Relatinizarea limbii romane

Relatinizarea este un fenomen lingvistic constand dintr-un imprumut masiv din limba latina de-a lungul istoriei ( dupa fr relatinisation ). Aparut initial la Sextil Puscariu, intr-un studiu publicat in 1931,„Despre neologisme” (in volumul „Inchinare lui Nicolae Iorga”, cu prilejul implinirii varstei de 60 de ani), termenul de reromanizare nu a fost unanim acceptat de catre lingvsiti. Era operant numai in cazul aspectului cultivat al limbii romane si exprima rapidul proces de modernizare a lexicului romanesc, in numai cateva decenii, prin asimilarea de imprumuturi latinoromanice.

Dar asa cum observa Iorgu Iordan in studiul „Importanta limbii romane pentru studiile de lingvistica romanica”, publicat in anul 1970, este inadecvat sa vorbim despre procesul de reromanizare in situatia limbii romane care si-a pastrat permanent caracterul romanic, lucru valabil atat pentru aspectul sau popular cat deopotriva si pentru cel cult.

Utilizat pentru prima oara in anul 1930 de catre academicianul Al.Graur, termenul relatinizare are ca acceptiune, oarecum mai restrictiva, definitia anterioara. Fenomenul la care am facut deja referire mai este cunoscut si sub alte doua terminologii: „reromanizare” si „occidentalizare romanica”.