutorul psihanalizei, individul poate curma ostilitatea sa devenind, constient de obiectul real al agresiunii. Complementar complexului oedipian sau Electra se dezvolta alte doua complexe : complexul de castrare si complexul familial. Primul priveste teama pe care copilul o are fasa de tatal sau ca acesta sa nu exercite represalii asupra lui; al doilea se refera la pozitia copilului in structura familiei copiii mai mari sunt gelosi pe noii nascuti, simtindu-se de afectiunea parintilor (pana cand ei trec nevoia de la parinti la fratii mai mici baietii trec de la mama la sora, iar fetele de la tata la frate). Dupa cum se poate observa, explicatiile freudiene in legatura cu evenimentele din prima copilarie au influentat teoriile privind personalitatea antisociala (modul de structurare al acesteia), iar explicatiile privind nevrozele, in general, au fost preluate de teoria criminalului nevrotic2. in plus, tehnica de transfer propusa de Freud in terapeutica analitica a fost preluata de criminologia clinica si utilizata in tratamentul delincventului. Transferul este cel mai important dintre mecanismele generale ale inconstientului. El desemneaza situatia in care obiectul propriu al unei tendinte este substituit de catre un alt obiect, potentialul energetic al elementelor refulate gasind o alta cale de actualizare decat cea obisnuita ei. Concret, transferul priveste atat dorintele, atractiile, cat si aversiunile, respingerile. De aceea, el conditioneaza echilibrul nostru psihic profund. Procesul inconstient de transfer, constata Freud, se poate orienta fie asupra unui obiect sau, fie in legatura cu o tendinta apropiata. Transferul poate explica unele dintre simptomele nevrotice, spre exemplu, zoofobia, fobia de animale, care rezulta dintr-un transfer al fricii fata de un animal de la un cu totul alt obiect. Referiri directe la fenomenul criminal in opera freudiana nu abunda deoarece el nu s-a preocupat in mod nemijlocit de acest subiect. insa referiri de acest gen putem gasi si in lucrarea Totem si tabu, ce apartine din punct de vedere cronologic perioadei medii a creatiei freudiene. Analizand cateva tabuuri, dintre care unele au relevanta criminologica (uciderea), Freud considera ca transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor dorinte refulate si, plecand de la aceasta, ajunge chiar la o interesanta fundamentare a sistemului represiv. Daca unul a reusit sa-si satisfaca o dorinta refulata, este obligatoriu ca toti ceilalti tovarasi de comunitate sa se simta animati de aceeasi tentatie; pentru a o reprima, trebuie sanctionata cutezanta celui vinovat, si adesea se intampla ca actul pedepsirii sa le dea celor care il executa prilejul de a comite, la adapostul expierii, acelasi fapt nelegiuit. Este aici unul dintre principiile fundamentale ale sistemului penal omenesc, care decurge in mod firesc din ipotetica identitate dintre dorintele refulate si cele ale acelora insarcinati sa razbune societatea.1 Dorinta este insa o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea ca actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuala. La aceeasi concluzie ajunsese si un alt cercetator (Frazer), pe care Freud il citeaza, aratand ca opiniile acestuia intra in acord cu propriile lui argumente : Legea nu interzice omului decat ceea ce el ar fi capabil sa faca sub presiunea unora dintre instinctele sale (...). Daca nu ar exista inclinatii rele, nu ar exista crime, iar daca nu ar exista crime, ce nevoie ar fi sa le interzicem?2 O alta categorie de referiri, mai mult sau mai putin directe, la fenomenul criminal, o gasim in studiile publicate de Freud in perioada maturitatii : Dincolo de principiul placerii si Eul si sinele. in aceasta perioada a gandirii freudiene apare o noua teorie a instinctelor. Freud sesizeaza o proprietate generala a instinctelor, si anume : compulsiunea la repetitie. Pe baza acesteia instinctul este definit ca : o tendinta inerenta a organismului viu de a reproduce o stare din trecut la care el a fost obligat sa renunte sub influenta fortelor exterioare perturbatoare, un fel de elasticitate organica(...) expresia inertiei vietii organice.1 in acest context, se constata o opozitie categorica intre instinctele eului care tind catre moarte, pe de o parte, si instinctele sexuale pe de alta parte. Se contureaza astfel un dualism antagonist : Eros Thanatos. Erosul reprezinta categoria instinctelor vietii care tind la complicarea si mentinerea acesteia. in cadrul acestei categorii, instinctele sexuale sunt reprezentative, dar nu singurele. De cealalta parte, Thanatos reprezinta categoria instinctelor mortii avand functia de a readuce organismul la starea anorganica. Sadismul este reprezentantul principal al acestei categorii.2 Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o noua posibilitate in explicarea crimei care, asa cum am vazut anterior, in opinia lui Freud, este de natura instinctuala. Pe langa varianta sexuala apare si varianta morbida, unde responsabilitatea crimei apartine tendintei umane spre agresiune si distructivitate, expresii extravertite ale instinctului mortii. Aceste concluzii sunt desprinse indirect din opera freudiana. in clasificarea pe care o face psihanaliza infractorilor un loc important il ocupa criminalul care a savarsit infractiunea datorita complexului de vinovatie.3 Constatarea ca intensificarea acestui sentiment inconstient de vinovatie poate face dintr-un om un criminal, a constituit o adevarata surpriza. si totusi, faptul este neindoielnic; la multi criminali indeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate., anterior si nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar parea deci ca respectivul traieste posibilitatea legarii acestui sentiment de ceva real si actual ca pe usurare.1 Potrivit conceptiei freudiene, complexul de vinovatie favorizeaza comiterea crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovatie atat de puternic, incat, devenind insuportabil, face ca pedeapsa sa vina ca o eliberare. Aceasta ar explica de ce unii infractori isi semneaza crima pentru a fi cat mai repede descoperiti, de ce marturisesc foarte usor faptele comise sau isi aroga fapte pe care nu le-au comis. Zbuciumul launtric al acestui tip uman, in care crima salasluieste in cele mai profunde ascunzisuri ale fiintei sale, o gasim, de altfel, genial descrisa in romanul Crima si pedeapsa, numeroase pagini din literatura criminologica fiind consacrate examinarii afinitatii dintre Dostoievski si Freud. Aceasta ultima varianta explicativa a crimei a fost reluata mai tarziu de teoria criminalului nevrotic. 4.Teorii psihanalitice post Freudiene Freud nu a fost un criminolog. Preocuparile sale in legatura cu mecanismele psihologice care declanseaza comportamentul infractional au fost mai degraba episodice. in schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influentat in mare masura cercetarile criminologice ulterioare, rezultand un numar important de teorii al caror model etiologic este psihanalitic sau psihologic. August Aichhorn un psiholog orientat psihanalitic, sustine existenta mai multor surse alternative pentru declansarea actului criminal, bazandu-se pe anii de experienta din institutiile pentru delicventi. in urma studiilor intreprinse, a constatat ca multi copii din institutia sa aveau supraeul subdezvoltat, astfel ca, din punctul sau de vedere, criminalitatea si delicventa erau, in principal, expresii ale unui Sine neregulat. Aichhorn a atribuit aceasta faptului ca parintii copiilor respectivi ori lipseau din viata lor, ori nu-i iubeau, astfel ca acestia au esuat in formarea atasamentului intim necesar unei dezvoltari normale a Supraeului. El si-a bazat tehnicile de tratament, pentru acesti copii, pe crearea unui mediu placut si fericit, in asa fel incat sa promoveze tipul de identificare cu adulti pe care copiii esuasera sa le exprime mai devreme. Aichhorn a utilizat notiuni referitoare la nevroze si psihoze pentru a explica anumite componente antisociale. Acesta considera ca, desi mediul social il influenteaza pe individ, acesta nu trece la savarsirea faptei penale decat daca este predispus in aceasta directie. Aceasta predispozitie a numit-o delicventa latenta. Fr. Alexander si H. Staub au elaborat cea mai cunoscuta varianta a teoriei criminalului nevrotic, teorie expusa in lucrarea acestora Criminalul si judecatorii sai publicata in anul 1929 la Viena. in viziunea celor doi cercetatori, criminalitatea poate fi clasificata in urmatoarele trei categorii : 1)Criminalitatea imaginara, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate; 2)Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si situatiilor in care Supraeul suspenda instanta sa morala, in urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru eu (cazurile in care conduita criminala este consecutiva unui santaj, unei amenintari, ori unei stari apropiate de legitima aparare) 3)Criminalitatea obisnuita aceasta categorie cuprinde la randul ei trei tipuri de criminali : a)criminali organici, a caror personalitate tine de psihiatria clasica (bolnavi mintal care prezinta alterari ale capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia) b)criminali normali, caracterizati prin aceea ca sunt sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate criminala si se comporta conform moralei acesteia; nu reprezinta conflict intre Eu si Supraeu c)criminali nevrotici, respectiv cei care actioneaza in functie de mobiluri inconstiente; Eul este invins de Sine care scapa determinarii Supraeului; in aceste cazuri, se constata existenta unui sentiment de vinovatie, insotit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morala, ca o autorizare a recidivei; doar gandul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate si nevoia de pedeapsa. Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologica a comportamentului infractional apartine lui Alfred Alder(1870-1937), care a devenit cunoscut in urma inventarii conceptului de complex de inferioritate. Teoria lui Alder pleaca de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanseaza dorinta acestuia de a-si depasi conditia proprie, in contextul unor relatii de compensare sau supracompensare. Din acest motiv, teoria sa a fost comparata cu filozofia puterii a lui Friedrich Nietzsche, cu care, insa nu are prea multe elemente comune. in timp ce Nietzsche este atras in principal de puternicul superman, Alder acorda mai mare importanta slabiciunii umane. Cand individul devine constient de carentele sale, incearca sa le compenseze ajungand uneori la supracompensare. in acest fel, balbaitul Demostene orientandu-si toata energia in lupta impotriva acestui handicap, a devenit un mare orator, iar Beethoven, depasindu-si surzenia accentuata de care suferea, a creat opere nemuritoare. Legea compensatiei in natura este recunoscuta de multa vreme si pusa in legatura cu conceptul de sublimare a lui Freud. in cazul in care diferenta nu este depasita, sentimentul de inferioritate poate degenera in complex de inferioritate. Acest concept a devenit unul din cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales ca acest complex poate fi atribuit oricarei persoane. Inferioritatea este un concept relativ si de aceea totdeauna va exista un domeniu in care un om se va simti inferior altuia, fie ca e vorba de varsta, sex, fizic, inteligenta, rasa, clasa sociala sau nivel de pregatire. Complexul de inferioritate poate conduce la savarsirea de infractiuni, deoarece aceasta este o cale extrem de facila ca individul sa atraga asupra sa atentia opiniei publice, in acest fel compensandu-si psihologic propria inferioritate. in contrast cu psihanaliza lui Freud, care apare ca fiind sofisticata, Alder are tendinta sa renunte prea usor la bogatia complexitatii vietii psihologice pe care psihanaliza tocmai o castigase. Se releva faptul ca Alder ia in considerare doar partea rationala a fenomenelor pe care le descrie si nu poate vedea dincolo de determinismele rationale ale comportamentului uman. O anumita influenta asupra criminologiei au avut si tipologiile constituite pe baze psihanalitice. Carl Gustav Jung (1875-1960) joaca un rol important in acest domeniu, in principal datorita introducerii tipului psihologic si conceptelor sale de introvertit si extrovertit. C. G. Jung a fost unul dintre primii discipoli ai lui Freud. La putin timp dupa ce cade sub influenta psihologiei alderiene, Jung se separa insa de Freud si initiaza cercetari autonome prin care incearca sa dezvolte unele aspecte ale teoriei si practicii psihanalitice. Aportul lui la psihanaliza, dupa cum am subliniat si anterior, consta in introducerea notiunilor de introversiune si extraversiune, care caracterizeaza doua tipuri de baza ale psihologiei umane, si in aprofundarea notiunii de inconstient colectiv prezenta in nucleu la Freud insusi. in ceea ce priveste tipologia intro extraversiune, Jung pleaca de la consideratia ca Freud a limitat etiologia nevrozelor la tulburari de ordin sexual, restrangand inconstientul la un continut refulat care priveste sexualitatea. Jung recunoaste valabilitatea teoriei sexualitatii, dar o considera ca exprimand un singur punct de vedere, printre altele posibile. intr-adevar, arata C. G. Jung, A. Alder a demonstrat ca in ceea ce priveste dinamica persoanei si inconstientul, realitatea si explicatia acestora pot fi intemeiate si din punctul de vedere al trebuintei de dominare. De asemenea, Jung arata ca in ceea ce priveste notiunea de libido, ea trebuie largita de la intelesul de energie sexuala in facultatea sa de transformare si evolutie, pe care i l-a dat Freud, la intelesul de ansamblu al instinctelor dominate, printre care si instinctul de putere. Considerand, asadar, libido-ul ca o energie instinctuala, generala, Jung ajunge totodata sa sustina teza potrivit careia acesta, libido-ul se manifesta diferit la diversi indivizi, dupa cum predomina un aspect sau altul al sau. in acest sens, inconstientul capata un continut variabil, in functie de care se poate vorbi de tipuri diferite de nevroza, iar in psihologia normala, de temperamente diferite. Alder, spre exemplu, arata Jung, descrie o serie de nevroze in care indivizii sunt preocupati sa-si asigure o suprematie iluzorie a persoanei lor in baza exacerbarii sentimentului de sine. Freud, pe de alta parte, considera ca nevroticii sunt intr-o stare de dependenta nu fata de ei insisi, ci fata de obiectele importante care sunt mama, tatal etc.; in acest caz, forta determinanta a dinamicii persoanei este considerata a fi data de catre obiect, iar nu de catre subiect. Jung, bazat pe aceste observatii, incearca sa cuprinda ambele atitudini explicative pentru a stabili o tipologie psihologica : el numeste tip introvertit, tipul psihologic la care domina tendintele eului si tip extravertit, tipul la care domina tendintele obiective(obiectuale). Tipul introvertit se defineste ca un caracter meditativ , rezervat, care nu abandoneaza usor valorile intelectuale, morale etc.; dimpotriva le apara; tipul extravertit este tipul omului deschis, adaptabil la cele mai diverse situatii, impetuos etc. O alta interpretare, influentata de tipologia lui Jung apartine lui H. Eysenck. incercand sa demonstreze existenta unei personalitati specifice infractorului, Eysenck considera ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta in esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral si social. Eysenck ajunge la concluzia ca tipul extravertit manifesta o mai redusa conditionare si apare mai frecvent printre infractori. 5.Importanta si limitele teoriei Dupa analiza principalelor aspecte ale psihanalizei freudiene, se impune o scurta apreciere asupra valorii ei teoretice si aplicative, pentru a-i putea intelege mai bine locul ce-i revine in cadrul orientarilor din psihologia contemporana. Realmente, psihanaliza a fost si continua sa ramana si astazi una dintre teoriile cele mai controversate, in jurul careia avem de a face cu atitudini si puncte de vedere din cele mai diverse, unele fiind chiar diametral opuse. Ea se bucura de o arie larga de raspandire si exercita o puternica influenta nu numai in domeniul psihologiei, ci si in domeniile cvasitotalitatii stiintelor umaniste. in acelasi timp, aceasta nu este o conceptie careia sa i se poata intoarce pur si simplu spatele, ignorand-o sau aruncand-o peste bord, dupa cum nici nu poate fi imbratisata si asimilata integral si necritic in corpul conceptiei materialist dialectice despre lume si viata. in emiterea judecatilor de valoare asupra psihanalizei, se cuvine sa avem in vedere urmatoarele doua consideratii de principiu : a)acesta este un produs al ideologiei burgheze aflate in etapa sa de criza, determinata de criza interna a sistemului capitalist (Freud insusi marturiseste ca asupra modului de intelegere de catre el a naturii umane a avut o influenta deosebita criza morala, a sperantelor si idealurilor, careia ii cazuse victima societatea in care traia el.; b)psihanaliza este, in esenta ei, una din variantele psihologiei occidentale, care fondata de pe pozitii absolutizante, metafizice, nu poate fi capabila sa dea o rezolvare obiectiv stiintifica tuturor problemelor care privesc organizarea psihocomportamentala a omului. Avand foarte clare in minte aceste considerente de principiu, ne putem apropia de corpul faptic si de edificiul teoretic al psihanalizei, fara teama de a ne lasa prinsi, in mod pasiv si necritic, in mrejele ei, desprinzand si retinand, totodata, ceea ce este peren si valoros. Care sunt aspectele pozitive care merita a fi retinute si valorificate? in primul rand, trebuie retinute aspectele de ordin aplicativ, atat terapeutic, cat si profilactic. Initial, psihanaliza se constituie ca o metoda si ca o practica psihoterapeutica, ce parea a oferi mari sperante in vindecarea deliberata si dirijata a principiului catarsis-ului (al usurarii si reducerii tensiunii interne prin consonarea cu evenimentele unei actiuni de exemplu piese de teatru derulate in fata subiectului). Metoda pe care o concepe Freud, desi foarte anevoioasa cerand o pricepere deosebita din partea analistului, timp indelungat de aplicare, repetarea sedintelor de un numar infinit de ori are la baza un sambure rational si, deci, poate fi retinuta in ansamblul procedeelor psihoterapeutice. si, in clinica, o metoda chiar daca are, statistic vorbind, o eficienta terapeutica mai redusa, ea nu trebuie eliminata. Evidentiind sursele posibile ale unei nevroze si unul din mecanismele posibile de producere a ei, psihanaliza dezvolta o serie de indicatii si sfaturi cu valoare profilactica foarte importanta. Cea mai plauzibila dintre toate este recomandarea de a se evita acumularea unor tensiuni emotionale, a