REFERAT FILOZOFIE: AVATARURILE DESCONSTRUCTIEI IN EST

Cum sa vorbesti despre Derrida, pentru Derrida sau chiar impotriva lui Derrida, in fata lui Derrida insusi? Cum sa parasesti confortul unui curs, al unui seminar, al unui text scris, pentru a vorbi liber in fata autorului insusi, prezenta vie si atenta, care sanctioneaza prin forta gindirii sale tot ce s-ar putea spune despre el? Ce strategie sa adopti pentru a evita o prezenta aface-a-facei adversativa, pentru a te situa alaturi/linga Derrida, chiar cu un mic pas indaratul lui, pentru a-l urma in intervalul acestei distante pe drumul ideilor sale si pe cararea ideilor noastre? Categoric, nici laudele nici criticile nu ar conveni acestei strategii; poate doar riscul unei sinceritati care s-ar aventura in marturisirea unei experiente: aceea a intilnirii cu Derrida, intilnire filosofica in anii de ucenicie, intr-un moment istoric precis, chiar dupa evenimentele din 1989. Va trebui, prin urmare, sa-mi articulez aceasta interventie in interstitiile acestei conjunctii (pe care inca indraznesc s-o numesc fericita) intre caderea comunismului totalitar si o filosofie a deconstructiei. Sa depun marturie despre anii de ucenicie, despre o perioada in care se invata simultan atit filosofia cit si viata insasi. Cum sa inveti deci sa traiesti (chiar daca viata nu se invata...) si sa filosofezi in entuziasmul unui reinceput, in speranta unei revolutii care nu va fi niciodata una, in efortul unei reconstructii care nu va fi nicicind implinita? Cele doua evenimente simultane -; caderea comunismului si descoperirea filosofiei critice -; pareau sa se intilneasca si, prin aceasta intilnire, pareau sa atite, sa faureasca un al treilea: cel al cotidianitatii. Caci locul acestei intilniri nu a fost altul decit viata de toate zilele, acolo unde se experimenteaza (simtul) comun, repetitia in diferenta, prezentul furisat, evidenta inaparenta a lucrurilor si altele. Ar fi inca insuficient sa spui pur si simplu "loc", din moment ce, tocmai, vocea critica si deconstructiva a filosofiei, aceea a lui Heidegger, Derrida, Deleuze sau Nancy, ne indica dimensiunea evenimentiala a oricarui loc, si a oricarui loc cotidian prin excelenta. Intr-adevar, 1989 reprezinta momentul -; pe care eu l-as numi epocal -; survenirii masive, exigente si inevitabile a cotidianului in viata acestor societati, prea mult timp dedicate visarii, pe cale de a deveni cosmar, la o lume comuna, festiva si exceptionala, de atins exact prin sacrificarea prezentului si a oricarei singularitati. Socul cotidianului a fost si ramine mereu imens: propensiunile ceremoniale, cautarea cu orice pret a exceptionalului, eschatologismul, cultivate cu indirjire de comunistii aflati la putere, isi afla azi un suflu nou in betia mediatica si comerciala. O ideologie o inlocuieste pe cealalta, pe un cimp de aplicatie fragilizat, care niciodata n-a invatat arta de a trai in cotidian, care nu reuseste sa articuleze o civilitate comuna, banala, de rutina intre indivizi care sa poata si sa stie sa negocieze distantele care ii unesc si care ii separa. In studierea acestui cimp -; pe cit de paradoxal pe atit de aflat la indemina, la indepicior, la indecuvint -;, filosofia critica s-a dovedit a fi un instrument pertinent de analiza; altfel spus si in oglinda, aceasta filosofie nu este, la rindul sau, si pe cai multiple de-a lungul intregului secol precedent, decit asumarea conditiei cotidiene de a filosofa, adica a diseminarii evenimentiale, a productiei neincetate a unor diferente, a scriiturii infinit finite a tramei existentiale, a jocului rhizomatic si lipsit de o regula unica a sensului. Sa deconstruiesti metafizica, traditia sa si epocalitatea sa te costa deconstruirea desfasurarii in viata societatilor