Luceafarul - Mihai Eminescu (comentariu)

Poemul filozofic intitulat „Luceafarul" este capodopera creatiei eminesciene, „insula" de lumina prin care literatura romana isi asigura dainuirea intru nemoarte.

Aici se condenseaza dimensiunea universala a geniului ro¬manesc; si tot aici, este simbolizat destinul marelui sau creator care a aparut in literatura noastra „de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul" (G. Calinescu) si, dupa o scurta stralucire in veac, s-a intors printre stele, contopindu-se cu Vecia si devenind mit. Poemul a fost publicat in aprilie 1883, in „Almanahul Societatii Academice Social-Literare „Romania Juna" din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare si inclus de Titu Maiorescu, in decembrie 1883, in singurul volum antum al lui Eminescu.
 

Tema poemului este conditia nefericita a geniului, nas¬cuta din apartenenta sa la doua lumi temporal diferite. Titlul este numele celei mai luminoase stele si desem¬neaza „fata" vazuta de pamanteni a celui pe care 1-a indragit o mandra fata de imparat.

In termenii alegoriei, Luceafarul este geniul - purtatorul de lumina solitar si neinteles de omul comun, incapabil sa ajunga la infinitul gandirii sale.

Elemente de compozitie:
Poemul „Luceafarul" este alcatuit din 98 de catrene (392 de versuri) structurate in patru parti; acestea din urma sunt subordonate la doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru.