Referat SENSUL NARATIUNII. UN ROMAN DE JEAN-LORIN STERIAN

Romanul Clopotele bat fara noima (editata de Societatea Culturala Noesis, in 2001) e construit ca suma a unor texte, fiecare continind o perceptie, un discurs al unui personaj principal. Nu un personaj obisnuit, caci la pag. 65 aflam: i-am povestit de copilaria mea si luna pe care am petrecut-o la Hunedoara, la sectia de psihiatrie. Cind m-am intors de acolo ma simteam mult mai rau. Din fragmente, povestea nu se incheaga. Autorul nici nu doreste asta, se pare (romanul n-are final, in sens clasic, si nu e axat pe vreo poveste), si mizeaza pe tehnici ale literaturii absurde, impinse destul de departe.

Daca exista vreun ritm al romanului, atunci acesta rezida in dinamica descoperirii discursului alienat, a dezvaluirii lipsei de noima a povestirii (poate de aici titlul). O buna imagine a ceea ce se intimpla nu se realizeaza inainte de jumatatea romanului. Iar apoi cititorul ar putea fi dezamagit: tot ceea ce romanul deschide, ca poveste, ramine nesolutionat narativ. Acest personaj, care-si creeaza companioni imaginari, ni se confeseaza: am momente cind pierd definitiv notiunea timpului. Scriu despre un fapt intimplat acum zece ani ca si cum s-ar fi intimplat acum doua zile (pag. 30-31). Credem ca o astfel de abordare e relativ facila. Romanul acesta, lipsit de coerenta literara implicita genului, este un corolar al textualismului nerezistent intr-o vreme a cititorilor experimentati. Seamana cu o cladire care a colapsat sub propria greutate.