moderne si postmoderne a imperativelor pe care aceasta metafizica le-a muncit de-a lungul istoriei sale. A face critica cotidianitatii ar insemna apoi a cauta, in straturile sale eterogene, cum se produce si se spune spatiul, timpul, sensul, cum se articuleaza intr-un tot singularitatile, chipurile lor, gesturile lor, dorintele lor, in fine (dar fara a putea opri in acest punct seria acestei cercetari) prin ce alchimie acest tot digera accidentele, exceptiile, diferentele, perplexitatile si imprumuta figurile lor efemere. Anii de ucenicie filosofica m-au pus in fata acestei triple conditii: de membru al unui spatiu geografic si cultural definit cind ca "est-european", cind ca "balcanic"; de individ somat pin viata sa de toate zilele sa-i dea o forma; de filosof aflat in comunicare cu traditia filosofiei si cu creatia sa contemporana. Aceasta conditie cerea prin urmare sa fie interogata si supusa tratamentului distructiv, sistematic si conform determinarilor fiecarei regiuni careia i s-ar fi voit aplicarea unui astfel de tratament. Trebuia deci sa reflectez la multiplele mele apartenente -; culturale, politice, religioase, dar si mentalitare, lingvistice, populare-rurale -;, sa le pun in dialog si sa le fac, prin conflictualitatile lor, sa vorbeasca despre toate conditionarile la care sint supus si care dau contur libertatii mele si discursului meu. Sa ma deconstruiesc pe mine insumi inainte de a proceda la travaliul critic privind istoria societatii si a filosofiei, fara ca prin asta sa cad in introspectie psihologica sau intr-o psihanaliza vulgara. Sa gasesc tonul constitutiei mele intelectuale si sa-l fac sa rezoneze impreuna cu celelalte tonuri ale lumii careia ii apartin. Dar atunci care ar fi tonul adecvat/potrivit pentru a vorbi despre deconstructie in aceasta lume balcanica in care "the space is out of joint", amestec bizar de ideologii,de limbi, de culturi, de proiecte si de actualitati haotice? Este oare deconstructia o chestiune de ton, chiar de accent in acest spatiu unde discursurile sint judecate pina la nuanta, unde implicitul spune tot atita, daca nu mai mult decit explicitul, unde afectivitatile se desfasoara pe o gama quasi infinita, de la furia distrugatoare pina la apatia cea mai profunda, de la entuziasmul spontan care darima ierarhiile pina la tristetea provinciala si fatalista? Pe de alta parte, este oare deconstructia un instrument de finete adaptat unei lumi brute, deseori brutale sau trebuie ea oare sa se angajeze intr-un efort geologic care ar face distinctia intre naivitatile si siretlicurile, intre fanatismele si deziluziile care compun -; uneori intr-o maniera suprarealista -; tabloul acestui spatiu-timp? Ce poate sa aduca deconstructia acestei lumi? Cu ce sa-i hraneasca pe intelectualii balcanici -; cind oportunisti si creduli, cind lucizi pina la insuportabil -; in tara criticii heterogenitatilor si a asimetriilor pe care e fondata metafizica? Reciproc, ce pot sa aduca Balcanii deconstructiei? Din ce sa se inspire deconstructia in aceste tari nicicind construite, dar si nicicind distruse, incremenite pe vecie in proiectele lor precare, incercind cu violenta sa se edifice prin recursul concomitent si non-problematic la arhaism si la tehnicismul postmodern? Cum sa deconstruiesti (intr-) o regiune numita Balcani, o denumire pe care si-o refuza aproape toti locuitorii sai? Dupa spectrele succesive, al comunismului, al lui Marx, cel al balcanismului indeamna la o primire meditativa si critica; Balcanii au parte -; asa cum ne spune Maria Todorova in excelenta sa carte1 -; de toate opozitiile metafizice sau structuraliste, de toate criteriile geopolitice si geostrategice, economice sau etnice, fortind semnificantii sa pulverizeze orice semnificat