Iertarea ca optiune terapeutica

Conceptul de iertare

Iertarea poate fi inteleasa ca un concept religios sau unul laic, fapt pentru care definitiile iertarii variaza semnificativ in functie de perspectiva din care aceasta este privita – religioasa sau seculara.

Din punct de vedere antropologic, iertarea este un concept comun intregii umanitati; un element de baza al invataturilor iudeo-crestine, o marca a budismului si hinduismului si a fost discutata de catre teologi si filosofi de-a lungul mileniilor. Desi radacinile sale se gasesc in invataturile celor mai mari religii din intreaga lume si este interpretata diferit de aceste grupari, conceptul de iertare poarta cu sine o notiune general valabila – aceea de a da drumul trecutului, de a renunta la dependenta de acesta.

Iertarea – ca si cuvant si actiune – a fost, pana de curand, daca nu absenta atunci in mod vizibil trecuta cu vederea de specialistii in profesiile ce au ca scop ajutarea semenilor.

Analizand problema din punct de vedere temporar, iertarea este un concept relativ nou in cadrul profesiilor si teoriilor terapeutice;  inaintasi - precum Freud, Adler, Horney si Frankl - ignorand cu totii acest subiect. Potrivit McCullough, Pargament, si Thoresen (2000b, citat de Joseph C. Rotter, 2001), intre 1932 si 1980, a existat o perioada in care interesul fata de subiectul iertarii s-a manifestat in articolele specifice acestor profesii. Cu toate acestea atentia acordata conceptului de iertare, in literatura stiintifica, este insignifianta.

Realitatea este ca literatura de specialitate, pe acest subiect, este limitata intrucat importanta si utilitatea iertarii ca instrument terapeutic a fost recunoscuta ca fiind semnificativa abia in ultimele doua decenii. in cadrul unui articol scris in 1986 Fitzgibbons sugereaza faptul ca cercetatorii si psihoterapeutii au evitat abordarea problematicii iertarii deoarece, aparent, acesta era un subiect rezervat teologilor.

Cert este ca, incepand cu anii 80 ai secolului XX, interesul serios fata de aceasta abordare terapeutica a inceput sa creasca si, totusi, Kaplan (1992, citat de J. Kelly Barnett si Chris Youngberg, 2004) sugereaza ca, practic, la acel moment nu exista niciun fel de literatura stiintifica pe acest subiect al iertarii.

Abordand problematica iertarii – ca principiu central al credintei iudeo-crestine – se poate spune ca acest concept se afla la intersectia dintre spiritual si psihoterapie si, desi nu putem vorbi despre o singura definitie a iertarii, Thorsen, Harris si Luskin (2000, citat de J. Kelly Barnett si Chris Youngberg, 2004) sugereaza o serie de elemente cheie ale acesteia, precum: decizia de a reduce gandurile negative, emotia si comportamentul – precum: vina sau mania – fata de un raufacator sau fata de o situatie.