REFERAT FRANCEZA: ILUMINISMUL FRANCEZ

Incarcat la data: 13 Mai 2008

Autor: Claudiu Baltazar

Pret: 50 credite

1 (1 review)
Planul. 1. Conceptul iluminismului: modalitati de definire. a) Aparitia iluminismului. b) Ideile iluminismului. 2. Filosofia iluminismului in Franta. a) Pierre Bayle. b) Voltaire. c) Lamettrie. d) Diderot. e) J.-J.Rousseau. f) Montesquieu. 3. Concluzii. Cuprins. Planul. ............................................................................. 1 Cuprinsul. ....................................................................... 2 Conceptul iluminismului: modalitati de deflnire. .......... 3 3.1 Aparitia iluminismului. ............................................. 3 3.2 Ideile iluminismului. ................................................ 3 Filosofia iluminismului in Franta. ................................... 4 4.1. Pierre Bayle. ............................................................ 5 4.2. Voltaire. ................................................................... 5 4.3. Lamettrie. ................................................................. 7 4.4. Diderot. .................................................................... 9 4.5. J.-J.Rousseau. .......................................................... 13 4.6. Montesquieu. ........................................................... 16 5. Concluzii. ......................................................................... 18 1. Conceptul iluminismului: modalitati de deflnire. 1.1. APARITIA Iluminismul a aparut in secolul 17 in Anglia constituindu-se intr-o miscare de idei care se opunea ideologiei de tip feudal. Evenimentul care marcheaza inceputul acestui curent este revolutia burgheza din Anglia(1688). "Actul de nastere" al iluminsmului poate fi considerat votarea de catre parlamentul englez a " Declaratie Drepturilor Omului". Pe plan social, iluminismului ii corespunde cristalizarea burgheziei, clasa care gaseste in ideile iluminste o exprimare a propriei filozofii. Aparitia iluminismului este sintetizata de dinamismul si spiritul revolutionar al burgheziei. Sub raport ideologic acest curent se cristalizeaza in Franta in secolul 18 fiind marcat de aparitia unei mari opere colective (17 volume si 11 volume de planse)-Enciclopedia , alcatuita sub coordonarea lui Jean Jaques Rousseau. Enciclopedia sintetizeaza toate cunostintele umane acumulate din cele mai vachi timpuri pina in acel moment . In epoca a avut un ecou rasunator punand la dispozitie un imporant intrument de cunoastere si dezvoltand publicului spiritul critic si gustul pentru stiinta. De aici iluminismul s-a raspandit intoate tarile Europei imbracand forme specifice fiecaruia. 1.2. IDEILE ILUMINSMULUI a)RATIUNEA este considerata ca un dat specific omului. b)Definind astfel omul iluminismul proclama EGALITATEA tuturor oamenilor. Monarhul nu mai este unsul lui Dumnezeu si doar primul slujitor al statului preocupat de siguranta supusilor sai. Negandu-se ierarhia sociala feudala, societatea va trebui structurata pe baza unui contract social intre om si semenii sai. c)MONARHUL ILUMINAT reprezinta idealul politic al epocii care inlocuia perimatul monarh absolutist. Treabuia sa fie un filozof inzestrat cu o capacitate de a intelege mecanismele societatii si de a mediatiza si armoniaza relatiile dintre clasele sociale. d)Orasul imaginat de iluminist ca sediu pentru "CETATEANUL UNIVERSAL" este "CETATEA UNIVERSALA-COSMOPOLISUL", loc in care razboiele ar disparea iar prejudecatile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Cercetatorii au plasat aparitia unui astfel de oras in 2440. e)Idealul uman al acestei epoci este FILOSOFUL - figura care inlocuia cavalerul si sfantul Evului Mediu. f) Reprezentantii iluminsmului au militat pentru revolutionare sistemului educational si introducera invatamantului in limbile nationale. Epoca Luminilor a constituit o cotitura importanta in dezvoltarea spirituala a omenirii, o victorie semnificativa a ratiunii asupra conceptiilor mistico-religioase din Evul mediu. Luind nastere in diverse tari, in diferite perioade de timp, aceasta miscare totdeauna a fost produsul unui mediu socio-istoric bine determinat. Ea a aparut ca o consecinta necesara a dezvoltarii relatiilor de productie capitaliste (fapt care a si determinat universalitatea ei), a acutizarii contradictiilor dintre burghezia in curs de formare si feudalitatea in descompunere, dintre cei exploatati, pe de o parte, si exploatatori - pe de alta. Desigur, factorii interni foarte variati au generat si o anumita specificatie a iluminismului de la tara la tara. Dar fenomenul acesta firesc de diversificare nu inlatura existenta unui patrimoniu comun de idei, rezultat din insesi problemele funda-mentale ale epocii. In toate manifestarile concrete iluminismul se prezinta sub aspect general ca o ideologic si filosofie, care cauta sa realizeze noi forme de viata politica, sociala si spirituala cu un caracter preponderent rationalist si antifeudal. 2. Filozofla iluminismului in Franta. Unitatea iluminismului ca directie de cugetare este asigurata de un anumit fond de idei prezente la toti reprezentantii sai. Printre ele: 1) increderea in puterea ratiunii si in capacita-tea ei de a asigura progresul umanitatii; 2) lupta pentru auto-nomia gindirii si pentru eliberarea ei de sub autoritatea dogmei; 3) respingerea intolerantei religioase si a superstitiilor de orice fel; 4) apararea libertatii si a demnitatii omului impotriva opresiunii si aservirii; 5) critica institutiilor statale feudale si a religiilor pozitive; 6) pentru filozofii-iluministi nevoia de a cunoaste nu e dictata numai de o simpla curiozitate, ci in primul rind de necesitatea de a folosi practic cunostintele pentru a transforma sistemul relatiilor sociale feudale. Ei inte-leg ca eliberarea sociala si descatusarea religioasa sunt imposibile fara un nou fel de gindire si fara moravuri noi. Anume de aceea ei considera stiinta si cultura inaintata ca principala forta eliberatoare si se straduie sa le asigure o raspindire cit mai larga in sinul maselor. Totodata, filozofii-iluministi inteleg ca piedica cea mai mare in calea realizarii acestui scop sunt Filosofia scolastica speculative, intoleranta