Referat Scoala Ardeleana

Incarcat la data: 27 Martie 2006

Autor: maria cantemir

Pret: 100 credite

4,7 (6 review-uri)
SCOALA ARDELEANA: Cel dintii nucleu iluminist din cultura romana l-a constituit Scoala Ardeleana, miscarea intelectualitatii din Transilvania de la sf. sec. XVIII-lea si inceputul sec. XIX-lea. Programul politic al Scolii Ardelene este prezentat in memoriul din 1791 intitutlat Supplex libellus valachorum Transilvaniae, trimis imparatului Leopold II, in care se cerea recunoasterea romanilor din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte. Scoala Ardeleana este in primul rind, o miscare de eliberare nationala si sociala care a gasit in patrimoniul de gindire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau nazuintele poporului roman in acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, Scoala Ardeleana a avut un rol important in stimulare studiului istoriei si limbii romane, a dezvoltarii stiintelor naturii si invatamintului. Actiunea politica si culturala este indrumata de operele istorice si filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. In ansamblu activitatea Scolii Ardelene cunoaste doua directii fundamentale: -Prima are un caracter iluminist, urmarind emanciparea poporului, mai ales taranilor. In acest scop s-au infiintat scoli in limba romana, s-au scris abecedare, aritmetici, s-au publicat calendare si carti populare. -Cealalta directie este erudita si cuprinde tratatele de istorie si filologie. Cele mai importante lucrari sint: Istoria si intimplarile romanilor de Samuil Micu, Hronica romanilor si a mai multor neamuri de Gh. Sincai, Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae siva valachicae . Istoricii Scolii Ardelene au jucat un rol important in acumularea dovezilor pentru sustinerea egalitatii in drepturi a romanilor din Transilvania cu celelalte natii din imperiul Habsbugic. Studiile de limba urmaresc sa dovedeasca latinitatea limbii romane. In aceasta epoca s-a pus problema adoptarii alfabetului latin in locul celui chirilic. In ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologica si se cerea eliminarea elementelor nelatine din limba) Scoala Ardeleana are meritul de a fi pus bazele cercetarii siintifice a limbii romane. Scoala Ardeleana a creat un climat favorabil literaturii si a dat prin Ion Budai-Deleanu pe cel dintii mare poet roman de talie europena. Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii noastre, inscriindu-se in iluminismul european. DIMITRIE CANTEMIR, PERSONALITATE. MULTILATERALA A CULTURII SI LITERATURII ROMANE: Dimitrie Cantemir, in cultura noastra, este unul dintre cei mai eruditi umanisti. Lucrarile lui atesta o bogata documentare in domeniul stiintelor umaniste si o mare pasiune pentru cercetare. Cele mai valoroase lucrari ale sale sint cele cu caracter istoric. Reluind o tema a cronicarilor moldoveni, lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor infatiseaza trecutul indepartat al poporului nostru, originea comuna a tuturor romanilor. Intreaga opera a lui Cantemir exprima o conceptie superioara despre istorie fata de cea a cronicarilor. In timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin vointa fortei divine, Cantemir interpreteaza istoria dind atentie cauzalitatii: Nici un lucru fara pricina sa se faca nu se poate. El afirma ca sintem urmasii unui popor care a creat o civilizatie si o cultura clasica. Descriptio Moldavie este scrisa in 1716 in limba latina, la cererea Academiei din Berlin. Ea cuprinde trei parti: -Prima parte este consacrata descrierii geografice a Moldovei. -In a doua parte este infatisata organizarea politica si administrativa a tarii, cu referiri detaliate la forma de stat; -In partea a treia gasim bogate informatii despre graiul moldovenilor Descrierea Moldovei este o opera strabatuta de o vibranta dragoste de patrie si are pe alocuri deosebite virtuti literare. Idei filosofice ale marelui carturar pot fi intilnite cu doesebire in Imaginea stiintei sacre, Logica, Sistema de religie mahomedane. Toate lucrarile lui Cantemir, fie ca sint scrise in limba latina sau in romaneste, au un stil erudit, in general retoric. Cu toate acestea valoarea lor documentara ramine incontestabila. In cultura si literatura noastra el prefigureaza iluminismul. CRONICARII MOLDOVENI: Cei trei cronicari moldoveni au fost: Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce. Prima intentie a cronicarilor a fost aceea a recuperarii trecutului. In conceptia cronicarilor, istoria era purtatoarea unor valori educative. Fiecare a scris cite un letopiset care intra in Letopisetul Tarii Moldovei Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743. Scrierea cronicilor este un mare act patriotic prin reflectarea nazuintei generale de eliberare de sub jugul otoman, prin aspiratia de independenta si suveranitate nationala. Grigore Ureche nareaza fapte din istoria Moldovei de la descalecatul cel de al doilea, adica de la Dragos-Voda (1359) pina la domnia lui Aron-Voda (1594). Este o epoca de mari framintari, care il fac pe cronicar sa vorbeasca despre Moldova ca despre o tara miscatoare si neasezata aflata in calea raotatilor pradata si arsa de tatari si turci cu rare vremuri de bucurie si liniste. Ureche urmareste sa trezeasca in contemporani sentimentul patriotic si ideea ca jugul turcesc poate fi inlaturat. Miron Costin continua Letopisetul lui Ureche si isi realizeaza lucrarea De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor care este neterminata. In aceasta lucrare povesteste istoria de la descalecatul cel dintii adica de la cucerirea Daciei de catre romani. In Predoslovia la De neamul moldovenilor apare marturisirea dramatica a unui carturar patriot care n-a putut suporta ocarile aduse acestui neam de o seama de scriitori. Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche mai ales impotriva lui Simion Dascalul, om cu multa nestiinta si minte putina care afirmase ca moldovenii ar proveni din tilharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Miron Costin este atit de indirjit impotriva acestor basne incit textul Predosloviei capata pe alocuri accente pamfletare. Ion Neculce si-a cules informatiile din izvoare scrise si ascultate de la oamenii batrini sau din propriai amintire. El aseaza in fata Letopisetului sau o sama de cuvinte adica un numar de legende despre voievozi, boieri sau tarani. In legenda 41 scrie despre Nicolae Milescu Spatarul care a pribegit prin mai multe tari. Neculce scrie cum se vorbea in Moldova vremii sale, stilul sau e bogat in pilde, proverbe si expresii tipice si se poate considera ca el are, intre cronicar, originalitatea pe care o are Creanga intre prozatorii moderni. Testament: A aparut in fruntea volumului Cuvinte potrivite (1927), este o poezie programatica, o arta poetica in care Arghezi isi exprima conceptia sa despre ceea ce trebuie sa contina poezia si despre rolul poetului in societate. Poezia surprinde de la inceput prin limbaj, prin neasteptatele asocieri lexicale. Poezia se adreseaza unui tinar poet din dorinta lui Arghezi ca din totdeauna o carte de poezie sa fie expresia cea mai inalta a vietii poporului, o carte in care arta cuvintului sa atinga perfectiunea. Intregul discurs poetic se concentreaza in jurul unui cuvint cheie: carte. Cartea este o treapta, un hrisov si pentru a ajunge la ea avem nevoie de condei si calimara. Cartea este Dumnezeu de piatra si hotar inalt cu doua lumi pe poale si pentru a ajunge la ea a fost necesara o munca foarte grea cu limbajul comun: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite. Aceasta idee este si mai evidenta atunci cind poetul stabileste o identitate intre care si sudoarea muncii. Pentru a ajunge la carte a trebuit sa se realizeze un salt din planul creatiei materiale in cel al creatiei spirituale: Ca sa schimbam, acum, intiia oara/ sapa-n condei si brazda-n calimara/ Batrinii-au adunat, printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani. In textul poeziei mai apar multe versuri care sublinieaza ideea ca a face o carte inseamna o munca indelungata facuta cu cazna, framintata mii de saptamini: Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-au frumuseti si preturi noi. Poetul stie ca pentru a realiza o carte nu este necesara numai slova de foc ci si slova faurita. Din alt punct de vedere in poezie intilnim o serie de opozitii: graiul cu indemnul pentru vite cu culmile potrivite, zdrente cu muguri si coroane, venin cu miere si cenusa mortilor cu Dumnezeu de piatra. Cartea trebuie sa razbune durerea surda si amara a strabunilor robi. Lacustra: Poezia a aparut in volumul Plumb (1916). Sentimentul central al poeziei este tristetea apasatoare pusa in legatura cu dezagregarea materiei sub imperiul apei. La Bacovia apa si focul prezinta moartea. Compozitional poezia are patru strofe, ultima strofa reia aproape identic prima strofa, doar cu versul doi schimbat. Al doilea vers din ultima strofa poate fi privit ca o prelungire a aceluiasi vers din prima strofa: Aud materia plingind/ .. / Tot tresarind, tot asteptind. Planul exterior se leaga de cel interior prin diferite perceptii: auditive, organice si tactile. Reactiile poetului pornesc din subconstient. Este vorba de un somn asemenea unui cosm care genereaza amenintarea mortii: Tresar prin somn si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal. Sentimentul de insingurare totala este insotit si de spaima si frica. Aceasta spaima venita parca din inconstient este provocata de idea de a nu fi tras podul de la mal sau de senzatia ca de atita ploaie pilotii grei se prabusesc. Versul Aud materia plingind personifica natura. Este vorba de un plins cosmic care se va transmite si poetului. Prezenta locuintelor lacustre, simbol al insingurarii, locuinte care apartin unui trecut indepartat trebuie asociata acelui gol istoric - poetul este rupt atit de prezent cit si de trecut in imposibilitatea de a evada, de a se apara, ceea ce inseamna o moarte lenta. Plumb: Poezia a aparut in volumul Plumb (1916). Poezia Plumb dovedeste o deosebita sensibilitate poetica stabilindu-se o perfecta corespondenta intre trairile poetului si lumea exterioara. Realitatea obiectiva influenteaza in acelasi timp realitatea interioara. Cele doua catrene corespund celor doua planuri ale realitatii: un plan exterior si un plan interior. Sentimentul iubirii invocat cu disperare este conditionat de natura mediului. Atmosfera intregii poezii este apasatoare si este realizata prin repetarea cuvintului plumb care este cuvintul cheie al poeziei, repetat de trei ori in fiecare strofa, iar in versurile 1 si 4 apar in rima. Acest metal prin proprietatile sale sugereaza impietrirea, parca chiar si poetul este impietrit. Cuvintul plumb este o metafora simbol al carei sens se dezvaluie in momentul in care este folosit ca determinant pe linga substantivul amorul. Sentimentul iubirii este inabusit, poetul fiind izolat intr-un cavou. La inceputul celei de-a doua strofe: Dormea intors amorul meu de plumb, cuvintul intors potenteaza misterul poeziei. Ca si la Blaga, intoarcerea cu fata la apus inseamna moarte. Aripile de plumb sugereaza acel zbor in jos, o cadere surda si grea. Atmosfera de tristete apasatoare este realizata si prin cuvinte care sugereaza moartea: sicriu, cavou, mort. Strofele au o structura aproape identica. Poezia are o muzicalitate interioara data si de folosirea iambului. Verbele sunt la imperfect si apar cuvinte cu valoare onomatopeica. Nunta Zamfirei: Balada Nunta Zamfirei a fost publicata in anul 1889 in revista Tribuna din Sibiu si a avut un mare succes. Poezia reprezinta intr-o atmosfera de basm ritualul de nunta asa cum l-a cunoscut poetul din partile Nasautului. Sint respectate momentele acestui ritual: petitul, raspindirea vestii despre nunta, sosirea invitatilor, intilnirea mirelui cu mireasa, cununia si hora, ospatul si traditionala urare de a avea urmasi. La inceput aflam ca este vorba de fata lui Sageata imparat care era foarte frumoasa: Si-avea o fata, fata lui/ Icoana-ntr-un latar s-o pui. Dintr-al printilor sirag ea l-a ales pe Viorel: El, cel mai drag! El a venit/ Dintr-un afund de Rasarit,/ Un print frumos si tinerel,/ Si fata s-a-ndragit de el./ Ca daca tocmai Viorel/ I-a fost menit. Vestea s-a raspindit ca vintul, despre nunta au aflat o mie de craimi, toti craii muntelui rotund. Au venit nuntasi din nouazeci de tari: Sosit era batrinul Grui/ Cu Sandra si Rusandra lui/ Si Tintes, cel cu trainic rost,/ Cu Lia lui sosit a fost/ Si Bardes cel cu adapost/ Prin munti silhui. La nunta participa si personaje de basm: feti voinici si feti frumosi, piticul barba cot. Atmosfera de basm este intretinuta si de alte sintagme ca de exemplu: Si principi falnici si-ndrazneti/ De-al caror buzdugan istet/ Pierit-au zmei din iuduri scosi!/ De-ai fi vazut jucind voiosi/ Si feti-voinici si feti-frumosi/ Si logofeti. Poetul pentru a sugera zgomotul pe care il fac tinerii calareti, a folosit aliteratia: Prin vulturi vintul viu vuia. Alaiul mirelui este insotit de nouazeci de calareti: Radvan cu mire, cu nanasi/ Cu socri mari si cu nuntasi/ Si nouazeci de feciorasi. Portretul fetei este constituit din urmatoarele doua strofe: Si-atunci de peste larg pridvor/ Din dalb iatac de foisor/ Iesi Zamfira-n mers istet/ Frumoasa ca un gind razlet/ Cu trupul nalt, cu parul cret/ Cu pas usor/ Un trandafir in vai parea/ Mladiul trup i-l incingea/ Un briu de-argint, dar toatan tot/ Frumoasa cit eu nici nu pot/ O mai frumoasa sa-mi socot/ Cu mintea mea. Poetul devine participant la nunta si ne face pe noi cititorii sa ne simtim acolo: De-ai fi vazu cum au jucat/ Copilele de imparat/ De-ai fi vazut jucind voiosi/ Si feti-voinici si feti-frumosi. Nunta Zamfirei a fost numit nu intimplator poem al horei deoarece nimeni in literatura romana nu a descris atit de plastic hora: Si-n vremea cit s-au cununat/ S-a-ntins poporul adunat/ Sa joace-n drum dupa tilinci/ Feciori, la zece fete, cinci/ Cu zdringanei la opinci/ Ca-n port de sat/ Trei pasi la stinga linisor/ Si alti trei pasi la dreapta lor/ Se prind de miini si se desprind/ S-aduna cerc si iar se-ntind/ Si bat pamintul tropotind/ In tact usor. In aceasta atmosfera de feerie generala s-a prins in joc chiar si piticul barba cot. Pentru a sugera atmosfera de veselie generala poetul a introdus si un proverb: Sint grei batrinii de pornit/ Dar de-i pornesti, sint grei de oprit. Apus de soare: Scrisa in 1909, opera dramatica Apus de soare este prima dintr-o trilogie care mai cuprinde Viforul si Luceafarul, opere inspirate din istoria Moldovei de la inceputul secolului al XVI-lea. Apus de soare il evoca pe Stefan cel Mare, Viforul pe Stefanita voda iar Luceafaru pe Petru Rares. Stefan est plin de tandrete deoarece aduce complimente fetelor: Parca sunteti niste flori de lunca. In interiorul lui Stefan se desfasoara un conflict psihologic dintre faptul ca el vrea sa lase Moldova in miini bune si constiinta apropiatului sfirsit. Stefan traieste drama batrinetii si a bolii. Virta si incercarile la care a fost pus Stefan de-a lungul anilor, i-au slabit puterile fizice. Spiritul ii este tot atit de tare dar trupul nu-l mai ajuta. Ca om Stefan este supus batrinetii. La intrebarea doamnei Maria: Ce te doare, pacatele mele?, Stefan raspunde: Nimic pe domnul Moldovei Ce e durerea?. Din fragmentul ma frigea privirea lui reiese maretia si autoritatea domnitorului.Stefan este si disimulant: Casca, se face ca doarme, apoi incepe sa vorbeasca in vis si atunci Ona afla ca este fata lui. Pe Ulea il ucise groaza ca l-a vazut pe Stefan inainte de lovitura fatala: murise inainte de-al izbi. La tiganci: Mircea Eliade recunostea inca din adolescenta mi-a placut sa scriu nuvele, povestiri si chiar nuvele fantastice. Aceasta inclinare spre fabulos se va accentua in urma vastelor sale lecturi si a numeroaselor calatorii. El va fi atras mereu de spatiul romanesc si de orasul Bucuresti: pentru mine Bucurestiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Si in nuvela La tiganci actiunea se petrece in Bucuresti avindu-l ca protagonist pe profesorul de muzica Gavrilescu. Nuvela ilustreaza o alegorie a mortii sau a drumului spre moarte. Intinerariul spiritual al eroului se desfasoara in opt secvente care alcatuiesc nuvela construita cu echilibru si armonie clasica. Alterneaza planul real cu cel ireal.Secventa I (expozitiunea) prezita eroul in tramvai, este vorba de Gavirescu care se intorcea acasa de la lectiile de pian date domnisoarei Otilia. In tramvai se discuta despre bordeiul tigancilor, de existenta caruia se prefac ca se scandalizeaza barbatii. Pentru profesor acesta este un palat cu gradini si nuci pe care el il vede de trei ori pe saptamina. Isi aduce aminte ca a uitat servieta la meditatie si coboara repede ca sa ia tramvaiul in sens invers. In aceasta prima secventa autorul introduce citeva leitmotive: caldura mare, biletul, confesiunea, colonelul Lavrence, bordeiul (spatiul misterios), Elsa. Asteptind tramvaiul este atras hipnotic de mirosul amarui al frunzelor de nuc si de nefireasca racoare inci fara sa-si dea seama s-a aflat in fata portii. Secventele II, III si IV ale naratiunii dezvolta intriga marcata de patrunderea lui Gavrilescu la tiganci. Desfasurarea actiunii se face prin nararea intimplarilor eroului in acest spatiu, visul lui. Intrind la tiganci este intimpinat de baba care-i cere trei sute ca sa il lase la bordei, sa-si aleaga o fata. Se intilneste cu trei fete, trebuind sa identifice pe cea de a treia dar nu reuseste. Pica intr-un vis si apoi se trezeste cu gindul ca trebuie sa-si recupereze servieta si se duce la tramvai. Acest nucleu contine mai multe mituri mereu aprofundate in lucrarile lui Eliade. Bordeiul trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viata spre moarte. Este un spatiu al initierii in ritualurile mortii. Trecerea prin bordei este o trecere dincolo. Cele trei fete amintesc de ursitori, ele il supun pa Gavrilescu unor incercari pe care el nu le poate trece, danseaza in jurul lui, ii cer sa o ghiceasca pe tiganca dar el le scapa mereu. Personajul aluneca mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard si Elsa. El nu reuseste sa ghiceasca tiganca nici dupa ultima incercare. Trebuie sa interpretam acest lucru in sensul ca profanul rateaza intrarea lui in domeniul sacrului. Apare o noua tentativa de intrare in real prin muzica. Secventa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul viseaza ca incearca sa ghiceasca fetele, se pierde in camere ciudate cu tavane scunde si neregulate, cu peretii usor ondulati, cu paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care rataceste mereu in sens invers, cu obiecte ce-l terorizeaza. Visul se termina cu o scena a luptei lui cu o draperie simbolica. Visul are mai multe semnificatii. La inceput el apare ca o aspiratie a eroului sprea o alta realitate alaturi de Hildegard. Apoi in secventa IV visul devine simbolul cosmarului traversarii materiei de catre spirit a vietii spre moarte insotita de spaime si sufocari. Draperia ii aparea ca un giurgiu si-l ingrozea ca jocul straniu al fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept proba ghicitul, simbol al riturilor de initiere in taina mortii, o vama luata sufletului ca o ultima sansa de despartire a conditiei umane. Cifra trei si multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care puncteaza momente semnificative. Secventa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentindu-nil pe Gavrilescu