stabil, orice atribuire de nume sau de sens care s-ar vrea definitiva. Ce mai ramine de deconstruit dintr-un spatiu izbucnit prin sfidarea fizicii si a geografiei celor mai elementare, dintr-un amestec demografic care falsifica toate proiectele moderne (romantice sau rationaliste) de transparenta si puritate? Ce rol sa atribui lui Derrida intre acesti intelectuali, in fata lor si uneori impotriva lor? Cum sa-l primesti intr-un discurs care sa nu fie nici festiv nici mimetic, ci care sa poata sa faca din gindirea derrideana o cauza a propriei tale gindiri, un pretext si o sansa pentru demantelarea voalurilor care disimuleaza schemele zapacite ale vechilor sisteme? Derrida, numele gindirii sale, ajunge in discursul filosofic romanesc (academic si editorial) incepind cu anul 1990. Pina la acea data, el este practic necunoscut, fiind rar evocat de literati, aproape niciodata de filosofi. In anii 80, o parte a lucrarii Dissemination este tradusa intr-o culegere de texte privind teoriile actuale ale textului. Postmodernismul -; caruia inca de la inceput i s-a asociat numele -; face obiectul, in 1986, unui numar special al unei reviste de studii literare, numar considerat de atunci ca un eveniment. Doi ani mai tirziu, intr-o carte de introducere in filosofia secolului al XX-lea, Andrei Marga, profesor la Universitatea din Cluj si fost elev al lui Habermas, realizeaza o strapungere a gelului academic vorbind despre filosofi francezi postmoderni: Foucault, Lyotard si Derrida. Prezentarea eminamente didactica a acestor autori isi refuza orice luare de pozitie critica, dar ea pastreaza meritul unui gest curajos intr-un peisaj cultural care-si producea ultimele elucubratii pe tema proprietatii intregului popor si pe aceea a pericolelor revizionismului maghiar. La acea epoca, studiul filosofiei abia daca ajungea la Sartre, ginditor revolutionar, exemplu de adeziune a unui intelectual occidental la teoria marxista. Acest studiu lua timid in consideratie fenomenologia sau filosofia analitica (care aveau calitatea de a fi foarte tehnice si, din pornire, mai putin vulnerabile la ideologizare), amintea rar numele lui Nietzsche si Heidegger, si excludea complet autori precum Benjamin, Debord, Lefebvre, Arendt, Patocka, Foucault sau Deleuze. Aceeasi echitate ideologica era foarte atenta (prin evitare si interdictie) fata de ginditorii stingii dure occidentale, si cind erau citate numele lui Gramsci sau Althusser, era pentru a le sanctiona deviatiile in raport cu gindirea lui Marx.2 Nu evoc aceasta evidenta -; atit de familiara, dar deja atit de uitata -; decit pentru a pregati pasul urmator: acela al deschiderii si al descoperirii surprinzatoare a altor stiluri filosofice, a altor mize speculative, a altor nume, printre care cel al lui Derrida. Fara a avea intentia de a trasa aici istoria intelectuala a ultimilor zece ani, vreau sa spun doar ca aceasta descoperire era contemporana cu aparitia pe piata culturala a modei postmodernismului. Deconstructia a fost si este in continuare asociata postmodernismului, ale carui surse ramin in continuare diverse si atit de putin cunoscute. Aceasta moda pretinde sa te limitezi la aparentele si jocul imaginilor, la simulacrul gindirii si socul cuvintelor, la exhibarea de semne stridente si distinctive. Ea se vrea deci o atitudine de fronda, fara lege si credinta, in calitate de gest pur anarhist, fara a sti foarte bine unde-i legea, cum un arch ar fi putut sa lucreze in profunzime istoria recenta. Doua atitudini recente trebuie deci scoase in evidenta, divergente in forma lor, dar complementare in lipsa lor de consistenta: pe de o parte, sa fii categoric la moda, declarindu-te postmodernist (si deconstructivist). Aceasta declaratie permite suspiciunea