unor efecte de frustrare si refulare dincolo de anumite limite de intensitate, pentru a putea fi prevenita explozia nevrotica. Aceasta recomandare, bine inteleasa si aplicata, nu poate duce decat la obtinerea unor rezultate pozitive, atat in procesul educativ, cat si in raporturile interpersonale in cadrul colectivitatilor. in al doilea rand psihanaliza are o serie de aspecte pozitive si in plan teoretic. Are meritul de a fi una dintre cele mai mari teorii psihologice, impunandu-se ca un cadru de referinta in istoria psihologiei. Nici o abordare a naturii si organizarii psihocomportamentale a omului nu poate fi desfasurata fara o raportare la psihanaliza. Meritul teoretic cel mai important al cestei orientari rezida in urmatoarele patru puncte principale : a)demonstrarea sistematica si argumentata a caracterului real al componentei inconstiente a psihicului si impunerea acestei componente ca obiect permanent al cercetarii stiintifice. Astazi este unanim acceptata ideea ca o teorie psihologica exhaustiva nu poate fi elaborata fara includerea laturii inconstiente si fara admiterea rolului activ si important al acestei laturi in conditionarea comportamentului; b)relevarea caracterului dinamic si contradictoriu al vietii psihice; de aici decurge si caracterul activ si mediat psihic al comportamentului extern; c)relevarea caracterului sistemic si ierarhizat al vietii psihice, opunandu-se imaginii simpliste, plate pe care o crease psihologia introspectionista de factura asociationista; d)demonstrarea rolului esential al componentei efectiv motivationale in reglarea comportamentului si in realizarea unei adaptari optime a individului la solicitarile mediului ambiant. Psihanaliza a aratat pentru prima data, in mod concret, ca influentele externe nu se infaptuiesc pasiv in structura interna a individului si nu determina automat reactiile lui de raspuns, ci ele se ciocnesc si se refracta prin starile proprii de necesitate, fiind invaluite de trairi emotionale pozitive sau negative. Astfel, adaptarea devine un proces complex, multifazic, care implica rezolvarea unor situatii problematice, a unor stari conflictuale, surmontarea unor obstacole etc. in jurul acestui proces au fost puse in evidenta o serie de fenomene si mecanisme psihologice, care au permis adancirea intelegerii modului de organizare si desfasurare a comportamentului. Asa sunt, de pilda, fenomenele de asimilare acomodare, de cenzura si filtrare, de obisnuire si echilibrare, precum si ansamblul mecanismelor zise de aparare a Eului, care astazi sunt foarte bine subsumabile clasei mecanismelor de autoreglare. Din intregul teoriei psihanalitice se degaja ideea justa sub raport metodologic si fertila sub raport practic (educational si medical), ca omul este o realitate concreta, cu stari de motivatie proprii care-si pun amprenta din interior asupra liniei sale de conduita. Nesatisfacerea acestor stari de motivatie introduce, inevitabil, in sfera afectiva o doza mai mare sau mai mica de tensiune. Cunoasterea acestei incarcaturi tensionate devine esentiala pentru organizarea influentelor educationale, modelatoare asupra individului. Dincolo de aceste laturi pozitive si valoroase, psihanaliza este grevata de serioase limite, care ne determina s-o privim critic, cu circumspectie. Limita cea mai importanta este de ordin metodologic. Prin aceasta intelegem faptul ca la baza psihanalizei sta o conceptie filozofica de factura metafizica , unilateral absolutizata. Asa cum am vazut, ea a aparut ca o reactie la psihologia introspectionista care nega existenta oricaror procese psihice neconstiente, absolutizand constiinta. Dar, la randul sau, psihanaliza se dezvolta in directia absolutizarii inconstientului, a rolului sau determinant in dinamica intregii vieti psihice. Din nou, ca si in cadrul celorlalte curente psihologice mecaniciste sau idealiste, un element al sistemului este izolat din contextul sau firesc de integrare, transformat in absolut si considerat alfa si omega ansamblului vietii psihice. Cum prin natura continutului sau, inconstientul este alcatuit in cea mai mare parte din tendinte, pulsiuni, trebuinte si instincte primare, innascute, prin absolutizarea rolului lui, psihanaliza comite o a doua eroare fundamentala in interpretarea psihicului uman, si anume reductionismul biologic. Psihanaliza ne apare ca o grosolana biologizare a psihicului uman. Tot ca o consecinta logica a caracterului mecanicist metafizic al platformei metodologice pe care se situeaza, decurge si o a treia limita, considerata foarte serioasa chiar de catre discipolii lui Freud, anume absolutizarea rolului instinctului erotico sexual, al libido-ului. Freudismul este o conceptie pansexualista, care incearca sa explice si sa deduca nu numai componentele individuale simple, cotidiene, ci si formele superioare ale activitatii sociale din dinamica libido-ului. Evident o asemenea pretentie este absurda, lipsita de orice temei atat logic cat si experimental. O a patra limita esentiala, si tot de ordin metodologic, consta in pretentia pe care o revendica psihanaliza de a fi nu numai o teorie psihologica particulara ci si o doctrina generala despre om si societate, in diversitatea laturilor si formelor lor de manifestare. Aici eroarea se dubleaza. in primul rand, avem o eroare de psihologizare a realitatii sociale; in al doilea rand, avem o eroare de psihologizare reductionista toate aspectele vietii sociale fiind reduse la dinamica unui singur segment al vietii psihice segmentul inconstientului. La aceste limite mari, de principiu, se adauga altele mai de detaliu, care incarca si mai mult dosarul psihanalizei. I se reproseaza astfel mare discrepanta care exista intre edificiul teoretic extrem de amplu si impunator si baza experimentala, faptica. Doar foarte putine din ideile si tezele sale sunt intemeiate pe date experimentale riguroase. in ansamblu, sistemul teoretic ramane abstract, arbitrar speculativ. Lucrarile de psihanaliza impresioneaza pe cititor mai mult prin ineditul terminologiei si prin deschiderea pe care, chipurile, o creeaza catre aspectele ascunse, enigmatice ale vietii lui interioare, decat prin argumentarea si forta faptelor. De asemenea, este inacceptabila pretentia psihanalizei ca psihicul are un determinism intern propriu, ireductibil la determinismul exterior : un fapt psihic este determinat tot de un fapt psihic, si deci el trebuie explicat numai prin raportare la fapte si mecanisme psihice. (Determinismul intrapsihic este o teza, in esenta, idealista) in sfarsit, o alta limita a psihanalizei o constituie admiterea, in sfera psihica, a unui determinism de tip rigid, liniar : cauza efect, potrivit caruia toate manifestarile comportamentale, oricat ar parea de banale sunt absolut necesare, riguros determinate. Nimic nu se produce in plan comportamental si fara sa aiba vreo semnificatie. Absolutizarea acestui gen de determinism a dus uneori la bagatelizarea a insesi producerii psihanalitice. in ciuda scrupulozitatii si perseverentei aplicarii ei, cautarile acestor cauze ascunse raman de foarte multe ori fara rezultat. Capitolul IV TEORIA PERSONALITatII CRIMINALE 1.Conceptul de personalitate criminala Criminologia spre deosebire de alte discipline umaniste abordeaza personalitatea umana din perspectiva implicarii acesteia in problematica etiologiei si profilaxiei manifestarilor infractionale, cautand sa dea raspuns la intrebari atat de dificile ca : cine e infractorul? cum apare si spre deosebire de altii adopta modelul comportamentului criminal? Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, in evolutia criminologiei, interpretari diferite, aproape fiecare autor avand propria sa definitie, propriul lui punct de vedere asupra personalitatii.1 Din multiplele cercetari asupra criminalului, atat cele de criminologie generala, cat si cele de criminologie speciala (psihologie criminala) ori, mai ales, cele de criminologie clinica2 rezulta ca intre criminal si noncriminal nu sunt deosebiri de natura, ci de grad. Potrivit acesteia, si unul si altul sunt impinsi la actiuni si activitati de anumite nevoi, mobilul, si unul si altul sunt ajutati sau neajutati de anumite capacitati, de anumite acte de vointa, etc. Aceste elemente psihice, fizice si altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile agresivitatea, sexualitate si altele mai slabe de exemplu vointa, stapanirea de sine si altele. Pe aceasta linie de gandire s-a observat ca nu toate aceste elemente psihice stau toate pe acelasi plan si nu trebuie observate in mod izolat, ci pe ansamblu si, indeosebi, in felul cum se grupeaza, ca mai importanta este constelatia lor, spre exemplu impulsuri puternice si vointa slaba ; asemenea constelatii si structurari au un anumit accent de durata si stabilitate, de exemplu, la recidivisti aceste elemente sunt mai vadite.1 Se mai constata ca unii recidivisti comit uneori aceleasi crime si ca dovedesc precocitate in manifestarile criminale; ei manifesta un fel de inclinatie spre crima si, mai ales, spre anumite crime; totodata, acestia arata persistenta pe calea criminalitatii si ocolirea muncii, neincadrare in randul oamenilor cinstiti, dovedesc periculozitate sociala, fiindca au o inclinatie si pornire spre crima. Astfel de trasaturi si manifestari caracterizeaza pe criminali si ii deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea, nu