in incerecarea de a-si recupera servieta cu partituri. In strada preoteselor nr. 18 nu mai cunoaste pe nimeni, in locul doamnei Voitinovici gaseste pe doamna Georgescu, iar despre Otilia alfa ca plecase acum 8 ani dupa ce se casatorise cu inventatorul Frincu. Se intoarce spre casa si in tramvai revin aceleasi obsesii (portofelul, caldura, etc.). Secventa VI (punctul culminant) se petrece acasa unde surprizele continua. Elsa, sotia lui, plecase in Germania la familia ei in urma cu 12 ani, cam de cind aflase ca el a murit. Murise si madam Trandafir si foarte dezamagit se hotareste sa se intoarca la tiganci. Secventa VII descrie drumul de acasa la tiganci. Calatoria lui se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu il simte un visator, o fire de artist. Acesta ca un mesager al mortii il ajuta pe profesor sa ajunga dincolo trecind prin locuri impuse de traditie cum este biserica. Secventa VIII incepind cu intrarea definitiva a eroului la tiganci unde nimic nu se schimbase. Baba il asteapa, il recunoaste, ii ia vama, ii arata din prag casa cea mare rostind niste cuvinte oraculare: vezi sa nu te ratacesti, sa te tii drept pe coridor si sa numeri sapte usi si cind ajungi la a saptea sa bati de trei ori si sa spui: eu sunt, m-a trimis baba. Sleit de puteri trece prin coridor si se incurca iar, o gaseste pe Hildegard care il asteptese ca sa-l conduca pe ultimul drum si ii spune vino cu mine. Pornesc spre padure alunecind dinspre veghe spre vis, spre moarte du-si de birjarul enigmatic si de porunca lui Hildegard: Ia-o spre padure, pe drumul ala mai lung si mina incet. Nu ne grabim.. Deznodamintul nuvelei nu aduce iesirea din ambiguitate. Eroul se explica echivoc se intimpla ceva cu mine si nu stiu ce, daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul as crede ca visez.. Fata il consoleaza la fel de echivoc toti visam, asa incepe, ca intr-un vis.. Nuvela intr-o alta interpretare poate sugera aventura artistului case aspira sa-si depaseasca conditia sa profesionala si sociala a omului care poate atinge absolutul, eternul. Si atunci bordeiul poate fi privit ca Olimpul, o cetate a cunoasterii. Conditia materiala precara il impiedica sa-si depaseasca conditia, in lupta sa ar trebui sa fie tinar dar el este batrin, ar trebui sa fie curajos dar lui ii e frica mereu, i-ar trebui o dragoste protectoare dar toti care l-au iubit au disparut. Din aceasta perspectiva nuvela prezinta drama artistului ratat. FLOARE ALBASTRA: Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.Inainte de aceasta poezie era publicata "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est". Poezia are ca motiv "floarea albastra", un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului. Motivul "florii albastre" mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog.In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei "intunecata mare" pina la un intreg unvers de cultura reprezentat de "cimpiile Asire", "piramidele invechite". In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar strimt al lumii pamintesti. Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers, a adverbului "iar". De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia: "Nu cauta in departare/ Fericirea ta, iubite!". Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamintul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sint surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma intre gindurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra.La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: "Totusi este trist in lume". In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca in "Dorinta" si in "Sara pe deal" intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in "Floare albastra" iubita este vicleana, ademenitoare promitindu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec. Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce pling in vale sau stinci inalte si prapastii marete.La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat de foi de mure. Gesturile iubitei sint sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune "povesti si minciuni", ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui. Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in "Dorinta" frumoasa; de "soarelui caldura" fata va fi "rosie ca marul" in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura. Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni. La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in git cei doi indragostiti vor porni in sat spre vale, dindu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramine ca un stilp in luna. Cele trei epitete "ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare" cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare in mai multe situatii: "dulce floare, dulce minune".Isi schimba sensul si valoarea grmaticala "Dulce netezindu-mi parul" apropie pe iubiti prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incit epitetul devine metafora. Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel "totusi". GLOSSA: Glosa scris cu dublu -s- in italiana, germana, latina dar cu unul in franceza a insemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvint pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvint. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele. Din punct de vedere compozitional Glossa se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa in care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si in care sint reluate versurile primei strofe in ordine inversa. Incepind cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cite un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimind adevaruri ale cunoasterii, ale moralului intr-o forma poetica concentrata, sententioasa. Este publicat pentru prima data in 1883 ingrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata in 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive incepind cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cite noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavirsita a compozitiei. Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta inca in filosofia vechilor greci sau romani, cum sint Parmenide, Zenon, Seneca... Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si in literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus in limba romana 1750 dupa un intermediar francez. Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si in alte poezii Eminesciene ca Imparat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; intr-un prezent etern viata este un cerc strimt in care oamenii se invirt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece. O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii in care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. Incepind cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea si indemnurile clipei este incercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dind impresia unui proces apare in versuri ca: multe trec pe dinainte, clipa ce se schimba pentru masca fericirii. La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarite toate si pronume relative ce pentru a sublinia ideea de genialitate. Indemnul din strofa a III-a este la luciditate: Recea cumpan-a gindirii trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii ce o clipa tine poate. Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul ca toate-s vechi si noua toate. In strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata intinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu miscari inselatoare cu forme actoricesti de imprsionare joace unul si pe patru, si de plinge, de se cearta. Reactia fiintei superioare este de retragere tu pe alaturi te strecoara, privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege ce e rau si ce e bine. De pe pozitia spectatorului neutru care intelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana. Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent inca din literatura si filosofia antica hindusa, apoi in literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si in strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior in tumultul vietii inselatoare producatoare de suferinta. Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si in alte creatii. Astfel constata poetul ca viitorul si trecutul sint a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie in prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei. Viata este o succesiune de scene in esenta aceleasi alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi gama. De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atit de des de spectaculul lumii, de aceea nu spera si nu ai teama, deci se recomanda nepasarea si detasarea. Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de discernere a raului de bine. Omul superior nu trebuie sa se prinda tovaras miseilor si natarailor pentru ca totul este trecator; stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cind ceilalti vorbesc de rau de te ating sa feri in laturi...Tu ramii la toate rece. Ultima strofa in sens invers versurile primei strofe, astfel incit codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul si capata valoare emblematica si rol de cuvint, de comportament in societate. Din punct de vedere stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cit mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avind drept scop sa reliefeze complicatiile vietii. LUCEAFARUL: Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine Fata din gradina de aur. In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta i-l refuza. Intors pe pamint zmaeul vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm in perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata". Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folcloorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare Romania Juna din Viena. In acelasi an poemul va fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia si structura poemului: Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic. Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri: 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar; 2) Idila dintre Catalin si Catalina; 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire. Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei strimt. Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intilnesc prin dragoste. In tabloul al doilea avem doar planul terestru. In tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. In tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri. COMENTARIU: Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic. Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." . Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu/ Si muma mea e marea". Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig. "Caci eu sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau ma-n gheata." Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: "Ochii mari si minunati ii lucesc himeric/ Ca doua patimi fara sati". Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca in schimb pe o sarutare pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste. Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul: Hai si-om fugi in lume si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gindul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea de cintecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate. Luceafarul este o parte a universului, celui tot pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamintului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru strimt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece". Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer. O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al vocilor poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rind care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimind astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. REALIZAREA ARTISTICA: Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavirsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvintul care sa exprime cel mai bine adevarul intr-o forma cit mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa in care o califica pe fata de imparat o preafrumoasa fata. Pina sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cit mai putine epitete pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sint de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne; b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca naturala pe intelesul tuturor; d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua inaltare si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului. REVEDERE: Dintre poeziile puternic influentate de folcloor poezia Revedere publicata in revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie in metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisa cu citiva ani inainte de a fi publicata. Modelul ramine Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adinceste aceasta tematica populara prin forta poetica, prin viziunea filosofica si tehnica versificatiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu creaza in poezia Revedere o elegie pe tema perisabilitatii omului, a efemeritatii omului (conditia trecatoare) in comparatie cu trainicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cintec melancolic despre fragilitatea omului in fata timpului. Punctul de plecare este doina populara dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii vesnice care-l face sa se simta marunt si trecator. In acest fel poezia capata un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorica. La o analiza atenta a poeziei se pot deosebi atit elemente de origine populara cit si elemente de origine culta. De origine populara sint: a) motivul codrului ca fiinta mitica in folcloor codrul e frate cu romanul, crai intelept, sau chiar imparat.In aceasta ultima ipostaza de imparat apare si Eminescu. b) dialogul cu natura reprezentata de codru. c) in al treilea rind este familiaritatea silului. d) unele locutiuni de tipul: "mie-mi curge Dunarea". e) ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe si rima imperecheata sint de asemenea de origine populara. De origine culta sint: a) accentuarea ideii de perenitate (trainicie) a codrului, a naturii; b) accentuarea si amplificarea opozitiei dintre om si natura; c) rafinamentul expresiei; d) viziunea romantica asupra conditiei umane; e) sentimentul elegiac. Din punct de vedere al compozitiei poezia este compusa sub forma de dialog intre doi "parteneri" de discutie, care apartin la doua planuri distincte al omului si al codrului. Planurile sint in opozitie, marcata de cele doua intrebari si de cele doua raspunsuri,care-i transforma pe interlocutori in simboluri ale unor relitati diferite: omul conditia trecatoare iar codrul eternitatea. Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificindu-l si luindu-l ca interlocutor poetul se adreseaza pe un ton familiar, cald, apropiat codrului. Folosind diminutivele: codrutule, dragutule poetul vorbeste cu codrul asemeni unei persoane apropiate intrebindu-l ce mai face de cind nu l-a vazut pentru ca a trecut mult timp decind s-a departat de el si in acest timp multa lume am umblat. In raspunsul codrului, care este afirmativ constatam o serie de elemente care sugereaza permanenta, continuitate in natura.Din raspunsul codrului personificat aflam de existenta lui indiferent de anotimpuri. Rotatia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul ramine acelasi. Raspunsul debuteaza cu o forma populara: Eu fac ce fac de mult dupa care urmeaza imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze si chiar cu crengi rupte, care cad si acopera apele cu ierni care troienesc cararile gonind cintarile. Acelasi codru intinereste odata cu venirea primaverii si a verii anotimp in care codrul iar rasuna de cintecul doinei cintat de femeile ce duc apa de la izvoarele din codru. Cea de a doua interventie a poetului este mai degraba o constatare decit o intrebare. Poetul constata ca in ciuda vremii care vine si trece codrul mereu intinereste. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrita de melancolia data de contrastul dintre propria lui infatisare si natura vesnic tinara. In raspunsul codrului acesta enumera citeva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerind prin aceasta statornicia naturii. Indiferent ca vremea e rea sau buna natura este aceeasi. Numai omu-i schimbator, in timp ce natura cu marea, riurile, pustiurile, luna, si soarele, izvoarele si codrul ramine neschimbata, eterna. SARA PE DEAL: Poemul se incadreaza in prima etapa a poeziei de iubire si de natura. A fost publicata in 1885 in revista Convorbiri literare. O varianta dateaza din 1871 iar alta din 1872, se pot regasi fragmente din Sara pe deal in romanul Geniu pustiu si nuvela La curtea cuconului Vasile Creanga. Sara pe deal nu este nici pastel nici idila ci este un poem eminescian specific in care temele naturii si iubirii fuzioneaza, si in care se creaza imaginea paradisul adolescentilor in care aspiratia spre iubire este pura, poetul crezind in idealurile iubirii. Compozitia se realizeaza prin alternarea a doua planuri: spatiul natural si cel sufletesc. Spatiul natural este larg dimensionat, un spatiu in care pluteste melancolic cu jale cintul buciumului ca un ecou a starii sufletesti a poetului indragostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive si vizuale unele intensitati abia perceptive redau tacerea necuprinsului de la satul din vale pina la turmele care urca dealul si apoi pina la bolta senina a cerului, pina la infinit unde stelele se nasc spre bolta senina, in momentul inserarii si a intrarii in noapte. Inca din primul vers se observa o contopire a spatiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcatuit din 12 silabe. In al doilea vers contopirea spatiului poetic cu cel sufletesc este amplificata prin adaugarea aliteratiei precum si de imaginea creata in care se impletesc elemente terestre cu cele cosmice turmele-l urc, stelele scapara in cale. In versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteratiei se dar si prin imaginea murmurului dulce al apei in fintine. Remarcam splendida personifcare apele pling clar izvorind din fintine este imaginea primordiala a izvorului. Tacerea necuprinsului creata prin armonie muzicala e o tacere care este perceputa cu sufletul. In al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii salcimul devenit loc protector al intilnirii celor doi unde iubita toropita de dragoste asteapta acest moment ochii tai mari cauta-n frunza cea rara. Incepind cu strofa a doua tabloul de natura devine evocator infatisind miscarea lenta a lunii pe cer sfinta si clara, nourii intr-o scurgere halucinanta proiecteaza casele parca in luna, oamenii cu coasa in spinare se intorc de la cimp, cumpenele fintinilor scirtiie in vint, nici unul din aceste detalii nu individualizeaza tabloul dar nici nu se poate spune ca tabloul este abstract. Aceste detalii zugravesc imagini eterne asa cum l-a cunoscut poetul in Ipotestiul cu turme, cu deal si vale in care murmura fluierele, culorile ce domina peisajul sint astompate, lipsesc caci lumina este putina domina jocul de umbra si lumina. Sunetele sint estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizeaza prin prezenta buciumului, a scirtiitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toaca culminind cu glasul clopotului ceea ce creaza o vibratie ampla Clopot vechi umple de glasul lui sara. Spatiul natural s-a dizolvat total si este inlocuit de spatiul sufletesc Sufletul meu arde-n iubire ca para; acest vers face trecerea la momentul urmator, sentimentul sufletesc este abia schitat prin nerabdare dar izbucneste in finalul poeziei unde poetul creaza visul de iubire, imaginea pura a iubirii in care apare perechea sub salcim unde ore intregi isi va sopti vorbe de iubire si isi va face gestul culminant ce face iubirea pura. Ne-om razima capetele unul de altul; versifica sarutul, in final intervine usor retorica intrebare Astfel de noapte bogata cine pe ea n-ar da viata lui toata poetul exprima ideea ca este gata sa-si dea viata pentru acest gest de suprema puritate a iubirii. Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii insusi. Este o iubita ideala spre a carei iubire aspira poetul in versurile sub un salcim draga ma astepti tu pe mine, Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina simbolizeaza acea pasionata si gingasa plenitudine a iubirii. SCRISOAREA III: Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niste satire. Tematica acestor scrisori are in centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de popoare. Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului conducator de popoare. Geneza este legata de perioada de ziarist la Timpul. Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul independentei de stat din 1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului. Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti: -in prima parte se celebreaza iubirea de patrie si de neam; - partea a doua este o satira adusa prezentului decazut. Ca tehnica Eminescu foloseste tehnica savanta a proportiilor. In prima parte poetul nu abordeaza direct subiectul bataliei de la Rovine ci il incadreaza cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasata in perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tuceasca. Poemul cuprinde doua momente epico-lirice: trcut si prezent incadrate de un prolog si un epilog. Prologul prezinta vertiginoasa crestere a imperiului otoman, ce este explicata simbolic printr-un copac urias a carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se preschimba in fecioara si sultanul simte cum din inima lui creste un copac al carei umbra cuprinde intreg pamintul. Cutremurat, sultanul, se trezeste si interpreteaza visul ca trimis de profet. Este prezentata o sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata sugestiv prin repetitii si enumerari ce creaza impresia puternica de furtuna an cu an, neam cu neam; se face trecerea apoi la realitate si urmeaza momentul evocarii poporului nostru. Prima secventa cuprinde 6 versuri si reda asezarea celor doua ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de 100.000 de osteni si pe de alta parte cei 30.000 de romani. Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza disproportia dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul tehnicii de razboi. Urmatorul episod este dramatic si se defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea lor. Intilnirea celor doi conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un mosneag si ii descrie imbracamintea. In acest dialog se infrunta ingimfarea cotropitorului care n-a cunoscut decit victorii cu demintatea si intelepciunea adevaratului conducator care isi apara saracia si nevoile si neamul. Mircea este simbolul datinei al ospitalitatii si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii romani. Toti conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit Ispaste. Toti au cerut in numele stapinirii pamint si apa si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic infringerea acestor cotropitori, se facura toti o apa si un pamint. Exista in aceste versuri o sinteza a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteza a luptelor pentru apararea tarii si a fiintei neamului. Este prezent in dialogul lui Mircea si ginditorul care face distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare si se clarifica ideea de solidaritate a neamului in apararea teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata infringerea se exprima printr-o cascada de cuvinte mari. Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se reliefeaza vitejia, iubirea de patrie dar si virtutile ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in prim plan fiind ostile. Printr-o aliterare de imagini vizuale si auditive dinamice intr-un ritm fulgerator poetul evidentiaza tactica de de lupta a romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani. Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a caror desfasurare constituie o surpriza, loviturile lor venind din toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile lor sint insotite de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este intr-o crestere continua. Procedeele stilistice subliniaza ideea de furtuna de cataclism. Totul este intr-un clocot urias ce se reflecta in peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se dezlantuie pe pamint centrul acestui cataclism este Mircea. Tinta acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde umbra mortii. Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistica de la Timpul, avindu-si izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata falsului patriotism si a demagogiei patriotale. In aceasta parte lipseste introducerea si incepe cu o antiteza veacuri de aur. Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda inca odata acorduri de neuitat adresindu-se eroilor trecutului ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca marile glorii au devenit un prilej nou pe care o alta persoana folosindu-i pe eroii de alta data sa-si acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selectii critice in care Eminescu esentializeaza satirizind in mod constient imaginea prezentului si incepe cu o serie de intrebari retorice carora nu li se intrevede nici un raspuns. Imaginea Bucurestiului este vazut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe strada si la usa cafenelelor politicienii sint adevarati panglicari de demagogie. Portretele negative in care Eminescu exagereaza constient sint prezentate in mod gradat si exprima furia crescinda. Poetul se opreste asupra portretului liberarului vazut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decadere fizice si morale. Portretul parlamentului este vazut ca o adunatura de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturala o serie de atribute ale decaderii, este prezenta imaginea tineretului decazut. Toti acestia nu vineaza decit cistigul fara munca, in aceasta lume virtutea este o nerozie si geniul o nefericire. Partea a doua se incheie cu invocarea lui Tepes domnitorul justitial chemat sa-i adune pe totai si sa-i imparta in smintiti si in misei si sa-i bage in doua temniti si sa dea foc la puscarie si la casa de nebuni. SCRISOAREA I: Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu intr-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti. In prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate. In a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai intii poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restringe: Si in cite mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti. In continuare poetul poetul infatiseaza o serie de ipostaze ale individului: Vezi pe-un rege ce-mpinzeste globu-n planuri pe un veac/ Cind la ziua cea de miine abia cuget-un sarac, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si in vreme adevar. Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului in fata mortii: Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii. In continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare in antiteza cu celelalte ipostaze: Iar colo batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurind halatul vechi/ Isi infunda gitu-n guler si bumbacul in urechi/ Uscati asa cum este, girbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapte-adinc-a veciniciei el in siruri o dezleaga/ Precum Atlas in vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar. Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cit de vasta este cultura batrinului dascal. Pina a prezenta geneza apar citeva notiuni care ar trebui sa sugereze increatul. Geneza propriu zisa incepe astfel: Dar deodata un punct se misca cel intii si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal. Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decit: Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul. In continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfirsirt al lumii: soarele il vede trist si ros, planetele ingheata si timpul devine vecinicie, pentru ca la sfirsit sa domneasca din nou aceasta noapte a nefiintei si eterna pace. Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei insisi si cu omenirea intreaga: Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate. Vointele marunte care ii framinta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gindesc?/ Ca si vintu-n valuri trece peste traiul omenesc. Cind vorbeste despre soarta geniului intr-o societate bintuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: Si cind propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?. Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si in versurile: Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarina se depune. Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali in fata mortii: Mina care-au dorit sceptrul universului si ginduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri. Pe un ton ironic poetul isi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sint rai, indiferenti, ipocriti: Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine lustruindu-se pe el. Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la bibliografia subtire careia ii vor gasi pete multe, rautati. In partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici in perspectiva mortii: Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii. SARMANUL DIONIS: Proza lui Eminescu este mai redusa ca numar decit poezia dar ca si in poezie si in proza, Eminescu este un deschizator de drumuri. Eminescu este creatorul basmului cult prin Fat Frumos din lacrima. Apoi este creatorul prozei fantastice Sarmanul Dionis in care realizeaza nu numai o nuvela fantastica ci si una filosofica. Valorificind idei filosofice antice cit si idei moderne. In afara de acest tip de proza Eminescu a scris si proza de dragoste estetica ca in Cezara la aniversara. Tematica prozei Eminesciene se poate grupa astfel: 1) proza de inspiratie social-istorica in Geniu pustiu; 2) proza fantastica si filosofica: Umbra mea, Sarmanul Dionis. 3) proza de inspiratie folcloorica: Fat Frumos din lacrima; 4) proza erotica: Cezara la aniversare. Proza lui Eminescu a fost discutat mult de criticii literari si contestat de Eugen Lovinescu sau Garabet Ibraileanu care au socotit proza lui un exercitiu minor fara valoare estetica deosebita. Altii insa au apreciat-o si au remarcat nota halucinanta a ei si au apreciat-o pentru mesajul emotional al adolescentei navalnice. Dintre acesti critici s-au remarcat George Calinescu si Eugen Simion. Proza eminesciana aduce in contextul vremii visul romantic si cugetarea filosofica. Cea mai reprezentativa creatie din domeniul prozei filosofice si fantastice este Sarmanul Dionis. Nuvela este una dintre cele mai originale dintre prozele lui Eminescu. Nuvela este rezultatul contactului cu filosofia si literatura europeana din perioada studiilor de la Viena unde a si fost redactata asa cum rezulta dintr-o scrisoare trimisa lui Iacob Negruzii de catre Ioan Slavici. Nuvela a fost citita la 1 septembrie 1872 la Junimea unde a creat impresia de extravaganta prin amestecul de filosofie si literatura. Nuvela este publicata in ianuarie 1873 la Convorbiri Literare de acelasi Negruzii. Eminescu mai crease doua proze filosofice Archeus si Umbra mea in care sint dezvoltate mai multe motivuri, mituri: mitul omului care si-a pierdut umbra, dedublarea personalitatii si relativitatea adevarurilor, motive preluate alaturi de altele din Geniu pustiu si se vor regasi in Sarmanul Dionis. SUBIECTUL NUVELEI: Intorcindu-se spre casa intr-o seara de toamna prin ploaia rece, Dionis, un tinar visator incurabil, copist, modest, neavind pe nimeni pe lume, mediteaza asupra teoriei lui Kant despre subiectivitatea spatiului si a timpului ca forme ale intuitiei, ale simturilor noastre. Nu exista nici timp nici spatiu, mediteaza Dionis, ele sint ipotezele fantastice la care ajunge Dionis, fantastice nu pentru ca ar fi lipsite de logica, ci pentru ca presupun imprejurari care trec dincolo de limitele experientei. Daca lumea cu toate evenimentele nu este decit rodul eului propriu inseamna ca omul este a tot puternic si poate sa caute in sine implinirea visului sau. E posibil deci si folosind anumite lucruri mistice desprinse din magie si astrologie sa ne miscam pe orizontala timpului ori pe orizontala spatiului in timp si spatiu care scapa perceptiei. Partea introductiva a nuvelei care ne familiarizeaza cu lumea gindurilor si a existentei cotidiene a lui Dionis, continua cu prezentarea strazii, a cafenelei, a locuintei lui Dionis toate sordite; sordime apasata parca de un blestem a descompunerii evidenta sub ploaia care cade. Singurul element feeric este luna care apare in sfirsit dintre norii risipiti de ploaie. Portretul fizic al lui Dionis si imaginea camerei sale confirma atmosfera romantica a intregii evocari. Aproape toate notele caracteristice viziuni romantice se regasesc aici. Dionis e tinar, palid, melancolic, orfan si sarac, povestea insa-si a nasterii lui e neobisnuita ca si destinul parintilor morti inca din vreme. Casa veche unde locuieste e darapanata, ascunsa in mijlocul unei gradini pustii. Camera de la etaj pe care o ocupa Dionis avea peretii negri de siroaie de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var. Mobilierul simplu si stivele citorva sute de carti vechi si ele completeaza peisajul. Totul pare al izola pe Dionis; chiar preocuparile sale sint insolite pentru ca ele tind sa descopere posibilitatile regresiunii in timp si a anularii distantelor cosmice. Cuprins de reatitudine conditie necesara a scenariului cu ajutorul unui compendiu de astrologie, care daruieste puteri magice cui stie sa-l folosesca Dionis incearca experienta cruciala. Face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac; devine calugarul Dan din Iasi pe vremea lui Alexanru cel Bun, discipol al dascalului Ruben. Figura tipica de invatat medieval, un fel de Mefisto il face pe Dan sa se deprinda de propria-i umbra, care constata ca defapt sufletul sau ar fi trait cindva demult in pieptul lui Zoroastru. Dan iubeste pe Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan si reusind sa-si inlocuiasca umbra si sa intre in posesia eternitatii lui primordiale o ia cu sine si pe iubita lui si calatoresc impreuna spre luna intr-o voluptoasa si lunga imbratisare. Clipa devine veac iar Pamintul este prefacut intr-un margaritar si atirnat in salba iubitei. Astrul noptii este un eden cu peisaje feerice o natura romantica si fantastica in acelasi timp. In aceasta natura feerica Dan si Maria traiesc intr-o vesnica desfatare, intr-o sarbatoare continua si totul ar fi desavirsit daca Dan n-ar fi framintat de taina pe care nu trebuie sa o dezlege, aceea a triunghiului sacru avind in centru un ochi de foc deasupra caruia sta scris cu litere strimbe un proverb arab, pe care Dan nu-l poate interpreta. Cind calugarul Dan bucurindu-se de forte nelimitate are cutezanta de a presupune ca s-ar fi identificat cu insusi Dumnezeu oare fara sa stiu nu sunt eu insumi doamne se produce o fantastica prabusire cosmica in abis. Dan si Maria sint proiectati in haos si Pamintul isi recapata dimensiunile initiale. Ca dintr-un vis personajul se trezeste sub forma reala, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine o fata cu chipul blond care cintase inainte ca el sa adoarma si se hotaraste sa-i scrie. Cind fata apare la fereastra, cu scrisoarea, Dionis lesina si se va trezi dupa un delir, in care se amesteca din nou planurile si la trezire va constata ca situatia lui s-a schimbat radical. Este o rasturnare de situatie tipica romantica. Se descoperise ca tinarul sarac este beneficiarul unei mosteniri suficienta pentru ca tatal fetei sa-l primeasca altfel. Indiciul fusese tabloul din camera lui care reprezenta chiar pe tatal sau si cu care dialoga adesea in orele de singuratate. Trezinduse definitiv o descopera fata , iar scena de dragoste incheie fericit destinul fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva implinirii cosmice alaturi de Maria. Intr-un post scriptum explicativ, Eminescu incearca din nou sa strecoare indoiala asupra limitelor abia limpezite dintre realitate si vis. Sint prezente in nuvela motive pe care am gasit si in poezii motive romantice, filosofice ca: viata un vis, motivul umbrei. In final un motiv prezent in Glossa, motivul lumii ca teatru. Noutatea si fascinatia incontestata a poemului provine din felul original in care Eminescu imbina filosofia cu naratiunea fantastica cu descrierea. Alecsandru Macedonski: Al. M. e teoriticianul simbolismului la noi.El se declara adeptul unei poezii moderne in care pe primul plan sa fie muzica si imaginea.El da o mare importan-ta folosirii simbolismului considerind ca singura poezie adevarata consta in muzica, imagine si culoare. Noapte de decemvrie: Poetul a scris un ciclu de 11 nopti pe teme diferite punind titlul numele lunilor cu exceptia lui aprilie. Poezia a fost scrisa in 1901 si are ca punct de plecare o legenda veche orientala.In 1890 poetul a valorificat aceasta legenda in poemul in proza intitulat Meka si Meka. Poezia are trei parti.Prima parte a poeziei prezinta imaginea creatorului intr-un context social si natural neconfortabil, ostil.Poetul trasnit de soarta se afla intr-o odaie, singur ,deprimat, fara inspiratie:Pustie si alba e camera moarta.../ Si focul sub vatra se stinge scrumit.../ Poetu, alaturi, trasnit sta de soarta,/ Cu nici o schinteie in ochiu-adormit.../ Iar geniu-i mare e-aproape un mit.... Intre starea sufleteasca a poetului si cadrul natural exista o perfecta concordanta: E moarta odaia, si mort e poetul/ Si luna e rece in el si pe cer. Apar in poezie numeroase elemente care prin sensul lor sugereaza mortificarea: E moarta odaia, si mort e poetul/ Faptura de huma de mult a pierit/ Chiar alba odaie in noapte a murit. Aceste elemente creaza cadrul potrivit aparitiei unui arhanghel in partea a doua care are in centrul motivului inspiratia: Si flacara spune: Aduc inspirarea.../ Asculta, si cinta, si tinar refii...-/ In slava-nvierei ineaca oftarea.../ Avut si puternic emir, voi sa fii. Partea a treia are un caracter preponderent epic prezentind in mod simbolic si alegoric lupta pentru atingerea absolutului, a idealului.Poetul insista asupra frumoasei atmosfere a orasului Bagdad si asupra bogatiei si luxului in care traieste tinarul emir: Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul/ Bagdadul! cer galben si roz ce palpita/ Bagdadul, poiana de roze si crini. Culoarea dominanta este roz:Bagdadul! cer galben si roz ce palpita. Ca si la poetii simbolisti observam preferinte pentru anumita culori, metale si pietre pretioase: Movile inalte de-argint si de aur/ Argint de izvoare si zare-aurita/ Sub bolti lucitoare de-argint si de aur. Emirul este fascinat pina la obsesie de sfinta cetate Meka: Dar Meka e-n zarea de flacari-departe/ De ea o imensa pustie-l desparte/ Si prada pustiei citi oameni nu cad ?. Emirul isi pregateste o caravana cu multe provizii si slujitori dar inainte de a parasi orasul se opreste sa-si potoleasca setea la fintina pe care o stia din copilarie.Aici se intilneste cu un drumet caruia poetul ii face un sugestiv portret: Sub magica-i umbra, un om se rasfata/ Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit/ Hoit jalnic de bube - de drum prafuit/ Viclean la privire si sealbad la fata. Drumetul porneste tot spre Meka dar pe un drum mai lung cu oaze si izvoare iar emirul pe drumul drept ce traverseaza desertul.Drumul in continuare este greu si culoarea dominanta este rosu: Sub aeru-n flacari, zac rosii movile/ Tot rosu de singe zaresc peste tot. Sclavii si camilele mureau pe rind si setea crestea: Si foamea se face mai mare - mai mare/ Cutremur e setea, s-a foamei simtire. Emirul nu mai spera sa ajunga la Meka.Dupa un timp indelungat a vazut cetatea dar i-se parea ca se indeparteaza din ce in ce mai mult de ea.Emirul slabit de puteri cade jos si vede pe drumet cum intra pe portile Mekai iar mai tirziu moare. In finalul poeziei se revine la motivul final dupa care aflam semnificatia celor doua cetati. Noapte de decemvrie poate fi interpretata ca o arta poetica. IN DULCELE STIL CLASIC: Poezia In dulcele stil clasic a aparut in volumul cu acelasi titlu in 1970. Are aspectul unei jelanii de iubire in stilul lacrimogen al poetilor Vacaresti. Secventele textului urmaresc evolutia idilei, de la momentul aparitiei domnisoarei la clipa revelatiei, la formularea idealului poetic si la revenirea in starea expectativa. Ultimul vers, rupt din versul poemului, se transforma intr-o fraza axiomatica de fixare a starii de dor perpetuu, specifica poetului. Primul vers, ilustreaza menirea originala de concepere a relatiei obiect-calitate, proprie autorului: Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de domnisoara/ Dintr-o frunza verde-pala/ pasul tau de domnisoara. Prima secventa se transforma intr-un ritual de oficiere a intilnirii intre eul poetic si univers, intre relativ si absolut. Secventa urmatoare cuprinde momentul de mazima tensiune lirica: O secunda, o secunda/ eu l-am fost zarit in unda/ El avea roscata funda/ Inima-incet mi-afunda. Constient de unicitatea clipei traite poetul reduce comunicarea la cea mai simpla forma, sustinind-o stilistic prin repetitie. Senzatia este de contiunua coborire, de apasatoare tristete: Inima-incet mi-afunda. Poetul plaseaza accentul tragic pe substantivul inima pentru a obtine perceperea durerii in afara spre sine. Secventa a treia surprinde poetul redus la conditia de victima a propriei iluzii, dupa o afirmatie ce ii apartine aici si afara la cumpana dintre gind si cuvint: Mai ramii cu mersul tau/ parca pe timpanul meu/ blestemat si semizeu/ caci imi este foarte rau. Condamnat la solitudine, el percepe viata ca o stare de boala sub semnul dorului de moarte. Ultima strofa este o grava meditatie pe tema scurgerii ireversbile si inutile a timpului, dublata de sanctionarea nimicirii omenesti: Stau intins si lung si zic/ Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit si mozaic. LEOAICA TINARA, IUBIREA: Poezia Leoaica tinara, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor (1964). Este o capodopera a liricii erotice romanesti prin transparenta imaginilor, proiectia cosmica, originalitatea metaforelor si simetria compozitiei. Poezia se compune din trei parti, echilibrate la modul simfonic. In prima parte, sentimentul iubirii vizualizat ia forma agresiva a unei leoaice tinere. Sunt fixate doua momente. In partea a doua se evoca efectul psihologic al acestei neasteptate intilniri cu un sentiment nou. Poetul devine un fel de centru al lumii, natura se face un cerc de-a-dura, iar privirea se inalta tocmai linga ciocirlii. Este un mod de a spune ca gratia iubirii corespunde cu o gena si o inaltare spre bucuria pura. In partea a treia se revine la motivul initial. Iubirea este din nou vizualizata ca avind imaginea unei leoaice tinere care aluneca-n nestire/ pe un desert in stralucire. Poezia este asemenea unei romante dar si o meditatie a carei tema este definitia iubirii. In conceptia poetului, iubirea nu mai este un lung prilej pentru durere, nici suferinta dureros de dulce (Eminescu) ci iubirea este un sentiment puternic care-l inalta pe poet la dimensiuni demiurgice, asezindu-l in centrul lumii, este o suprema bucurie, un proces care spiritualizeaza o descindere in zonele sufletului. Poezia poate fi considerata ca un mit erotic modern. Sentimentul iubirii nu mai este infatisat ca un zburator ci ca o leoaica tinara regala proiectata ca intr-o emblema nobiliara pe un desert in stralucire. Cercetata mai profund poezia poate fi privita si ca o cosmogonie. Poetul, adica Demiurgul trezit prin impactul cu iubirea, transforma haosul in cosmos, intr-o rotire de cercuri concentrice cind mai larg, cind mai aproape/ ca o stringere de ape. Apare aici idea ca universul s-a ivit din iubire. Poezia evoca un proces de transformare a eului poetic de la ipoteza de somnolenta la ipoteza centrala a unui Demiurg ce traieste la modul euforic. Poezia este valoroasa prin originalitatea imaginilor, prin felul cum sentimentul este vizualizat si prin muzicalitatea interioara. Secventele textului se pot traduce, in final, prin urmatoarea expunere schematica azi, s-a produs intilnirea cu iubirea; trecerea intr-o alta dimensiune a existentei. Poemul incearca deci sa ofere definitia portret a iubirii. Discursul liric se structureaza sub forma unei confesiuni: autorul marturiseste propria aventura a descoperirii acestui sentiment. Caracterizarea lui Ion: Personaj de prim plan al romanului, Ion, concentreaza tragica istorie a taranului roman din Transilvania primilor decenii ale secolului nostru. Conceput la dimensiuni monumentale poate mai mare ca natura dupa aprecierea lui E. Lovinescu, Ion intruneste atributele care tin si de un personaj clasic si de unul romantic. El trebuie privit ca un personaj clasic in sensul ca trasatura dominanta - dragostea pentru pamant - le domina pe toate celelalte. El poate fi privit ca un erou romantic prin unele insusiri exceptionale ca de ex.: este foarte harnic, foarte viclean dar si pentru faptul ca are mari pasiuni (iubeste cu patima pamantul si pe Florica). Este un personaj de o deosebita complexitate alcatuit din lumini si umbre. De la inceputul romanului intr-o scena foarte bine aleasa de scriitor, la hora cand este prezenta toata suflarea satului, isi face aparitia fiul lui Alexandru Pop Glanetasu, urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut in timp ce alaturi ii rasare mai frumoasa ca oricand Florica, fata vaduvei lui Maxim Oprea. Constient ca Ana nu-i fusese draga, flacaul poarta in suflet chipul cald, ademenitor al Floricai, fata saraca in vreme ce Ana avea locuri si case si vite multe. De la inceput banuim conflictul iute si harnic a ma-sa harnic chipes, voinic, dar sarac Ion simte dureros prapastia dintre sine si bogatasii satului: de felul lui Vasile Baciu, iar cuvintele jignitoare cu care acesta i-se adreseaza flandura, tarantoc, hot, tilhar au efectul plesnitului de bici si flacaul nu suporta ocara. Ion se sfisie de la inceput intre doua linii de forta, glasul pamantului si glasul iubirii si cade victima lacomiei de pamant. Fiinta lui era mistuita de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult si autorul sublinieaza legatura lui cu pamintul iubirea pamintului l-a stapinit de mic copil ... de pe atunci pamintul i-a fost mai drag ca o mama. Constrins de realitate, tenace, hotarit, cu o vointa nasealnica, temperament stapinit de instincte primare, perseverent in atingerea scopului urmarit, viclean, Ion isi urzeste cu perspicacitate un plan pentru aplicarea caruia are insa nevoie de o verifiacare. Titu Herdelea ii arunca spontan solutia fara sa gindeasca la consecinte, solutie pe care Ion o intrezarise de mult: - Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l silesti ! ... . Rebreanu isi urmareste personajul in diverse ipostaze dintre care se detaseaza doua: dinaintea si dupa intrarea lui Ion in posesia paminturilor mult visate. Pentru prima ipostaza semnificativ este citatul: Glasul pamintului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cit un vierme pe care il calci in picioare, sau ca o frunza pe care vintul o viltoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: - Cit pamint, Doamne ! ... . Pentru a doua ipostaza Ion se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori. Destinul eroului trebuie raportat la momentul social economic in care traieste. In aceasta societate de bogati si saraci oamenii sint considerati oameni dupa greutatea sacului cu bani sau dupa numarul de pogoane, nu dupa calitati si virtuti. George Calinescu spune ca in planul creatiei Ion e o bruta, a batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spinzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamint. Insusindu-si pamintul pe cai necinstite, tulburind linistea unui camin in numele glasului iubirii, Ion nu putea sa supravietuiasca. Sfirsitul lui perfect motivat moral si estetic nu putea fi altul decit cel imaginat de autor. Prin romanul Ion, Rebreanu demonstreaza ca pentru el arta inseamna creatie de oameni si de viata. In gradina Ghetsemani: Poezia face parte din volumul Parga (1921). Poezia contine o drama existentiala traita la cele mai inalte dimensiuni. In spiritul simbolicii biblice V. Voiculescu transfigureaza artistic un moment din viata lui Isus, supus supliciului (chin) si sacrificindu-se pentru binele oamenilor. Sursa dramei la care asistam e constiinta Mintuitorului ca trebuie sa parcurga pina la capat si cu demnitate drumul durerii pentru izbavirea de rele a lumii. De la o prima lectura se poate observa ca durerea adinca fizica si morala pusa pe seama lui Isus il ------ sudori de singe sau chipu-i alb. Poezia are patru strofe si contine o meditatie pe tema conditiei umane. Poetul si-l imagineaza pe Isus agonizind. El isi cunoaste destinul si i-se supune fara impotrivire: lupta cu soarta, refuzul cupei, amarnica-i strigare sunt reactii indreptate nu impotriva soartei ci ------- muritorilor, care prin comportamentul lor ii grabesc sfirsitul. Trairile autentic omenesti sunt transferate pe seama lui Isus: Isus lupta cu soarta si nu primea paharul/ Cazut pe brinci in iarba se impotrivea intruna, sete uriasa sta sufletul sa-i rupa/ Dar nu voia s-atinga infama bautura. Chinurile lui Isus fac ca si elementele naturii sa se framinte: Deasupra fara tihna, se framintau maslinii/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada. Maslinii potenteaza tragismul lui Isus deoarece acesta cind intra in Ierusalim este intimpinat cu crengi de maslin. Legat de acest simbol al lumii vegetale se spune ca inaintea mortii sale Isus s-a rugat pe muntele Maslinilor (in antichitate maslinul semnifica intelepciunea, abundenta, gloria). Gradina Ghetsemani din aproprierea Ierusalimului la poalele muntelui Maslinilor e un spatiu care inseamna vitalitate dar si liniste si echilibru. Ea ravasita asista la zbaterile mintuitorului idee explicata prin metafora vraistea gradinii. Moartea apropiindu-se este vestita de ulii de prada care dau roate dupa prada. Limbajul figurat cuprinde metafore simbol, epitete, comparatii, inversiuni, hiperbole: alb ca varul, grozava cupa, sete uriasa, sterlici de miere, vraistea gradinii. De un mare efect plastic e imaginea vizuala: In apa ei verzuie jucau sterlici de miere semnificind chemarea ademenitoare a vietii. In versul sub veninul groaznic simtea ca e dulceata apare esenta atitudinii lirice a poetului care crede in posibilitatea salvarii fiintei umane a purificarii sufletului sau printr-o imensa suferinta. CLXXXIII: Sonetul se structureaza pe doua planuri, unul general, conceptual si al doilea concret, imediat. In primele opt versuri asistam la o meditatie pe tema adevararului subiectiv ca Dragostea-i unica vecie data noua. Astfel in absenta eroului el devine fragil, se vestejeste in noi ca floarea-n glastra. Existenta efemera e sugerata prin simboluri care exprima trecerea, spatiului inchis, incremenirea, sterilitatea: piericiunea noastra. Comparatiile sunt de natura vegetala si animala. Intregul fragment se organizeaza in jurul a doi termeni fundamentali: timpul si iubirea. A doua parte a sonetului ne introduce in planul unei situatii concrete. Domeniul de referinta e altul, iubirea capata dimensiunile sacrului. Incidentul despartirii nu poate distruge ardoarea sentimentului dragostei. Chemarea iubitei e comparata cu scoaterea din moarte a ----- Lazar la auzul vorbelor lui Isus: Ca Lazar la auzul duioaselor porunci,/ Oricind si ori de unde ma vei striga pe nume,/ Chiar da-as zacea in groapa cu lespedea pe mine,/ Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine. Dorinta: Poezia Dorinta a aparut in revista Convorbiri literare la 1 sept. 1876. Ca specie este un mic poem pastoral, in genul idilei clasice. Poezia are aspectul unei mici scrisori de dragoste, in care poetul aspira spre o iubire implinita, dragostea nu este realitate, ci doar aspiratie spre implinire. Povestea de dragoste este proiectata pe fundalul unei naturi feerice. Poezia cuprinde o succesiune de 5 tablouri. Mai intii apare o chemare in codru, apoi este o imagine a asteptarii, o imagine a intilnirii, jocul gesturilor de tandrete si in sfirsit somnul si visul in mijlocul naturii. Ca si in alte poezii de dragoste timpul dominant al verbelor este viitorul si conjunctivul prezent, sugerind o dorinta si in acelasi timp incertitudinea. Poezia debuteaza cu o chemare in mijlocul naturii, chemare intilnita si in Floare albastra. Cadrul este alcatuit din citeva motive prezente si in alte poezii eminesciene: izvorul, codrul, crengile. In strofa a doua prin folosirea verbelor la modul conjunctiv se creaza impresia de miscare dar si al compunerii unui ritual al intilnirii de dragoste. In strofa a treia si a patra este recompus acelasi ritual cu elemente din aceasta intilnire de dragoste, jocul gesturilor de tandrete si dragoste: Pe genunchii mei sede-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar in par, infiorate,/ O sa-ti cada flori de tei./ Fruntea alba-n parul galban/ Pe-al meu brat incet s-o culci,/ Lasind prada gurii mele/ Ale tale buze dulci.... Cadrul natural este imbogatit cu inca un element flori de tei care vor fi personificate: Iar in par, infiorate,/ O sa-ti cada flori de tei.. In ultimele doua strofe apare somnul si visul in mijlocul naturii, motive de natura romantica. Natura este umanizata si revine motivul florilor de tei. Ambele strofe au un ritm leganator sugerind tot somnul, apropiindu-se de ritmul doinelor populare. RUGACIUNE: Poezia Rugaciune deschide volumul Poezii (1905), volum premiat de Academia Romana in urma unui raport redactat de Titu Miorescu. Este o arta poetica a poeziei programatica din care se desprinde conceptia poetului asupra misiunii artei si a poetului. O. Goga s-a manifestat cu dierite prilejuiri ca un adevarat tribun al neamului, al ROM din TRAN: ... scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile puterii prin sufletului lui si se transforma intr-o trimbita de alarma. Titlul poeziei sugereaza gestul de implorare catre divinitate deoarece poetul se afle in cautarea drumului autentic in poezie. Poetul va ajunge de la o poezie intimista caracteristica epigonului post-eminescian la o poezie cu un caracter social si national. In prima strofa prin metafore de o mare concentrare, eul liric apare in postura de cautator al drumului autentic in arta: In drum mi se desfac prapastii/ Si-n negura se-mbraca zarea. Poetul se simte dezorientat, are senzatia de gol psihic: Ratacitor, cu ochii tulburi/ Cu trupul istovit de cale si astfel se motiveaza metafora simbol din versul final: Parinte - orinduie-mi cararea. Cautaea unui drum prorpiu in creatie apare ca o obsesie mai ales datorita faptului ca se folosesc multe cuvinte din sfera semantica a cuvintului drum: carare, cale. In strofa a doua revine din nou invocatia catre Dumnezeu care datorita verbului indreapta este ca un strigat de durere, creaza o atmosfera liturgica, sugerind in acelasi timp o treapta superioara in cautarea drumului spre idealul artistic. Din strofele urmatoare reiese ca pentru Goga actul poetic inseamna transfigurarea in arta a vietii si a nazuintelor societatii. Apar simblori metaforice care sugereaza ideea ca opera de arta exploreaza prin forme specifice tainele lumii, ca da glas sentimentelor umane de dragoste si ura, de dragoste si tristete: da-mi cintecul si da-mi lumina/ da-i raza soarelui de vara. Folosirea verbelor la modul imperativ chiar la inceputul versului sugereaza dinamica sufleteasca a unui temperament romantic: Alunga patimile mele/ Pe veci strigarea lor o fringe/ Si de durerea altor inimi/ Invatama pe mine a plinge. In ultimele strofe textul are un caracter mobilizator, lexicul se incarca de o grava tonalitate prin cuvinte ca durere, lacrimi, amarul. Artistul trebuie sa fie deci un artist al patimirii unui intreag neam. Volumul Poezii si apoi volumul Ne cheama pamintul se constituie ca o adevarata patimire. Cum tot amarul se revarsa/ Pe strunele infiorate/ Si cum sub bolta lui aprinsa/ In smalt de fulgere albastre/ Incheaga-si glasul de arama: Cintarea patimirii noastre. Mesterul Manole: Drama titlu este una din creatia de rezistenta a dramaturgiei lui Blaga si a aparut in Sibiu in 1927. Este o drama de idei care prezinta tragedia artistului creator cuprins de patima zamislirii care presupune jertfa suprema. Pornind de la balada Monastirea Argesului culeasa si publicata de Vasile Alecsandri in 1852, mitul mesterului Manole a fost evocat in diferite genuri si specii literare culte si de alti autori. Este evidentiata influenta expresionismului asupra operei poetice si dramatice a lui Lucian Blaga. El a luat contact cu acest curent in jurul anului 1916 la Viena. Acest curent cu centrul in Germania a aparut ca urmare a atitudinii nonconformiste a unui tineret cu idealuri progresiste, antiburgheze. Sub influenta acestui curent fiecare personaj devine in piesa expresia unei idei. Prin tema jertfei creatoare din drama autorul isi exprima conceptia despre creatie si creator. Cele doua coordonate esentiale a existentei timpului si spatiului actiunii nu sunt determinate precis deoarece sunt legate de spatiul autohton de epoca formarii natiunii noastre. Originalitatea lui Blaga consta in faptul ca el leaga legenda de acea parte mitica a istoriei pentru a arata ca inca de la inceputurile neamului nostru se poate vorbi de o deosebita sensibilitate pentru frumos de demnitate umana. In drama spre deosebire de balada nu apare acea expozitiune care cuprindea alegerea locului pentru zidirea bisericii. Intriga dramei se contureaza prin expunerea motivului jertfei de catre staretul Bogumil. Blaga releva 3 perspective ale motivului jertfei. Din perspectiva staretului jertfa este circumscrisa dogmei, dupa principiul crede si nu cerceta. Credinta sa este numita de autor magie alba intrucit se opune ratiunii. Gaman crede ca jertfa este ceruta de puterile stihinice, de neagra magie, deci si idea jertfei este circumscrisa unui cadru limitat. Doar pentru Manole care aspira la un ideal prin arta motivul jertfei este respins ca alba si neagra magie intrucit este un act inuman. Motivul ramine totusi o problema deschisa pentru viitor. Mesterul Manole desi isi pastreaza la inceput spontaneitatea solutiei, accepta in momentul culminant, acest sacrificiu dar pentru un scop mai inalt, pentru a oferi semenilor sai o opera unica in frumusetea ei ca o marturie a fortei creatoare, umane chiar si daca aceasta experienta, duce la distrugerea sa ca om si ca creator. Dramatismul piesei creste in momentul juramintului cind este evidenta sinceritatea, fermitatea adevaratului creator fata de atitudinea banuitoare a mesterilor. Ceilalti mesteri isi tradeaza in somn gindurile ascunse in suspiciunea lor gindindu-se reciproc. Momentul culminant, jertfa, zidirea Mirei are o dubla semnificatie, in timp ce in balada, Ana vine pentru a-si vedea sotul si-si dovedeste devotamentul fata de acesta, in drama lui Blaga, Mira vine cu un dublu scop: pentru a-si ajuta sotul si pentru a impiedica o jertfa umana care este in contradictie cu etica populara. Mira, femeia din popor are un pronuntat stil stilistic incit participa tot timpul la actul creatiei alaturi de sotul ei iar Manole tine cont de sugestiile ei. Mira este gata sa-l ajute oricind si oricum asa incit zice: Biserica va sta, Manole tu o sa-ticulci capul pe trepte si poate ai s-o iubesti mai mult pe ea decit pe mine, dar n-are a face. Impresioneaza puritatea si intensitatea iubirii Mirei, anticiparea contopirii ei cu biserica. Bunatatea ei da putere si forta a.i. ii insenineaza si pe mesteri caci intuieste dezbinarea lor. Momentul culminant este un imperativ al chemarii artistului si de aceea isi va zidi sotia. L. Blaga introduce motivul jocului prin care practica magica a sacrificiului este incadrata in dimensiuni mitice. Idea de a introduce in drama acest joc isi gaseste motivatia in afirmatia lui Blaga din acre reiese ca jocul reliefeaza trasaturile specifice ale unui popor, in el isi dau intilnire istoria, metafizica, arta si temperamentul unui neam. Din momentul zidirii fiintei iubite, Manole s-a instrainat pentru ca a pierdut izvorul bucuriei vietii sale. Manole vrea sa sparga zidurile intrucit jertfa adusa creatiei i-se pare prea mare fata de ce a realizat. Putem spune ca drama aceasta este expresia conceptiei lui Blaga despre conditia geniului. EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII: Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a aparut in volumul Poemele luminii in 1919. Este o arta poetica deosebit de originala. In aceasta poezie cu alte mijloace decit in lucrarea Trilogia cunoasterii poetul arata distanta dintre cunoasterea paradisiaca (rationala) si cunoasterea luciferica (poetica). Aceeasi ideea apare si in volumul de aforisme Pietre pentru templul meu. Structura si semnificatii: Poezia are aspectul unei confesiuni in care poetul isi exprima atitudinea sa fata de tainele universului. El opteaza nu pentru o cunoastere pe cale rationala ci pentru potentarea lor prin contemplarea formelor concrete prin care ni se infatiseaza. Intregul discurs poetic poate fi redus la urmatorul enunt: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Caci eu iubesc/ Si flori si ochi si buze si morminte. Atitudinea de ocrotire a misterelor se justifica prin iubire. Textul poeziei are ca si cuvint cheie eu (semnifica pe poet). Intilnim in textul poeziei o serie de opozitii metaforice. Opozitia dintre cele doua tipuri de gindiri este subliniata prin modul de distribuire al verbelor. Adeptii cunoasterii rationale sugruma vraja nepatrunsului ascuns, pe cind poetul sporeste a lumii taina. Este foarte sugestiva comparatia cu Luna: si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai mare taina noptii/ asa imbogatesc si eu intunecata zare. Iubirea la Blaga nu are doar o functie sentimentala ci este si un instrument al cunoasterii, o cale de patrundere a tainelor universale. GORUNUL: Poezia este inclusa in Poemele luminii si este o elegie pe tema mortii. L. Blaga este un extraordinar poet al timpului, a vietii amenintate de moarte. Pentru el fiecare clipa este o trecere spre nefiinta iar viata noastra este o mare trecere. Poezia Gorunul poate fi comparata cu balada Miorita; ceea ce le apropie este acea seninatate in fata mortii. Seninatatea ciobanului din Miorita este o stare constitutiva, pe cind seninatatea poetului este dobindita prin cugetare. Discursul poetic este organizat din citeva episoade lirice care se organizeaza in jurul unor cuvinte cheie: substantivele liniste si gorunule si verbul imi pare si adverbul predicativ pesemne, acestea din urma punind totul sub semnul ipoteticului sau a incertitudinii. Cuvintul liniste apare in patru pozitii: a) linistea in care auzi bataia clopotului ca o inima; b) stropi de liniste/ imi curg prin ----, nu de singe; c) de ce ma-nvinge/ cu aripi moi atita pace; d) si linistea/ ce voi gusta-o intre scindurile lui/ o simt pesemne de acum. Cuvintul gorunul poate fi pus in sfera cuvintelor semantice: trunchi, scinduri, sicriu. Caracterizarea lui Apostol Bologa: Este prototipul generatiei de intelectuali ardeleni siliti intr-un anumit context social-politic sa lupte sub steag dusman. Autorul insasi a precizat ca a vrut ca Apostol Bologa sa reprezinte sovairile generatiei sale. Sinteza de realism social si psihologie romanul proiecteaza eroul in conditiile tragice ale omului aflat in situatii limita. El cautindu-se pe sine parcurge un destin tragic. Nicolae Manolescu arata ca drama lui Apostol Bologa izvoreste din nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei. De la inceputul romanului personajul se autocaracterizeaza: eu insumi desi sunt o fire excesiv de sovaitoare de data aceasta am constiinta pe deplin impacata, absolut pe deplin. Ii vorbeste lui Klapka despre fapta lui Svoboda ca despre o crima: a fost prins tocmai cind a vrut sa treaca la dusman inarmat cu harti si planuri. Ca membru al Curtii Martiale il va condamna si va participa la executie. Cuvintele datorie, ordine, lege sunt mereu pe buzele lui Apostol. Luptator pe diferite fronturi din Galitia si Italia se comporta vitejeste savirsind acte de bravura pentru care pirmeste decoratii si este numit membru al Curtii Martiale. Orgolios si ambitios Bologa se inroleaza voluntar in armata dorind sa-i demonstreze Martei ca este si el capabil de fapte eroice. In timpul studiilor la Budapesta se contureaza conceptia lui de viata crezind atunci ca razboiul este adevaratul generator de energie si ca fiecare trebuie sa ne facem datoria fata de stat. Curind aceasta conceptie de viata se prabuseste caci isi da seama ca ea n-a izvorit din libera alegere ci i-a fost impusa de o anumita conjuctura. In acest moment se declanseaza drama lui Apostol cauzata in primul rind de opozitia ce apare intre constiinta umana si imperativul datoriei exterioare. Autorul examineaza minutios cele trei ipostaze sociale si morale in care e silit sa traiasca eroul in raport cu statul, natiunea si patria. Bologa se autodescopera cind isi da seama ca a fost martor implicat al executarii unui om. Il obsedeaza privirea lui Svoboda, simte ca flacara din ochii comandantului i-se prelinge in inima ca o imputare dureroasa. Il fascineaza privirea dispretuitoare de moarte si infrumusetata de o iubire uriasa. Din replicile date lui Klapka rezulta dorinta eroului de a-si intari convingerea ca a procedat corect. Conceptia de viata a lui Bologa se schimba. El va evada din aria eroismului adolescentin din sfera primei iubiri. El nu mai este orgoliosul locotonent din armata austro-ungara. Privind spre trecut el isi spune pina azi am fost un alt om, imi face impresia cind ma uit inapoi c-am purtat in mine viata unui strain. Trezirea sentimentului national il face sa descopere ce inseamna o existenta plina de sens cum a fost cea a tatalui sau si sa actioneze dupa cum il indruma el: ca barbat sa-ti faci datoria, si sa nu uiti niciodata ca esti roman. Reactiile lui sunt acum generate de constiinta nationala. Discutia cu Klapka dovedeste ca Bologa a hotarit sa dezerteze daca va trebui sa lupte in Ardeal. Nu poate dezerta deoarece are loc un atac, este ranit si dupa o perioada de spitalizare va merge acasa unde rupe logodna cu Maria. Il roaga pe Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal dar acesta il refuza. Este numit la un birou de munitii, se logodeste cu Ilona si are revelatia adevaratei iubiri. Cind este numit in juriul Curtii Martiale ca sa judece niste tarani romani el dezerteaza fara a lua masuri de precautie. Este prins de Varga, judecat de Tribunalul Militar si condamnat la moarte prin spinzuratoare. Finalul romanului construit in dimensiunile spatiului mioritic adecvat trecerii in nefiinta este o adevarata transcedere cosmica: Ridica ochii spre cerul tintuit cu putine stele intirziate. Crestele muntilor se desemnau pe cer ca un ferastrau urias cu dintii tociti. Drept in fata lucea tainic Luceafarul vestind rasaritul soarelui. Apostol isi potrivi singur streagul cu ochii insetati de lumina rasaritului.. Apostol Bologa moare ca un erou. El intruchipeaza setea de libertate a popoarelor subjugate din imperiul Austro-Ungar. ENIGMA OTILIEI: A aparut in martie 1938 si este un roman de factura balzaciana. Romaul prezinta viata burgheziei bucurestene din prima jumatate a secolului nostru. Titlul original al romanului a fost Parintii Otiliei scriitorul avind in vedere ideea paternitatii. Romanul devine o satira vehementa la adresa burgheziei in care relatiile copii-parinti s-au degradat datorita banului. Romanul are in centru istoria luptei pentru mostenirea averii lui mos Costache. Desfasurarea epica este lenta, conflictul este determinat de incercarile membrilor clanului Tulea de a pune mina pe averea lui Costache Giurgiuveanu. Caracterizarea personajelor: Despre Otilia, autorul spunea: Otilia era eroina mea lirica, proiectia sa in afara, o imagine lunara si feminina. Este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza romaneasca comparabila cu Sacha Comanesceanu (Viata la tara), cu Olguta (La Medeleni) sau Adela. Otilia este fascinanta, mereu imprevizibila, dilematica prin comportament; iubita de parintele nesigur, de Felix care-i infioara corzile inimii, ocrotita de un strain, Pascalopol, ale carui sentimente paterne sunt sub semnul intrebarii, Otilia este totusi fara cuib. Otilia traieste drama singuratatii vitorul ei este ambiguu departe de mult visata fericire. Comportamentul fetei este derutant: capabila de emotii puternice trece brusc de la o stare la alta. Acest copil nestimparat devine fata cu capul prelung si tinar incarcat cu bucle, cazind pina pe umeri, noncomformista, vesnic mistuita de neastimpar, de dorinta de a face ceva, este copilaroasa si in acelasi timp matura dovedind o grija materna fata de Felix pe care-l protejeaza ca pe un orfan. De ce l-a parasit Otilia pe Felix si apoi pe Pascalopol devenind: nevasta unui conte, asa ceva de prin Spania sau America? Finalul ramine astfel deschis. Costache Giurgiuveanu o iubeste enorm pe Otilia. Pentru papa ea ramine tot o fetita care este ca o raza de lumina in casa cu reflexe de plumb si totusi amina mereu infierea si trecerea mostenirii pe numele ei. Pentru rationalul Felix Otilia este o fata superioara, admirabila pe care insa n-o intelege. Pentru Pascalopol este femeia in devenire cu care are rabdare nedestingind ce e patern si ce e viril in dragostea pe care i-o poarta. Pentru Aglae Otilia este o distrata facuta pentru a distra baietii de familie, care stie sa atraga pe barbati. Pentru Stanica Ratiu, Otilia reprezinta spiritul practic care stie sa se descurce in viata. Pentru Georgeta, Otilia este o domnisoara pe care o stimeaza chiar fara s-o cunoasca. Otilia reprezinta o lume, cea care i-a dat viata scriitorului si cine stie in care din noi traieste. FELIX: De la inceputul romanului scriitorul ne infatiseaza portretul tinarului de 18 ani schitat in linii practice fata ii era juvenila, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca. El este fiul lui Iosif Sima, a terminat liceul internat din Iasi, a venit la Bucuresti in casa unchiului sau spre a termina facultatea de medicina. Ambitiosul tinar vrea sa se remarce pe plan profesional, sa devina o celebritate in domeniul medicinei. El se dedica studiului si reuseste sa se remarce chiar din primii ani de facultate ajungind sa publice un studiu de specialitate intr-o revista franceza. Dezinteresul cu care cei din jur privesc stradaniile sale il indirjeste si-i intareste hotarirea de a deveni un nume cunoscut. Dupa razboi el devine profesor universitar specialist cunoscut, scriitor de memorii si comunicari stiintifice. Daca izbinda in cariera de medic este previzibila de la inceput nu acelasi lucru se intimpla cu dragostea pe care o are pentru Otilia. De la inceput, cind ajunge in casa lui Mos Costache, simte pentru Otilia o calda simpatie si mai tirziu isi da seama ca o iubeste. Felix asocia munca sa cu dragostea pentru Otilia, avea nevoie de ea pentru a putea studia si trai linistit. Comportarea Otiliei este derutanta. Felix nu-si poate explica schimbarile ei de la o stare la alta. Plecarea ei la Paris il arunca in deznadejde. In sufletul lui se da o lupta intre inclinatia de a crede birfele clanului Tulea si dorinta de a-i pastra Otiliei o dragoste mereu pura. Pastra in amintire chipul blind al Otiliei si-i se parea ca mai aude pianul la care cinta ea. Cind Otilia il intreaba daca ar renunta la cariera pentru ea el nu da un raspuns pentru ca nu poate concepe ca cineva i-ar putea cere acest lucru. El nu este un om obisnuit care sa faca declaratii de dragoste in mod teatral ci pentru el marturisirea dragostei trebuie sa fie sublima, unica in felul ei. Esecul in dragoste l-a maturizat, l-a facut sa inteleaga ca intr-o societate in care totul este supus degradarii si dragostea a incetat sa fie un sentiment netulburat. In finalul romanului aflam ca el s-a casatorit intr-un chip care se cheama stralucit si intra prin sotie intr-un cerc de persoane influente. In vreme de razboi: Prin padurile Dorobantilor apare o ceata de tilhari. Prin acele parti mai traia si o popa pe nume de Iancu. Banda de tilhari l-a jefuit si in timp ce acestia furau dintr-o alta casa au omorit o batrina. Popa Iancu cind soseste inapoi din drumul de negustorie afla ca fratele sau mai mare, hangiul Stavrache, este seful bandei de tilhari. Pentru a scapa de justitie Iancu se inroleaza in armata fiind luat de un grup de soldati. Pe noapte s-au oprit in hanul lui Stavrache. Dupa mult timp dupa ce Iancu a fost dus la armata Stavrache primeste o scrisoare cum ca fratele sau a fugit. Stavrache a mers la avocat pentru a primi partea din avere a lui Iancu. Singurul care-l mai putea calca era chiar Iancu. Acesta si-a facut aparitia de doua ori. O apare data sub forma de ocnas si a doua oara sub forma unui capitan, reusind sa bage spaima in Stavrache. Intr-o noapte apar la han doi oameni, unul din ei fiind Iancu. Stavrache incearca sa-l omoare pe Iancu dar pina la urma este imobilizat. Maitreyi: A aparut in 1933, cind deja M. Eliade era celebru, pentru ca scrisese numeroase studii si eseuri, studiase in India si calatorise foarte mult. Romanul este o capodopera a ciclului Indian ce cuprinde volumele: Izabele si apele diavolului, India, Secretul doctorului Hanigberger. Maitreyi este o experienta morala si un roman care a sporit seria miturilor umanitatii. Protagonistii sunt misterioasa indianca Maitreyi (personaj real, fica unui mare filozof) si continentalul Allan, alias M. Eliade, care o cunoaste in perioada studiilor din India. Povestea lor este o monografie a tulburarii desfasurata dealungul a 15 capitole. Stilul este original, subordonat autenticului, imbinind jurnalul, corespondenta, eseul, reportajul si povestirea la persoana I, a unor amintiri a eroului. Mitul fecioarei bengaleze se constituie treptat si dramatic, incepind cu primele capitole unde notatiile din jurnal sunt lapidare si reci si sunt complectate cu amintirile eroului. Pe Allan Maitreyi nu-l atrage initial, gasind-o chiar urita cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase, cu sinii puternici de fecioara bengaleza, crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt. Devine apoi curios pentru ca nu izbuteam sa inteleg ce taine ascunde faptura aceasta. O urmareste tot mai atent, mai ales dupa ce va locui in casa inginerului Narenda Sen, protectorul si tatal fetei. Este pentru el tot mai fermecatoare, datorita cunostintelor vaste pe care le are, dar uneori ii este antipatica din cauza ca elita calcutei o considera chiar geniala. El constata cu luciditate fara indoiala e cea mai talentata si enigmatica fata din cite am cunoscut, dar eu pur si simplu nu pot sa fiu casatorit. Allan o invata pe Maitreyi franceza in schimb invata de la ea bengaleaza, isi schimba autografe pe carti si reviste, isi viziteaza reciproc camerele, isi spun istorisiri, rid si pling, vorvbesc despre casatoria indiana. Allan este hotarit sa renunte la celibat, trairile lui sunt din ce in ce mai incandescente, asa cum este cea cunoscuta de erou intr-o seara pe veranda intr-un ceremonial al atingerii picioarelor goale. Jocul acesta, cunoscut numai indienilor, este insusit de europeanul Allan cu beatitudinea simturilor. El devine astfel fericitul partener al Maitreyiei. In copila indiana coexista nevinovatia virginala si rafinamentul trairii patimase, copila de 16 ani de o inocenta primitiva, ce traieste fericirea pomului ei numit 7 frunze, dar si eruditia, care tine conferinte profund apreciate de un auditoriu select. Unul dintre momentele care ne apropie de punctul culminant al apropierilor este acela cind fata ii povesteste despre iubirea si veneratia ei pentru Guru-ul ei Robi (Tagore) de la care primise acea manta aparatoare de pacate si protectoarea destinului ei. Odata cu aceasta destainuire Maitreyi ii da si cutia cu insemnele amintirilor, o suvita din parul ei alb. Ea ii daruieste astfel iubitului prezentul ei purificat prin ruptura cu trecutul. Eroul este tot mai dezorientat, se hotareste s-o ceara in casatorie, convins ca familia abia asteapta acest moment insa apare un nou moment de deruta cind Maitreyi il roaga disperata lor sa nu le spui ... n-au sa primeasca niciodata sa fiu sotia ta, trebuia sa te iubest tot timpul, de la inceput, ca un frate. Acest posibil recurs ii revitalizeaza sentimentele. Allan se hotareste sa treaca la hinduism. Maitreyi este hotarita sa-l infrunte pe tatal ei si intreaga familie, raminind devotata doar implinirii cuplului prin casatorie. Urmeaza pagini pline de poezie in care sunt descrise plimbarile celor doi, plimbari care vor fi platite scump mai tirziu, cind Chabu va divulga parintilor scena vazuta in padure si va determina declansarea rupturii. La Lacuti Maitreyi oficieaza mirifica lor logodna, dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos, eveniment care marcheaza punctul culminant al iubiriilor. Una din cele mai frumoase pagini ale romanului prezinta acest ritual al nuntii in cer. Allan se retrage in Himalaya pentru a se vindeca printr-o singuratate deplina; din octombrie pina in februarie aude si simte un singur suflet, cel al Maitreyiei, care ii telefoneaza si ii scrie. Ea sufera pedepse tiranice de la tatal ei pentru ca incalcase legile traditionale. In numele iubirii ei pentru Allan incearca sa forteze destinul prin toate mijloacele. Daruindu-se vinzatorului de fructe spera sa fie izgonita de tatal ei pentru a-l urma pe Allan. Nefericita Maitreyi amestec de mister al eternei feminitati, este totodata purtatoarea enigmei unei Otilii asiatice dar si a dramelor eroinelor care au devenit si au ramas un mit prin marea lor dragoste cunoscute sub denumire de cupluri celebre ca Tristan si Izolda sau Romeo si Julieta. In Himalaya Allan se va vindeca doar la o a doua incercare de a iubi o femeie. Prima incercare il arata in relatia cu o tinara muzicanta evreica tinara care-l ispiteste prin neobisnuitul ei idealism. Eroul se simte dezgustat de sine dupa aventura pa care o are cu evreica, pentru usurinta cu care a avut aceasta legatura. Cea de-a doua incercare este o tinara care ii ofera mincare, adapost si dragoste. De la ea dobindeste puterea credintei ca viata aceasta e o minune. Asteapta plecarea din India ca pe o izbavire, dar cu acelasi sentiment al nedumeririi in fata Maitreyiei, un mit etern inchis pentru el. Pe Allan nu-l mai atinge vraja sacrei Devi, chiar cind il numeste soarele ei, zeul de aur si pietre scumpe. Neputindu-se intilni in acest spatiu, tinarul european se desparte de aceasta fata cu sentimentul culpei, usor de descifrat in cuvintele asezate ca motto penttu roman: iti mai amintesti de mine Maitreyi? Si daca da ai putut sa ma ierti?. I se da un raspuns celebru dupa 42 de ani cu o replica ce poarta semnatura Maitreyi Devi, intitulata Dragostea nu moare. Moara cu noroc: Ghita, om ciubotar, impreuna cu sotia sa Ana si soacra lui se muta la Moara cu noroc unde se face hangiu deoarece cistiga mai bine. Dupa o vreme oamenii din zona s-au obisnuit cu hanul nou. Intr-o zi a trecu pe acolo Lica samadaul, de care oamenii ziceau ca este foarte rau. El l-a rugat pe Ghita sa-l ajute. Vrea sa stie ce fac oamenii care pazasc turmele de porci, deoarece el era raspunzator de aceste turme. De atunci au venit zile grele. Ghita si-a luat doua pistoale si doi ciini. De atunci el nu se mai ocupa asa de mult de sotie si de copii lui. Intr-o zi a venui Lica si inca 2 oameni de-ai lui si au incercat sa-l infricoseze pe Ghita, dar nu au reusit. Lica nu-i placea Anei, care a incepu sa banuiasca ce face Ghita. Intr-o seara Lica a poposit la han, seara in care Ghita si Ana se sculara deoarece au auzit latratul ciinilor. Ei au zarit la fereastra doi oameni. A doua zi Ghita a aflat de la prietenul sau, jandarmul Pintea, ca a fost batut si jefuit arendasul. Ghita si-a dat seama ca au fost cei 2 oameni ai lui Lica. Jandarmul Pimtea si Ghita au plecat la Ineu. Intr-o seara ploioasa s-a oprit la han o caruta din care a iesit o femeie imbracata in negru. In timp ce Ana vorbea cu aceasta femeie, feciorul care a venit impreuna cu caruta, pe o capra, si cu vizitiul, au stat vorba. Ei banuiau ca aceasta femeie face tirg cu Lica. Dupa ce ploaia s-a oprit femeia a mers mai departe spre Ineu. La Ineu Ghita si cele doua slugi ale lui au fost interogate de comisar. Pintea incepuse sa-l banuiasca pe Ghita. Ghita a fost lasat acasa pe chezasie. In timp ce mergeau spre Moara cu noroc Ghita, Pintea si Uta au observa o trasura in mijlocul drumului. Cind au ajuns la trasura au vazut pete de singe si un copil mort. Pintea a mers sa caute urmele ucigasilor, iar Ghita si Uta au mers la han. Cind au ajuns acasa Ghita s-a certat cu Ana deoarece ea a spus ca banuieste. Pintea a gasit in padure o femeie moarta. Laie, omul pe care Pintea l-a lasat linga caruta, a fost speriat si a fugit la han. Alti 2 jandarmi au plecat de la han sa-l caute pe Lica. Cind au ajuns in padure ei s-au despartit. Pintea l-a gasit pe unul din jandarmi geav ranit. A doua zi Lica a fost prins de Pintea, dar a fost eliberat pe chezesie. Tocmai cind iesea Lica a venit Ghita cu inca 2 jandarmi. Au fost judecati Lica, Ghita , Raut si alti oameni ai lui Lica. Buza Rupta si Saila Boaru au fost condamnati la inchisoare pe viata, iar Lica si Ghita au fost eliberati. Ghita cind a ajuns acasa si-a cerut scuze de la Ana. Intr-o zi a venit Lica si a dat bani lui Ghita. Din discutia celor doi reiese ca Lica a fost cel care a comis aceste crime. Ghita a vrut sa se mute de la Moara cu noroc, dar Lica il ameninta ca-l baga in puscarie. Ana si-a dat seama ca acei bani au apartinut femei in negru si i-a spus lui Ghita. Acesta mers la Pintea cu banii, el sustinind ca-i poate schimba. A doua zi a venit iar Lica, care dupa ce i-a facu lui Petrisor un zbici, i-a mai dat bani lui Ghita. Acesta a mers si i-a schimbat banii la Pintea si a promis ca-l ajuta sa-l prinda pe Lica. Lica de la un timp a devenit foarte vesel. Ghita a planuit ca s-o trimita pe Ana la sarbatori, iar el sa plece de la Moara cu noroc. El l-a intrebat pe Lica daca nu are sa-i imprumute bani. Acesta a spus ca-i va imprumuta suma ceruta. In ziua cind trebuia sa plece familia la sarbatori, Ana nu a vrut sa plece deoarece stia ca vine Lica. Acesta a venit si s-a distrat toata ziua. Seara Lica l-a rugat pe Ghita sa-l lase singur cu Ana. Ghita a profitat de ocazie si a mers dupa Pintea, dar cind dimineata ei au ajuns la han Lica a reusit sa fuga. Pintea a mers dupa el, iar Ghita a intrat in casa si a omorit-o pe Ana. Mai tirziu a venit Lica cu Raut, acesta din urma omorindu-l pe Ghita. Cei doi au dat foc la han. Cind Pintea a ajuns la han, a inceput sa-l urmareasca pe Lica, acesta pentru a nu fi prins se sinucide. Ultima noapte de dragoste intiia noapte de razboi: Romanul a aparut in 2 voluma in noe. 1930. Inca din 1929 scriitorul anunta aparitia unor nuvele si romane de evocare a razboiului. In revistele Vremea si Facla au aparut opere ca Romanul capitanului Andreescu, Ultima noapte de dragoste intiia noapte de razboi sau Proces verbal de dragoste si razboi. Drama razboiului prim mondial traita de sublocotonentul Camil Petrescu, ranit in luptele de la Tirgoviste va sta la baza eroului sau Stefan Gheorghidiu caruia ii imprumuta jurnalul sau. Expresia aceleasi evenimente este si volumul de versuri Ciclul mortii. In aparenta romanul este lipsit de unitate dar intregul roman se desfasoara in jurul unei drame de constiinta a eroului principal. S.G. este obligat mai intii sa traiasca o drama a incertitudinii in iubire si apoi acea a razboiului. Romanul are 2 parti care cuprin povestea inceputului si destramarii iubirii dintre S.G. si sotia sa Ela pe fundalul evenimentelor premergatoare intrarii ROM in razboi. I-parte: relatarea iubirii; II-parte: jurnalul eroului aflat pe front. Structural avem 2 planuri: unul subiectiv prezent in ambele parti a romanului si unul obiectiv. Carac. Lui S.G.: S.G., personajul primcipal al romanului Ultima..., este un student sarac la filozofie, casatorit cu o studenta in litere, de aceeasi conditie materiala. S.G. se imbogateste peste noapte printr-un surprinzator testament lasat de unchiul sau Tache. Cei doi, Stefan si Ela, realizeaza o viata conjugala intensa armonioasa. Necontenitele atentii, nenumaratele dovezi de iubire ale sotiei sale sunt pentru Stefan ca un inceput de asezare a lumii. Sublocotonent in armata ROM de la intrarea tarii in primul razboi mondial este in primele rinduri in campania din Transilavania; eroul este un alter ego al scriitorului, spirit nelinistit, lucid si polemic. Drama lui G. se consuma in doua directii: a) o drama a iubirii inselate, nu a geloziei ci a setei de certitudine ( Nu, nu, nu am fost nici o secunda gelos desi am sufeit atit din cauza iubirii). b) o drama a integrarii intr-o existenta cotidiana in care se include si razboiul, dictata de forte si ratiuni exterioare care nu coincid cu idealul eroului. S.G. ca si alti eroi ai lui Camil Petrescu este un inselat de absolut. Drama eroului provine si din incercarea de a suprapune un ideal cu o realitate. Eroul traieste o drama a incompatibilitatii dispersata in tendinte si realtii. Pentru Stefan lumea inseamna dragoste, permanenta generare sau autodistrugere prin ea, dar neaparat pe principiul sentimentelor comunicante. Peste drama incertitudinii se va suprapune drama combatantului, drama individului se estompeaza fata in fata cu razboiul. El descopera o alta realitate, razboiul in care nu sunt atacuri vitejesti la baioneta asupra tancurilor germane. PROGRAMUL DACIEI LITERARE (1840): In Introductia cu care se deschide Dacia literara, Kogalniceanu isi propune sa continue, pe o treapta mai inalta activitatea lui Heliade Radulescu si a lui Gheorghe Asachi, ca initiator ai presei ROM, editindule erorile (provincialismul, farimitarea interesului prin diversitatea de profil). Dacia literara isi propune sa faca abstractie de loc, sa fie o foaie romaneasca, ocupindu-se cu productiile ROM, din orice parte a daciei, numai sa fie bune. Revista trebuia sa devina, prin reproducerea scrierilor valoroase aparute in alte periodice un repertoriu general al literaturii ROM in care vor fi publicate operele scritorilor moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiecare cu ideile sale si cu limba sa. Dacia literara isi fixeaza ca tel literatura, fara a parasi insa telurile politice si nationale. Promoveaza hotarit si consecvent directivele nationale si populare in literatura si sustine ca originalitatea nationala este insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi. Dacia literara condamna imitatiile si traducerile din care s-a facut la un anumit moment o manie primejdioasa pentru ca omoara duhul national. Aceasta nu inseamna ca nu sint acceptate unele traduceri valoroase dar se critica abuzurile si mimarea apusului. Dacia literara se inspira din realitatea autohtona, valorifica folclorul, istoria si frumusetile naturii. Va lupta permanent pentru ca ROM sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti si se insista asupra spiritului critic. MOROMETII: apare in 1955 si este un roman de inspiratie din traditia rurala, cu o viziune moderna asupra lumii satelor. Scriitorul contureaza dramatismul satului romanesc, disparitia taranimii traditionale, miscarea acestora catre alte surse existentiale, un sat total restructurat. Actiunea incepe cu trei ani inaintea celui de al doilea razboi mondial, in satul Silistea- Gumesti, din campia Dunarii. Morometii este romanul unei familii, desfasurarea epica se realizeaza in jurul tatalui si a fiului. Capitolele cartii urmaresc sirul muncilor agricole, de la inceputul verii pana toamna tatziu, facand defapt o monografie a satului. Familia se compunea din Ilie Moromete, tatal, venit in casatoria a doua cu trei baieti - Paraschiv, Nila si Achim. A doua sotie, Catrina, aduce in casatorie pe fiica sa Maria. In urma casatoriei se nasc Niculae, Tita si Ilinca. Conflictele din familie se isca datorita conceptiilor diferite a pesonajelor in conjunctura istorica in care sunt plasati. Prin descrierea scenei cinei din tinda casei, unde insasi modul de asezare a membrilor familiei indica ierarhizarea din familie si gruparea copiilor dupa relatiile dintre frati (buni si vitregi) arata animozitatile existente. Avand 14 pogoane de pamant familia se descurca bine. Catrina cunostea pe cei trei fii a lui Ilie Moromete inca de mici, dar dupa casatorie acesti incep s-o urasca pe mama lor vitrega. Baietii spun ca mama lor vitrega tine partea fetelor ei, fete care toata ziua numai se intolesc. Aceasta ura este alimentata si de Maria Guica, sora lui Moromete, care era nemultumita de casatoria lui Ilie Moromete. Ea incepe sa ridice pretentii asupra averii parintesti, pe care ar fi vrut sa-l dea unuia dintre nepoti. La dusmania impotriva Catrinei se mai adauga si vecinii lui Ilie Moromete, Tudor Balosu si fiul sa, care ravneau lotul din jurul casei. Conflicte apar si intre mama si tatal, Catrina incepe sa se daparteze de Ilie Moromete. Feciorii sunt din ce in ce mai nemultumiti ca altii castiga bani frumosi, il forteaza Moromete sa plece si el la munte sa vanda cerealele si planuiescplecarea lui Achim la Bucuresti cu oile. Chiar cu drumurile facute la munte, datoriile la banca si banii necesari pentru scolarizarea lui Neculae, il sufoca din ce in ce mai mult pe Ilie Moromete. Intelegand ca Achim nu va trimite bani de la Bucuresti, el vinde lui Balosu o parte din pamant si o parte din lotul casei si cu banii primiti isi achita datoriile. Dar aceasta este doar o rezolvare de moment, pentru ca ramane un necunoscut solutionarea acestor datorii pe viitor. Taierea si vinderea salcamului este primul semn al declinului familiei Moromete. Dar inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan unde se aduna cei mai destepti oameni din sat. Deoarece situatia din familie devine din ce in ce mai tensionata Paraschiv si Nita, atrasi de mirajul orasului, s-au inteles sa fuga la Bucuresti. Este momentul in care incepe sa se destrame familia. Moromete intelege acest lucru, reactiile lui trecand le la surprindere la manie. Din acest moment Moromete se schimba, arata ca doborat de o boala, mergea cu fruntea in pamant, nici incet, nici grabit si nu se uita nicaieri. Dispretuit si parasit de baieti, macinat de disensiunile familiei, simte ca lumea din jurul sa a devenit o capcana. Deci nu mai este el. Trei ani mai tarziu izbucneste razboiul. Volumul al doilea prezinta esecul familiei. Figura centrala este tot Ilie Moromete si fiul sa Niculae. Prin Niculae autorul semnaleaza schimbarile ce se vor produce Desi Catrina vanduse un pogon de pamant, pe Niculae tatal nu-l mai da la scoala pentru ca n-avea nici un beneficiu. Era anul cand incepuse razboiul. Moromete reusise sa se refaca economic. Se duce dupa baieti la Bucuresti, incercand sa le convinga sa se intoarca in sat. Paraschiv era sudor la tramvaie, Nila era portar la un bloc, iar Achim se ocupa de comert intr-un chisc alimentar. Desi locuiau int-o odaie stramta si mizera, baietii nu vor renunta la traiul de oras. Incercarea lui Moromete de asi reface familia izvoreste din dragostea lui pentru copii, pentru casa lui, care era sensul vietii sale. Dizolvarea familiei continua prin moartea lui Nila in lupta de la Cotul Donului. Paraschiv moare de o boala de piept, numai Achim se va descurca in comert. La batranete Catrina il paraseste si se muta la fata ei din prima casatorie. Moromete ramane doar cu fata cea mica si catva prieteni noi. Autoritatea lui in sat scade, oamenii nu-l mai asculta. Nini Niculae nu-i intelege framantarile, faptul ca in lumea satelor apare un strat de la fund, care nu are nimic comun cu taranimea traditionala. Ne aflam in perioada anilor 1950 cand satul romanesc este desfigurat de evenimentele istorice. Problema cotelor ce trebuiau date obligatoriu la stat, infiintarea colectivelor, aduc o lume noua in sat, aduc inflatia, foametea, aduc o profunda schimbare si o serie de tragedii in viata taranului. Apar si la sat intrigile marunte pentru a se obtine niste avantaje nemeritate. Niculae, pasionat de invatatura, devine activist de partid si este trimis la raion sa supravegheze secerisul si predarea cotelor catre stat. Dupa o serie de conflicte ce se intampla in sat intre tarani, Niculae este destituit din functia de activist de partid, isi continua studiile si devine inginer horticultor. Se va casatorii cu o asistenta medicala, Marioara lui Adam Fantana. Ultimele capitole nareaza moartea lui Ilie Moromete, batran aproape de 80 de ani. Chipul batranului este conturat de cuvintele Ilincai imputinat la trup, avea slabiciunea de a rataci in nestire, cu ciomagul in mana. In ultimele cuvinte ale este cuprins crezul vietii sale: Domnule.... eu totdeauna am dus o viata independenta. CIOCOII VECHI SI NOI . Nicolae Filimon, reprezentant al literaturii romane pasoptiste, este un romantic dublat de un realist. Romanul Ciocoii vechi si noi, aparut in 1863, are un dominant caracter realist. N.Filimon isi propune sa faca o fresca a epocii, sa caracterizeze artistic o anumita categorie sociala, caracteristic secolului al XIX-lea, tipul ciocoiului. Romanul este alatuit din 32 capitole, cu titluri sugestive. Toata atentia scriitorului se concentreaza asupra personajului Dinu Paturica. Incepe cu o Dedicatie si un Prolog, in care se contureaza portretul moral al ciocoiului. Scriitorul isi propune sa urmareasca ciocoiul in diferitele faze prin care a trecut, de la ciocoiul cu calamari la brau de pe vremea fanariotilor, pana la ciocoiul cu frac si cu manusi albe, carcteristic epocii in care traieste scriitorul. Prin romanul Ciocoii vechi si noi, scriitorul prezinta ciocoiul doar din prima faza, cea de pe vremea fanariotilor. Actiunea se desfasoara in Bucurestiul anilor 1814-1825, aflat la finele epocii feudale si inceputul avintului burgheziei, din vremurile lui Caragea si pana la Grigore Ghica. Strabatem vechea capitala intre ulita Coltii si Sfantul Gheorghe cel Nou. Sunt descrise mahalalele, imprejurimile, casele,etc. Personajul principal, Dinu Paturica, este descris in cap.I, ca fiind un om viclean, ambitios si cu o mandrie grosolana. Acest lucru este subliniat de scriitor prin trasaturile fiizce ale personajului: scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negrii plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus. Imbracamintea si camera in care locuieste tradeaza saracia lui Dinu Paturica, conditia lui umila. Dar acest lucru nu face decat sa-i mobilizeze dorinta de ascensiune. Prin descrierea hainelor, pe care le poarta Dinu Paturica, este foarte bine fixat epoca si viata sociala a personajlui. Dinu Paturica, angajat la un ciocoi bogat, Andronache Tuzluc, la inceput indeplineste treburi umilitoare, de total servilism fata de stapanul sau. Prin acest servilism atrage atentia lui Andronache Tuzluc, cucereste icrederea deplina a lui, care rand pe rand il avanseaza. Devine iscoada boierului pentru a se asigura de fidelitatea tiitoarea acestuia, coana Duduca. Apoi ajunge logofat, sluger, pitar, sfetbic de taina al postelnicului, se aliaza cu Chera Duduca, vataf de curte. In toata aceasta ascensiune a sa Dinu Paturica isi foloseste toata viclenia pentru a se imbogatii, pentru a parveni, chiar prin ruinarea lui Andronache Tuzluc. Am pus mana pe paine si pe cutit, scriitorul prin aceste cuvinte ne arata si mijloacele pe care le va folosi Dinu Paturica cu rabdare, cu prefacatorie, pentru ca mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot. Pentru asi atinge scopurile Dinu Paturica utilizeaza relatiile si alintele care ii pot fi de folos. Impreuna cu chera Duduca, o femeie care iubeste luxul, pune la cale ruinarea sistematica a lui Tuzluc. Un alt aliat este camatarul Costea Chiorul. Ruinandu-si stapanul, Dinu Paturica, ajunge posesorul mosiilor acestuia, al viilor din Valea calugareasca. El foloseste toate metodele drastice pentru a stoarce cat mai multe biruri de la tarani. Deviza lui este; Fa-te om de lume noua, sa furi closca de pe oua. Dinu Paturica, casatorit cu chera Duduca, duce o casa in care se adunau toti parazitii Bucurestiului. El ajunge ca sa-si renege si pe tatal sa, deoarece acesta este sarac. In timpul miscarii lui Tudor Vladimirescu se angajeaza sa-l tradeze pe acesta in schimbul promisiunii ca va deveni ispravnic peste 2 judete: Prahova si Sacuieni. El urmareste sa devina caimacamul Craiovei si chiar domn. Personajele sunt antitetice - personaje negative (Dinu Paturica, chera Duduca, chir Costa Chiorul) si pozitive (vataful Gheorghe, Banul C.). Se foloseste simbolismul onomastic, numele si denumirile utilizate subliniaza caracterul celui care il poarta: nume ca - Pingelescu, Mana Lunga, Calicevschi; nume de mosii - Plansurile, Chinuielile, Rasucita. Prin acest roman numele de Paturica a devenit sininim cu parvenitul. CONCERT DIN MUZICA DE BACH. Alaturi de L.Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu este intemeietoarea unui roman modern, utilizand analiza psihologica. Ea este creatoarea in literatura romana a romanului citadin, analist la sufletului femenin. Romanul Concert de muzica de Bach apartine seriei de romane-cronica de familie, cronica familiei Hallipa. Ciclul de romane cuprinde: Fecioare despletite (1926); Concert de muzica de Bach (1927); Drum ascuns (1932) si Radacinile (1938). In acest ciclu de romane se infatiseaza evolutia mai multor familii din clanul Hallipa, care au reusit sa se imbogateasca, iar urmasii acestora manifesta o lipsa de interes pentru acumulare, descoperind luxul si deliciile lumii mondene. Concert de muzica de Bach prezinta imaginea burgheziei tinere romanesti, dezvaluind deficientele ei, precum snobismul si parvenitismul. Nu sunt actiuni propriu-zise, ci mai mult comentarii si analize. In roman este prezentata soarta a trei grupuri principale: familia Elenei Draganescu-Hallipa, casa printului Mazentiu si cea a profesorului Rim. Tema principala in jurul careia graviteaza existenta personajelor este pregatirea unui concert de muzica, concertul oferit de doamna Elena Draganescu familiei, rudelor si prietenilor. Acest concert este un eveniment muzical dar care de fapt este pretextul unei reuniuni mondene a familiei. In timpul acestor pregatiri se vor hotara destinele personajelor: inceputul iubirii dintre Elena Draganescu si muzicianul Victor Marcian, sunt urmarite eforturile de parvenire a fainaresei Ada Razu, casatorita cu printul Maxentiu. Dar defapt Ada Razu este atras de farmecul lui Lica Trubaduru, dar si de ascensiunea politica si materiala a acestuia. Profesorul Rim este casatorit cu Lina, care avusese in tinerete legaturi cu Lica Trubadurul. Copilul nascut din aceasta legatura, Sia, o fata urata, greoaie, stangace, este prezentat ca fala lui Lica Trubaduru si o mama necunoscuta. In tot cursul romanului se insista asupra eforturilor personajelor ca familia sa para, din exterior, nealterata, cu toate ca fiecare dintre ei stiu originile obscure ale unor snobi (Ada Razu, Maxentiu), pacatele morale (Lina, Lica Trubaduru), relatiile dubioase dintre personaje, filiatii, personaje grotesti si patologice (gemenii Mika-Le, Rim). Personajele se prezinta cu o imagine dubla: exterioara (masca) pentru aparente si lumea interioara stratificata. Scriitoarea descrie atat suferintele fizice (tuberculoza lui Maxentiu) cat si suferintele morale ale personajelor. Concertul este precedat de inmormantarea Siei, la care personajele se intalnesc in fata mortii, fiecare cu gandurile si preocuparile lui. Personajele sunt supuse unei adanci analize ale constiintei. Tehnica portretistica este moderna - un personaj prezentat cu multiple si variate imagini. Acelasi personaj are multiple ipostaze in functie de situatia in care se afla si de oamenii cu care vine in legatura. IONA: Marin Sorescu, nascut in 1936 in comuna Bulzesti (jud. Dolj) termina facultatea de filologie la Iasi si debuteaza in 1957 in ziarul Viata studenteasca iar primul volum de versuri Singur printre poeti este publicat in 1964. Marin Sorescu este prezent in literatura ROM cu versuri; Poeme, Moartea ceasului, cu proza: Trei dinti din fata; cu eseuri: Insomnii, Usor cu pianul pe scari; cu teatru: Iona, Raceala. In 1991 a fost eles membru al Academiei Romane si moare in 1996. Marin Sorescu face o poezie de comunicare directa si gaseste totodata o cale spre public. Iona reprezinta drama cautarii spirituale, setea de adevar, de cunoastere, cai de iesire din absurdul vietii, parabole pe tema destinului uman. Tema este inspirata din mitul biblic unde Iona inghitit si inchis in burta unei balene reuseste sa iasa dupa trei zile. Drama Iona, scrisa in 1965 si publicata in 1968, are 4 tablouri cu trei personaje. Personajul principal este pescarul Iona, celelalte 2 personaje (pescarul 1 si pescarul 2) fiind doar personaje de figuratie. Scriitorul foloseste tehnica monologului dialogat punind in valoare miscarea ideilor. Ca orice om foarte singur Iona vorbeste tare, cu sine insusi, isi pune intrebari si-si raspunde, se comporta tot timpul ca si cum in scena ar fi doua personaje. Totdeauna cauta cauzele esecului vietii sale. Mergind la pescuit Iona isi da seama ca are ghinion si, desi doreste sa prinda pestele cel mare prinde doar fita. Pentru siguranta va lua cu el un acvariu. Dramaturgul creaza pretexte pentru meditatii asupra unor situatii umane: viata, moartea, practicul vietii. Iona insingurat tinjeste dupa comunicare, dupa intelegerea sensului vietii Totul curge asa de repede si noi tot mai facem legaturi intre subiect si predicat. Trebuie sa-i dam drumul vietii asa cum ne vine exact, sa nu mai incercam sa facem legaturi care nu tin. Inghitit de o balena ipostaza a absurdului Marin Sorescu prin intermediul lui Iona va adinci lupta cu moartea. Neacceptind destinul ca pe o fatalitate Iona se va zbate pentru a iesi din situatie in timp ce face numeroase reflexii la iubire, progres, conflictul intre generatii, incercind prin aceasta sa instituie o normalitate a absurdului. In marea sa aventura totul ii este potrivnic. Marea este in naruire, apa circula dezordonat si atunci isi pune intrebarea cine iti mai iese afara pe vremea asta?. In aceste situatii limita dramaturgul foloseste calmul verbal. In ultimul act Iona imbatrinit invoca semnul divinitatii noi oamenii numai atita vrem un exemplu de inviere, apoi ne vom duce linistiti pe la casele noastre. Spintecind burta balenei pentru a gasi o iesire nimereste intr-o alta burta si gestul se multiplica in serie un sir nesfirsit de burti, simbolizind umanitatea prelungita in timp si spatiu ca serie biologica. Iona motiveaza experienta umana: ne scapa mereu cite ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu. Se releva conflictul dintre gind si actiune pentru ca Iona care a pornit bine sfirseste dramatic, gresind drumul prin spintecarea propriei burti. Finalul dramei a dat loc multor interpretari: sinucidere sau gest delasator fiind ca eroul afirma totul e invers. Dar nu ma las. Plec din nou. Dupa ani Marin Sorescu fiind intrebat ce simbolizeaza aceasta poezie o calatorie in cosmos, singuratatea intrauterina sau are o conotatie mistica sau politica. Marin Sorescu spune Nu pot sa va raspund nimic. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. POVESTEA LUI HARAP-ALB: Povestea lui Harap-Alb este un basm cult in care sunt valorificate teme si motive de circulatie universala. Aici sunt urmarite dificultatile cu care se confrunta fiul cel mic al craiului, dificultati care contribuie la pregatirea lui pentru viata. Spre deosebire de fratii sai, mezinul infrunta cu vitejie incercarea la care il supune tatal sau, precum si pe cele la care il va pune Spinul, care i-se substituie: aducerea salatilor din gradina ursului, a capului de cerb si a fetei imparatului Ros. Numai dupa toate aceste incercari ajunge pe tronul unchiului sau, Verde imparat. Izvor de inspiratie al povestirii este folclorul ROM. Asa se explica existenta unor elemente de factura populara: tema (triumful binelui asupra raului) si motivele (calatoria, petitul, muncile, proba focului, incercarea puterii, izbinda mezinului, casatoria); personajele (Craiul, Verde-Imparat, Imparatul Ros, fata acestuia, Spinul, Harap-Alb), ajutoarele acestora (Gherila, Setila, Flaminzil, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, Sfinta Duminica, apoi calul, regina furnicilor si apoi cea a albinelor, turturica) si unele elemente miraculoase (apa vie, apa moarta, cele trei smicele). Dialogul are menirea de a dezvolta actiunea si a caracteriza personajele. Eroii din Povestea lui Harap-Alb amintesc de personajele din Amintiri din copilarie, prin comportare, mentalitate, gesturi si limbajul lor. Harap Alb plinge cind il dojeneste tatal sau, este slab de inger, se lasa inselat de Spin pentru ca este inca boboc in felul lui la trebi de aiste, se bate cu palma peste gura. Omeneste se comporta si tovarasii sai nazdravani: cind fata imparatului Ros se preface in pasare, Ochila ii spune lui Pasarila: Mai, fetisoara imparatului ne-a tras butucul!. Un element absolut nou in povestea lui Creanga este localizarea fantasticului din punct de vedere istoric si geografic. Personajele sunt niste tarani care vorbesc in grai moldovenesc. Rolul proverbelor, al zicatorilor este sa sporeasca rapiditatea povestirii si sa produca efecte hilare. Creanga este inconfundabil prin limbaj. Majoritatea cuvintelor folosite sunt de origine populara. In legatura cu stilul putem spune ca Creanga este singurul scriitor din literatura noastra care nu intrebuinteaza metafora. Expresiile locutionale, proverbele, zicatorile confera frazei rominesti o structura unica, aproape imposibil de redat in alte limbi. Povestea lui Harap Alb este nu mic roman de aventuri cu un subiect fabulos care are un pronuntat caracter etic, didactic. ALEXANDRU LAPUSNEANUL. Costache Negruzzi (1808-1868) este un deschizator de drumuri in literatura romana moderna, un clasic al romantismului, intemeietorul nuvelei istorice. Traieste si creaza in aceasi perioada cu M.Kogalniceanu, V.Alecsandri, Al.Russo. Scrierile sale, publicate in diverse reviste si ziare ale vremii, au fost adunate in volumul Pacatele tineretilor, care cuprinde patru cicluri: Amintiri de junete; Fragmente istorice; Negru pe alb; Scrisori de la un prieten. Nuvela Alexandru Lapusneanul, publicata in primul numar din Dacia Literara este considerata ilustrarea literara a programului revistei, inspiratia din trecutul istoriei noastre. Desi in 1840 nu fusese tiparit textul cronicilor moldovenesti, este evident ca autorul le-a cunoscut si s-a inspirat din cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin in reconstituirea faptelor si in zugravirea oamenilor si a perioadei istorice, dar depasind simpla povestire a faptelor din cronici prin dramatizarea actiunii. Nuvela reprezinta un episod din istoria Moldovei, cei 5 ani al celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1564-1569). Tema principala o reprezinta faptele voievodului, ajuns din nou pe tronul Moldove, care actioneaza pentru intarirea autoritatii domnesti si slabirea boierilor. Nuvela este structurata in 4 capitole, ca actele unei piese, fiecare cu motouri cu titluri semnificative, care rezuma subiectul: Daca voi nu ma vreti, eu va vreu; Ai sa dai sama, Doamna!; Capul lui Motoc vrem...; De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu, subiect care are o desfasurare ascendenta. Personajul principal este Domnul Moldovei, Alexandru Lapusneanu, celelalte personaje, bine conturate, participa motivat la desfasurarea actiunii si la sustinerea conflictului principal, reliefand caracterul personajului central. In primul capitol se descrie dorinta lui Alexandru Lapusneanu de a reveni pe tron si actiunile intreprinse de el pentru a-si atinge acest scop. El dialogheaza cu solia de boieri alcatuita din vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarul Spancioc si Stroici. Acest dialog contureaza conflictul puternic dintre domn si boierii tradatori. Din dialog rezulta starea sufleteasca a personajelor. Alexandru Lapusneanu, vrand sa-si impuna ferm autoritatea, primeste solia foarte protocolar si rezervat, silindu-se sa zambeasca. Replicile lui pun in evidenta trasaturile sale esentiale: impulsivitatea, firea violenta, fara scrupule in politica. Cuvintele sale au ramas memorabile, sunand ca o sentinta Daca voi nu ma vreti, eu va vreu,...si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi, si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra. In schimb atitudinea boierilor exprima o oarecare independenta, care desi se apleaca pana la pamant in fata domnitorului, dar nu-i saruta poala, un gest semnificativ in epoca evenimentelor. Dar Lapusneanu dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica deosebita. El in cruta pe Motoc pentru ca ii este trebuitor. Partea a 3-a este cea mai dramatica din nuvela, este punctul culminant. Incepe cu o atmosfera linistita, cuvioasa, la mitropolie, unde domnul si boierii asculta sfanta liturghie. Domnitorul castiga increderea totala a boierilor care-l urau si se temeau de el. Scena merge intr-o gradare ascendenta si culmina cu uciderea celor 47 de boieri. Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanu si Motoc, retrasi langa o fereastra, capata viata ca intr-un tablou. Cinismul, luciditatea, sangele rece cu care este pregatit si executat acest deznodamant dezvaluie o structura diabolica, un tiran al epocii medievale. Pentru prima data in literatura romana este prezentata psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti este dezorientata, nu stie sa-si formuleze doleantele. Se strang in grupuri si, desi in interiorul lor mocnesc mii de nemultumiri, ei nu realizeaza de unde provin aceste, se intreaba unii pe altii ce sa ceara. La un moment dat toate glasurile se facura un glas si el striga Capul lui Motoc vrem. In nuvela predomina naratiunea si dialogul. Prin prezentarea unui erou exceptional, prin reconstituirea istorica, nuvela apartine romantismului. Prin sobrietatea stilului, obiectivitatea relatarilor, nuvela apartine clasicismului. Desi actiunea nuvelei se petrece in sec. XVI-lea, limbajul nuvelei nu implica o aglomeratie exagerata de arhaisme, doar atata cat trebuie pentru a obtine o culoare de epoca. Scriitorul le da arhaismelor sensurile vechi. Astfel prosti este folosit in sensul simplu, de rand; mosie in seneul de patrie; vanzand in sensul de tradand. Lipsa neologismelor se datoreaza faptului ca autorul isi da seama de inoportunitatea acestora intr-o nuvela istorica. Caracterul popular al textului este ilustrat si prin locutiuni, expresii sau zicale intalnite in vorbirea populara. FRATII JDERI. Mihail Sadoveanu, prin monumentalitatea operelor create a fost denumit un adevarat Ceahlau al literaturii romane. Opera sodoveniana cuprinde oameni, fapte, destine a oamenilor din toate starturile sociale si din toate zonele geografice ale tarii. Pescari, vanatori, oieri, haiduci, boieri, razasi - pasiuni, bucurii, tristeti, dorinte. Temele operei sadoveniene deriva atat din sfera populara cat si din culte. In primul rand scriitorul se opreste asupra vietii satului romanesc (reflexe ale semanatorismului si a poporanismului) - Taranul a fost principalul meu erou. Taranul, pastrator al unei lumi vechi, arhaice si patriarhale, este in contadictie cu elementul civilizatiei moderne, cu oficialitatile statului de la tara. Taranii lui Sadoveanu, rabdatori in suferinta, tin ascunse suferintele lor in suflet si fie se retrag in mijlocul naturii, fie rabufnesc cu violenta. In povestiri dramatice ca: In drum spre Harlau; Pacat boieresc; Hotul sunt reflectate elemente ale universului sufletesc al taranului, cum ar fi adevarul, dreptatea, demnitate. Lumea de altadata e reconstituita in voulmul de povestiri Hanu-Ancutei. Prelucreaza fenomenul miscarii permanente, milenare, a transhumantei (Baltagul), cat si meniscarea milenara, cu intriga mitologica (Noptile de Sanziene). Spatiul inchis al orasului de provincie, targul inert care distruge sufletul omenesc este redat in povestiri si romane ca: Floare ofilita, Apa mortilor. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului de evocare istorica. Reconstituie perioada de glorie si prosperitate din perioada domniei lui Stefan cel Mare - epoca de rezistenta a invaziei otomane (Fratii Jderi), decaderea jalnica a tarii in timpul lui Duca-Voda (Zodia Cancerului). Romanul Fratii Jderi a aparut intre anii 1935-1942. Pentru a se informa asupra perioadei si a cadrului istoric, de maxima stabilitate a statului moldovenesc din lunga domnie a lui Stefan cel Mare, Sadoveanu a studiat cronicile lui Grigore Ureche si Neculce, pe Alecsandri, pe Eminescu, pe Delavrancea. Romanul este alcatuit din trei parti: Ucenicia lui Ionut - 1935; Izvorul Alb - 1936; Oamenii Mariei Sale. Tema: In acest roman Sadoveanu evoca epoca pregatirii si a inceperii luptei pentru independenta fata de turci, stare in care se afla tara din timpul lui Petru Aron. Viata feudala este cuprinsa intre doi poli: hramul de la manastirea Neamt - simbol al vointei poporului de a dainui - si victoria de la Vaslui, din 1475, simbol al eroismului national. In centrul romanului se afla familia lui Manole Par Negru, care are 5 membrii: Ionut, Simion, Nicoara, Manole si Cristea. Romanul se organizeaza pe doua planuri - evenimentele domniei; evenimentele familiei Jderilor. Subiectul. Ucenicia lui Ionut prezinta formarea lui Ionut Jder, mezinul lui Manole Par Negru, ca ostas in slujba lui Alexandrel-Voda. El doreste sa ajunga in lume la Suceava. La hramul de la manastirea Neamt Ionut face cunostinta cu Stefan-Voievod. Dupa hram Stefan cel Mare se opreste pe la grajdurile domnesti de la Timis, ingrijit de comisul Manole Par Negru. In acest grajd se afla armasarul cu par alb, Catalan, adus de departe de hotii de cai. Jupanita Nasta ii arata dragoste lui Ionut si prin legatura lor Ionut afla ca mama Nastei, coana Tudosia, se afla in legatura cu dusmanii care pun la cale un complot impotriva domnitorului. Stiind din timp planurile urzite, Ionut il salveaza vitejeste pe Alexandrel-Voda. In acelasi noapte se pregateste furtul armasarului Catalan din grajdurile domnesti de la Timis, furt care este oprit de Manole Par Negru. In lupta pe care o duce Stefan cel Mare cu tatarii, la Lipnic in anul 1469, fratii Jderi, Simion si Ionut se comporta vitejeste si isi arata puterea de lupta si devotamentul fata de domnitor. Tot aici este descris geniul strategic al lui Stefan cel Mare. In aceasta lupta este capturat feciorul hanului tatar. Jupanita Nasta este rapita de tatari, vanduta lui Suleiman Bey si tinuta intr-o fortareata turceasca de pe malurile Dunarii. Ionut, cu riscul de a infrunta orice pericol, pleaca in cautarea Nastei. El va fi salvat de primejdie de fratii sai si de parintele sau, care au aplecat pe urmele lui. Ionut afla ca Nasta se omorase, aruncandu-se in valuri de pe barca care o ducea in robie. Slujitorul credincios al lui Ionut, Gheorghe Botezatu, ucide pe hanul tatar. In al doilea volum, Izvorul Alb, Simion Jder se indragosteste de fiica lui Iatco Hudici, Marusca. Aceasta este rapita si dusa in Tara Leseasca (Polonia). Domnitorul ii da voie lui Simion ca sa mearga sa-si readuca iubita. Se fac pregatirle de nunta, in toiul acestor pregatiri se desfasoara si o vanatoare, unde fratii Jderi isi arata virtutile. In scena apar pregatirile pentru primirea viitoarei sotii a lui Stefan cel Mare, Maria de Mangop. Intr-un alt episod al acestui volum se porneste in muntii Ceahlau, in cautarea unui bour imblanzit de un sihastru, care bour ar fi pe Valea Izvorului Alb. Primele doua volume alcatuiesc o cronica de familie, viata de zi cu zi, prezentand randuielile sociale. Volumul 3, Oamenii Mariei Sale, cuprinde evenimentele petrecute intre anii 1471-1475 - lupta de la Vaslui. Se descrie nunta lui Simion cu Marusca, care a fost adusa la Timis. Turcii se pregateau de un nou razboi impotriva Moldovei. Stefan cel Mare il trimite pe Ionut in Grecia si pe muntele Athos ca sa aduca vesti. In drumul sau, intovarasit de credinciosul Gheorghe Botezatu-tatarul, Ionut se intalneste si cu fratele sau Nicodim, care in discutiile avute cu Ionut ii da sfaturi foarte utile si ii vorbeste despre necesitatea de a se trece peste munti, in Transilvania si Tara Romaneasca. Ionut mai trece si prin alte peripetii in timp ce trece pe pamant turcesc. Ionut primeste