institutiilor religioase si sistemul de relatii sociale invechite. Aceasta a si conditionat lupta lor de neimpacat impotriva acestor institutii. Iluminismul nu este un fenomen pur francez. La el si-au adus contributia de gindire mai multe tari din Europa: Anglia, Germania, Italia, Spania, Romania etc. In dependenta de ritmul de dezvoltare social-economica si culturala epoca Luminilor in fiecare tara ocupa perioade istorice diferite, fapt ce conditioneaza si o cronologie variabila a miscarii iluministe si impune cu preferinta termenul de epoca a Luminilor fata de termenul secol al Luminilor. Iluministii francezi au fost aceia care au indemnat poporul - din umbra sau prin ridiculizare fatisa - sa se proclame liber de constrangerile religiei, reiterand intr-o forma revolutionara spusa lui Protagoras conform careia "Omul este masura tuturor lucrurilor". Si pentru a pecetlui aceasta decizie, populatia Parisului a ales o obscura dansatoare de cabaret - Madmoiselle Candeille - pe care a purtat-o in triumf pana la catedrala Notre Dame, unde a fost incoronata drept zeita a ratiunii. Dupa ce s-a inchinat ceremonios zeitei pe jumatate nude tronand pe altar, multimea a ars in mod ceremonios Biblia in piata din fata catedralei, declarand ca de atunci inainte, ratiunea si numai ratiunea avea sa conduca Franta. Si pornind de atunci si de acolo, aceste idei au inceput sa cutreiere lumea. A trebuit insa sa treaca mai bine de o jumatate de secol pentru ca ideile Revolutiei franceze sa-si gaseasca un suport dogmatic solid. Ori nu era cu putinta ca acesta sa vina tot din Franta, care-si epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei si prin marea stepa rusa. Iluminismul francez trece in evolutia sa prin mai multe perioade. Premisele lui sunt pregatite de o perioada de tranzitie (1688-1715), avindu-1 ca reprezentant principal pe Pierre Bayle, renumit prin scepticismul antimetafizic si anti-teologic. A doua este perioada iluminismului vechi (1715-1750), avindu-i ca personalitati reprezentative pe Voltaire si Montesquieu si care in plan filozofic nu depasesc pozitiile deismului. Perioada afirmarii depline a iluminismului cuprinde anii 1750-1789 si se caracetrizeaza prin intarirea orientarii filosofice materialiste promovate de Diderot, Lamettrie, D'Holbach, Helvetius etc. Tot in aceasta perioada se afirma gindirea critica radicala a lui Jean-Jaques Rouseau. 2.1. Pierre Bayle (1647-1706). Lucrarile principale: "Dictionar istoric si critic ", "Raspunsuri la intrebarile unui provincial" etc. Bayle a intrat in istoria gindirii filosofice prin scepticismul antimetafizic si antiteologic. Bayle este convins ca religia nu este unicul garant al moralitatii individului si ca poate exista o societate cu moravuri perfecte, compuse din ateisti. Un ateist, deci, tot poate fi un om cu moralitate curata. Pentru a confirma aceasta afirmatie Bayle aduce exemple de puritate morala a filozofilor-ateisti: Epicur, Lucretiu, Pliniu, Vanini, Spinoza etc. 2.2. Voltaire (1694-1778), fiu al unui notar avut. Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici si-a aflat spiritul su critic. Unchiul su l-a bgat in cercul ateilor, lucru care intra in contradictie cu ideologia Iluminismului timpuriu. Ca ateu si francmason, Voltaire a practicat criticismul in fiecare form a religiei institutionale. Opiniile sale religioase liberale l-au facut remarcat. In 1743 a publicat "Scrisori filosofice" in care a subliniat efectele benefice ale tolerantei religioase. Viata, spune el, nu trebuie sa fie traita cu grija fata de Rai" , ci ajutindu-i pe ceilalti sa progreseze, prin obtinerea unor rezultate in stiinta sau in alt domeniu al artelor. Aceasta este unul dintre jaloanele gindirii din perioada iluminismului si una dintre lucrarile care au modelat gindirea moderna. Insa atacul impotriva religiei conventionale si a sistemului politic, a provocat scandal si el a trebuit sa paraseasca Parisul. A continuat sa scrie piese de teatru in care a criticat Biserica si puterile civile franceze. Este un reprezentant tipic al iluminismului francez, marele merit al caruia consta nu atit in elaborarea unor conceptii noi si originale, cit in atasamentul fata de gindirea inaintata a timpului si in capacitatea de a o asimila, argumenta si difuza cu mijloacele cele mai variate si mai convingatoare. Lucrarile filosofice principale sunt: "Scrisori filosofice ", "Tratat de metafizica ", "Elementele filosofiei lui Newton", "Dicfionar filozofic", "Chestiuni asupra Enciclopediei" etc. Intreaga opera a lui Voltaire este patrunsa de filozofie, iar problemele filosofice 1-au preocupat nu o singura data, in treacat, ci intreaga sa viata. Filosofia este prezenta in stare difuza in intreaga sa opera: povestiri, piese de teatru, tratate de istorie sau de morala, corespondenta, articole etc. Voltaire este unic prin varietatea acestor mijloace de propaganda filozofica, varietate care impiedica existenta unui sistem, dar care nu dauneaza nicidecum unitatii profunde a gindirii sale. "Scrisorile filosofice", scrise in perioada exilului in Anglia (1726-1728), sunt patrunse de un profund respect fata de gindirea filozofica engleza: Bacon, Locke, Newton. Voltaire este convins ca "ratiunea s-a nascut in secolul nostru, in Anglia", de aceea vrea sa faca cunoscute in tara sa realizarile gindirii engleze. Empirismul lui Locke el il foloseste pentru a critica cartezianismul ("Descartes a descoperit erorile antichitatii, dar pentru a le inlocui cu ale sale"), iar teoria gravitatiei a lui Newton este utilizata pentru respingerea fizicii lui Descartes, in particular a teoriei virtejurilor. Voltaire premanent este preocupat de critica metafizicii: "Metafizica, - scrie el,- contine doua lucruri: primul, ceea ce oamenii de bun simt deja stiu; al doilea, ceea ce ei nu vor sti niciodata". El ironizeaza asupra disputelor inutile ale filozo-filor si recomanda o studiere exacta a faptelor. Spiritul uman are anumite limite care-i sunt naturale, iar problemele metafizicii se studiaza dincolo de aceste limite. Nu are sens sa ne chinuim asupra unor lucruri inexplicable, scrie Voltaire, ci mult mai chibzuit este sa ne multumim cu ceea ce poate fi explicat in conformitate