este dupa cum am mai spus, de natura, criminalii nu sunt o alta speta de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizeaza pe criminali. Crima spune Pinatel este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca si noncriminalii, dar ei se disting de altii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferente de grad, deci cantitativa si nu calitativa; exista o diferenta de grad intre psihismul criminalilor si acela al noncriminalilor.2 Cercetarea criminologica trebuie sa scoata in evidenta tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizeaza pe criminali. in felul acesta, criminalul este o persoana care se deosebeste totusi de noncriminal, este o personalitate inclinata spre crima, adica o personalitate criminala. Aceasta problema a trasaturilor de baza si specifice criminalilor a fost sesizata de mult in criminologie, indeosebi de criminologia clinica si in special in problema etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, Di Tulio, Kinberg, De Greeff si altii au cercetat si au formulat, pe baza acestor trasaturi, teoria personalitatii criminale. S-au mentionat trasaturi psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenta afectiva, lipsa de inhibitie si altele.3 La problema trasaturilor personalitatii criminale s-a ajuns in criminologie dupa ce s-a parcurs un drum lung si ocolit. in stiinta criminologiei s-a pus mereu intrebarea de ce infractorul nu se opreste de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care inconjoara pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmeaza dupa comiterea faptei. S-a raspuns, criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stapanire de sine, nu are putere de inhibitie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit ca aceste trasaturi sau capacitati psihice nu sunt suficiente ca sa opreasca pornirea criminala. Criminologia moderna, indeosebi criminologia clinica, au scos in evidenta trasaturi ale criminalului care sunt mai puternice decat lipsa de prevedere, inhibitia etc. si datorita carora criminalul nu se opreste de la comiterea faptei criminale, trasaturi cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urma, care impreuna fac ca un criminal sa prezinte o stare de pericol social in sensul ca acesta este inclinat sa comita crime. 2.Continutul teoriei personalitatii criminale a lui J. Pinatel Cea mai ambitioasa dintre ipotezele avansate in cadrul orientarii psihologice apartine criminologului francez Jean Pinatel. Preluand ceea ce, in opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamica asupra instantelor personalitatii de la psihanaliza si abordarea diferentiala a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorala. J. Pinatel construieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptului de personalitate criminala.1 J. Pinatel respinge insa teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor. Dupa cum am aratat in sectiunea anterioara J. Pinatel sustine existenta unei diferente de grad intre personalitatea infractorului si personalitatea noninfractorului ca si, intre diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul inrait. Sub acest aspect teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderata decat a predecesorilor sai. Pentru a se pune in lumina aceasta diferenta de grad este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care determina transformarea asentimentului temperat in asentiment tolerat si mai apoi trecerea la act. Sintetizand ceea ce cercetarile criminologice relevasera pana atunci, J. Pinatel considera ca nici una din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta prin ea insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii. Numai o reuniune a unor astfel de trasaturi intr-o constelatie confera personalitatii un caracter specific si ii imprima o anumita orientare. Aceasta constelatie de trasaturi ar reprezenta nucleul central al personalitatii criminale, care apare ca o rezultanta si nu ca un destin. Autorul considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihica, agresivitatea, indiferenta afectiva. in cele din urmeaza, vom analiza, in lumina conceptiei lui Pinatel, aceste trasaturi care stau la baza personalitatii criminale. A.Egocentrismul. Egocentrismul, ca trasatura a persoanei, se caracterizeaza prin tendinta de a raporta totul la propria persoana, atat din punct de vedere afectiv, cat si cognitiv. in anumite limite, egocentrismul priveste conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana isi face o imagine pozitiva despre sine, ea considerand ca propria persoana este punctul de reper pentru toate sentimentele, emotiile, toate raportandu-se la sine si pentru sine. Dar, procedand astfel, omul se rupe de realitatea imediata si cade in subiectivism, nerecunoscand importanta lumii inconjuratoare, indeosebi lumea sociala, ceilalti oameni. Ecogentricul isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si insuccesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta. Sub raport afectiv, se dezvolta exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar cand acesta nu reuseste, se dezvolta invidia si mania pentru ceilalti oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stari afective, care imping pe om la izolare sau conflict cu oamenii.1 Aceste stari pot evolua intr-o directie psihotica, spre manie, paranoia etc. De multe ori egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care inseamna punerea intereselor proprii mai presus de interesele altora, ale celorlalti oameni, ale societatii. Egoismul inseamna lipsa sentimentului de simpatie si generozitate fata de alti oameni. Egocentricul, marcat si de egoism, ajunge usor la conflict cu ceilalti membri ai societatii si la comiterea de infractiuni, fie infractiuni contra persoanei amenintare, vatamari corporale ai moralei, fie infractiuni contra avutului inselaciuni, falsuri etc. Egocentricul, bazat pe tendinta de afirmare de sine si a intereselor proprii, se poate asocia si cu diferite trasaturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de inavutire etc., iar tendintele spre comitere de infractiuni devin tot mai puternice, indeosebi infractiunile contra persoanei. Chiar si la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali recidivisti etc., egocentrismul joaca un rol stimulator si declansator de infractiuni. in ceea ce priveste rolul egocentrismului (si egoismului) in stimularea, declansarea si trecerea la comiterea crimei, este evident ca tendinta egocentrista (si egoista) este mai puternica si invinge orice tendinta de opunere la crima, orice tendinta de retinere de teama oprobriului social sau de teama amenintarii cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsa este mai mica in comparatie cu orgoliul, vanitatea, tendinta de dominare, intoleranta ori aroganta, alimentate de egocentrismul criminalului. B.Labilitatea. Trecerea la comiterea unei crime este favorizata si stimulata de o alta trasatura de baza a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trasaturi provine de la cuvantul latin labilis, care inseamna ceva ce se tine intr-un fir de par, a fi gata sa cada, a se rupe, a aluneca.1 Este vorba de o structura psihica si morala, care este opusa structurii solide, structurii stabile. Structura labila este o structura slaba, schimbatoare, , cu vointa slaba, cu putere de stapanire slaba si nestatornica. O asemenea structura poate sa cuprinda mai multe planuri, cum ar fi: a) afectivitatea, supusa unor fluctuatii; b) prevederea redusa si nesigura; c) initiativa, insotita de renuntare; d) puterea de vointa sovaitoare si schimbatoare; e) influentabilitate si sugestibilitate pronuntate; f) luarea de hotarari pripite si apoi parasite; g) relatii de prietenie cu alti oameni, trecatoare si schimbatoare; h) labilul este ca un lichid fara forma care ia forma vasului in care se toarna.1 Labilitatea este influentata si de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburari psihice deosebite, labilitatea se manifesta in anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburari emotionale si la care nici nivelul de inteligenta nu este ridicat, labilitatea este mai slaba si trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. Ea este pronuntata si la tipul de criminal impulsiv; de asemenea se constata si o lipsa de control al starilor emotionale. in cazurile de stari psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este slaba, iar trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. C. Agresivitatea. in procesul de trecere la comiterea unei infractiuni (crime) trasatura agresivitatii infractorului joaca un rol important. De regula, cele mai multe infractiuni constau intr-o fapta pozitiva se face ceva , intr-o actiune comisiva (se loveste, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotararii, inlaturarea temerii de oprobriul opiniei publice si al pedepsei prevazute de lege), agresivitatea intervine in etapa a treia, etapa ultima, adica la trecerea la savarsirea concreta a faptei (cand se loveste, se sustrage un bun etc.) Atare actiuni presupun forta si acte de agresiune. Agresivitatea este o forma de manifestare a unei tendinte, a unui instinct existent in lumea animala si cea umana, anume tendinta sau instinctul de combatere (combativ), care consta in acte de inlaturare a unor obstacole ce intervin in momentele de impiedicare a animalului sau omului de a-si consuma hrana, apa etc., pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, aparare de un pericol etc.). in atare situatii agresivitatea este utila in limite necesare. in cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseste in limite depasite si in scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestandu-se printr-un comportament violent si distructiv. Agresivitatea este, dupa teoria criminologica, de mai multe feluri: autoagresivitate ce consta in indreptarea caracterului agresiv spre propria persoana exprimandu-se prin automutilari, tendinte de sinucidere, agresivitate fiziologica (adica forta fizica, forta fiziologica a omului), care este influentata de emotii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc), agresivitatea patologica, in cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, betie, in cazul unor maladii mintale). Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta; este intalnita cu precadere in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant. Agresivitatea se dezvolta in cazul impiedicarii satisfacerii unor trebuinte, dorinte (cand nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinta). O asemenea obstructionare provoaca emotii vii, tulburare, manie, si prin aceasta, agresivitatea creste. Nu sunt lipsite de importanta cazurile de frustrari, de lipsire violenta de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburari morale mai intense. Agresivitatea, ca structura psiho-fizica, devine un motiv si o mijlocire de comitere de infractiuni. in criminologie s-au studiat si mecanismele fiziologice si emotionale ale agresivitatii, constatandu-se cai de intensificare si agravare a faptei ce se comite prin ajutorul agresivitatii, incat, uneori, ea devine greu de stapanit. Astfel, s-a aratat ca in caz de manie se ridica presiunea arteriala, se produce accelerarea pulsului, accelerarea respiratiei etc. D. Indiferenta afectiva. Indiferenta afectiva este o stare fizico-psihica ce devine o trasatura caracteristica a unor criminali, stare care favorizeaza trecerea la savarsirea unei crime. Ea consta in absenta unor emotii si sentimente de omenie ce privesc relatiile dintre oameni. Este vorba de emotii si sentimente de simpatie, prietenie intre oameni, datorita carora oamenii nu-si fac rau unul altuia sau unii altora. Acestea creeaza o sensibilitate a omului fata de semenul sau, emotii si sentimente de participare la bucuria si durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morala, adica o sensibilitate la ceea ce este bine ai rau pentru altul. Aceste stari afective sunt mijloace de solidaritate primara intre oameni si mijloace de netrecere la savarsirea de infractiuni. Criminologia moderna, mai ales criminologia clinica, prin J. Pinatel, au dezvaluit ca o trasatura importanta a criminalului este lipsa acestor stari afective, este asa-numita indiferenta afectiva, inclusiv indiferenta morala a criminalului, trasaturi care genereaza sau favorizeaza savarsirea de infractiuni. Adica in cazul in care infractorul a invins oprobriul public fata de comiterea unei infractiuni, daca a invins teama de pedeapsa ce il ameninta, el ar putea sa se retina de la comitere, datorita sentimentului de mila fata de victima, datorita rezistentei sale afective (durerea, suferinta victimei). Dar in cazul criminalului stapanit de indiferenta afectiva, stapanit de lipsa de mila, el nu mai intalneste nici o piedica emotiv-morala si trecerea la savarsirea infractiunii. Indiferenta afectiva releva ideea ca infractorul este lipsit de inhibitia necesara pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibitie pe care o aduce suferinta altuia. Cercetarile psihiatrice au aratat ca la tipurile de criminali perversi exista o rautate, o inafectivitate. Originile indiferentei afective pot fi un deficit bio-constitutional mostenit. Perversiunea criminalului izvoraste din placerea morbida ce i-o provoaca suferinta altuia. Dar aceste origini pot fi si de ordin educativ si de mediul social. in familiile in care parintii au atitudini si comportari dure, cu acte de violenta frecvente, copiii seamana cu parintii. De Greef a cercetat cazuri patologice, unde fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul isi impune un proces de inhibitie afectiva, un proces care inabusa manifestarea emotiilor si sentimentelor de simpatie si mila pentru altii, ca apoi sa poata savarsi fapta mai usor. Este un proces de stingere a emotiilor si sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de salbaticire afectiva.1 Referindu-se la rolul fiecaruia dintre cele patru componente ale nucleului personalitatii, Pinatel le atribuie urmatoarea distributie: agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind o componenta activa, celelalte trei egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva au rol de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicarea subiectilor de a lua corect in considerare aprecierea sociala ori sentimentul de compasiune si simpatie pentru altul. Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale libera de manifestare a agresivitatii. Pe buna dreptate Pinatel observa ca, in general, exista tendinta de a se atribui totul agresivitatii, trecandu-se in umbra rolul negativ toate celelalte componente ale personalitatii, desi, in realitate, comportamentul delincvential devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistentei franelor care in mod obisnuit inhiba la indivizi normali starea de agresivitate. El mai observa, de asemeni, in mod intemeiat ca fiecare din cele patru componente negative ale personalitatii se pot infatisa cu grade de intensitate diferite: in hiper, mezo sau hipo fara a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fara a interesa sectorul psihiatric. Pinatel sustine ca existenta personalitatii criminale este supusa unor doua conditii: o prima conditie, care deja am sesizat-o, intrunirea tuturor trasaturilor de mai sus, (egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenta afectiva) si o a doua conditie, persoana respectiva sa prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasa. Autorul mentioneaza ca in 15% pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala; din aceasta categorie se recruteaza cei mai multi infractori recidivisti sau ocazionali. Starea de pericol, dupa cum sustine Pinatel, este o stare de temibilita, de amenintare, stare care inspira teama pentru alte persoane si pentru ordinea publica, anume pericolul de a comite crime. Temibilitatea este o stare de perversitate constanta si activa a delincventului, o stare de amenintare cu o crima, pe care o poate provoca acesta; in alti termeni, starea de pericol provine din existenta unei capacitati criminale, adica o capacitate de a comite crime1. Conceptul de stare de pericol are doua laturi, dupa cum accentueaza Pinatel, una, gradul de periculozitate, de capacitate criminala, capacitatea de a comite crime si, alta, incapacitatea de a se adapta social, de a pune frane pornirilor sale criminale si, in functie de acestea, necesitatea de a aplica o masura (represiva, preventiva, educativa etc.). Cu alte cuvinte, criminalul are capacitate de a comite crime, dar nu are capacitatea de a se integra social si de a avea o conduita buna; de exemplu, el este un vagabond, un recidivist si nu munceste regulat. De aici, sarcina criminologiei clinice de a determina, mai intai, un diagnostic asupra starii de pericol sau asupra capacitatii criminale a perversitatii sale si, in al doilea rand, de a determina prognosticul criminalului, comportarea lui in viitor si a capacitatii de adaptare sociala, de indreptare, prescriindu-se mijloacele de tratament, conforme datelor asupra capacitatii criminale. Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate avea forma cronica sau permanenta si forma iminenta. Forma cronica exprima o stare psihologica si morala cu caracter antisocial de durata sio stabila, ca un fel de stare civila. Ea poate fi de o intensitate mai mare, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi orientata intr-o singura directie, cazul cand se comit infractiuni de aceeasi natura (omor omor). Forma iminenta a starii de pericol, a capacitatii criminale exista in etapa in care se pregateste comiterea crimei, cand aceasta comitere este gata sa se produca, similara cu o stare de febra.1 Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate fi mare, iar sub aspectul adaptarii sociale a delincventului aceasta poate sa fie mica. Cele doua laturi ale starii de pericol nu se dezvolta paralel. De aici grija unui diagnostic exact, conform cu realitatea si grija unui pronostic, de asemenea exact, conform cu realitatea starii criminalului. Studiile realizate de Pinatel au reliefat si alte aspecte psihologice ale criminalului care vin sa intregeasca conceptul de personalitate criminala. in primul rand sunt evocate trasaturile emotiv-active cum sunt trebuintele si tendintele, care sunt elemente dinamice, elemente determinante la actiuni si activitati; aici trebuie mentionate diferite mobiluri si motive psihice. in aceasta privinta se afirma cu putere ca atat criminalii, cat si noncriminalii sunt impinsi la fapte de trebuinte si tendinte (foame, afirmare de sine, combativitate, teama, manie, sentimente, pasiuni etc.). Dar, ceea ce caracterizeaza pe criminal este ca la