solii venetieni in targ la Roman, apoi la curtea domneasca. Se descopera un complot pregatit de un grup de boieri tradatori, care sunt prinsi si decapitati. Cartea se incheie cu lupta de la Vaslui, unde Stefan cel Mare a obtinut o stralucita victorie, dar cu pierderi grele de vieti omenesti. Toata lumea deplange pe cei dragi, ramasi pe campul de batalie, chiar si domnitorul pierzand cativa apropiati ca batranul comis Manole Par Negru, Simion Jder, toti devotati pana la moarte domnitorului. Realitate. Legenda. Mit. Tema romanului de bazaza pe fapte reale, lupta domnitorului cu dusmanii interni - boierii - care se opuneau centralizarii puterii si cu dusmanii externi - turcii si tatarii - care ravneau la bogatiile tarii. Raportul intre boieri si domnitor se schimba, deoarece Stefan cel Mare se bazeaza din ce in ce mai mult pe boierimea mica, pe razesi, pe tarani, paturi sociale devotate domnitorului si care nu sunt prinse in lupta launtrica pentru putere, tradari, omoruri intre frati si neamuri. Totodata domnitorul face apel la tineri, cei care se pot strange in frau. Stefan cel Mare pune ordine in tara, curma hotia, dezordinea, comploturile, raspandeste credinta. In tara se instaureaza pacea si belsugul. Acest sentiment de siguranta face pe oameni sa fie uniti in caz de primejdie, sa ia parte toti la razboi, stiind ca au ce apara. Romanul prezinta unele personaje istorice reale, precum si locuri, cetati, manastiri, munti, paduri, unde s-au desfasurat aceste evenimente. Deasemenea descrierea vietii sociale si a ordinii sociale este foarte reala. La baza vietii sociale sta familia (tara, clanul), iar in centrul familiei capul de familie de care asculta toti. Randuielile vechi trebuie urmate neabatut, avand putere de lege. In roman sunt reconstituite spiritualitatea straveche a poporului, datinile, credinta in cauza comuna si daruirea pentru victoria ei. Acesta este mesajul romanului. Oamenii se conduc dupa randuieli vechi, dupa vise, vraji, descantece, povesti miraculoase, cred in puteri supranaturale (bourul alb). Pe tot parcursul romanului taramul realului se impleteste cu fantasticul, cu miraculosul. Personajele. Stefan cel Mare polarizeaza in jurul sau totul, celelalte personaje, bine conturate, participa motivat la desfasurarea actiunii si la sustinerea conflictelor, reliefand caracterul personajului central. El sta sub semnul legendei, al mitului, dar totodata este un personaj istoric real. Portretul direct al voievodului este sumar. Are 40 de ani, scund la statura, cu obrazul ars de soare si purtand mustata. El este descris calatorind prin tara, conducand ostirea, examinadu-si constiinta. El simbolizeaza dragostea de tara, al dreptatii si al dragostei pentru popor. Simbolul lupei pentru independenta nationala si pentru ordine interioara in tara. Celelalte personaje, Oamenii Mariei Sale, sunt devotati domnitorului. Ionut Jder este prezentat in doua ipostaze: ucenicia lui si mai tarziu maturizat. In prima ipostaza, tanarul nazdravan, indraznet, ocrotit de nu se sie ce puteri supranaturale, ne apare pe alocuri ca un personaj din basmele populare, unde mezinul, desi obraznic si cu sotii, dar invinge totdeauna greutatile. Perioada urmatoare ne prezinta vocatia sa de ostean, om al faptei. Simion Jder este taciturn, timid, dar devotat voievodului, cade pe campul de lupta de la Vaslui. Nicoara Jder se retrage in chiliile manastirii de pe muntele Athos, ii ajuta pe toti cu muntea si cu sufletul. Batranul si viteazul Manole Par Negru, seful clanului Jderilor, apare aprig dar si copilaros. In descrierea si caracterizarea personajelor nu se insista asupra pesonajelor negative, fiind si prin acesta dispretuite. AMINTIRI DIN COPILARIE. Ion Creanga (1839-1889) este considerat cel mai mare povestitor al romanilor. El creaza oopera extrem de unitara sub raportul continutului, o opera care este alcatuita din povesti: Punguta cu doi bani, Povestea porcului, Ivan Turbinca, Harap-Alb; povestiri: Inul si canepa, Cinci paini; nuvela: Mos Nichifor Cotcariul si romanul Amintiri din copilarie. Paginile scrise de Creanga constituie adevarate modele de folosire a linbii vii a poporului, care este ridicat pe culmi artistice fara sa i se modifice caracterul autentic popular. Amintiri din copilarie a fost publicat in revista Convorbiri literare, dupa moartea scriitorului. Lucrarea zugraveste lumea copilului din satul moldovenesc de acum un veac, varsta inocentei, dar si procesul complex al formarii umane. In aceasta lucrare autorul nareaza intamplari traite (s-ar parea) de el insusi in copilarie si rememorate tot de el in anii maturitatii. Aceasta creatie literara este alcatuita din 4 parti, fara vreun plan prestabilit si fara a urmari o cronologir precisa. Personajul principal, Nica, parcurge cateva varste, de la anii copilariei celei fara de griji, pana la calatoria cu harabaua lui mos Luca, spre scoala Iasilor, calatorie care inseamna iesirea din spatiul protector al satului natal si al familiei. Cu toate ca aparent nu este nici o ordine in rememorarea intamplarilor, fiecare din cele 4 parti a Amintirilor din copilarie are o structura asemanatorare. Autorul creaza la inceputul fiecarui capitol o atmosfera, o stare de spirit de care se lasa el insusi cuprins si care declanseaza amintirile, momente din jurul unei intamplari irepetabile: scoala de la Humulesti, prinderea lui badita Vasile cu arcanul, caprele Irinucai, la cirese, pupaza din tei, la scaldat, etc. Fiecare amintire are relativa ei autonomie. In introducerea primei parti accentul cade pe reconstituirea din memorie a satului natal si a oamenilor din sat. Aflam ca Humulestii era un sat mare, razasesc cu gospodari vestiti. Aici situatia in spatiu si in timp este bine determinat pe vremea aceea. Este descris scoala din sat la care mergea, dascalu badita Vasile, metodele de pedepsire a copiilor care nu invatau (calul Balan, biciul sfantul ierarh Nicolai), prinderea dascalului cu arcanul pentru a fi dus la oaste, plecarea lui Nica la scoala din Brosteni, caprele raiose a Irinucai. Bine articulat epic este episodul cu caprele Irinucai, in care pasajele descriptive, asezarea satului Brosteni, casa gazdei, personajele care o locuiesc, raia capreasca si tratamentul aplicat pentru a scapa de boala, alterneaza cu doua secvente dramatice: tunsul chilug si rasturnarea stancii care trece prin tinda Irinucai. In partea a doua se prezinta casa si familia, ca nucleu la societatii, vazute din persepectiva copilului, care retine cu precadere locurile de joaca, prezenta rudelor apropiate si a tovarasilor de joaca. Dintre toate aceste personaje se detaseaza mama care era vestita pentru nazdravaniile sale. Adevarati zei protectori ai copilului, parintii, privesc din unghiuri diferite continua joaca a copiilor: mama era mai neanduplecata, ea fiind mai tot timpul acasa si avandu-i mereu sub ochi; tatal e mai ingaduitor, ca unul care era mai mult plecat cu treburi in afara casei. Jocurile copilaresti nevinovate, pe care tatal il accepta cu itelepciune si umor, cu timpul devin niste intamplari care aduce conflict intre vecini, care aduce dupa sine pedepse: urlatul la o ora nepotrivita, smantanitul laptelui, furatul cireselor, scoaterea pupezei din cuib, scaldatul. In aceasta parte este rememorata cu fidelitate prinderea pupezei al carei cantat il trezea dimineata, plangerea matusii Mariuca lui mos Andrei, incercarea baiatului de a vinde pupaza la targ, interventia unui cumparator care face pupaza scapata, reintoarcerea pupezei in cuib. Partea treia marcheaza o alta varsta a eroului, tinand de formatia lui scolara, intai cu parintele Isaia Duhu, apoi la scoala de la Falticeni, cu evocarea eforturilor aproape tragice ale colegilor de a invata gramatica (cumplit mestesug de tampenie). Capitolul incepe cu prezentarea satului din care porneste, asezat la rascruce de drumuri: spre Cetatea de scaun al Moldovei, spre Manastirea Agapia si Varatec, precum si spre Cetatea Neamtului si este foarte mandru ca multi domnitori au trebuit sa treaca prin Humulesi in drumul lor spre manastiri. Partea a patra incheie amintirile, fara a lasa posibilitatea unei continuati, pentru ca Nica este obligat sa paraseasca locurile natale, ceea ce inseamna iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si neprimitoare, despartirea in fond de Nica, dragul mamei, care devine, chiar pentru mama Ioane. Nostalgia cu care Nica paraseste acesta lume ne este sugerata chiar in introducere. Cum nu se da ursul scos din barlog, taranul de la munte stramutat la campie si pruncul dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei. Apoi este redata imaginea Cetatii Neamtului, care se oglindeste in apa Ozanei si care ramane de acum in urma. Viata satului este redata cu ritmul de viata arhaic, cu ocupatii fixe ale oamenilor, cu o economie inchisa. Dar deja incep sa mijeasca si unele conceptii noi: taranii se straduiesc sa-si gaseasca un rost in afara satului, plecatul la ses, la padure, negustoria, dar si invatatul de carte. Gandindu-se la avantajele materiale, tata lui Trasnea se hotareste sa isi faca fiul preot. Acest univers pitoresc are o multine de personaje. Cel mai bine conturat este NICA - simbolul copilului care paseste pe drumul spinos al vietii. Deasemenea sunt redate fidel parintii: tatal, Stefan, un gospodar harnic, dar care dispretuieste invatatul si mama, Smarandita, femeie evlavioasa, care isi arata dragostea fata de copii prin devotament. Celelalte personaje sunt caracterizate succint: Smarandita este o zgatie de fata; badita Vasile este harnic si rusinos ca o fata mare. Farmecul evocarilor din Amintiri din copilarie este dat nu numai de faptul ce se spune ci si prin faptul cum se spune. In aceasta carte se imbina dorul cu umorul, nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei cu un comic sanatos de origine taraneasca. Pentru a obtine efecte comice autorul foloseste exagerarea, caricaturizarea, autoironizarea. Hazul mai este starnit si de utilizarea expresiilor onomatopeice: pupaza zbrr, incepe a horai. Lexicul este pus in evidenta prin oralitate, principala trasatura a vorbirii vii a poporului. Se observa lipsa neologismelor. Orala este si sintaxa frazei, cuvintele se curg dupa ordinea vorbirii in popor. O SCRISOARE PIERDUTA: Capodopera a dramaturgiei nationale, O scrisoare pierduta (1884) comedie in patru acte, evoca viata publica si de familie de la sfarsitul secolului trecut. Actiunea se desfasoara in capitala unui judet de munte, pe fundalul unei agitate campanii electorale. Intre avocatul Nae Catavencu si grupul fruntas al conducerii locale (Zaharia Trahanache, Stefan Tipatescu) izbucneste un conflict datorita pierderii unei scrisori de amor pe care prefectul Tipatescu i-o adresase sotiei lui Trahanache, Zoe. Catavencu, dornic de succes, foloseste aceasta scrisoare ca element de santaj pentru a obtine candidatura. Cand, in sfarsit Zoe, Tipatescu si Trahanache se hotaresc sa-l aleaga pe Catavencu pe lista candidatilor apare un nume necunoscut: Agamita Dandanache. Intamplarile se incalcesc foarte tare in actul al III-lea dar solutia vine de la politaiul Pristanda. El pune la cale un scandal in care Catavencu isi pierde palaria si odata cu ea scrisoarea, astfel devenind inofensiv. Lucrurile se limpezesc lent si pina la sfirsit toata lumea se-mpaca. Scriitorul creeaza un conflict fundamental constituit prin pierderea scrisorii. Pentru a introduce din ce in ce mai multe complicatii, scriitorul a folosit tehnica bulgarelui de zapada. Repetitia este asigurata prin revenirea cetateanului turmentat. Caragiale nu se remarca numai prin arta de a compune, el este si un mare creator de caractere, modelindu-le pe acestea prin faptele, gesturile, atitudinile si actiunile lor. PERSONAJE: nenea Zaharia este un vanitos inselat, un inrait de o viclenie rudimentara (la santajul lui Catavencu pregateste un contrasantaj); poseda o gandire plata si este capabil sa entuziasmeze de o expresie de genul intr-o sotietate fara morala si fara printipuri, care va sa zica nu le are. Are un temperament domol cu o mica expresie de siretenie care este sugerata de ticul verbal ai putintica rabdare. Stefan Tipatescu prefectul judetului, este tipul juneluiprim, dominat de un puternic orgoliu, cu o gandire medievala. Zoe Trahanache este cea mai destinsa figura feminina din teatrul lui Caragiale. Este voluntara si autoritara. Nae Catavencu, avocat, directorul ziarului Racnetul Carpatilor, demagog si el, este un ambitios fara tenacitate, asa se explica evolutia defavorabila a situatiei lui. Pe Agamita Dandanache il surprinde autorul in afirmatia am gasit un personaj mai prost ca Farfuridi si mai canalie ca Catavencu. Sursele comicului sunt variate. Astfel se pot diferentia mai multe comice: comic al situatiilor, comic al intentiilor, comicul caracterelor si un comic de limbaj. Umorul este obtinut prin repetitia obsedanta a unor expresii (ai putintica rabdare, curat murdar, curat constitutional), precum si din interferenta stilulilor. Riga Crypto si Lapona Enigel: Poet si matematician, Ion Barbu, pseudonimul lui Dan Barbilian, s-a nascut la Cimpulung-Muscel, la 19 mar. 1895 si a murit la Bucuresti in 11 aug. 1961. Debutul si l-a facut in revista Literatorul cu poezia Fiinta. Riga Crypto si Lapona Enigel completeaza ciclul baladesc si are o valoare pentru intreaga creatie ulterioara a lui Ion Barbu. Poema este un cantec batrinesc de nunta, pe care-l spune un menestrel unui nuntas care-l cere la spartul nuntii, in camara. Riga Crypto este craiul care imparateste peste bureti si caruia dragostea pentru Enigel, Lapona care calatoreste cu renii ei spre soarele Sudului, ii va deveni fatala. Intimplariile exterioare sunt determinate de ipostazele naturii. Transpus in plan simbolic, personajul principal Riga Crypto este act tainuit, reprezentand un cuget inchis in sine. Enigel, lapona ce poarta un nume tataresc al raului Ingul, este o fiinta linistita, mica, intruchipand o lume superioara, echilibrata. In drumul ei repetabil, ce semnifica transhumanta si explica aspiratia spre soare, il intilneste pe Crypto: de la iernat, la pasunat,/ in noul an, sa-si duca renii,/ prin aer ud, tot mai la sud,/ ea poposi pe muschiul crud/ la Crypto, mirele poienii. Implorarea laponei de catre Crypto este comparabila cu chemarile Catalinei din Luceafarul. Crypto reprezinta in plan uman o constiinta care prefera sa se retraga in sine, intr-un univers ideal. PARADIS IN DESTRAMARE: Poezia a fost publicata in revista Gandirea, in apr. 1926 in volumul Lauda somnului in 1929. Motivul poemului este biblic: Si izgonind pe Adam, l-a asezat in preajma raiului celui, din Eden, si a pus heruvimi si sabie de flacara valvaitoare, sa pazeasca drumul spre pomul vietii. Metaforic, poetul sugereaza destramarea mitului despre paradis, care duce la pierderea credintei. Paradisul reprezinta in varianta genezei biblice patria fericita a primei perechi umane. Paradisul este si gradina lui Dumnezeu, unde potrivit Bibliei el se plimba dupa masa si pe care a incredintat-o omului pentru a fi pazita si cultivata de acesta. Gradina Raiului sau Paradisul se intinde de-a lungul a patru albii de riu: Gihon, Fison, Tigru si Eufrat. In gradina raiului se afla pomul vietii, al cunoasterii, al binelui si al raului. In aceasta poezie motivul fundamental este cel legat de aspiratia la existenta absoluta, fundamentala pentru a fi. Fiorul mortii capata dimensiuni apocaliptice, ca si pierderea credintei. Astfel portarul paradisului desi nu lupta cu nimeni se simte invins. Arhanghelii ara fara indemn cu plugul de lemn si se plang de greutatea aripilor - metafora ce semnifica zborul in jos, caderea. Porumbelul Sfantului Duh trece printre sori vecini strigand cu pliscul cele din urma lumini. Este aici sugerata dimensiunea maxima a pierdearii echilibrului uman pentru ca in credinta biblica, Sfantul Duh se odihneste asupra lui Isus sub forma de porumbel alb conducand-ul in pustiu. Imaginea zguduitoare a destramarii paradisului atinge apogeul in ultimele sapte versuri ale poeziei. Astfel noaptea ingerii goi se culca in fin paianjeni multi au umplut apa vie, deci apa vietii si odata ingerii vor putea fi sub glie. Poezia inchide in ea o metafora a mortii fiind in concordanta cu viziunea sugestiva, dramatica insa, a destramarii paradisului. LOSTRITA: Vladimir Streinuu incearca o clasificare a prozei lui Vasile Voiculescu (VV), formala, in urmatoarele categorii: a) anecdota simpla (Proba); b) anecdota ilustrativ-ideologica (Fata din Java); c) nuvela cu semnificatii privind realitatile primordiale (Pescarul Amin); d) basmul scurt (Lostrita). Principala tema a prozei lui VV este moartea lumii aflata sub mister, eres, creinte arhaice - invadat fiind de civilizatie. In proza lui VV intilnim ecouri din M. Sadoveanu, L. Blaga . povestirea Lostrita a aparut in volumul Iubire Magica in 1966. Ne aflam intr-o lume fabuloasa, imaginata de scriitor, salbatica, plina de vitalitate, cu eroi aflati sub semnul magiei, arhetipi usor de gasit in timpi si spatii apartinand trecutului indepartat. Rezumat: Un flacau de pe Bistrita, Aliman, se indragosteste de o lostrita care naluceste prin bulboane. Vrajit flacaul tanjeste, se topeste ca o boala si dupa ce reuseste odata s-o prinda, o scapa, pastrind in carne o dezmierdare, ca un gust de departe. Exasperat, merge la un vraci si vraciul ii da o lostrita lucrata din lemn (tema dublului). Pusa in apa, papusa produce minuni: apa Bistritei vine mare si, provocind inundatii, aduce de sus de la munte o pluta pe care se afla o fata care nu stie cum a cheama, un fel de salbatica picata intr-o comunitate omeneasca. Intre Aliman si frumoasa salbatica izbucneste o mare dragoste, intrerupta de aparitia mamei, o vrajitoare de pe Bistrita de sus, despre care, iarasi, nimeni nu stie nimic. Bistriteanca sopteste fetei vorbe adormitoare si, in transa hipnotica, fata si mama pleaca, lasind pe flacau intristat. O paminteanca din sat pune ochii pe el si, cum treburile merg repede, se hotaraste nunta. In ziua cununiei, un baietas aduce vestea ca areaparut lostrita si Aliman, trezit dintr-un somn ciudat, vrea s-o prinda si s-o manince la nunta lui. Apa este mare si, ispitit de lostrita care-l priveste fix in ochi, flacaul se afunda in bulboana si dispare. THE END CUPRINS Scoala Ardeleana1 Dimitrie Cantemir3 Cronicarii moldoveni5 Testament7 Lacustra9 Plumb10 Nunta Zanfirei12 Apus de soare14 La tiganci16 Floare albastra21 Glossa26 Luceafarul31 Revedere45 Sara pe deal48 Scrisoarea III52 Scrisoarea I58 Sarmanul Dionis62 Noapte de decembrie69 In dulcele stil clasic72 Leoaica tinara, iubirea74 Caracterizarea lui ION76 In gradina Ghetimani80 Sonetul CLXXXIII82 Dorinta83 Rugaciune85 Mesterul Manole88 Eu nu strivesc corola ...92 Gorunul93 Apostol BologaPadurea Sp94 Enigma Otiliei98 In vreme de razboi103 Maitreyi104 Moara cu noroc109 Ultima noapte de dragoste ...112 Programul Daciei literare115 MorometiiMarin Preada117 Ciocoii vechi si noi122 Concert din Muzica de Bach126 Iona128 Povestea lui Harap Alb132 Alexandru Lapusneanu134 Fratii Jderi139 Amintiri din copilarie147 scrisoare pierduta153 Riga Crypto si Lapona Enigel156 Paradis in destramare157 Lostrita159

Textul de mai sus reprezinta un extras din "Referat Scoala Ardeleana". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

Comentarii

foarte util daca ai rabdare sa citesti...

frumos.

cel mai tampit lucru.

 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook
Publicitate pe Studentie.ro ×