cu experienta stiintifica. Cind este vorba despre existenta lui Dumnezeu, Voltaire se situeaza pe pozitiile deismului fara a ajunge la ateism. Dumnezeu este cauza prima a lumii si, totodata, cauza ei finala. El este Creatorul Universului, al originii si armoniei acestuia, al legilor care-1 guverneaza, fara a mai interveni, insa, dupa creatie, in desfasurarea fenomenelor sale. Totodata, filosoful sustine utilitatea morala si sociala a credintei in Dumnezeu: "Este clar ca pentru morala are mai mult sens si e mai de pret recunoasterea existentei lui Dumnezeu, decit negarea acesteia. Este in interesul omenirii ca sa existe Dumnezeu, care ar pedepsi lumea pentru raul pe care nu sunt in stare sa-1 suprime legea si judecata. Principalul nu consta ca sa putem argumenta teoretic existenta lui Dumnezeu, ci sa ne convingem daca e folositor pentru omenire sa recunoastem existenta unui Dumnezeu miluitor si razbunator, care serveste concomitent si ca mingiiere si ca friu, ori trebuie sa aruncam aceasta si sa raminem la greu fara speranta, iar in caz de se comit crime - fara mustrari de constiinta". Voltaire considera ca ideea de Dumnezeu este necesara pentru a tine masele in supunere. Tendinta maselor de a repartiza egal bunurile si averea, spunea el, este periculoasa si poate avea consecinte distrugatoare pentru societate. De aceea apararea prin legi a proprietatii private trebuie completata cu credinta ca incalcarea legilor va fi pedepsita si de catre Dumnezeu. Reprosindu-i lui Bayle, care afirmase ca teismul si ateismul sunt indiferente pentru moralitate si ca o societate formata din atei ar putea fi virtuoasa, Voltaire scrie ca "daca Bayle ar fi avut sub conducerea sa citeva sute de tarani, el n-ar fi evitat sa le spuna ca exista Dumnezeu Cel miluitor si razbunator". O societate virtuoasa, compusa numai din atei, ar fi posibila, spune el, numai in cazul cind toti membrii ei ar fi filosofi, nu insa si pentru oamenii obisnuiti. Credinta intr-un Dumnezeu care rasplateste si pedepseste, precum si cea in nemurirea sufletului sunt indispensabile pentru poporul simplu. Astfel, Voltaire ajunge la afirmatia celebra ca, daca Dumnezeu nu ar exista, el ar trebui inventat si se pronunta impotriva ateismului si a urmarilor sale coruptibile. Dumnezeu, ca judecator suprem, nu lasa nepedepsita nici o fapta criminala,de aceea el este un friu de nadejde pentru marii demnitari, deoarece asupra lor, spre deosebire de saraci, nu are putere nici un fel de lege, chiar daca crimele lor sunt colosale si le fac in vazul si cu stirea tuturor. Numai Dumnezeu este in stare sa-i opreasca de la faradelegi pe asupritorii poporului. Ba si mai mult, Voltaire este convins ca marii demnitari savirsesc nedreptati si crime din cauza ca nu cred in Dumnezeu, fiindca sunt ateisti. "Ateismul, -scrie el, - totdeauna a fost Filosofia oamenilor dotati cu putere, care isi petrec viata lor in acel cerc vicios de crime, pe care prostii il numesc politica ori arta de a conduce. Alesii Domnului pe pamint isi aduc sie in jertfa tot ce doresc ori pe toti acei care le stau in cale". O alta problema care 1-a preocupat pe Voltaire a fost aceea a existentei raului in lume. El scrie romanul filozofic "Candide", in care combate forma sistematica a optimismului, propagata de Leibniz si Wolff. Incercarile tragice, prin care trece tinarul Candide, vin sa ne convinga definitiv ca lumea aceasta nu este nicidecum "cea mai buna dintre lumile posibile", cum sustinea invatatorul sau Panglos, adept al optimismului lui Leibniz si Wolff, si ca raul este o realitate care nu poate fi exclusa ori contestata. In 1778, inainte de moarte, a primit ultima impartasanie in rit catolic, in ciuda opozitiei sale fata de religie. 2.3. Lamettrie (1709-1751) este adevarat intemeietor al materialismului francez din secolul al XVIII-lea. Lucrarile principale: "Omul-masina", "Istoria naturala a sufletului", "Anti-Seneca" etc. Lamettrie incepe cu observatia ca toate sistemele filosofice se reduc in fond la doua: materialism si idealism. Unica filosofie autentica pentru el este materialismul, deoarece numai el este compatibil cu dezvoltarea stiintelor: "A fi filozof, - scrie el, - inseamna a profesa materia-lismul". Daca Filosofia materialista isi pune scopul de a studia natura, apoi religia se intemeiaza pe revelatie si, ca atare, nu poate avea nimic comun cu Filosofia: "una se termina acolo unde incepe cealalta". Religia are o functie esentialmente sociala: alaturi de morala si de drept, ea este un produs al politicii, fiind impreuna cu acestea menita sa asigure respectarea normelor de convietuire in societate. Nu adevarul, ci protejarea conventiilor sociale fata de tendinta de a le incalca este scopul ei. Acesta fiind rolul social al religiei in conditiile existente, scrie el, n-ar trebui sa credem ca aceasta inseamna, totodata, si o legitimare a ei, caci "lumea nu va fi niciodata fericita, daca nu va deveni atee". Pentru cautarea adevarului existenta credintei nu are nici un fel de justificare. Opozitia dintre filosofie si religie este, pentru el, totala si ireconciliabila. Morala ce sprijina religia este morala sociala, conventionala, careia i se opune morala filozofica sau naturala: "busola uneia este religia, iar a celeilalte - placerea". In conditiile in care religia era inca ideologic dominanta, Lamettrie e nevoit sa atenueze cumva aceste idei, spunind ca, desi sunt opuse, Filosofia nu dauneaza religiei, politicii si moralei, de vreme ce domeniile, mijloacele si scopurile lor sunt diferite. Afirmatia filosofului ca Filosofia nu poate dauna moravurilor, credintelor si conventiilor in vigoare ni se pare, insa, a nu fi doar o modalitate de atenuare a opozitiei, ci chiar o convingere a filosofului, lucru de care ne vom adeveri in cele ce urmeaza. Acestea fiind spuse, ne abatem de la intentia de a demonstra caracetrul materialist al filosofiei lui Lamettrie (vom face acest lucru analizind conceptia altor materialisti francezi, care ocupa aceeasi pozitie in aceste probleme) si trecem la expunerea conceptiei sale etice. Trasatura caracteristica principala a conceptiei etice a lui Lamettrie este inconsecventa si contrarietatea ei. Aproape pe fiecare problema el expune ginduri contrare. O tendinta ramine, insa, permanenta: cea de a impaca stoicismul cu epicureismul. Teza initiala de la care porneste Lamettrie este ca exista o lege morala naturala, innascuta atit oamenilor, cit si animalelor, care consta in urmatoarele: 1) capacitatea de a deosebi binele si raul fara o pregatire aparte; 2) simtul, ce ar trebui sa nu facem, daca nu dorim sa ni se faca acelasi lucru; 3) simtul recunostintei cind ni se face un bine si mustrarea de constiinta atunci cind raspunzi cu un rau la binele facut. Printr-un sir de exemple Lamettrie incearca sa demonstreze ca aceste sentimente sunt comune oamenilor si animalelor. Teza a doua, diametral opusa celei dintii, consta in afirmatia ca virtutea este un rezultat al educatiei: "Oamenii se intorc inevitabil in directia, incotro bate vintul educatiei". Astfel, filosoful devine un adept al teoriei educationismului, care sustine ca educatia hotaraste totul. Piatra de temelie a conceptiei etice a lui Lamettrie (si in general a materialismului francez din sec. al XVIII-lea) este urmatoarea: bun, virtuos este tot ceea ce este de folos societatii. Interesul social devine un criteriu al constiinciozitatii. Cine contribuie la bunastarea comuna, contribuie, totodata, la bunastarea sa. In acelasi timp, Lamettrie se contrazice cind spune ca cine jertfeste fericirea personala doar pentru a fi apreciat de societate, face o mare prostie. Omul trebuie eliberat, spune el, de "mustrarea de constiinta". Constiinta nu este ceva innascut (cum sustine anterior). Cine are remuscari de constiinta, acela cade sub puterea superstitiilor. Aceste remuscari trebuie lichidate, deoarece ele nu-i sunt omului de nici un folos. Ele nu-i fac pe oameni mai buni. si in genere ideile oamenilor nu influenteaza conduita lor. Ei totdeauna spun una, dar fac alta, chiar daca nu doresc acest lucru. De aceea nici un domnitor nu trebuie sa se teama ca mintea unui popor poate fi formata dupa modelul invataturii vreunui filozof. Filosofia nicidecum nu poate influenta moravurile si credinta oamenilor. Totodata, Lamettrie se grabeste sa constate ca fara filosofie schimbarile in stat sunt imposibile,de aceea regii trebuie sa fie un pic filozofi pentru a deosebi capriciul de lege. Constiinta, afirma filosoful, adeseori ne face nefericiti. Exista chiar si un tip aparte de fericire: fericirea ticalosului. In lume sunt foarte multi misei fericiti, de aceea ar fi naiv sa credem ca bunatatea si fericirea se imbina totdeauna. Mai des se intimpla invers: oamenii virtuosi sunt de cele mai multe ori nefericiti, iar cei mai fericiti si norocosi sunt ticalosii. Adeseori averea, crima si fericirea se imbina. De aceea cine poate sa se elibereze de presiunea constiintei si sa infrunte opinia publica, ignorind-o, devine fericit. Totodata Lamettrie se grabeste sa preintimpine ca societatea trebuie sa lupte permanent cu infractorii: sa-i pedepseasca crunt. "Teme-te de spinzuratoare si calau mai mult decit de constiinta proprie si Dumnezeu", -scrie filosoful. Inteligenta si cunostintele sunt de prisos pentru fericire, uneori chiar distrugatoare. Adeseori cei mai fericiti sunt prostii; ei sufera mai putin. El vorbeste despre un tip aparte de fericire: fericire animalica, porceasca: "Maninca, bea, uita de trecut, veseleste-te ... Daca nu ai alta sansa de a fi fericit, urmeaz-o pe aceasta". Lamettrie, totodata, sufera mult descriind asemenea varietate de fericire si insista sa fim mai presus de existenta aceasta animalica. Normele morale in societate trebuie strict respectate. Dar ele pot fi respectate si fara credinta in Dumnezeu. Adresindu-se celor ce trebuie sa faca ordine in stat, el scrie: "Eu salut legile voastre, chiar si religia voastra, dar, totodata, salut esafoadele si spinzuratorile". 2.4. Diderot (1713-1784). si-a invesnicit memoria prin contributia hotaritoare, pe care a adus-o la editarea "Enciclopediei". Lucrarea aceasta, potrivit proiectului initial, trebuia sa fie o simpla adaptare a unui dictionar enciclopedic englez, insa a devenit, sub conducerea lui Diderot si d'Alambert, "monumentul pentru eternitate" al secolului si simbolul gindirii libere din toate timpurile. Diderot a intocmit prospectul lucrarii, a stabilit planul si metodele de lucru si, din 1759 pina in 1772, cind se incheie tiparirea celor optsprezece volume, a redactat sau revizuit un numar enorm de articole din cele mai variate domenii: literatura, istorie, geografie, chimie, fiziologie, economie politica, filosofie, metalurgie. Datorita energiei sale inepuizabile si entuziasmului sau, Diderot a stiut sa grupeze in jurul "Enciclopediei" cele mai ilustre personalitati ale secolului. Astfel, "Enciclopedia"a devenit cauza comuna a tuturor ginditorilor progresisti, iar opera lor a fost pe buna dreptate apreciata ca una dintre contributiile cele mai considerabile si mai semnificative ale filosofiei franceze din secolul al XVIII-lea la progresul ratiunii umane. Scopul lucrarii, dupa cum scrie Diderot (art. "Enciclopedie"), "este acela de a aduna cunostintele de pe intreg cuprinsul pamintului, de a expune sistemul lor general oamenilor din jurul nostru si de a le transmite oamenilor de dupa noi, pentru ca truda valorilor trecute sa nu ramina nefolositoare veacurilor ce vor urma, pentru ca nepotii nostri, devenind mai invatati, sa devina in acelasi timp si mai virtuosi, si mai fericiti, iar noi sa nu murim fara a fi binecuvintati de omenire". "Enciclopedia" ofera un tablou complet al starii stiintelor, mestesugurilor si al artelor catre 1750, intocmit de cei mai buni savanti si specialist. Contributia lui Diderot la patrimoniul gindirii iluministe nu se reduce, insa, la munca sa de redactor al "Enciclopediei". Scriitor critic de arta, teoretician al artei, estetician, el este, totodata, creatorul unei conceptii filosofice de mare valoare. Drumul filozofic al lui Diderot este acela de la deism, prin scepticism, la materialism si ateism. Printre lucrarile filosofice mai importante pot fi enumerate: "Cugetari filosofice", "Scrisoare despre orbi pentru invataminte celor ce vad", "Despre interpretarea naturii", "Visul lui d'Alambert", "Principii filosofice asupra materiei si miscarii". Cu toate ca conceptul de "substanta" a