acesta, aceste trasaturi sunt excesive, nestapanite, datorita carora criminalul nu se poate stapani. Mai este si vointa slaba, lipsa de putere de inhibitie. in plus, criminalii sunt caracterizati si prin trasaturi de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc., tot atatia factori subiectivi care conduc la crima. Tot aici amintim trasaturile psihopatice si neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decat la noncriminali. O trasatura de baza, caracteristica criminaluli, este si nivelul scazut de inteligenta. in cercetarile asupra criminalului se subliniaza in mod constant nivelul mintal redus. Dupa felul crimelor, se constata: cei ce comit furturi, 34% sunt debili si 26% sunt inapoiati mintal, ca cei ce comit omoruri 47% sunt debili mintali si 26% sunt marginiti, ca cei ce comit violuri 50% sunt debili mintali si 50% sunt inapoiati mintal. Aspectul psihologic al criminalului, sustine J. Pinatel, trebuie completat si cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunostinte, nivelul de instructie al criminalului este, in general, scazut. Acest lucru se exprima in numarul mare de analfabeti in randurile criminalilor, numarul mare de absolventi de numai 1-3 clase scolare elementare, in numarul mare de delincventi care au intrerupt sau abandonat scoala. De aici unele consecinte negative privind nivelul scazut de cunostinte referitoare la normele de conduita sociala, nivelul scazut de pregatire profesionala si altele. S-au abordat si alte aspecte privind viata psihica a crminalului. Pinatel mentioneaza unele forme de evolutie psihica si sociala, in sensul ca persoana umana parcurge, in dezvoltarea si maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii criminali se observa o stare de imaturitate sociala, ce se manifesta prin: neantelegerea si necunoasterea raspunderii sale fata de alti oameni, prin neluarea in seama a intereselor altora, refuzul admiterii ca dorintele lor au unele limite, anume dorintele, interesele altor persoane; hotul, agresivul, violatorul nu inteleg, nu admit ca si victima are anumite drepturi. Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice comune la infractori, si anume: nesuportarea vreunei constrangeri si ordini in viata lor, control de sine slab, impulsuri puternice si nestapanite, egoism, absenta oricarei bunavointe pentru alti oameni, nerecunoasterea crimei comise. La acestea se mai adauga instabilitatea afectiva si saracia intelectuala. Criminalii, dupa comiterea faptei criminale, sunt urmariti si cercetati penal, sunt trasi la raspundere penala. Tragerea la raspundere presupune, mai intai, responsabilitate, anume capacitatea mintala de a-si da seama de fapta facuta, apoi culpabilitate, adica intelegerea ca-i vinovat, apoi imputabilitate, adica intelegerea ca atribuirea faptei criminale i se face lui fiindca el a savarsit-o, ca fapta savarsita i se imputa, se pune pe seama celui care a comis-o, ca acesta trebuie sa raspunda penal, adica trebuie sa suporte pedeapsa ce i se aplica si sa o execute.1 Or, criminalii, ca trasaturi specifice, nu vad si nu inteleg aceste procese si stari psihice, cum le inteleg oamenii necriminali, organele de urmarire penala si judecatoresti. Criminalii le inteleg asa cum le-au trait ei, adica subiectiv, nu obiectiv, asa cum s-au desfasurat si petrecut. Criminalii, in general, au responsabilitatea, au capacitatea mintala, dar mai socotesc ca fapta savarsita de ei este o fapta de facere de dreptate, cu de la sine putere, ca ei au suferit frustrari, de aceea au comis crima, ca nu sunt vinovati, ca nu se poate si ca nu-i drept sa li se impute fapta si sa raspunda penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reprosul, imputabilitatea, vinovatia si raspunderea penala. Cum spune Pinatel, viata interioara a criminalului, asa cum este traita de acesta, nu coincide cu viata acestuia vazut de altii autoritati sau societate. Din pacate, in anumite cazuri dramatice, de exemplu, in caz de condamnare pe nedrept, acestia, uneori, au dreptate. Teoria, expusa pe larg de Jean Pinatel, sistematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta deosebita fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana. Ea are o contributie serioasa la procesul stiintei criminologiei. Desigur, ea poate fi criticata si este criticata, dar constructia ei esentiala ramane. 3.Limitele si criticile aduse teoriei personalitatii criminale Pe fondul confruntarilor de idei din deceniile 7 si 8, nu surprinde ca paradigma explicativa a personalitatii criminale si a curentului clinic care il fundamenteaza, dominata pana in deceniul 6, devine tinta unor reprosuri in care se intalnesc atat partizanii noii criminologii, cat si reprezentantii tendintei neoclasice in politica penala.1 Astfel sunt cuprinse o serie de erori de principiu ale teoriei personalitatii si anume mai intai, se incearca a se deslusi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen prin excelenta social, cum este al criminalitatii prin termeni precumpanitori psihologici. Este adevarat ca J. Pinatel admite in etiologia actului criminal si factori sociali, ca dovada ca se preconizeaza ca diagnosticul criminologic al conduitei infractionale se compune din combinarea influentelor biologice si psihologice cu cele sociale2, dar nu este mai putin adevarat ca in ansamblul constructiei teoretice a criminologiei clinice rolul factorilor biopsihologici este intr-atat de puternic incat covarseste influentele sociale ale formarii personalitatii inadaptate. Trebuie adaugat ca pozitiile teoretice ale criminologiei clinice sau deficitare si in sensul ca trasaturile biopsihologice ale personalitatii inclinate spre comportament infractional, adica acele care formeaza nucleul central; ne sunt prezentate ca fiind trasaturi biopsihice ale unei personalitati de natura statica si aproape aistorica si asociala. Or, trasaturile biopsihice ale personalitatii umane mai mult sau mai putin inclinata spre comportament antisocial sunt esentialmente dinamice, conditionate fundamental, in ultima instanta, de istorie, de ansamblul vietii economice si sociale. S-a pus in discutie, de asemenea, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei clinice : personalitate criminala, tratament, resocializare. intrucat adevaratele cauze ale criminalitatii nu se afla la nivelul structurilor de personalitate, centrarea criminologiei pe studiul infractorului nu si-ar avea sensul. Argumente de ordin moral, etic, juridic, sunt aduse impotriva diferitelor metode de tratament, care ar leza libertatea si integritatea fizica si psihica a infractorului. Eficienta practica a criminologiei clinice este, de asemenea, contestata. Cercetarile de evaluare realizate in ultimii 20 de ani au aratat ca efectul diferitelor terapii de resocializare asupra ratei recidivei este similar cu acela al pedepselor traditionale, adica minim. Aceste rezultate i-au facut pe unii cercetatori1 sa declare ca nimic nu mai merge, ca tratamentul este un veritabil esec, iar resocializarea o idee gresita. Reprezentantii tendintei neoclasice reproseaza, dimpotriva, ca ideile criminologiei clinice au dus la un liberalism exagerat in locurile de detinere, la o devalorizare a sanctiunii penale, iar pe un plan mai general a insasi ideii de justitie. Giacomo Canepa, unul dintre cei mai de seama reprezentanti contemporani ai curentului clinic, arata ca se impune o revedere a conceptului de personalitate, din perspectiva dualismului Kantian dintre fenomen (aparenta obiectului examinat) si noumen (realitatea necunoscuta a acestui obiect). Alaturi de definitia metodologica pe care clinicienii au privilegiat-o, Canepa2 pledeaza pentru o definitie euristica apta sa exprime mai exact finalitatea examenului clinic. intr-o atare perspectiva, inspirata de definitia personalitatii a lui Allport, comportamentul antisocial, ca expresie a inadaptarii individului la mediu ar putea fi aprofundat, prin analiza extensiva si globala a sistemelor dinamice prin care se efectueaza adaptarea. Canepa considera, astfel, ca primul principiu pe care se sprijina cercetarea fundamentala in criminologie se identifica cu conceptul de personalitate. Studiindu-se la nivelul fiecarui individ componentele biologice, psihologice si socio culturale in cadrul unei orientari, fie metodologice, fie fenomenologice, se vor decela factori multipli ai conduitei antisociale. Referindu-se la unele din cercetarile efectuate la Genova, Canepa1 arata ca persistenta in conduita antisociala este in stransa legatura cu anumite trasaturi psihologice ca impulsivitatea, indiferenta afectiva, egocentrismul, scepticismul. Interpretarea acestor rezultate in lumina teoriei lui Pinatel si a conceptului de delicventa tipica a lui Mailloux au evidentiat necesitatea de a depasi stadiul simplei descrieri a trasaturilor de personalitate, in directia unui examen aprofundat a acestor trasaturi, ca expresie simptomatica a unui conflict.2 O incercare de revizuire critica o sesizam si la Pinatel3 , care insista asupra caracterului dinamic al personalitatii ce trebuie privita in miscare, in actiune, prin intermediul proceselor criminogene. in cadrul acestor procese, rolul factorului social apare pregnant, Pinatel considerand criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogene caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale.4 Implicandu-se in anumite limite, in