permanenta, superioritatea cinismului, gratuitatea jocului lingvistic, libertatea in articularea cuvintelor si a frazelor, supliciul limbii si suferinta ideilor. De cealalta parte, sa fii tot la moda, dar marturisind public si patetic de asta data adeziunea totala si neconditionata la democratie si la valorile liberalismului. Trecind cu abilitate de la un socialism stiintific dogmatic si naiv (ale carui virtuti epistemologice le laudau ca Aufklarer), la teoria democratica cea mai ortodoxa (la fel de dogmatica si lipsita de orice raport cu realitatea), adeptii democratismului ramin astfel asezati confortabil in aceeasi ideologie a discursului gata facut, a ideilor valiza sau marfa, al caror transport si comert garanteaza succesul mediatic, bursele individuale si finantari din partea ONG-urilor. Democratie, drepturi ale omului, minoritati, multiculturalism etc., tot atitea marote pentru a fi (sau pentru a crede a fi sau mai degraba pentru a face sa se creada ca sint) in pas cu actualitatea europeana sau euro-atlantica. A doua distinctie intre postmodernisti si democratisti: daca pentru cei dintii Marx este citat ca un spectru, adica o masca de Halloween pentru a inspaiminta sufletele bune, fara a sti nimic despre proiectele sale teoretice si despre abuzurile (inca teoretice dar mai ales practice) al caror obiect a fost timp de un secol; pentru cei din urma, Marx este de asemenea un spectru, dar acela al unui mort care nu vrea sa moara cu adevarat si a carui reintoarcere trebuie extirpata fara nici o forma de proces. Daca pentru primii, Derrida reprezinta unul dintre noii Marx-i (Derrida, dar si Nietzsche, Heidegger, Foucault etc.) a caror lectura e invers proportionala cu frecventa citarilor, pentru ultimii, Derrida (si ceilalti alaturi de acesta) este un dublu al lui Marx, care trebuie indepartat cu orice pret, pentru a salva o gindire constructiva si corecta. Tot in exces (in lipsa) sau prin nerespectarea propriilor angajamente, Marx sau Derrida ajung in mod invariabil prea devreme sau prea tirziu, intr-o proasta actualitate, care nu le permite sa fie intempestivi, sa fie prin urmare cauza unei gindiri a timpului prezent, sa provoace pasul in spate (acel Schritt zurck al lui Heidegger), fara reintoarcere nostalgica spre trecut, fara uitarea de sine sau de altii in prezent, dar mentinindu-se pe linia fragila care separa si uneste in acelasi timp trecutul si prezentul. Intre destructia trecutului si constructia viitorului, nici o deconstructie a prezentului, nici o punere in discutie a mostenirii care sintem. Atunci cum sa dai acest(e) nume -; Derrida sau deconstructie -; unei posibile cai de acces critic la mostenirea noastra, a propriei noastre elaborari politice si onto-teo-logice, a ceea ce suntem noi ca mostenitori ai metafizicii si ai comunismului (in care conjunctia marcheaza forta inseparabilitatii)? Cum sa inaintezi cu un pas nu catre un termen mediu intre cele doua atitudini descrise mai sus, nici catre o Aufhebung a viciilor si virtutilor lor, ci intr-o vecinatate a lor, in cautarea unui loc in care Derrida si deconstructie sa poata sa faca loc unei interogatii privind traditia si responsabilitatea noastra de azi? Sintem de acord (in Vest in unanimitate, in Est din ce in ce mai mult) ca aceasta cadere a comunismului nu inseamna sfarsitul lui. In mod cert, acest lucru nu s-a intimplat ca desavirsire a proiectului comunist, dar mai ales in realitatea efectelor sale, in incetarea prezentei sale mai mult sau mai putin spectrale. Acest non-final al comunismului poate fi urmarit pe parcursul a doua linii de interogatie. Mai intii, linia prelungirii efectelor sale dincolo de o data cronologica. Comunismul nu dispare prin gestul excesiv de simbolic al executiei unui dictator comunist sau al demolarii unui zid care separa doua lumi. Nu dispare nici prin instaurarea unor guverne democratice si prin procesele (juridice sau mediatice) intentate responsabililor politici ai regimului anterior. Esecul sau nu e lipsit de insamintarea, timp de decenii, de diseminarea (daca prin folosirea acestui cuvint atit de muncit de Derrida nu am da o demnitate nemeritata la ceea ce a constituit saracia ideatica a politicii comuniste) unor efecte minuscule si infinite, profund inradacinate in comportamentul oamenilor, in gesturile lor, in trairile lor afective si in imaginea lor despre ei-insisi. Proiectul comunist, ezitarile sale, slabiciunile sale, violentele sale urzesc inca pentru mult timp viata de zi cu zi a acestor societati si hranesc imaginarul eschatologic al anonimilor in criza de ideal, de credinta, de idoli. Acesti oameni sint in acelasi timp actori, martori si victime ale promisiunii -; repetate la infinit si nicicind respectate -; unui in-comun de tip religios dar lipsit de Dumnezeu, a unei vieti construite estetic dar lipsita de arta si de talent, a unui politic fara polis sau sentiment cetatenesc a citoyenneti, in fine, a unei economii in care orice actiune si productie poarta mai degraba o semnatura metafizico-faraonica. Ei traiesc inca din aceasta imagine a unei societati articulate pe confuzia confortabila intre religios, estetic, politic si economic, si noul asalt al tele-tehnicii nu face decit sa intareasca aceasta galerie de imagini aimageriei si sa profite fara scrupule de incoerentele sale. O a doua linie de analiza permite aducerea la lumina zilei a ceea ce niciodata nu a fost un dialog cu comunismul, nici in timpul vietii sale, nici dupa aceea (lucru care, asa cum spuneam, nu inseamna moartea lui). In tarile comuniste, si in Romania prin excelenta, teoria comunista nu a constituit deloc obiectul unui travaliu critic apt sa masoare distanta dintre aceasta teorie chiar si practica pe care ea pretindea ca o genereaza; disidenta (sau ceea ce se considera ca atare) imbraca deseori forma unui refuz total al discutiei cu teoria marxista si se refugia in neganditul aimpensi unei mitologii nationale sau a vreunui umanism universal. Astazi, specialistii comunismului -; fie cei mai virstnici care au suferit dramatic pentru ideile lor, fie cei mai tineri formati la scolile democratiei -; il demonizeaza si ii dedica volume negre. Caderea este (era?) retrospectiv previzibila, intr-un fel de science-divinatie a viitorului anterior si nu mai are nevoie de explicatii suplimentare. Raul era consubstantial comunismului si binele nu putea sa nu-l biruie. El s-a inscris ca o excrescenta maligna pe corpul societatii si, odata extirpat, nu mai merita atentie. Accidentul, deviatia, deturnarea nu fac parte din cursul normal al istoriei, prin urmare nu mai exista nici un motiv de interes pentru particularitatea care deranjeaza generalitatea, pentru o moarte care permite reluarea cursului natural al vietii. Comunismul a murit deci de moarte naturala, nu e nevoie de travaliu de doliu, nu mai e de propus anamneza privind efectivitatea sa, zisele si nezisele sale, faptele sale bune si rele. Proclamat ca sfirsit, epuizat, el va cadea astfel sub pragul unei demnitati interogative si va fi exilat in refulare si in uitare. Dar daca el refuza sa se lase uitat? Dar daca el este strigoiul ale carui aparente/aparitii nu ne lasa sa visam la un comunism altfel, numit de asta data economie de piata si globalizare? Daca sansa noastra de a termina cu el -; adica cu acest comunism care s-a vrut total si etern, metafizic si mesianic, organic si aseptic -; a fost de a-l privi in fata, de a-i judeca visul de plenitudine si provenienta umana prea umana? Si a termina cu comunismul real n-ar fi acelasi lucru cu a termina cu Marx, asa cum spune Derrida in cartea sa despre spectre, carte atit de putin cunoscuta inca in Est. Terminarea cu comunismul ar fi -; cel putin in aceasta cultura romana careia ii apartin -; punerea in discutie, cu rarii autori ca Sorin Antohi, de pilda, a aliantei sale ascunse si din ce in ce mai disperate in anii 80 cu ontologiile etnice, discursuri complexe care incearca sa 'descopere', sa descrie si sa interpreteze categoriile ontologice de baza ale natiunii -; contrapartide indigene ale universalelor, ale timpului si ale spatiului in limbaj si in suflet3. Aceste ontologii impartasesc fara rezerve toate presupozitiile fondatoare ale metafizicii si ii adauga particularitatile nationale, lingvistice sau afective care fac diferenta, asa cum se spune azi, care asigura comunitatii ratiunea sa transcendentala si trans-istorica de a fi. Prin travaliul conjugat metafizic si national asupra timpului, asupra spatiului si asupra limbii, un filosof precum Constantin Noica, autor al Sentimentului romanesc al fiintei si care a cunoscut timp de decenii teroarea comunista, incerca sa scape de raul cosmopolitism al comunismului, gasind radacini noi ale fiintei romanesti in existenta arhaica, refacind o memorie atemporala a zicerii si facerii originare. Intr-un gest abil de apropriere care ramine inca de analizat, puterea comunista va folosi chiar aceleasi argumente pentru a-si legitima distantarea de Uniunea Sovietica si, chiar la sfirsit, pentru a refuza modelul Gorbaciov. A termina cu comunismul ar insemna apoi studierea a ceea ce a fost in practica de toate zilele a acestuia aplicarea si abuzul de Marx. Nu pentru a arata ca ceea ce ar fi zis Marx este bun sau rau, nici pentru a afirma ca comunismul real ar fi o deformatie a comunismului ideal; aceste idei nu mai cistiga azi de partea lor nici un spirit lucid. Ci pentru a masura distanta care-l separa pe Marx de comunism, spiritul sau critic si justitiar de un cotidian masiv, mimetic si amorf. Pentru a evalua pierderea intregului spirit marxian in utilizarea rudimentara si autosuficienta a teoriei lui Marx. In fine, pentru a nu pune semnul egalitatii intre caderea comunismului si sfirsitul mizelor teoretice si practice pe care proiectul sau le lansa oricarei gindiri moderne. Dar a face aceasta ar insemna a propune o deconstructie a comunismului. Ea ar trebui sa porneasca de la aceasta evidenta, ignorata mai mult ca oricind: comunismul apartine prin esenta sa si prin atitea din formele sale de manifestare modernitatii. El nu este, asa cum se mai aude inca in zilele noastre, intoarcerea barbariei slave, impotriva unei insule de latinitate civilizata care ar fi Romania (argument al nationalistilor moderati, luminati), nici refuzul modernitatii capitaliste si imperialiste (argument al nationalistilor extremisti, radicali). Acceptarea modernitatii sale ne-ar obliga in acest caz sa-i evaluam, in acelasi timp, fidelitatea fata de gindirea care fundamenteaza modernul si insemnatatea sa mondiala post-mortem. Dar cine ar putea face aceasta deconstructie? Celor batrini, li se imputa dogmatismul si consimtamintul (chiar daca fortat, chiar daca tacit) la crimele comunismului. Celor tineri, li se reproseaza faptul de a nu fi trait acele vremuri, de a nu fi impartasit suferinta celorlalti; in fine, occidentalilor li se reproseaza distanta si ... faptul de a fi straini. Orice discurs ar fi prin urmare condamnat la falsificare, fie prin contaminare fie prin ignoranta; orice pozitie e precara, orice luare de cuvint relativa. N-ar exista un loc privilegiat pentru a vorbi cu adevarat despre comunism. Nu ar exista un nume propriu care sa-si asume aceasta sarcina. Dar tocmai asta este: ceea ce trebuie invatat de la deconstructie este ca nu exista un loc propriu din care sa pornesti o asemenea munca. Ca fara a fi reflexiva, ea ne poarta catre noi-insine, acolo unde comunismul a actionat, ca proiect modern, asupra felului in care sintem noi azi; in Balcani, ar fi vorba de a vedea in ce si de ce comunismul lucreaza inca in noi, prin ceea ce am vrut noi sa fim (sau am fost obligati sa vrem, diferenta nu e importanta in acest punct exact). Ne trebuie (acest ne care ramine fantasma de nedepasit a timpului nostru...) sa-i masuram radioactivitatea nu in speech-urile ceremoniale pe care le tinem la atitea ocazii festive, ci in gesturile noastre microscopice, in vorbele noastre comune si in gindurile noastre nemarturisite. Trebuie mereu sa negociem raporturile intre fortele spectrale cele mai arhaice si cele mai moderne in acelasi timp, dupa spusele lui Derrida, forte care pe de o parte hranesc inradacinarea in (retro)proiectia pamintului natal, a singelui pur, a frontierelor de pazit cu pretul vietii si, pe de alta parte, disloca zilnic, prin deversarea imaginilor si a marfurilor mediatice, orice atasament spatial (mental, fizic sau social) si orice continuitate temporala. Absenta propriului in acest travaliu deconstructiv nu este, fara indoiala, o carenta; el vrea tocmai sa tina seama de experienta pe care o facem azi, si intr-o maniera banala, rutiniera, aceea a unei epuizari progresive si nedefinite a oricarei caracteristici, chiar si aceea a comunismului, acest eveniment care a incercat sa ridice comunul la rangul de propriu si sa dispuna proprietatea impartita unui popor intreg. Tocmai esecul acestei tentative este cel care ne revine ca misiune de deconstruire. Deci in raport cu evenimentul comunist, cu promisiunea sa si cu chipul sau monstruos cugetul nostru trebuie sa reactioneze, prin ceea ce Heidegger ar fi numit Andenken si Besinnung: recolectare, rememorare, dar si miscare prin care gindirea isi asuma provenienta, se angajeaza in domeniul careia ii apartine. Gindirea noastra tine in acelasi timp de Lumini si de Marx, de Nietzsche si de Derrida, dar ea a trebuit sa traiasca experienta dura a privatiunii, a umilintei, a promisiunii ne-respectate, a abandonarii spiritului critic, a transformarii ideii de justitie in practica vindicativa, in fine (dar un in fine mai degraba con-textual) a noii dogme de a fi actuali, de a fi in cadenta cu ceea ce se face, ceea ce se gindeste, ceea ce se iubeste. Acest amestec este cel care ne determina facticitatea si prin el -; misiune, destin, sansa?... -; trebuie sa verificam virtutile inacualitatii nietzscheene. NOTE: (1) Imagining the Balkans, Oxford University Press, 1997. (2) Ar fi poate mai corect sa nu vorbim despre "stinga" si despre "dreapta", intr-o lume a teoriei unice si totale, elaborata odata pentru totdeauna de catre Marx si usor adnotata de Lenin. (3) Sorin Antohi, Habits of thre Mind: Europe's Post-1989 Symbolic Geographies, in Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and their Aftermath (S. Antohi & V. Tismaneanu eds.), CEU Press, Budapest, p. 76. Tot Sorin Antohi este cel care a scris in anii 80 o carte publicata in 1991, Utopica. Studii despre imaginarul social. Aceasta carte consacra mai multe pagini subiectului nebuniei si a tacerii sale, folosind ca texte de sprijin dezbaterea Foucault-Derrida in jurul lui Descartes. Desigur, cartea, vorbind despre utopie si despre nebunie, nu avea nici o sansa in epoca de a fi editata, dar anumite fragmente au fost totusi publicate in unele reviste academice rominesti.

Textul de mai sus reprezinta un extras din "REFERAT FILOZOFIE: AVATARURILE DESCONSTRUCTIEI IN EST". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.
In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti aici: raporteaza o eroare