fost supus unui atac inversunat din partea empiristilor englezi (Locke, Berkeley, Hume), Diderot se intoarce la acest concept, elaborat in sens modern de Descartes. El respinge dualismul cartezian, considerind absurda ipoteza unei substante spirituale, a carei legatura cu substanta materiala nu poate fi nicidecum explicata. "In Univers, in om, in animal, - scrie Diderot, - nu exista decit o singura substanta". Afirmarea unicitatii substantei are la el un caracter materialist mult mai pronuntat decit la Spinoza. Daca ultimul, prin identificarea substantei cu divinitatea, impunea ontologiei sale o forma panteista, la Diderot substanta unica din Univers este materia si astfel ontologia sa este un monism materialist consecvent. Diderot adopts de asemenea ideea eterogenitatii substantei materiale. Ideea omogenitatii trebuie abandonata, spune el, pentru ca, pe de o parte, ea face imposibila explicarea corecta a miscarii, iar, pe de alta parte, ea nu poate explica varietatea calitativa, direct observabila, a formelor existentei: "Mi se pare ca este tot atit de imposibil ca toate fiintele din natura sa fi fost produse dintr-o materie perfect omogena, cum ar fi sa ni le inchipuim ca au una si aceeasi culoare... Voi numi, deci, elemente diferitele materii eterogene necesare pentru producerea generala a fenomenelor naturii si voi numi natura rezultatul general actual sau rezultatele generale succesive ale combinarii elementelor". La baza existentei se afla, deci, materia, a carei compozitie este eterogena. Din materia universala eterogena provin toate, inclusiv viata si constiinta. Elementele, adica materiile simple din care sunt alcatuite fenomenele naturii, trebuie sa aiba intre ele diferente esentiale, desi nu stim nici cite asemenea elemente exista, nici care sunt deosebirile esentiale dintre ele, nici pina unde poate fi dusa diviziunea lor. Logic, divizibilitatea este nelimitata. Diderot admite totusi existenta unei limite reale a diviziunii. In spiritul stiintei epocii sale Diderot considera ca moleculele sunt elementele ultime ale materiei. Materia universala eterogena, alcatuita din molecule ce se deosebesc calitativ intre ele, se afla in continua miscare. Miscarea este un atribut al materiei, putem sa ne imaginam materia in repaus tot atit de putin cit am putea sa ne imaginam in repaus focul. Miscarea este absoluta, repausul e doar relativ. Repausul absolut este un concept abstract, el nu exista in natura. Miscarea este tot atit de reala ca si lungimea, latimea, adincimea. Diderot deosebeste doua tipuri de miscare: miscarea mecanica, ca deplasare in spatiu, si tensiunea interna a moleculelor. Ele corespund celor doua tipuri de forte: forta exterioara si forta interioara. Daca forta exterioara ce actioneaza asupra corpurilor se epuizeaza si, corespunzator, miscarea de translatie inceteaza, forta interioara a moleculelor este inepuizabila si ca atare tensiunea lor launtrica nu inceteaza niciodata. De aceea chiar atunci cind un corp este in repaus din punct de vedere mecanic, el se afla in miscare in raport cu componentii sai moleculari. Acesta este argumentul hotaritor pentru sustinerea caracetrului absolut al miscarii. Prin aceasta Diderot depaseste conceptia mecanicista despre miscare si confirma ideea autodinamismului. Nu mai putin valoroasa este si ideea lui Diderot despre conexiunea universala. Totul in Univers se afla intr-o strinsa legatura, lumea prezentind "un mare lant" ce leaga toate lucrurile: "Totul se leaga in Univers, corpurile ceresti actioneaza unele asupra altora; globul nostru este atras de ele si le atrage la rindul sau; fluxul si refluxul isi au cauza in luna; rodnicia ogoarelor depinde de caldura soarelui, de umiditatea solului, de bogatiile sarurilor etc. Pentru ca un fir de iarba sa creasca este nevoie sa contribuie intreaga natura". Aceeasi inlantuire domneste in ordinea fizica si in ordinea politica si in cea morala. Conexiunea universala face ca in natura sa nu existe nici un fel de granite stabile. Fiintele "circula" unele in altele, separatiile rigide sunt anulate: "Orice animal este mai mult sau mai putin om; orice mineral este mai mult sau mai putin planta; orice planta este mai mult sau mai putin animal. Nu este nimic precis in natura". Constant ramine numai intregul, totul. Nu exista hotar rigid nici intre materia moarta si cea vie. Separarea acestor regnuri nu este absoluta, de aceea pentru aparitia vietii nu este nevoie de interventia unei cauze imateriale exterioare. De aici pornind, filosoful ajunge la concluzia ca sensibilitatea este o insusire generala a materiei, la fel ca si miscarea. E drept, insa, ca uneori el ezita intre a considera sensibilitatea "o insusire generala a materiei" si a o considera "un produs al organizarii", dar nu o considera un produs al unui inceput imaterial. Filosoful e convins ca materia vie ia nastere din cea moarta, ca sensibilitatea apare in procesul acestei treceri, dar recunoaste ca "i-mi scapa legatura necesara a acestei treceri". Totodata, el asteapta de la stiinta timpului dovada experimentala riguroasa a ideii ca sensibilitatea este o insusire elementara a materiei sau un rezultat al organizarii. In teoria cunoasterii Diderot accepts pozitia empirista, dar nu se limiteaza la ea. In "Scrisoare despre orbi..." el subliniaza primatul cognitiv al senzatiilor, dar, Totodata, accentueaza dependenta ideilor noastre si a modului de a gindi de perceptiile senzoriale. Absenta unui organ de simt, sau prezenta ipotetica a unuia in plus fata de cele obisnuite, modifica esential continutul lumii noastre launtrice. Un orb percepe altfel lumea decit un om inzestrat cu vaz si, corespunzator, gindeste altfel despre ea. La el are loc redistribuirea functiilor perceptive in absenta vederii, create insemnatatea simtului tactil in perceptia senzoriala si in sinteza ei intelectuala, se modifica alte functii psihice. Modul in care un orb concepe lumea este influentat, totodata, de conceptia despre lume a celor care vad, in mijlocul carora el traieste. Astfel, create importanta imaginatiei si a gindirii abstracte in cunoastere. Simturile, deci, se pot relativ completa ori prin alte simturi ori prin gindirea abstracta. De aceea