controversa dintre criminologia traditionala si noua criminologie, Pinatel considera ca stiinta nu poate opera fara ipoteza determinista, totodata, dreptul penal nu poate fi conceput in afara principiului liberului arbitru. Pentru Pinatel deci, conduita criminala trebuie apreciata in termeni de probabilitate, in timp ce reactia sociala se analizeaza intr-o perspectiva determinista.5 4. Alte coordonate psihologice ale personalitatii infractorului Particularitatile psihice ale faptuitorului iau parte nemijlocit la constituirea personalitatii criminale, cunoasterea temeinica a acestora prezentand un mare interes in criminologie atat in plan etiologic cat si profilactic. Pentru caracterizarea personalitatii criminale, criminologia foloseste mai ales trasaturile psihice esentiale si anume acelea care vizeaza temperamentul, aptitudinile si caracterul considerate ca formand structura personalitatii. Temperamentul asa numita fire a individului indica capacitatea individului si felul de a raspunde la stimuli interni si externi, exprimandu-se in capacitatea de incordare, concentrare nervoasa, autocontrol si evolueaza pe o scara de valori care pleaca de susceptibilitate si impulsivitate pana la stapanirea de sine si calm. El este considerat ca reprezentand latura dinamica a activitatii nervoase si a comportamentului, fiind fundamentul psihologic al aptitudinilor si caracterului, propriu si distinctiv pentru fiecare individ.1 in criminologie, temperamentul este luat in acceptiunea unei particularitati de forma si nu de continut a personalitatii, acelasi comportament putand dezvolta tipuri diferite de caracter. in mod exceptional, izbucnirile de temperament pot interesa insa chiar continutul personalitatii criminale, atunci cand starea de impulsivitate sau agresivitatea insasi genereaza chiar tipul de comportament criminal( de pilda, in cazul violentei psihopatologice). Aptitudinile denumite si complexe functionale sistematizate privesc insusiri ale individului care pot facilita reusita sau chiar conditioneaza posibilitatea realizarii unor actiuni fizice sau proiecte intelectuale. Pentru criminologie, prezenta aptitudinilor este legata atat de problematica generala a adaptarii sociale, cat si de studierea tendintei actuale spre profesionalizare a unei parti a criminalitatii ori de modul ei de a opera( modus operandi ). Caracterul reuneste ansamblul insusirilor psihice si morale ale individului manifestate in regim de oarecare stabilitate, fiind considerat nucleu al personalitatii, expresia concentrata a individualitatii psihice si morale a persoanei.1 Sunt cunoscute doua tipuri de caracter, dupa cum trasaturile fundamentale ale acestuia au tendinta de a se exprima in exterior ori de a se interioriza: tipul extravertit-deschis, comunicativ, jovial, sociabil si intravertit-inchis, orientat spre propriul eu, aparent mai putin sociabil si mai putin comunicativ. Criminologia nu a reusit sa implice diferit tipurile de caracter in etiologia infractiunii. Interesant este totusi de semnalat ca in formele lor extreme de manifestare, extrovertirea tinde spre manifestari caracteristice bolnavilor maniacali, pe cand introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul in general este influentat de temperament si atitudini, dar procesul formarii sale este foarte complex, asimilarea aptitudinilor si valorilor socioculturale si transpunerea lor intr-un cadru strict personal, stabil si echilibrat ( - in bine sau in rau - ) realizandu-se pe parcursul intregii perioade de formare a personalitatii din copilarie si pana in pragul vietii adulte printr-o implicare directa de natura existentiala, necesarmente individuala. intre temperament aptitudini si caracter se formeaza stranse corelatii la nivelul oricarui tip de personalitate si, cu atat mai mult, la personalitatile criminale. Criminologia releva sub acest aspect efectul cu totul nefast pe care il joaca de pilda in cazul deviantei de violenta, corelarea unei impulsivitati nestapanite cu aptitudinea fizica dezvoltata(forta, abilitatea, viteza de reactie) si caracterul rau al faptuitorului. Dominanta intregii corelatii si cea care da pana la urma coloratura personalitatii o constituie insa caracterul. in aceasta privinta, modelul personalitatii criminale avansat de J. Pinatel axat pe egocentrism, agresivitate, lipsa de afectivitate si labilitate cu recunoasterea faptului ca in acest context agresivitatea are un rol dinamizator, este de natura a sugera nu numai ideea creditarii temperamentului cu un rol foarte important in ansamblul exprimarilor comportamentale, dar si de a angaja pe o baza mai complexa si diferentiala modul de corelare si manifestare a diferitelor comportamente ale personalitatii in procesul adaptarii sau dezadaptarii sociale. Deficientele de natura psihica intereseaza atat devianta psihopatologica, cat si pe cea psihomorala, justitia penala fiind deseori confruntata cu necesitatea distingerii celor doua situatii, fie in domeniul rezolvarii problemelor vizand raspunderea penala si a determinarii gradului de vinovatie, fie al luarii unor masuri de ocrotire chiar fata de persoane care nu se fac vinovate de savarsirea unor infractiuni, dar prezinta pericol social din cauza unor maladii psihice. Criminologia este interesata atat in studiul nevrozelor cat si a psihopatiilor care graviteaza la limita dintre licitul si ilicitul penal, psihozele ramanand in domeniul specific de interes al psihiatriei. Nevrozele. Problema relatiilor dintre nevropati suferinzi constienti a unor conflicte intrapsihice( nevroza astenica, psihastenia, isteria si altele mixte, avand la baza tulburari functionale psihogene relativ usoare si reversibile) si delicventa este discutabila. in general, se admite ca nevrozele avand un caracter inhibitor marcat impiedica, iar nu stimuleaza trecerea la actul criminal. Ceea ce nu impiedica insa ca delicventa sa nu fie perfect compatibila cu simplele tendinte nevrotice sau psihonevrotice, care au fost relevate in cadrul unor anchete, in Franta, pe mai mult de jumatate din 500 de tineri delicventi examinati.1 Astfel hiperemotivii au aparut destul de numerosi, temperamentul lor corespund unei forme atenuate de nevroza a fricii( nevroze dangoisse ) si care invadand tot individul pana la obnubilarea intelegerii il poate conduce la acte din cele mai stupide( ca, de pilda, fuga automobilistului de la locul accidentului, legitima aparare imaginara etc.). Printre psihastenici indolenti si inactivi se gasesc multi vagabonzi, prostituate, homosexuali utilitari etc. Acestia furnizeaza un important contingent de delicventi, fara o personalitate solida, pe care unele doctrine criminologice ii declara atinsi de labilitate. Trebuie mentionata aici si importanta mitomanilor mici isterici a caror manifestari exterioare pot fi foarte apropiate celor ale schizoizilor. Foarte inventivi si abili acestia livreaza adevarati specialisti in simularea unor agresiuni ori atentate la pudoare. Trebuie deci sa retinem ca nu atat nevrozele propriu-zise cat tendintele nevrotice par sa aiba importanta in criminologie. Psihopatiile sunt extrem de raspandite printre delicventi si reprezinta in acceptiunea restransa deficiente psihice care nu inlatura discernamantul critic( ca si nevrozele ), dar prezinta o serie de atitudini structurate anormal, motiv pentru care conduita acestora se exprima intens si foarte variat in plan infractional. Fiind lipsiti de simt moral( psihopatiile mai fiind denumite confruntare cu cei din jur) adeseori conflictul devenind pentru ei o sursa de satisfactie sunt incapabili de o adaptare perfecta si de durata la mediul familial, sau de microgrup social. in genere, spre deosebire de nevropati, psihopatii nu-si cunosc si nici recunosc boala si, in genere, nu sunt considerati bolnavi mental decat in sens larg. Specialistii considera psihopatia ca o entitate limitrofa normalului, in care trasatura dominanta o formeaza tulburarile de adaptare familiala si socio-profesionala. Faptele penale comise de psihopati sunt realizate cu luciditate si atrag raspunderea penala( ca si in cazul nevropatilor ), cu rare exceptii stabilite pe cale de expertiza psihiatrica, - cand se constata totusi absenta responsabilitatii. Specialistii sunt de acord ca este greu de stabilit legatura dintre psihopatie si o anume tipologie de delicventa.1 Statistica releva totusi indivizi cu trasaturi schizoide orientandu-se spre delictele care presupun abilitate, ca: abuzul de incredere, escrocheria si indivizi marcati de trasaturi paranoide orientandu-se spre acte de razbunare si pseudoprostitutie ( tipul agresiv-revendicator), furt, crima pasionala sau delictul politic. in literatura noastra, se mentioneaza implicarea psihopatilor care se manifesta prin instabilitate, impulsivitate, reactivitate normala fata de exigentele vietii, incapatanare, inclinatie spre perversiune, toxicomanie in savarsirea unor infractiuni de furt, vagabondaj, parazitism, escrocherii inclusiv sentimentale -, infractiuni contra demnitatii, a integritatii corporale etc.1 Paleta exprimarii psihopatului este, prin urmare, foarte larga, psihopatia putand fi: astenica, cicloida, epileptoida, excitabila, impulsiva, isterica, paranoida, perversa, psihastenica, schizoida, timopata cu slaba capacitate de adaptare a reprezentantilor sai, facandu-i improprii pentru a invata prea mult din propria experienta sau din sfaturile altora. Aceasta explica si dificultatile de reeducare a acestora, marea rata a recidivei in randurile psihopatilor. Psihozele reprezinta afectiuni psihice cele mai grave, ireversibile si in prezenta carora discernamantul si raspunderea penala sunt excluse. Mentionam cu titlu informativ cele mai raspandite si grave forme de psihoza: psihozele discordante( schizofreniile ), epilepsia, psihozele maniaco-depresive, psihozele acute( datorate intoxicarilor, in cazul alcoolicilor ), delirurile sistematizate, psihozele post-traumatice, psihozele infectioase, psihozele de involutie. Printre acestea de o periculozitate deosebita este, se pare, paranoia care poate trece uneori neobservata pana la un punct chiar si de cei din jur generand adevarati monstri psihici, ca marii mistici sau tirani. Perversii reprezinta o alta categorie de persoane marcate utilizand categoriile clasice ale lui Dupre de anomalii ale unor instincte de baza ale omului, ca cel de conservare, reproducere, asociere. Astfel, anomaliile instinctului de conservare, pe care criminologia clasica le cerceteaza in apropierea psihopatilor, se manifesta sub forma alcoolismului, a toxicomaniei, prodiguitatii sau avaritiei, putand conduce la o serie de infractiuni contra persoanelor sau bunurilor; anomaliile instictului de reproducere pot provoca aparitia delictelor sexuale si pe fondul exagerarii sau slabirii sentimentelor familiale pe care le implica, un fel de indiferenta afectiva cu consecinte periculoase. in sfarsit, absenta ori anomaliile vizand instinctul de asociere dezvolta indiferenta afectiva fata de ceilalti, care este un semn caracteristic al numerosilor delicventi. In etapa actuala, este insa greu de a atinge cu precizie suficienta problema legaturilor reale ale fiecarui tip de anomalie, in raport cu fiecare tip de delicventa. Statistici citate de J. Pinatel indica, totusi, prezenta masiva a psihopatilor in randul delicventilor, indicand pe diferite grupe procente care merg de la 7,4% pana la 40,5%.3 Alte statistici au dat cifra de 50% de psihopati( caracteriali ). Concluzii IMPLICAtIILE DETERMINATE DE ORIENTAREA PSIHOLOGICa iN STUDIUL CERCETaRII FENOMENULUI INFRACtIONAL In literatura de specialitate este relevata contributia pe care orientarea psihologica a adus-o la dezvoltarea criminologiei ca stiinta1, dar totodata sunt precizate si erorile pe care le comite in aceasta directie. Eroarea principala a acestei orientari consta in a cauta cu insistenta autonomia criminologiei intr-o personalitate specifica, in a considera infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferentiata, fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea infractorului. in centrul acestor preocupari nu se situeaza deci personalitatea individului care a comis infractiunea, ci personalitatea criminala ca obiect de studiu specific.2 in plan etiologic, limita esentiala a acestei orientari in oricare din variantele sale consta in reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic, relatiile si determinarile sociale fiind considerate ca fapte exterioare omului. Cu toate aceste limite nu putem sa nu evidentiem ceea ce aceasta orientare a reusit sa aduca nou si modul cum a reusit sa influenteze orientarile viitoare. Freudismul a revolutionat modul in care noi vorbim despre noi insine.3 Multe din conceptele sale, ca instantele personalitatii, simbolistica visurilor, agresiunea subconstientului, au intrat definitiv in vocabularul criminologic. Acumularea unui bogat material factual, care a permis o exploatare a universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte inedite cu privire la motivatia actului infractional, la dinamica producerii acestuia, se datoreaza, mai cu seama, acestei orientari. in plan etiologic, se retine, indeosebi, ca valoroasa, ideea situarii cauzelor directe, nemijlocite ale infractiunii la nivelul individului uman si al personalitatii sale. Trebuie mentionata contributia orientarii psihologice si in planul metodelor si tehnicilor de cercetare, dar mai cu seama in cel al terapiei resocializarii. Conceptul de personalitate criminala, cu toate limitele sale, a servit ca fundament la formularea diagnosticului si pronosticului in criminologie. Cea mai de seama contributie a acestei orientari, focalizeaza, mai ales, dupa cel de al doilea razboi mondial in perimetrul curentului clinic, se regaseste in influenta pe care criminologia, legata tot mai mult de practica penala. Schimbarile de optica pe care clinicienii le aduc in conceptia cu privire la natura si scopul sanctiunii penale, accentul pe care il pun pe diversificarea mijloacelor terapeutice de resocializare a infractorului si, intr-un plan mai general, inclinarea catre optiunea preventiva se datoreaza, in mare parte criminologiei clinice. Teoria personalitatii criminale reprezinta astfel una dintre ultimele explicatii etiologice importante constituind o baza de lansare pentru teoriile trecerii la act ce apartine criminologiei dinamice. Constatarile rezultate din studiul etiologiei fenomenului infractional scot in evidenta faptul ca in aceleasi conditii de mediul social si de aspecte situationale similare, unele persoane au trecut la comiterea de infractiuni pe cand altele nu, corelate concluziilor ca factorul biologic nu a explicat si nici nu putea explica la un nivel stiintific satisfacator toate aceste diferentieri de comportament, au facut ca intr-o serie de studii sa se porneasca de la ipoteza de baza conform careia carentele structurilor si functiilor psihice reprezinta cauza principala a criminalitatii. Potrivit acestei ipoteze atentia a fost concentrata asupra incidentelor criminogene ale naturii, dar mai ales asupra gradului de manifestare a deficientelor in planul functiilor si proceselor psihice congenitive afective si volitionale, ale trasaturilor psihice de personalitate. Astfel teoriile de orientare psihologica sustin ca infractorii se deosebesc de neinfractori prin dezvoltarea insuficient, deformarea sau alterarea structurilor si functiilor psihice fara a se ajunge la studiu patologic. Pe masura inaintarii cercetarilor din acest domeniu s-a mers mai departe cu ipotezele in sensul ca anumite carente de ordin psihic ori psihiatric ar favoriza chiar particularitati a unor genuri de infractiuni. Cunoasterea aspectelor de ordin psihic in aparitia si manifestarea fenomenului infractional are o importanta deosebita in legislatia noastra penala care trateaza in mod expres aceasta problema exemplificand in acest sens probleme referitoare la vinovatie si formele ei de manifestare, la inresponsabilitate ca una din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, iar pe de alta parte acest interes decurge si din necesitatea prevenirii faptelor antisociale, inclusiv a celor care, in momentul savarsirii, faptuitorii, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte motive nu puteau sa-si dea seama de activitatile sau inactiunile lor si nu puteau fi stapani pe ele. Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca de unele persoane cu deficiente psihice ori psihiatrice pot profita elementele declansate care le pot atrage la actiuni antisociale, mizand pe iresponsabilitatea acestora. BIBLIOGRAFIE 1.A. Dincu Bazele Criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucuresti, 1993, 2.A. E. Fink Causes of crime, New York Narnes, 1938, 3.B. di Tulio Manuel danthropologie criminelle, 4.G. Canepa La personalite criminelle en Revue internationale de criminology et de police technique no.1, 1987, 5.G. Scripcaru, Astarastoaie V., Criminologie clinica, ed. Polirom, Iasi 2003 6.Gheorghe Nistoreanu, C. Paun Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucuresti 2000; 7.H. J. Eisen Crime and personality, London, 1964, 8.I. Oancea Probleme de crminology, Ed. All, 1998, 9.Ion. Pitulescu Fortele de politie si prevenirea criminalitatii 1995. 10.J. Leaute Criminologie et science penitentiaire, Paris, PUF 1972, 11.J. Pinatel Traite de droit penal et crimonology, Paris, Dallaz, 1963, 12.J. Pinatel La societe criminogene, Paris, Calman, Levi, 1971, 13.J. Pinatel Le phenomene criminal, Paris, Edition M.A., 1987, 14.Narcis Giurgiu Elemente de criminologie, Ed. Chemarea, Iasi, 1992, 15.O. Kinberg Les problemes fondamenraux de la criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1959, 16.R. Mortison What works? Questions and answers about prison reform intelectual the public interestm nr.35, 1974, 17.Raffaele Garofalo Criminologie, Little, Braum, Boston, 1914, 18.Rodica Mihaela Stanoiu Criminologie, Ed. Oscar print, Bucuresti, 1999, 19.S. Freud Psihopatologia vietii cotidiene, Ed. Mediarex, 1996, 20.S. Freud Totem si tabu, Ed. Mediarex, 1996, 21.S. Freud Dincolo de principiul placerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, 22.S. Freud Eul si sinele in caiete de psihanaliza, 23.Tudor Amza Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, 24.Valerian Cioclei Manuel de criminology, Ed. All Beck, 1998, 25.Victor Sahleanu Psihanaliza: pro si contra in Lupta de clasa, Anul LU5, 1971, 26.V. Dem Zanfirescu Cateva prejudecati despre Freud in Caietele de psihanaliza nr.1, ed. Jurnalul Literar, 1992, 27.V. Ursa Criminologie, Cluj, 1985

Textul de mai sus reprezinta un extras din "Referat ORIENTAREA PSIHOLOGICA IN CRIMINOLOGIE". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.