Mituri fundamentale, teme si motive in creatia poetica eminesciana

Poate nici unul dintre marii poeti ai lumii nu datoreaza atat de mult naturii patriei si dragostei atat pentru tara, cat si pentru persoana iubita si natura. Dragostea lui pentru natura se poate observa, in primul rand in frumusetea pe care o au personajele sale din poezii: codrul imparat, luna, soarele, izvoarele, noptile, lacul incarcat ,,de nuferi galbeni’’ si iubire, ,,sara pe deal’’ plina de dor si nerabdare, luceferii si nu in ultimul rand, marea.
   
Mihai Eminescu, titanul poeziei romanesti, un mare romantic, este cel care a dat glas dragostei fata de om, de patrie, frumusetii naturii, iubirii ca izvor al vietii si revoltei impotriva nedreptatii, zugravind cu magicul sau condei un peisaj acoperit de un val fermecat, care apare in fata cititorilor ca o lume de basm.

Insusi marele poet isi recunoaste conditia de romantic in poemul “Eu nu cred nici in Iehova”: “Nu ma-ncantati nici cu clasici, / Nici cu stil curat si antic./ Toate-mi sunt deopotriva, / Eu raman ce-am fost: romantic.”

Conceptia estetica a lui Eminescu are doua componente: una nationala bazata pe retorica romantica, specifica scriitorilor de la 1848 si alta inspirata din filosofia idealist-kantiana si schopenhaueriana.

In opera eminesciana se regasesc opt mituri poetice fundamentale:  mitul nasterii si al mortii universului ( ,,Scrisoarea I”, ,,Rugaciunea unui dac”, ,,Gemenii”), mitul istoriei ( ,,Epigonii”, ,,imparat si proletar”, ,,Scrisoarea III”), mitul ,,dascalului” (,,Strigoii”, ,,Rugaciunea unui dac”, ,,Gemenii”), mitul erotic ( ,,Calin-file din poveste”, ,,Luceafarul”), mitul oniric care are o dimensiune filosofica in ,,Luceafarul’’, mitul regresiunii spre elementar, codrul fiind adesea cadrul ideal in care se produce ,,recosmicizarea” omului, mitul creatorului care exprima pozitia in lume si rostul mai inalt al omului de spirit in raport cu toate celelate experiente ale individulului si mitul literar, al poeziei.