ipoteza senzualistilor (Condillac) despre izolarea absoluta a simturilor este neintemeiata. Daca gindirea se bazeaza pe activitatea simturilor, atunci teoria ideilor innascute este falsa: "nimic nu este innascut, in afara de facultatea de a simti si de a gindi; toate celelalte sunt dobindite. Inlaturati ochiul si veti inlatura cu aceasta toate ideile care se refera la vedere, inlaturati nasul si veti inlatura toate ideile care se refera la miros". Tot asa se intimpla cu gustul, auzul si pipaitul. Daca inlaturam, insa, toate aceste idei si simturi, nu ne mai ramine nici o idee abstracta, caci numai prin simturi suntem condusi la abstract. Prin aceasta metoda a eliminarii treptate se ajunge de la om la scoica. Prin metoda opusa, pornind de la o masa informa dar sensibila, perfectionindu-i treptat organizarea si dezvoltindu-i senzatiile si cunostintele, se ajunge de la scoica la om. Dependenta gindirii de simturi nu inseamna, insa, anularea deosebirii dintre ele si identificarea lor. Diderot sustine ca Helvetius nu are dreptate cind spune ca "a simti inseamna a judeca", deoarece stupidul simte, dar nu judeca. Gindirea presupune operatii specifice. Fiind un profund dialectician, Diderot ramine in esenta un ginditor empirist. Abstarctiile fara un corespondent empiric, oricit de indepartat, nu au valoare cognitiva: "notiunile ce nu au un fundament in natura se pot asemana cu padurile din nord, ale caror arbori nu au radacini adinci. O slaba adiere de vint e de ajuns ca sa rastoarne o padure intreaga de arbori si de idei". Totodata, Diderot nu justifica inclinatiile empiriste de a diminua rolul cognitiv al gindirii abstracte si de a o subordona cu totul experientei. Conceptia filozofica a lui Diderot inca o data ne convinge ca afirmarea primatului cognitiv al senzatiilor continea in sine posibilitatea unor interpretari filosofice contradictorii. Empirismul lui Locke a fost in egala masura sursa idealismului subiectiv al lui Berkeley si a materialismului francez, inclusiv a celui diderotian. Ontologia materialista a lui Diderot il situeaza in opozitie cu Berkeley atit in modul de a intelege sursa senzatiilor, cit si, in plan mai larg, in modul de a interpreta empirismul. Totodata, el sesizeaza dificultatea combaterii idealismului lui Berkeley de pe pozitiile propriului sau materialism, caruia ideea practicii i-a ramas straina. Iata cum caracterizeaza Diderot Filosofia lui Berkeley: "Extravagant sistem, care nu putea, dupa parerea mea, sa fie creat decit de niste orbi, si acest sistem, spre rusinea mintii omenesti si spre rusinea filosofiei, e mai greu de combatut, desi e cel mai absurd". Empirismul lui Diderot este, deci, in opozitie cu empirismul idealist al lui Berkeley, fiind un empirism materialist. Ontologia materialista si gnoseologia empirista a lui Diderot au drept consecinta fireasca ateismul sau. La inceputul activitatii sale filosoful considera ca fara credinta nu exista virtute si admitea, in spiritul deismului, existenta divinitatii. Cu timpul el se convinge de autonomia moralei fata de religie si de incompatibilitatea stiintei cu religia. Diderot cerceteaza argumentele aduse pentru a dovedi existenta divinitatii, mai ales a celor intemeiate pe ordinea si armonia naturii si pe ideea cauzelor finale si se convinge de lipsa lor de valoare. Ordinea actuala ar putea fi rezultatul unei dezordini initiale si nu ne poate convinge ca a existat o forta inteligenta, care a creat-o. Totodata, nu are nici o siguranta ca aceasta ordine nu e trecatoare. Plus la aceasta, lumea e plina de neajunsuri si nechibzuinta. Mentionind incompatibilitatea stiintei si a religiei, Diderot ironizeaza: "Daca ratiunea este un dar al cerului si daca se poate spune acelasi lucru si despre credinta, atunci cerul ne-a facut doua daruri incompatibile si contradictorii". Adresindu-se unui suveran, Diderot scrie in termeni drastici: "Sire, daca vreti sa aveti preoti, atunci nu va trebuie filozofi, iar daca vreti sa aveti filozofi, atunci nu va trebuie preoti". Astfel, Diderot este un spirit de prima marime al epocii si reprezentantul cel mai de seama al materialismului francez. 2.5. J.-J.Rousseau (1712-1778) ocupa o pozitie aparte in filosofia luminilor. Avea 30 ani cind s-a mutat la Paris, unde l-a intilnit pe Diderot si a intrat in cercul intelectualilor radicali si anticlerici care scriau pentru Encyclopedie . A devenit celebru datorita scrierilor politice. El a avut o viziune" care l-a facut sa vada clar ca la inceput omul fusese liber si lipsit de pacate si ca societatea a adus pe lume toate relele. Expune unele idei, care il apropie mult de Filosofia contemporana, dar in general ramine pe pozitiile deismului fara sa ajunga la materialism si ateism. Conceptia sa social-politica este, insa, mult mai radicala decit cea a enciclopedistilor. Lucrarile filosofice principale: "Discurs asupra stiintelor si a artelor", "Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni", "Noua Eloiza", "Contractul social", "Emil sau despre educatie". Noi vom analiza doar unele idei, expuse de el in cele doua discursuri. "Discursul asupra stiintelor si a artelor" a fost scris in 1750 cu ocazia concursului anuntat de Academia din Dijon pentru premiul in domeniul moralei: "Daca restabilirea stiintelor si artelor a contribuit la purificarea moravurilor". Raspunsul lui Rouseau la intrebarea pusa era categoric negativ. Daca enciclopedistii laudau foarte mult ajunsurile civilizatiei, apoi Rouseau este primul care o caracterizeaza in termeni negativi, numind-o "o lume a aparentei, care disimileaza si perverteste fiinta autentica a omului". In Discursul sau Rouseau pune problema opozitiei dintre "fiinta" (omul asa cum el este) si "aparenta" (omul ce poarta masca manierelor). Aceasta problema nu este noua pentru filosofie. Meritul lui Rouseau consta aici in faptul ca el utilizeaza aceasta opozitie pentru a sublinia efectele distrugatoare ale civilizatiei moderne. Civilizatia, scrie filosoful, aduce cu sine autonomizarea aparentei, constituirea ei intr-o realitate deosebita si opusa fiintei. Astfel, apare o noua lume - lumea aparentei, care este uniformizata, standardizata. In ea sunt anulate distinctiile individuale, omul se