Prelungiri ale clasicismului, ale romantismului in lirica eminesciana

Etapa perfectiunii, a scuturarii podoabelor, a capodoperelor, 1876-1883. Primul critic al lui Eminescu, T. Maiorescu a descoperit elementele prin care Eminescu a inaltat poezia romanesca la dimensiunile poeziei universale: cugetarea inalta, pornind de la ideile pe care Europa occidentala le-a oferit lumii intregi si vesmantul cugetarii – limba romana recreata de marele poet.

Pentru exegetii de tip traditional, Eminescu a fost un romantic in continut (sentimente, trairi) si un clasic in forma.
Pentru exegetii moderni, Eminescu a depasit romantismul, a pregatit poezia veacului al XX-lea – expresionista si existentialista. Pentru G. Calinescu, Eminescu este „coloana” in jurul careia s-a construit edificiul literaturii noastre: inaintasii l-au anuntat, posteritatea a preluat spiritul eminescian.

Prezenta creatiei eminesciene in literatura romana a creat 2 concepte:
1. Epigonismul, miscarea de poeti minori care a imitat fara sa aduca inovatii esentiale in literatura romana;
2. Eminescianismul, o miscare creatoare, polemica, care a dus mai departe gandirea si stilul eminescian inovand poezia.

Poetii perioadei interbelice sunt reprezentantii acestei miscari creatoare, fara sa fi reusit totusi sa depaseasca modelul care s-a impus prin genialitate, complexitate, capacitate de ipostaziere, de abordare a temelor si motivelor universale intr-o limba devenita pentru lingvisti, modelul limbii romane literare.

Cele trei etape identificate de T. Vianu releva setea de perfectiune a creatorului, procesul gradat in adancirea subiectului, prins intr-o aventura de cunoastere a totului- exterior si interior.

Relevanta este „Oda in metru antic” care exprima sensul acestei aventuri: „Pe mine, mie  / Reda-ma”!. Debutul literar este marcat de poemul „De-as avea...” creat in 1866, publicat in revista „Familia”, cand Iosif Vulcan ii schimba numele din Eminovici in Eminescu.