Limbajul poetic eminescian

Niciodata pana la Eminescu, limba romaneasca n-a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si de firesc. La toti ceilalti poeti din secolul trecut gasim forme sau cuvinte pe care evolutia ulterioara a limbii nu le-a comfirmat. Eminescu ramane proaspat si curat si dupa o suta de ani, fara sa dea semne de imbatrinire.

Mai mult chiar, limpezimea si echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitati desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza mladioasa cautare a „cuvantului ce exprima adevarul”, iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termeni de „lupta dreapta”, ca si pe o incercare de a „turna in forma noua limba veche si-nteleapta”.

Tensiunea efortului insa nu se simte, este cu desavarsire marcata de robusta senzatie a lucrului natural. Explicatia prospetimii si a naturaletii limbajului eminescian  isi are punctul de plecare in strategia poetului fata de ,,limba veche”, considerata ca temelie pentru toate noile ei infatisari. El a intuit ca limbajul poetic trebuie sa plece cu naturalete de la izvoare: de la poezia populara si de la vechile texte, care conservasera formele cele mai rezistente de limba, deci cele mai apte sa reliefeze individualitatea graiului romanesc.