depersonalizeaza: "Toate spiritele par eroice dupa acelasi tipar". Oamenii se orienteaza in conduita lor dupa obiceiuri, reguli generale, si nu dupa propria ratiune ori convingere. Conduita si faptele oamenilor devin, prin urmare, irelevante pentru caracterul individului. Normele lumii impersonale exercita o constringere permanenta asupra indivizilor, tocindu-le individualitatea si determinindu-i ca, situati in aceleasi imprejurari, sa actioneze in acelasi fel. Societatea capata in consecinta caracetrul unei "turme", ea devine uniformizata si impersonala. Realizarile civilizatiei, scrie Rouseau, sunt niste podoabe cu functie disimulatorie. Ele sunt niste masti, menite sa ascunda fiinta adevarata a omului. La fel cum bogatia vesmintului este semnul opulentei, si nu al vigorii trupului, urbanitatea conduitei, decenta exterioara sunt semne ale civilizatiei, dar nu si ale valorii morale. Expresia cea mai caracteristica si, totodata, conditia lumii aparentei este politetea. Politetea este in acelasi timp un factor de uniformizare si de miscare. Ea standardizeaza conduita, suprima individualitatea. In acelasi timp ea este un mijloc comod de a ascunde viciul sub masca virtutii. Menirea principala a politetei este anume de a ascunde viciul. Rolul ei disimulator se manifesta cel mai clar in ipocrizie. Filosoful este pe deplin de acord cu La Roche-foucault, care spunea ca "ipocrizia este omagiul pe care viciul il aduce virtutii". Ipocrizia este o consecinta a politetii; dar ea nu e un omagiu, ci un ultraj adus virtutii. Politetea profaneaza insemnatatea virtutii, o face greu de deosebit. Rouseau compara aceasta situatie cu situatia unui hot care imbraca livreaua slujitorului unei case pentru a putea fura in liniste. Dintr-o expresie a fiintei, aparenta devine un mod de disimulare a ei, profanindu-i totodata semnele. In aceste conditii, fiinta isi pierde transparenta initials si devine opaca. Faptul este cu atit mai periculos cu cit aparenta isi pastreaza aerul de a exprima autentic fiinta. Uzurparea nu e vizibila si e cu atit mai daunatoare. Pina ca progresul civilizatiei sa duca la slefuirea manierelor, moravurile, afirma Rouseau, erau rustice, dar naturale. Ele exprimau direct fiinta omului; "diferenta conduitelor o anunta de la prima vedere pe cea a caracterelor". Altfel spus, fiinta era transparenta, conduita exprimind-o fidel: "Natura omului nu era mai buna, dar oamenii isi gaseau siguranta in usurinta de a se patrunde reciproc; iar acest avantaj, pretul caruia noi nu-1 mai simtim, ii cruta de multe vicii". Coinci-denta aceasta dintre fiinta si aparenta, transparenta fiintei inceteaza in conditiile civilizatiei. Uniformizarea conduitei face ca fiinta sa nu mai poata fi recunoscuta in aparenta. Cele mai frumoase cuvinte si maniere pot ascunde ginduri si intentii foarte urite. Omul ramine astfel dezorientat, el nu stie la ce sa se astepte. Siguranta de altadata este inlocuita prin nesiguranta, prin incertitudine in privinta caracetrului oamenilor. Consecinta acestei incertitudini este aparitia unui intreg cortegiu de vicii, pina atunci necunoscute, caracteristice civilizatiei: suspiciunea, nesinceritatea, ura, tradarea. Astfel, moravurile isi pierd puterea initiala. De aceea progresul civilizatiei nu poate constitui un criteriu al aprecierii moravurilor. Standardizarea si uniformizarea, automatizarea aparentei, disimularea, pervertirea oamenilor, opacizarea fiintei sunt, spune Rouseau, caracteristicile "ontologice"ale civilizatiei moderne. Instalarea dihotomiei fiinta-aparenta, deplasarea accentului ontologic de la fiinta la aparenta exprima o existenta alienata. Cauza acestei sciziuni, spune el, este progresul stiintelor si al artelor, care acopera cu ghirlande de flori lanturile ce-i impovareaza pe oameni si inabusa in ei sentimentul libertatii originare, ii transforma in sclavi care-si iubesc servitutea. O cauza mai profunda a degradarii moravurilor, spune el, este aparitia si raspindirea proprietatii private. Cercetarea ei face obiectul celui de-al doilea Discurs. "Discursul asupra inegalitatii" a fost scris, ca si cel anterior, ca raspuns la o tema de concurs propusa de Academia din Dijon. Tema era de aceasta data urmatoarea: "Care este originea inegalitatii dintre oameni si daca ea este ingaduita de legea naturala". Rouseau in Discursul amintit se convinge ca explicarea fenomenului alienarii umane in societate si a degradarii moravurilor prin dezvoltarea stiintelor si a artelor este insuficienta. Prima sursa a raului, spune el in cel de-al doilea Discurs, este inegalitatea, iar aparitia inegalitStii este conditionata de instituirea proprietatii private. Rouseau preia in "Discursul asupra inegalitatii" ideea "starii naturale" si ideea "contractului social", care erau raspindite in Filosofia sociala a secolelor XVII-XVIII, dar le da o interpretare proprie, corespunzatoare aspiratiilor sale democratice si revolutionare. Ideea "starii naturale" indeplineste o anumita functie teoretica: ea ofera baza pe care se intemeiaza explicatia genetica a vietii sociale. Rouseau este constient de caracterul ipotetic al acestei idei: "starea naturala" este o supozitie necesara pentru a explica situatia actuala a omului, si nicidecum un fapt istoric propriu-zis". Pentru el ideea starii naturale are un sens mai mult logic si metodologic, decit empiric. Societatea trece evolutia sa prin trei etape: 1) starea naturala; 2) constituirea primelor societati omenesti; 3) aparitia societatilor omenesti bazate pe proprietatea privata. Dupa starea naturala, deci, urmeaza etapa de constituire a primelor societati omenesti. Rouseau respinge ideea lui Aristotel despre sociabilitatea innascuta a omului si e convins ca societatea apare si se dezvolta dupa anumite legi obiective. Totodata, el se manifesta ca un mare dialectician, intelegind ca progresul social nu este o ascensiune liniara, cum considerau contemporanii sai, grupati in jurul "Enciclopediei". Perioada a doua este un progres, spune el, fata de starea naturala, dar in ea apar deja primele semne ale decaderii. Progresele ulterioare, sustine Rouseau, "au fost tot atitia pasi in aparenta spre perfectionarea individului, in realitate, insa, spre decaderea speciei". Astfel, autorul Discursului descopera caracterul contradictoriu al progresului social. Fara a nega progresul social, el sesizeaza laturile lui negative si atrage atentia asupra lor in mod special. Caracterul contradictoriu al progresului se observa cel mai bine in cea de-a treia etapa a istoriei - etapa aparitiei proprietatii private. Izvorul inegalitatii, opineaza filosoful, este proprietatea privata. Ea nu exista in "stare naturala" si de aceea nu este justificata de legea naturala: "Primul om care, imprejmuind un teren, s-a incu-metat sa spuna: "acesta este al meu" si care a gasit oameni destul de prosti ca sa-1 creada, a fost adevaratul intemeietor al societatii civile. Dar de cite crime, razboaie, omoruri, de cite mizerii si orori ar fi scutit omenirea acel care, scotind tarusii sau astupind santul, ar fi strigat semenilor sai: "Feriti-va sa-1 ascultati pe acest impostor; sunteti pierduti daca uitati ca roadele sunt ale tuturor si ca pamintul nu este al nimanui". Aparitia proprietatii private duce la aparitia conflictelor dintre oameni. Fiecare tinde sa-si mareasca avutia si intra in lupta cu ceilalti. Asa apar dominatia si sclavia, violenta si jaful. Acea "lupta a tuturor impotriva tuturor", despre care vorbeste Hobbes cu referire la starea naturala, caracterizeaza, dimpot-riva, dupa Rouseau, societatea in sinul careia s-a nascut proprietatea privata. Pentru a-si apara avutia, cei bogati propun tuturora intemeierea statului, care ia nastere printr-un contract incheiat intre oameni. Statul, deci, este o necesitate pentru cei bogati. Odata aparut, el aduce noi opresiuni pentru cel slab si noi puteri pentru cel bogat. Pentru a le apara libertatea, popoarele isi aleg imparati, dar acestia cu timpul se transforma din ajutori ai statului in stapinii lui. Abuzul conducatorilor statului culmineaza cu despotismul, care este treapta extrema a inegalitatii, "punctul final care incheie cercul si atinge punctul de la care am pornit: aici toti particularii devin egali, pentru ca nu sunt nimic in raport cu despotul... aici totul ajunge sa se rezume doar la legea celui mai mare si, prin urmare, la o noua "stare naturala" deosebita de ceea de la care am pornit prin faptul ca una era starea naturala in puterea ei, iar cealalta este fructul unui exces de coruptie". Astfel, Rouseau ajunge la ideea dialectica a negarii negatiei cu aproape doua decenii inainte de nasterea lui Hegel. Despotul, spune Rouseau, domina numai prin forta, de aceea el nu se poate plinge cind e rasturnat prin forta. Rascoala este, deci, un act legitim al poporului. 2.6. Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede et de Montesquieu (18 ianuarie 1689 10 februarie 1755) a fost una din cele mai complexe figuri ale iluminismului francez. A activat in calitate de consilier (1714) in parlamentul de la Bordeaux, devenind presedintele acestuia (1716-1728) dup moartea unuia din unchii si, cruia i-a mostenit titlul si functia. in 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. Opera sa major, Scrisori persane (1721), s-a bucurat de un succes imens si imediat. Cartea este conceput sub forma unei colectii de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de cltori in Persia si de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat si a criticat institutiile franceze. in calitate de teoretician, a scris in 1734 o disertatie istoric stiintific asupra infloririi si decderii Romei: Considrations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur dcadence (Consideratii asupra cauzelor mretiei si decadentei romanilor). Spiritul legilor (1748), este un studiu comparativ, focalizat asupra a trei tipuri de guvern (republic, monarhie si despotism), a fost intocmit sub influenta ideilor lui John Locke. Una din teoriile majore prezentate in lucrare este cea conform creia puterile guvernului trebuie separate si echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea isi pstreaz si in prezent importanta istoric, fiind una dintre operele care au influentat elaborarea Constitutiei americane. Cu toate ca Montesquieu era baron, el dispretuieste aroganta aristocratica. Intreprinde o satira a moravurilor timpului in "Scrisorile persane" (1721) autorul imagineaza doi persani veniti la Paris si care, prin corespondenta cu compatriotii lor, ii formeaza asupra realitatilor, oamenilor, moravurilor si institutiilor europene. Aici el ia in deridere pe regele Ludovic al XV-lea, religia si teoriile filosofice ale filosofului englez Th. Hobbes. In lucrarea "Despre spiritul legilor"- isi exprima oroarea fata de despotism, toleranta religioasa, condamna tratamentul inuman aplicat negrilor, studiaza dreptul roman si cel francez. 3. Concluzie. Epoca Luminilor a constituit o cotitura importanta in dezvoltarea spirituala a omenirii, o victorie semnificativa a ratiunii asupra conceptiilor mistico-religioase din Evul mediu. Luind nastere in diverse tari, in diferite perioade de timp, aceasta miscare totdeauna a fost produsul unui mediu socio-istoric bine determinat. Enciclopedia lui Denis Diderot reprezint chintesenta spiritului Iluminismului, sau al Epocii Ratiunii, dup cum i s-a mai spus. Avnd centrul la Paris, miscarea a dobndit un caracter international prin faptul c s-a rspndit in saloane cosmopolite. Filosofia teoretica din epoca luminilor este dublata de filosofia practica cu caracter social-politic. In operele din acest domeniu sunt abordate probleme de drept natural, chestiuni privitoare la suveranitatea popoarelor, egalitatea indivizilor sau modul de guvernare. Iluminismul a pretins eliberarea fiintei umane de sub tutela sa auto-indus. "Tutela este incapacitatea fiintei umane de a-si folosi abilittile cognitive in lipsa instructiunilor de la o alt persoan. Aceast tutel este auto-indus atunci cnd cauza sa nu rezid in absenta ratiunii, ci in absenta hotrrii si a curajului de a lua hotrri fr instructiuni de la o alt persoan". Sapere aude! "Aveti curajul de a v folosi propriul simt al ratiunii!" acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant). Tema: Iluminismul francez

Textul de mai sus reprezinta un extras din "REFERAT FRANCEZA: ILUMINISMUL FRANCEZ". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook