Referat de psihologie. Tehnici de cercetare sociologica

Incarcat la data: 04 Februarie 2008

Autor: Iulia Andreea

Pret: 80 credite

SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE CURSUL: TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA Prof. univ. dr. Septimiu CHELCEA Bucuresti 2001 Cuprins Cuvant inainte......................................................................................................................................... 7 Capitolul 1. Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica a vietii sociale ....................................... 9 Capitolul 2. Probleme metodologice in cercetarile socioumane empirice....................................... 23 l. Metodologia cercetariilor socioumane empirice..................................................... 23 2. Analiza ipotezelor in cercetarile socioumane empirice .......................................... 35 Capitolul 3. Analiza conceptelor sociologice ................................................................................. 45 Capitolul 4. Masurarea in stiintele sociale si comportamentale ..................................................... 55 Capitolul 5. Tipuri de cercetari socioumane................................................................................... 65 Capitolul 6. Chestionarul in cercetarea sociologica........................................................................ 73 Capitolul 7. Interviul ca tehnica de cercetare stiintifica ............................................................... 125 Capitolul 8. Metoda observatiei.................................................................................................... 145 Capitolul 9. Experimentul in stiintele socioumane....................................................................... 159 Capitolul 10. Studiul documentelor sociale.................................................................................... 197 Capitolul 11. Tehnicile de analiza a continutului comunicarii ....................................................... 219 in loc de incheiere ............................................................................................................................... 233 Bibliografie......................................................................................................................................... 235 Cuvant inainte Punem la dispozitia studentilor care se sepecializeaza in alte domenii decat cel al sociologiei o selectie de teme de metodologie a cercetarii sociologice si prezentarea succinta a principalelor metode si tehnici de investigare a realitatii sociale. Cei dornici de insusirea in profunzime a problematicii cunoasterii vietii sociale si de dobandirea competentei de cercetator stiintific pot consulta manualul nostru Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative (Bucuresti, Editura Economica, 2001, 656 p.), destinat viitorilor sociologi. Prezenta versiune a manualului acopera programa cursului universitar Tehnici de cercetare sociologica (un semestru), prevazut pentru studentii anului al II-lea (cursuri de zi si IDD) de la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice "David Ogilvy" (SNSPA). in prima parte manualul prezinta notele distinctive ale cunoasterii stiintifice, incercand sa punem in evidenta necesitatea fundamentarii metodologice a investigatiilor sociologice de teren, concrete, empirice. Daca este adevarat ca "cel mai practic lucru este o buna teorie", tot atat de adevarat este si faptul ca "nu exista cercetare sociologica mai buna decat metodologia si teoria pe care se fondeaza". Teorie, metodologie, metode, tehnici si procedee iata o inlantuire la fel de puternica ca si fiecare veriga ce o compune. Nu ne este permis sa scurtcircuitam demersul cercetarii sociologice: sa incepem cu alcatuirea si aplicarea instrumentelor de investigatie, fara sa alegem paradigma explicativa cea mai adecvata. Este, de asemenea, sortita esecului tentativa de cercetare empirica, de teren, care nu porneste de la analiza conceptuala si de la ipoteze valide. Partea a doua a cursului este alcatuita dintr-o suita de monografii vizand metodele anchetei (cu tehnicile chestionarului si interviului de cercetare), observatiei (cu tipurile ei), experimentului (de laborator, de teren, invocat, mintal etc.) si analizei documentelor (biografii sociale, statistici s.a.m.d.). Cele patru principale metode ale sociologiei, anterior mentionate, beneficiaza de numeroase tehnici si proceedee de culegere a informatiilor si de prelucrare a datelor. Ne-am oprit doar la cele mai frecvent utilizate. Nu am adus in discutie prelucrarea datelor (analiza lor statistica) si nici nu ne-am referit la exigentele redactarii raportului de cercetare. (Am facut acest lucru in Cum sa redactam in domeniul stiintelor socioumane, Bucuresti, Editura SNSPA, 2000, 150 p.). Pe parcursul celor unsprezece capitole ale lucrarii, am folosit intersanjabili termenii de "sociologie", "stiinte socioumane", "stiinte sociale si comportamentale". Vreau sa cred ca cititorul sagace nu va cauta "cearta de cuvinte". Si mai vreau sa cred ca studentii vor completa cu lecturi extinse si fundamentale acest text, pe care il consider introductiv. Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea Capitolul 1 Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica a vietii sociale Cunoasterea comuna: caracteristici Caracteristicile cunoasterii stiintifice Rolul paradigmelor in cercetarea stiintifica Cunoasterea stiintifica si valorile sociale Termeni cheie Probleme recapitulative Primul mare precursor al investigatiei sociologice empirice, Aristotel (383 322 i.e.n.), scria in cartea intai a Metafizicii ca filosofia s-a nascut din uimire. Acelasi lucru se poate spune si despre sociologie. Daca filosofii si-au indreptat privirea spre stele, punandu-si intrebari despre originea Universului si, apoi, despre caracterul cunoasterii insesi, sociologii au privit Terra intrebandu-se despre existenta omului in societate si, mai tarziu, despre modalitatile de cunoastere a traiului laolalta al oamenilor. Claude Javeau (1988) apreciaza ca sociologia nu a depasit, ca alte stiinte, "stadiul discutiilor despre fundamentele cunoasterii in domeniu". Vom comenta aceasta problema intr-un alt capitol al lucrarii; acum sa vedem ce intrebari au formmulat "analistii clasici" ai vietii sociale. Asa cum preciza C. Wright Mills (1916 1962), ei au incercat sa raspunda la trei grupe de intrebari, si anume: "Care este structura acestei societati particulare ca intreg Cum difera ea de alte oranduiri sociale Care este, in interiorul societatii, semnificatia fiecarei trasaturi particulare pentru continuitatea ei si pentru transformarea ei" (Mills, 1959/1975, 35). Promotorul sociologiei contestatare din America anilor 19501960 remarca faptul ca sociologia se preocupa in primul rand de "interrelatiile si interdependentele componentelor societatii, precum clasele sociale, formele fundamentale ale muncii, fortele de socializare majore (structura familiei, educatia, organizatiile sociale), regulile si formele controlului social care organizeaza o societate" (Baker,1988, 6). Cel de-al doilea grup de probleme care au stat si raman in atentia sociologiei il constituie intrebarile de tipul: "Ce loc ocupa aceasta societate in istoria omenirii Ce mecanisme duc la schimbarea ei Care este locul acesteia in dezvoltarea umanitatii in ansamblul ei si care este semnificatia ei pentru aceasta dezvoltare Care sunt influentele pe care le sufera si pe care le exercita aspectele studiate in cadrul perioadei istorice in care se manifesta si, in ce priveste aceasta perioada, care sunt trasaturile ei esentiale Prin ce se deosebeste ea de alte perioade Care sunt modurile ei caracteristice de faurire a istoriei" (Mills,1959/1975, 35). Daca primul grupaj de intrebari viza structura sociala, acest al doilea grupaj are in vedere schimbarea sociala.Sociologii incearca sa inteleaga si sa explice stiintific schimbarile din societate de-a lungul istoriei: schimbarile din structura familiei, modificarea formelor de socializare, transformarea muncii, deplasarea centrului de greutate a vietii sociale spre organizatiile formale etc. in fine, al treilea grup de intrebari se concentreaza asupra studiului personalitatii si a raporturilor individ-societate: "Ce tipuri de barbati si femei predomina in aceasta societate si in aceasta perioada si ce tipuri vor predomina in viitor Cum sunt ele selectate si formate, emancipate si reprimate, senzibilizate si opacizate Ce tipuri de natura umana se reveleaza in conduita si caracter in aceasta societate, in aceasta perioada si ce semnificatie are pentru natura umana fiecare dintre trasaturile societatii pe care le examinam" (Mills,1959/1975, 35-35). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 5 Cele trei grupuri de intrebari identificate de C. Wright Mills in opera marilor sociologi, indiferent de problemele specifice pe care le-au abordat, reflecta conceptia autorului despre obiectul sociologiei ca studiu al influentelor reciproce dintre om si societate, dintre biografie si istorie. Imaginatia sociologica permite intelegerea relatilor dintre istorie si biografie, pornind de la premisa ca fiecare individ isi traieste biografia intr-o perioada istorica determinata, contribuind la configurarea societatii si fiind, in acelasi timp, un produs al societatii. intrebarile care si le-au pus si le pun in continuare analistii sociali ii framanta si pe oameni obisnuiti, fara o imaginatie sociologica educata, sistematica. Cine nu s-a intrebat dupa evenimentele din decembrie 1989: ce societate edificam Prin ce se diferentiaza aceasta de societatea totalitara de care ne-am despartit Cum influenteaza economia de piata asigurarea drepturilor omului Oamenii se intreaba: de ce a crescut exploziv infractionalitatea De ce au scazut productia si nivelul de trai Care sunt cauzele extinderii ca o plaga a coruptiei Ce fel de oameni sunt cei care si-au schimbat instantaneu convingerile politice declarate Prin ce se caracterizeaza intreprinzatorul ca tip uman impus de societatea in tranzatie de la totalitarism la democratie Cum se exercita justitia sociala in perioada de tranzitie postcomunista Neavand calitatea spirituala a imaginatiei sociologice, "forma cea mai fertila a constiintei de sine", oamenii necultivati sociologic nu reusesc sa vada legatura inseparabila dintre viata individului si istoria societatii, nu inteleg seismele sociale, evolutia sociala rapida si faptul ca vechile norme si valori nu ii mai pot orienta intr-o lume a concurentei si confliectelor. Este scopul cercetarii din domeniul stiintelor sociale comportamentale de a explica necazurile personale si conflictele sociale, de a propune modalitati de depasire a nelinistei, anxietatii, panicii sau indiferentei si apatiei. "Epoca noastra este cea a nelinistei si a indiferentei" spunea C. Wright Mills in urma cu mai mult de patru decenii. Aceasta caracterizare este de o mare actualitate pentru societatea romineasca de azi. De aceea cercetarea socioumana trebuie sa evidentieze care sunt valorile amenintate si cine le ameninta; ea trebuie sa contribuie la depasirea "necazurilor personale generate de mediu" si la solutionarea "conflictelor publice ale structurii sociale". Cunoasterea comuna: caracteristici Traind in societate, fiecare individ isi insuseste in cursul existentei sale o suma de cunostinte despre traiul laolalta al oamenilor. Aceste cunostinte se bazeaza pe experienta directa a indivizilor. Este ceea ce numim "cunoasterea comuna" (sau "spontana", "cotidiana", "la nivelul simtului comun", "la nivelul bunului simt"). Cunoasterea comuna "nu este altceva decat insusirea de catre agentul cunoscator a unei informatii legate nemijlocit de conditiile praxiologice in care actioneaza" (Popa, 1972, 29). in activitatea lor practica oamenii, ca agenti cunoscatori individuali sau colectivi, utilizeaza cunostintele dobandite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generatie la alta in procesul socializarii. Structura si configuratia activitatilor practice contemporane, modul de raportare la mediul natural si social, sistemul de valori, orizontul cunostintelor anterioare alcatuiesc asa cum preciza Cornel Popa "situatia praxiologica determinata" in care se realizeaza actul cunoasterii. Serge Moscovici si Milles Hewstone (1983) definesc simtul comun ca pe un "corpus de cunostinte fondat pe traditiile impartasite si imbogatite de mii de observatii si experiente sanctionate de practica" (apud Fischer, 1990, 56). Simtul comun, la care apelam cu totii pentru a explica ceea ce se intimpla si pentru a prevedea ce se va intimpla, se deruleaza in doua etape. in prima etapa, in mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisa produsa de mecanisme psihice necontrolate rational. Simtul comun se bazeaza pe metode informale. Se vorbeste astfel despre intuitia exceptionala a unor persoane ca ceva dat, innascut. Astfel de persoane "simt", intuiesc, daca cineva spune adevarul sau nu. Daca sunt intrebate, insa, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut in vedere etc. Alte persoane sunt capabile sa "diagnosticheze" dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin in contact. Se vorbeste astfel despre proverbiala "intuitie feminina". Cea de-a doua etapa in cunoasterea la nivelul simtului comun consta in extrapolarea explicatiilor de la situatiile trecute la cele prezente sau viitoare. Evident, aceasta extrapolare nu se face in termeni de probabilitate, ci intr-o modalitate mecanicista de transpunere a explicatiilor de la o situatie la alta. Dupa modul de dobandire a 6 Septimiu CHELCEA cunostintelor, simtul comun are doua forme esentiale: simt comun de prima mana si simt comun de mana a doua (Moscovici si Hewstone, 1983). Simtul comun de prima mana reprezinta ansamblul cunostintelor spontane fondate pe experienta directa a agentilor cunoscatori. Un jurist cu experienta de multe ori isi da seama intuitiv de partea cui este dreptatea. in mod spontan "simte" ca o marturie este falsa. Daca respectivul jurist a citit lucrari de psihologie si sociologie judiciara, va utiliza cunostintele dobandite, facand apel la ceea ce se numeste "simt comun de mana a doua", adica "ansamblul cunostintelor stiintifice transformate in imagini si folosite in practica. in procesul judiciar, depasindu-se cunoasterea la nivelul simtului comun, se face apel la cunoasterea stiintifica, respectiv la expertiza psihologica. Dintotdeauna activitatile practice (vanatoarea si pescuitul, culegerea si cultivarea plantelor, mestesugurile etc.) s-au realizat pe baza cunostintelor dobandite de cei ce realizau aceste activitati si transmise apoi verbal din generatie in generatie. Initial, aceste cunostinte reduse ca volum, nesistematice, cu caracter prescriptiv (nu explicativ), ramanand la nivelul fenomenal, fara a surprinde raporturile cauzale, de esenta, erau singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, productia a inceput a fi din ce in ce mai mult ghidata de stiinta, de cunoasterea teoretica, iar in prezent stiinta a devenit un instrument decisiv in optimizarea actiunilor umane. Rezulta din cele aratate ca intre activitatea practica a oamenilor si activitatea de cunoastere exista o larga interferenta, ca tipul cunoasterii comune a fost in decursul evolutiei societatii depasit de cunoasterea stiintifica. si in ceea ce priveste cunoasterea societatii, a traiului laolalta al oamenilor, asistam la acelasi proces de depasire, prin aparitia si evolutia sociologiei si a celorlalte discipline socioumane, a cunostintelor la nivelul simtului comun de catre cunoasterea teoretica. A ramane in cunoasterea societatii la nivelul simtului comun "inseamna a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multa vreme in celelalte stiinte" (Durkheim, 1895/1974, 35). Sociologia, atragea atentia intemeietorul scolii sociologice franceze, mile Durkheim (18581917), in prefata la editia I (1895) a lucrarii Regulile metodei sociologice, "nu trebuie sa consiste intr-o simpla parafraza a prejudecatilor traditionale, ci sa ne faca sa vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rind; caci obiectul fiecarei stiinte este de a face descoperiri, si orice descoperire deconcerteaza mai mult sau mai putin opiniile acceptate". Analizand trecerea de la cunoasterea spontana a fenomenelor si proceselor sociale la cea stiintifica, Henri H. Stahl (19011991) arata in Teoria si practica investigatiilor sociale (1974, 75) ca la nivelul simtului comun cunoasterea are un caracter iluzoriu datorita unei serii de factori. Enculturatia, transmiterea culturii de la o generatie la alta, are efecte limitative asupra cunoasterii. Limba ca element al culturii, prin bogatia vocabularului si prin sintaxa, conditioneaza modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezinta matricea interna pe care se structureaza si se dezvolta intreaga organizare psihica a individului. Cercetarile comparative interculturale au relevat modul in care anumite caracteristici lingvistice influenteaza procesul gandirii. in limba hopi (vorbita in nord-estul statului Arizona, SUA) nu exista un substantiv pentru timp si nici un sistem temporal-verbal (trecut, prezent, viitor). Procesul de gindire se realizeaza in categoriile lingvistice existente. Lingvistul si antropologul Benjamin Lee Whorf aprecia ca perceptia lumii inconjuratoare este conditionata de caracteristicile gramaticale si semantice ale limbii subiectului cunoscator. Limba hopi se diferentiaza de limba engleza prin tendinta de a implica individul in mediul sau de viata, limba engleza detasindu-l (Beryl Lieff Benderly, 1981). intr-o serie de experimente s-a demonstrat influenta limbajului, ca element al culturii, asupra procesului de memorare: un lucru este mai usor readus in memorie daca pentru el exista un termen lingvistic corespunzator. Acest fapt a fost pus in evidenta comparandu-se performantele populatiei de limba engleza si de limba zuni (pentru care exista un singur termen desemnand atat culoarea portocaliu, cat si culoarea galben) intr-un test de recunoastere a culorilor. Cercetari asemanatoare, care evidentiaza modelarea gandirii de catre limba, ca element al culturii, au fost realizate pe populatia navaho si euroamericana (J. B. Caaroll si J. B. Casagrande, 1958). Pe Terra se vorbesc intre 2000 si 3000 de limbi (numarul lor nu poate fi bine precizat pentru ca mai exista inca teritorii neexplorate, dar si pentru ca este foarte greu de stabilit daca o populatie vorbeste o limba aparte sau un dialect). Nu toate aceste limbi au ajuns la acelasi grad de dezvoltare in ceea ce priveste vocabularul, volumul lui. Am aratat deja ca in unele limbi lipsesc termenii care definesc proprietati ale lucrurilor si fenomenelor din lumea inconjuratoare. in alte limbi, pentru aceeasi realitate exista nu unul ci mai multe cuvinte. De exemplu: la eschimosi exista cuvinte diferite care denumesc zapada (inghetata, apoasa, zgrumtoasa, imaculata, invechita s.a.m.d.). La populatia din zonele desertice TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 7 ale Africii exista mai multe cuvinte care denumesc nisipul (fin, stralucitor, mare, marunt, sfaramicios, etc.) In limba marathi, vorbita de circa 40 de milioane de oameni din vestul Indiei, exista opt cuvinte onomatopeice pentru a designa rasul: hudu-hudu = rasul gingas al bebelusului: hadahada = rasul zgomotos al acestuia: faidi-faidi = rasul vulgar: has-has = rasul aprobator: hohohoho = rasul in hohote: hihi = rasul nechezat: fas-fas = rasul batjocoritor: haia-haia = rasul de complezenta (Apte, 1985). Un alt factor care limiteaza cunoasterea spontana este socializarea, procesul de formare a personalitatii in acord cu normele si valorile societatii in care individul se naste si traieste. Socializarea primara are un rol primordial in formarea personalitatii pentru si intr-o anumita cultura. Socializarea primara incepe inca din primele saptamini de viata ale copilului si isi pune amprenta generand personalitatea de baza, caracteristica unei arii culturale determinate. in cadrul acestui tip de socializare, parintii sunt principalii transmitatori de cultura. Socializarea secundara se realizeaza in cadrul institutiilor specializate (scoala, biserica, armata, organizatii profesionale sau politice etc.) prin transmiterea de cunostinte si formarea de deprinderi, atitudini, convingeri. Atat socializarea primara, cat si cea secundara se desfasoara diferit de la un grup la altul, astfel ca insusirea culturii poate fi mai mult sau mai putin realizata. Se vorbeste chiar de o socializare incompleta. in aceste conditii indivizii in cadrul aceleiasi culturi isi formeaza foarte diferentiat abilitatile de cunoastere spontana. Experienta directa a oamenilor este limitata atat spatial cat si temporal. Din aceasta cauza cunoasterea comuna este parcelara, incapabila sa evidentieze evolutia istorica a societatii, caracteristicile generale ale colectivitatii umane, legitatea schimbarilor sociale. in ciuda adevarului incontestabil ca "nimeni nu a trait cat lumea", multi oameni se considera "sociologi prin nastere" si manifesta un scepticism nedisimulat fata de efortul sociologilor de a explica stiintific ceea ce ei cunosc la nivelul bunului simt. Caracterul iluzoriu al cunoasterii spontane decurge si din implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala in functie de scopurile si interesele lor particulare, ceea ce ii face sa se insele adesea "cu buna credinta". Nu numai societatea in evolutia ei, dar si structura propriei personalitati, motivatia propriului comportament raman partial necunoscute celui care se bazeaza numai pe cunoasterea spontana. Mecanismele psihoneurologice si conditionarile socioculturale ale gandirii, memoriei, activitatii voluntare etc. nu pot fi cunoscute in mod spontan: a-i intreba pe oameni de ce gandesc si actioneaza intr-un anume fel inseamna a colectiona opinii, nu cunostinte stiintifice. Este datoria stiintelor sociale si comportamentale de a da raspuns la astfel de intrebari, explicand in acelasi timp limitele al cunoasterii spontane. Dupa Petru Ilut (1997, 15-17) peincipalele limite ale simtului comun sunt subiectivitatea ( cu tipul ei special, viziunea de tunel, suprageneralizarea, confundarea legaturilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, increderea in falsul consens si neluarea in consideratie a efectului incadrarii. "Ruptura" sau "continuitate" La sfirsitul secolului trecut mile Durkheim cerea ca sociologia sa devina ezoterica asemenea oricarei stiinte, indemnind astfel la despartirea de cunoasterea spontana. Multi sociologi se pronunta pentru distantarea cunoasterii teoretice de cunoasterea spontana. Prima parte a lucrarii Le Metier de sociologue de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon si Jean-Claude Passeron (1968) este consacrata acestei probleme. De la inceput, autorii subliniaza faptul ca familiaritatea cu universul social reprezinta, pentru sociolog un principal obstacol in cunoasterea obiectiva a societatii. Ca actor social, sociologul este tentat sa considere ca experienta traita de el constituie explicatia faptelor si proceselor pe care le cerceteaza. De remarcat este ca cercetatorul fie el sociolog, psiholog sau antropolog, nu reuseste sa se detaseze definitiv de cunoasterea spontana. Donald McBurney (1983, 3) considera ca simtul comun are doua limite fundamentamentale: in primul rand, standardele cunoasterii la acest nivel difera dintr-un moment in altul si dintr-un loc in altul in functie de atitudini si de casracteristicele culturii si, in al doilea rand, cunoasterea comuna este limitata de faptul ca singurul criteriu al recunoasterii adevarului credintelor consta in practicarea lor. "Pentru ca la nivelul simtului comun doar succesul practic functioneaza drept criteriu al adevarului, nu pot fi promovate cunostinte noi"(McBurney, 1984, 4). in sprijinul acestor afirmatii, autorul citat aduce urmatorul exemplu: proba vinovatiei la unele popoare primitive consta in dificultatea celui invinuit de a 8 Septimiu CHELCEA manca o anumita cantitate de cereale (graunte). Daca nu reusea, era considerat vinovat. Pe ce se baza aceasta proba Pe observatia la nivelul simtului comun ca, in fata judecatorilor, persoanelor vinovate li se "usuca gura". intr-adevar, datorita emotiei se produce o dereglare a activitatii glandelor salivare. De aici dificultatea de a inghiti o cantitate mai mare de cereale. Ceea ce se pierde din vedere la nivelul simtului comun este faptul ca exista persoane foarte emotive care au manifestari neurovegetative puternice chiar si numai pentru ca au fost banuite de comiterea unor actiuni reprobabile. Deci, neconfruntarea cu practica poate conduce cunoasterea spontana la concluzii false. in ultimele decenii in psihosociologie s-a conturat un nou domeniu de cercetare, cel al cognitiei sociale, avand ca obiect de studiu tocmai cunoasterea spontana a opiniilor, atitudinilor si comportamentelor noastre si ale altora, explicarea evenimentelor din viata sociala(vezi Ilut, 2000; Sanitioso, Bown si Lungu, 1999). Preluam din lucrarea lui Gustave-Nicolas Fischer (1990) acele experimente si concluzii care pledeaza pentru "ruptura" cu cunoasterea la nivelul simtului comun. Dar, mai intai, o precizare: "Senzorialul nu ne releva misterul realului" (Bernard Lacroix, 1975). Desi vedem astrul solar rotindu-se pe bolta cereasca, nu Soarele, ci Pamantul se invirteste. La nivelul simtului comun, ne este greu sa acceptam ca materia este "plina de vid", ca un lingou de aur are mai multe spatii goale decat atomi de aur, ca in interiorul atomului particolele sunt separate in spatiu. Fotografierea structurii interne a atomului de aur, cu ajutorul microscopului electronic ce a marit de 750.000 de ori o placuta de 160 de angstromi (1 angstrom = 10- 10m), a confirmat aceasta imagine despre realitate la care cunoasterea spontana nu putea sa ajunga (Matsujiro, 1976). Si in domeniul cognitiei sociale lucrurile stau la fel: indivizii au tendinta de a nega o realitate care contravine convingerilor lor. Si aceasta, datorita "perseverentei credintei" (C. G. Lord, 1979). T. R. Carretta si R. L. Moreland (1982) au demonstrat printr-un studiu de teren ca, dupa ce "afacerea Watergate" fusese denuntata fara putinta de tagada, sustinatorii presedintelui Nixon continuau sa-si arate stima fata de acesta, in timp ce adversarii exprimau opinii foarte negative, dat fiind faptul ca incuvintase incalcarea democratiei prin montarea unor microfoane de ascultare a discutiilor la sediul contracandidatului sau la functia de presedinte al SUA. Numeroase experimente au evidentiat ca prejudecatile influenteaza puternic cunoasterea la nivelul simtului comun. Aprecierea expresiei faciale a unei persoane variaza in functie de informatiile care sunt date despre respectiva persoana. Prezentandu-se fotografia unui barbat, s-a spus unui grup de studenti ca este vorba despre un sef nazist, vinovat de experimente medicale pe detinutii din lagarele de concentrare, iar altui grup de studenti ca fotografia il reprezinta pe seful unei formatii secrete de lupta antinazista, care a salvat mii de evrei. Primul grup de studenti au apreciat ca expresia fetei exprima cruzime si amenintare: cel de-al doilea grup de studenti ca exprima caldura umana si amabilitatea (P. Rothbart si M. Birrell, 1977). Gustave-Nicolas Fischer (1990, 69-75), analizand mecanismele cunoasterii sociale (cunoasterea spontana), arata ca tendinta de a vedea interdependenta acolo unde acestea nu exista si convingerea ca putem controla desfasurarea unor evenimente in fata carora suntem in realitate neputinciosi introduc erori fundamentele in psihologia spontana, ca si in cunoasterea sociologica la nivelul simtului comun. in mod spontan indivizii umani au tendinta de a filtra informatiile disonante si de a retine informatiile consonante, adica preferam informatiile care confirma opiniile noastre, nu pe cele care le contrazic. La nivelul simtului comun, suntem tentati sa stabilim o legatura intre fenomene care in realitate se produc simultan prin hazard. Daca, mergand pe strada,ne gandim la o persoana si imediat ne intilnim cu ea, suntem tentati sa credem ca exista premonitie, desi de atatea ori ne-am gandit la diferite persoane fara a le fi intalnit ulterior. Supraestimam coincidentele si dam uitarii situatiile care contrazic legatura dintre fenomenele ce se produc independent unele de altele. Asa cum remarcau Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon si Jean-Claude Passeron (1968), cercetarea stiintifica conduce la reunirea fenomenelor pe care simtul comun le separa si la separarea fenomenelor pe care cunoasterea spontana nu le diferentiaza. Iluzia controlului asupra evenimentelor pe care in realitate nu le putem influenta a fost remarcata de antropologi intr-o serie intreaga de rituri: de exemplu, dansul ploii sau paparuda din cultura populara romaneasca. Colectivitatile arhaice apelau la dansuri ritualice ca instrument pentru aducerea ploii cand seceta se prelungea. Din punctul de vedere al chemarii ploii, functia acestor dansuri era nula. Ele aveau insa alte functii pozitive: reafirmarea solidaritatii sociale intr-un moment dificil pentru existenta respectivei comunitati, manifestarea unei atitudini colective active, manifestarea estetica, facilitarea contactului intre tineri in vederea alegerii partenerului de viata (Zamfir, 1987, 73). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 9 O serie de experimente psihosociologice au evidentiat iluzia controlului in cazul jocurilor de noroc. Cand jucatorii la loterie isi aleg ei insisi numerele, tind sa investeasca mai multi bani decat atunci cand numerele de loterie le sunt atribuite de experimentator, de parca nu hazardul ar interveni si intr-un caz si in celalalt (E.- I. Langer, 1977). Vom spune si noi, impreuna cu L. Ross si R. E. Nissbett (1991, 7) ca "multe din principiile si intuitiile prin intermediul carora omul obisnuit explica si prezice comportamente4le sunt inadecvate. Aceasta inseamna ca omul obisnuit face adesea predictii incorecte pe baza credintelor gresite si a strategiilor de predictie defectuoase" (apud Dirtu, 2000, 9). Dar mai inseamna si ca unele din principiile simtului comun, ca si unele intuitii sunt adecvate, ca nu toate predictiile bazate pe cunoasterea spontana sunt defectuoase. Pornind de la acest adevar, unii savanti au absolutizat inportanta simtului comun pentru cunoasterea personalitatii si societatii. Este cazul, de exemplu, al reputatului psihosociolog american Fritz Heider (18961988), care considera ca stiintele socioumane nu ar trebui sa faca altceva decat sa sistematizeze enunturile psihologiei nave, asa-numita "psihologie a bunicii" (bubba psychology), pentru a "omul obisnuit poate oferi explicatii pertinente la de ce urile ridicate de multe din comportamentele si sentimentele sale. Cu alte cuvinte, omul obisnuit poseda o intelegere profunda si bogata a lui insusi si a altor oameni, care, desi neformulata sau numai vag conceputa, il face capabil sa interactioneze cu ceilalti in moduri mai mult sau mai putin adaptate (Heider, 1958, 2, apud Dirtu, 2000, 11). Petru Ilut (1997, 10 14) enumera virtutile cunoasterii comune astfel: 1) este adecvata nivelului "mezo" al existentei, care nu impune aparate si instalatii speciale spre a fi cunoscut; 2) este facilitata de familiaritatea cu obiectul cunoasterii; 3) beneficiaza de strategii cognitive complexe, felxibile, subtile; 4) utilizeaza stratgegii de cunoastere asemanatoare celor utilizate de savanti; 5) nefiind omogena, ci puternic stratificata, cunoasterea comuna, in cazul persoanelor cu multa experienta, se apropie adesea de adevar. Fara a nega rolul simtului comun in initierea cercetarilor psihologice sau sociologice multe studii stiintifice au pornit de la observatiile cotidiene sau de la situatia concreta a cercetatorului , fara a contesta posibilitatea formalizarii si structurarii teoretice a propozitiilor generate de cunoasterea comuna vezi teoria echilibrului (Fritz Heider, 1946) sau teoria crizei de identitate (Erik H. Erikson, 1968) consideram ca stiinta ofera o cunoastere ce depaseste perfor5mantele simtului comun. Suntem de acord ca: "ca si in perimetrul socioumanului, alaturi de continuitate, pe anumite dimensiuni, intre cunoasterea de tip comun (cotidiana) si cea sistematica (stiintifica) exista si este de dorit sa fia asa deosebiri de esenta" (Ilut,1997, 10). Asadar, relatia dintre cele doua tipuri de cunoastere ewste dialectica, de negare si de preluare, implicand "ruptura", dar si "continuitatea". Caracteristicie cunoasterii stiintifice De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalitati de generare si testare a adevarului enunturilor despre realitate. Walter Wallace (1971) ia in discutie patru astfel de modalitati. Modul autoritarian s-a afirmat in antichitate, dar a continuat pana in contemporaneitate. Preoti, regi, presedinti sau savanti se considera ca ar avea atributul natural sau supranatural de a produce adevarul. Deci, adevarul era garantat de calitatile de exceptie ale producatorului enunturilor. Modul autoritarian se intalneste azi sub apelul la argumentul autoritatii. Foarte apropiat de modul autoritarian prin mecanismul de producere a adevarului este modul mistic, in care starea de gratie confera profetilor, prezicatorilor, marilor mistici calitatea cunoasterii adevarate. Modul logico-rational se centreaza pe logica formala. Se face apel la "primele principii" si prin deductie se stabileste adevarul. Principala grija consta in rigoarea judecatii logice, fara a se urmari corespondenta cu realitatea. in fine, modul stiintific de determinare a adevarului imbina preocuparea pentru aplicarea corecta a metodei de cunoastere cu observatia riguroasa a fenomenelor. Metoda stiintifica asigura desubiectivizarea cunoasterii, oferindu-se o imagine despre lumea inconjuratoare asa cum este ea in realitate, si nu asa cum ii apare unui individ la nivelul simtului comun. Modul stiintific reprezinta astazi principala cale de cunoastere a comportamentelor individuale si de grup, a faptelor, a fenomenelor si proceselor sociale. Pe baza observatiei obiective, utilizandu-se metode adecvate, sunt obtinute enunturi empirice cu valoare de adevar. Initiatorul empirismului si senzualismului modern care sustine ca prelucrarea rationala 10 Septimiu CHELCEA a datelor senzoriale conduce la stiinta adevarata, filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), arata foarte plastic rolul metodei in cunoastere: "Schilodul care schioapata pe un drum bun poate intrece trapasul care alearga pe un drum gresit. Mai mult, cu cat trapasul care a gresit drumul alearga mai repede, cu atat schilodul il lasa mai in urma". Cunoasterea stiintifica se fondeaza pe cateva postulate sau enunturi despre lume, al caror adevar este acceptat de majoritatea cercetatorilor din stiintele sociale si comportamentale. James W. Vander Zanden (1988) considera ca enunturile fundamentale pe care se bazeaza cunoasterea stiintifica sunt: lumea inconjuratoare exista independent de observatia noastra, nu este creata de simturile noastre (principiul realismului); relatiile din lumea inconjuratoare sunt organizate in termeni de cauza-efect (principiul determinismului); lumea inconjuratoare poate fi cunoscuta prin observatii obiective (principiul cognoscibilitatii). in afara acestor trei principii, in literatura de specialitate mai sunt mentionate si principiile rationalitatii si regularitatii, potrivit carora lumea externa poate fi cunoscuta pe cale logica si fenomenele din lumea inconjuratoare se produc in mod logic (McBurney, 1983, 12). Consideram ca ultimele doua principii pot fi subsumate principiilor cognoscibilitatii si determinismului. Iar in ceea ce priveste principiul determinismului, consideram ca, mai ales pentru cunoasterea sociologica, trebuie sa intelegem determinismul nu in sens strict laplaceean (respingand existenta fenomenelor intrinsec aleatoare), ci in sensul empirismului probabilist promovat de Patrick Suppes. Principiile metafizicii probabiliste postuleaza ca: legile producerii fenomenelor naturale au in esenta caracter probabilist; cauzalitatea are un caracter probabilist; certitudinea cunoasterii, in sensul preciziei absolute a masurilor, este irealizabila; stiintele, ca terminologie, obiect si metoda, se caracterizeaza prin pluralism. Am retinut aceste principii lasand de o parte principiile de interes pentru constructia episenologiei generale, pentru ca ele se opun principiilor metafizicii neotraditionale ce se regasesc in versiunile contemporane ale empirismului sau pozitivismului logic ce au penetrat si in cunoasterea sociologica: viitorul este determinat de trecut; orice eveniment are o cauza determinata suficienta; cunoasterea trebuie sa se intemeieze pe certitudine; cunoasterea stiintifica poate, in principiu, sa fie adusa pana la nivelul de cunoastere au diferite niveluri de generalitate. cunoasterea si metoda stiintifica pot fi, in principiu, unificate (Suppes, 1990, 60). Patrick Suppes, recunoscut pe plan mondial pentru lucrarile logico-metodologice (Introduction to Logic, 1957: A Probabilistic Theory of Causality, Logique du Probable, 1981; Foundations of Measurements, 1971), considera ca principiile metafizicii neotraditionale sunt false. in ceea ce ne priveste, apreciem ca aplicarea principiilor empirismului probabilist in cunoasterea sociologica este foarte fertila, dat fiind faptul ca fenomenele sociale prin complexitatea lor se preteaza cel mai bine analizei probabiliste sau statistice. Cunoasterea stiintifica a proceselor sociale, precum si a comportamentelor individuale si de grup se realizeaza totdeauna in cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevarate de catre comunitatea cercetarilor, la un moment dat. Prin teorie (gr. theoria, actiunea de observare, figurat: speculatia intelectuala) intelegem "o constructie intelectuala prin care un anumit numar de legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse in mod riguros"(Foulquie si Saint-Jean, 1962, 723). in sens restrans, teoria reprezinta un ansamblu de enunturi cu valoare de devar, privind relatiile dintre fenomene. Daca avem in vedere teoriile din stiintele sociale si comportamentale, vom spune ca aici teoriile au diferite niveluri de geralitate. inca la jumatatea secolului nostru Robert K. Merton (1950) atragea atentia asupra necesitatii de a se elabora teorii cu rang mediu de generalitate, adica enunturi intim legate intre ele si verificabile empiric privind comportamentul omului in relatiile sale cu altii oameni. Sociologia, incluzind si psihologia sociala, se prezinta astazi cu o structura teoretica: multinivelara extrem de complexa, cuprinzind mari teorii (structuralismul, functionalismul, materialismul dialectic si istoric, fenomenologia etc.), dar si teorii TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 11 medii (teoriile mobilitatii sociale, ale grupurilor mici, disonanta cognitiva etc.), precum si teorii cu nivel de generalitate minim (enunturi empirice adevarate "aici si acum"). Teoriile constau din enunturi referitoare la relatiile dintre variabile si explicarea acestor relatii cu ajutorul unor concepte nereferentiale (al caror denotat nu este direct observabil). Sa luam ca exemplu teoria durkheimiana despre sinucidere. in lucrarea La Suicide. Etude de Sociologie (1897) sinuciderea este definita ca "orice caz de moarte care rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, savirsit de catre victima insasi si despre care stie ce rezultat va produce (Durkheim,1897/1993, 12). Analizand statisticile vremii, mile Durkheim a constatat ca in principalele tari europene numarul prezinta de la un an la altul o mare stabilitate (Tabelul 1.1). Aceasta l-a condus la concluzia conditionarii sociale a sinuciderilor, respingand ideea dominanta la acea data potrivit careia sinuciderea ar avea cauze psihologice sau psihopatologice. Tabelul 1.1. Constanta sinuciderilor in principalele tari europene (cifre absolute) (dupa Durkheim, 1897/1993, 15) tara Franta Prusia Anglia Saxonia Bavaria Danemarca Anul 1866 5.119 2.485 1.329 704 410 443 1867 5.011 3.625 1.316 752 471 469 1868 5.547 3.658 1.508 800 453 498 1869 5.114 3544 1.588 710 425 462 incercand sa gaseasca o explicatie a ratelor de sinucidere (nr. sinuciderilor anuale, raportate la nr. mediu al populatiei X 1.000.000) diferite de la o tara la alta, a pus in relatie aceste rate cu o serie de variabile: varsta, sex, stare civila, religie. A constatat ca in tarile in care predomina religia catolica (Italia, de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai mica decat in tarile in care predomina religia protestanta (de exemplu: Prusia, Danemarca, Suedia). Diferentele privind rata sinuciderilor se mentin constante in intervalul de timp studiat (Tabelul 1.2). Tabelul 1.2. Rata sinuciderilor la un milion de locuitori in unele tari europene (dupa Durkheim, 1897/1993, 19) tara Rata sinuciderilor Rangul 1866-70 1871-75 1874-78 1866-70 1871-75 1874-78 Italia 30 35 38 1 1 1 Belgia 66 69 78 2 2 2 Anglia 67 66 69 3 3 3 Norvegia 76 73 71 4 4 4 Austria 78 94 130 5 5 5 Suedia 85 81 91 6 6 6 Bavaria 90 91 100 7 7 7 Franta 135 150 160 8 8 8 Prusia 142 134 160 9 9 9 Danemarca 277 258 255 10 10 10 Saxonia 293 267 334 11 11 11 12 Septimiu CHELCEA Pentru a verifica relatia dintre religie si sinucidere, mile Durkheim a cercetat statisticile din fiecare tara, separat pe confesiuni (Tabelul 1.3). Din aceste statistici, rezulta fara echivoc faptul ca in randul populatiei de confesiune protestanta rata sinuciderilor este mai mare decat la populatia de religie catolica. "Aruncand o privire pe harta europeana a sinuciderilor, observam imediat ca in tarile catolice, ca Spania, Portugalia, Italia, sinuciderea este putin dezvoltata, ea atingind valoarea maxima in tarile protestante: Prusia, Saxonia, Danemarca (Durkheim, 1897/1993, 113). Tabelul 1.3. Sinuciderile, in diferite tari, la un milon de persoane din fiecare confesiune (dupa Durkheim, 1897/1993, 116) tara Perioada Confesiunea Protestanti Catolici Evrei Austria 1852 59 79,5 51,3 20,7 Bavaria 1844 56 135,4 49,1 105,9 Prusia 1849 55 159,9 49,1 46,4 Baden 1852 62 139 117.0 87,0 Wrtenberg 1846 60 113,5 77,9 65,6 Variabilele puse in relatie (apartenenta religioasa si sinuciderile) sunt direct observabile (din statisticile oficiale). Pentru a se ajunge la o teorie sociologica a sinuciderii s-a introdus intre cele doua variabile un al treilea factor (neobservabil direct) si anume "gradul de integrare sociala". Prin atasamentul fata de biserica, religia catolica asigura individului un grad de integrare sociala mai mare decat religia protestanta; aceasta explica de ce in tarile cu populatie predominant protestanta rata sinuciderilor (de tip egoist) este crescuta. Integrarea sociala a indivizilor, ca explicatie cauzala a sinuciderii, intervine si in relatia dintre acest act predominant de autosuprimare a vietii si profesiune, situatie maritala sau situatie sociala: militarii sunt mai inclinati spre sinucidere decat civilii, rata sinuciderilor este mai mare la celibatari decat la persoanele casatorite,in timp de pace decat in perioadele de razboi, in etapele de prosperitate sau recesiune economica decat in cele de stabilitate economica. Lucrarea Sinuciderea ramane de referinta in metodologia cercetarii sociologice, evidentiind rolul teoretic in investigatiile empirice (concrete). in acelasi timp, ea arata importanta definirii clare a conceptelor (sinucidere egoista, altruista, anomica etc.), necesitatea introducerii variabilelor test in verificarea relatiei dintre doua fenomene, valoarea analizei multivariate si a analizei contextului. Cu ajutorul studentilor si colaboratorilor sai, in special al lui Marcel Mauss (18721950), creatorul scolii sociologice franceze a dat un model inegalat in istoria de pana azi a sociologiei, demonstrand ca sinuciderea este un fapt social explicabil prin factori sociali. Cunoasterea stiintifica a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale se realizeaza asa cum am vazut cu ajutorul conceptelor clar definite, utilizandu-se metode si tehnici de cercetare riguroase, verificandu-se ipotezele sau urmarindu-se descrierea obiectiva a vietii sociale. Martyn Hammersley (1993) identifica un numar de trasaturi care diferentiaza cercetarea sociala de alte activitati. in primul rind, investigatia in domeniul stiintelor sociale si comportamentale, ca oricare cercetare stiintifica, are ca scop descoperirea adevarului, nu producerea dovezilor pentru sustinerea unei pozitii deja adoptate. Prin aceasta cercetarea sociologica, psihologica sau psihosociologica se distinge de activitatea ideologica, de propaganda si advertising (reclama, publicitate). Apoi, cercetarea socioumana este mai degraba preocupata de producerea informatiilor referitoare la fapte, nu de enuntul judecatilor de valoare. Ea are un scop teoretic, nu unul practic, desi asa cum se va vedea problemele teoretice in domeniul stiintelor sociale si comportamentale au prin natura lor si o dimensiune practic-aplicativa. Pe baza analizei aprofundate a realitatii, cercetarea sociologica, psihologica s.a.m.d. tinde spre formularea unor legi, spre gasirea invariantilor, a relatiilor de profunzime dintre variabile. in fine, masurarea si controlul variabilelor sunt esentiale in cercetarea stiintifica a vietii sociale si comportamentelor, cercetarii stiintifice in general, care se regaseste din plin in domeniul nostru este stilul de prezentare a rezultatelor TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 13 anchetelor sociologice, sondajelor de opinie publica, experimentelor psihosociologice. Fara a fi schematic si rigid stilul rapoartelor de cercetare se deosebeste radical de stilul lucrarilor beletristice. Rolul paradigmelor in cercetarea stiintifica Termenul de "paradigma" are sensuri multiple. in lucrarea Structura revolutiilor stiintifice (1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat in nu mai putin de douazeci si trei de sensuri, de la "o realizare stiintifica concreta" pana la "un set caracteristic de convingeri si preconceptii". Totusi, cel mai frecvent termenul de "paradigma" este utilizat cu sensul de model, exemplu sau pattern. Paradigmele reprezinta "realizarile stiintifice exemplare", "exemplele standard" sau "exemplele comune" impartasite de o comunitate stiintifica pentru formularea si rezolvarea problemelor de cercetare. "Aceste exemple impartasite in comun pot indeplini functii de cunoastere atribuite in mod obisnuit regulilor impartasite in comun" (Kuhn, 1877/1982). Cunoasterea cu ajutorul paradigmelor este o "cunoastere tacita", nu e cuprinsa in reguli, ci asemanatoare "invatarii observationale", "precum ucenicul fura cunostintele de la mester" ca sa folosim comparatia utilizata de Mircea Flonta (1982) in studiul introductiv la lucrarea Tensiunea esentiala a lui Thomas S. Kuhn. In sociologie, asa cum remarcau Gilles Ferrol si Philippe Deubel (1993, 98), unele dintre cele mai cunoscute paradigme sunt: paradigma nasterii capitalismului (M. Weber), paradigma prejudecatilor rasiale (A. Memmi), paradigma logicii semnelor sociale (J. Baudrillard), paradigma familiei nucleare (T. Parsons). Conform paradigmei lui Max Weber depre nasterea capitalismului, burghezii se treamsforma in antreprenori cand investesc productiv, nu cand fac din bogatia lor o ocazie de speculatie sau cand o folosesc pentru a duce o viata somptuoasa. Capitalismul consta intr-o "activitate capitalista continua, rationala, spre un castig mereu reinnoit, spre rentabilitate", iar "dorinta de castig banesc cat mai mare nu are in sine nimic de a face cu capitalismul st. Lacomia de castig neinfranata nu este nici in cea mai mica masura egala cu capitalismul si cu atat mai mult cu spiritul sau" (Weber, 1922/1993, 89). Paradigma prejudecatilor rasiale formulata de Albert Memmi ia in considerare faptul ca valorizarea diferentei biologice, reale sau imaginare, serveste ca justificare pentru dominarea unei categorii de populatie de catre o alta. Jean Baudrillard considera ca in societatile opulente consumul constituie un semn social. Paradigma logicii semnelor sociale, pe care a creat-o, subliniaza substituirea logicii satisfacerii trebuintelor prin logica consumului ostentativ. In fine, Talcott Parsons propune paradigma familiei nucleare: dezvoltarea socetatii industriale impune mobilitatea populatiei. Astfel se explica independenta crescuta a copiilor si tendinta de "nuclearizare" a familiei. Ilustram in continuare rolul paradigmelor in cercetarea sociologica printr-un exemplu imprumutat din lucrarea Methods of Social Research a lui Kenneth D. Bailey (1982): fenomenul suprapopulatiei analizat atat prin paradigma malthusianista,cat si prin paradigma marxista. Thomas R. Malthus (1766 1834) aprecia in Eseu asupra legii populatiei (1798) ca populatia creste in proportie geometrica in timp ce mijloacele de subzistenta cresc in proportie aritmetica, stabilind "legea naturala" a suprapopulatiei absolute. Teologul si economistul englez mentionat, respingand ideea ca limitarea numarului populatiei ar fi imorala, considera ca o serie de factori naturali si sociali (seceta, razboaiele etc.) restabilesc echilibrul dintre volumul populatiei si cantitatea mijloacelor de subzistenta. De asemenea, indivizii morali pot lua decizia de limitare a numarului descendentilor. Thomas R. Malthus respingea socialismul, acuzandu-l ca distruge initiativa individului. Karl Marx (1818 1883), fondatorul utopiei "comunismului stiintific", utilizeaza o alta paradigma, considerand capitalismul vinovat de pauperizarea clasei muncitoare. in conceptia sa, legea naturala a suprapopulatiei nu reprezinta decat o justificare a relatiilor de exploatare, ca trecerea la socialism rezolvand problema saraciei si suprapopularii. Acceptarea unei paradigme sau a alteia conduce la evaluari diferite ale aceleiasi realitati. Cercetatorii atasati unei paradigme vorbesc o limba diferita de cea a oamenilor de stiinta care impartasesc in comun convingerile si toate angajamentele altei paradigme. Paradigma malthusiana utilizeaza concepte le de: rata geometrica, rata aritmetica, intrerupere pozitiva, intrerupere preventiva, mizerie, in timp ce paradigma marxista are drept concepte de baza pe cele de: clasa sociala, constiinta de clasa, exploatare, supramunca, plusvaloare, dictatura proletariatului. 14 Septimiu CHELCEA Desfasurarea cercetarilor stiintifice in baza unei paradigme este considerata cercetare normala, ea contribuind la rezolvarea problemelor puzzle (joc de asamblare). Daca intr-o perioada mai mult sau mai putin indelungata nu se acumuleaza progrese in rezolvarea problemelor puzzle importante, survine o situatie de criza a cunoasterii din respectivul domeniu. Oamenii de stiinta care s-au condus dupa acea paradigma isi pierd increderea in ea si cauta paradigme noi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn numea cercetarea extraordinara. Astfel incepe o revolutie stiintifica, ce inaugureaza o noua traditie de cercetare. intre paradigmele vechi si cele noi se desfasoara o adevarata competitie: poate invinge tendinta conservatoare sau, dimpotriva, orientarea revolutionara. Aceasta competitie stimuleaza fara indoiala imaginatia sociologica. Problema este de a intelege ca fiecare paradigma a contribuit intr-o masura mai mare sau mai mica la dezvoltarea stiintei. Orientata timp de mai multe decenii de paradigma marxista, cercetarea socioumana din Romania se afla azi intr-o situatie de criza. Depasirea ei impune crearea unor noi paradigme care sa satisfaca intr-o mai mare masura cerintele cunoasterii stiintifice. De retinut este faptul ca "situatia normala a sociologiei nu este cea in care predomina cu autoritate o paradigma unica, ci mai degraba cea in care coexista tot timpul, daca nu cumva se confrunta, abordari ale socialului de facturi teoretice sensibil diferite unele de altele" (Lallement, 1994/1998, 9). Catalin Zamfir (1999, 9) aprecia ca "sociologia, la nivelul ei teoretic si metodologic cel mai abstract, reprezinta nu o paradigma comuna de gandire, ci o colectie de clasici care propun proiecte de constructie a sociologiei mai degraba divergente". Daca lucrurile stau asa, atunci avem temei sa consideram ca istoria sociologiei nu este altceva decat un cimitir de paradigme. Cunoasterea stiintifica si valorile sociale Paradigmele nu difera numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar si in functie de valorile carora li se subordoneaza. Fara a intra intr-o discutie aprofundata, vom spune doar ca valorile reprezinta "relatia sociala prin care comunitatile umane exprima concordanta dintre lucruri, idei, fapte sau procese si necesitatile sociale istoriceste conditionate de praxis" (Chelcea si Mamali, 1981, 251). Valorile apar ca un rezultat al interactiunii mai mult sau mai putin conflictuale dintre indivizi si mediul lor de viata, ca o realitate sociocognitiva prin care indivizii determina ceea ce este acceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, bun sau rau pentru ei. Antropologul american Clyde Kluckhohn (1951, 388) defineste valoarea ca reprezentind "o conceptie explicita sau implicita despre ceea ce este dezirabil, distinctiva pentru individ sau grup, care influenteaza alegerea modurilor, mijloacelor si scopurilor actiunii". Asadar, valorile reprezinta ceea ce este dorit de indivizi sau grupuri. Referindu-se nu numai la realitatile prezente, ci si la ceea ce ar trebui sa fie, paradigmele includ judecati de valoare, reflecta valorile la care cercetatorul a aderat. Astfel, paradigma malthusiana la care ne-am referit reflecta valorile religiei protestante, care indeamna la munca si sarguinta, la independenta individului: paradigma marxista, pe de alta parte, contine ca valori lupta de clasa, indemnind la distrugerea capitalismului si la instaurarea socialismului. Daca paradigmele sunt penetrate de valorile sociale, se pune problema: mai poate fi realizata cunoasterea obiectiva a socialului La aceasta intrebare s-au conturat doua tipuri de raspunsuri: unul care pledeaza pentru neutralitate axiologica si altul care sustine necesitatea afirmarii deschise a valorilor adoptate de cercetatori. Sociologul german Max Weber (1864 1920) cerea in Sensului "neutralitatii axiologice" in stiintele sociologice si economice (1917) ca cercetatorii vietii sociale sa se dispenseze in studiile lor de valorile lor morale, etice, politice, sociologii identificandu-se din acest punct de vedere cu fizicienii. in finalul eseului sau, Max Weber conchidea: "daca exista o virtute care I s-ar putea pretinde unui , aceasta este obligatia expresa de a gandi intotdeauna la rece, in sensul unei autoritati personale in fata idealurilor, chiar si a celor mai marete, care domina vremelnic o anumita epoca si, daca este nevoie, de " (Weber, 1917/2001, 180). in aceeasi directie a neutralitatii, sociologul american Robert Bierstedt arata in lucrarea Ordinea sociala (1957) ca sociologia este o stiinta categoriala, nu normativa, neavand astfel legatura cu valorile sociale. Ea se refera la ceea ce este nu la ce trebuie sa fie; ea presupune cunoasterea obiectiva independenta de dorintele si optiunile cercetatorilor. Apartenenta nationala, religioasa, rasiala, ca si optiunile politice si morale ale cercetatorilor nu trebuie sa influenteze rezultatele studiilor socioumane. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 15 in studiul Judecata morala si actiunea politica (1988), Peter L. Berger, discutand problema neutralitatii axiologice, considera sociologia ca o "disciplina a detasarii", sociologul fiind calificat sa evalueze dovezile empirice, oferind o imagine a realitatii asa cum este ea, nu cum ar dori sa fie. Profesorul american il compara pe sociolog cu un cartograf: el ofera o harta care arata cum se poate ajunge dintr-un loc in altul. Harta il ajuta si pe hot si pe politist. Este neutra! Dar este dezideratul neutralitatii posibil de realizat in stiintele socioumane Cei mai multi specialisti considera ca cercetarea in stiintele sociale si comportamentale libera de valori este un mit, dupa cum aprecia Alvin W. Gouldner (1962). Savantii sunt actori sociali si asa cum nu se pot desparti de cunoasterea comuna nu se pot detasa definitiv nici de valorile lor din viata de zi cu zi. Este, deci, preferabil sa se recunoasca deschis valorile impartasite de cercetatori, decat sa se afirme neutralitatea axiologica imposibil de atins. Apoi, chiar daca sociologia ar ajunge ca fizica, aceasta nu ar insemna deloc renutarea la valori, pentru ca dupa lansarea bombei atomice la Hirosima fizicienii si au pus dramatic problema responsabilitatii sociale a utilizarii descoperirilor lor stiintifice. Asadar, nici in stiintele naturii si cu atat mai putin in stiintele sociale si comportamentale nu este nici posibila nici dezirabila detasarea de valorile sociale. Etica responsabilitatii (concept introdus de Max Weber in prelegerea Politica drept vocatie, 1919), trebuie sa orienteze activitatea de cercetare stiintifica si disciplinele socioumane. Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata si proclamata la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generala a O.N.U., constituie, dupa opinia noastra, veritabila tabla de valori a cercetarilor in stiintele sociale si comportamentale. Fiecare din cele treizeci de articole ale Declaratiei propune valori fundamentale, pe care omul de stiinta fie el sociolog, psiholog, antropolog sau psihosociolog, trebuie sa le afirme deschis in studiile sale. "Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele trebuie sa se comporte unele fata de altele in spiritul fraternitatii (indiferent) de rasa, culoare, sex, limba, religie, total opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari". Acesta trebuie sa fie crezul fiecarui om, crez afirmat si in studiile si cercetarile sociologice si psihologice. De asemenea, cercetarea socioumana romaneasca trebuie sa isi fixeze drept cadru axiologic Conventiei pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale elaborata pe baza Declaratiei universale a drepturilor omului si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953 prin semnarea ei de statele contractante, membre ale Consiliului Europei. in Conventia europeana a drepturilor omului se specifica faptul ca: "Dreptul oricarei persoane la viata este protejat de lege" (art. 2). "Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta" (art. 5); "Orice persoana are dreptul sa i se respecte viata sa privata si de familie, domiciliul si corespondenta sa (art. 8);"Orice persoana are dreptul la libertate de gindire, de constiinta si de religie" (art. 9). Desi Conventia europeana a drepturilor omului nu consacra decat 14 drepturi si libertati fundamentale, fiind mai putin extinsa decat Declaratia universala a drepturilor omului, ea are o importanta deosebita pentru Romania ca tara membra cu drepturi depline in Consiliul Europei. Termeni-cheie afirmarea deschisa a valorilor cercetare extraordinara cercetare normala cognitie sociala criza a cunoasterii cunoasterea comuna (spontana, cotidiana, la nivelul bunului simt) cunoastere stiintifica drepturile si libertatile fundamentale ale omului enculturatie imaginatie sociologica intuitie metafizica neotraditionala metafizica probabilista neutralitate axiologica paradigma problema puzzle revolutie stiintifica "ruptura" de cunoastere comuna simt comun socializare teorie valoare Probleme recapitulative 1. Ce este imaginatia sociologica 2. Care este deosebirea intre "necazurile personale" si "conflictele publice ale structurii sociale" 3. Care sunt caracteristicile cunoasterii comune 4. Pentru orientarea activitatilor lor oamenii apeleaza mai mult la"simtul comun de mana intai" sau la "simtul comun de mana a doua" 5. Cum influenteaza enculturatia cunoasterea comuna 6. Dar socializarea 7. Prin ce se justifica necesitatea "rupturii" de cunoasterea comuna 8. Cum influenteaza "perseverenta credintei" cognitia sociala 9. Comparati modurile: autoritarian, mistic, logico-rational si stiintific de producere a adevarului. 10. Care sunt postulatele cunoasterii stiintifice 11. Care sunt principiile "metafizicii probabiliste" 12. De ce studiul lui mile Durkheim despre sinucidere este considerat o "realizare stiintifica exemplara" 13. Ce se intelege prin paradigma 14. Analizati comparativ diferite paradigme din sociologie si psihosociologie. 15. Cum pot influenta valorile sociale cercetarea relatiei dintre coeficientul de inteligenta si rasa 16. Identificati valorile sociale din Declaratia universala a drepturilor omului care trebuie sa ghideze cercetarea in domeniul stiintelor sociale si comportamentale. Capitolul 2 Probleme metodologice in cercetarile socioumane empirice 1. Metodologia cercetarilor socioumane empirice Precizari terminilogice: metoda, tehnica, procedeu, instrument de investigare Continutul conceptului de "metodologie" Principii metodologice in cercetarile socioumane empirice 2. Analiza ipotezelor Precizari terminologice Definitia ipotezei Dimensiunile ipotezei Tipuri de ipoteze Modalitati de elaborare a ipotezelor Structura logica a ipotezelor Validitatea ipotezelor Structura enunturilor Explicatia teoretica Termeni-cheie Probleme recapitulative 1. Metodologia cercetarilor socioumane empirice Precizari terminologice inainte de a prezenta continutul si principiile metodologiei cercetarilor socioumane empirice se impun cateva precizari terminologice: ce se intelege prin "metoda", "tehnica", "procedeu" si "instrument de investigare" Prin "metoda" (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca si in celelalte stiinte si in filosofie, se intelege modul de cercetare, sistemul de reguli si principii de cunoastere si de transformare a realitatii obiective. Metoda reprezinta asa cum se precizeaza in Dictionar de filozofie (1978, 457) "aspectul teoretic cel mai activ al stiintei, care jaloneaza calea dobandirii de cunostinte noi". Gandirea metodica asigura adequatio intellectus ad intellecti (coerenta logica interna) si adequatio intellectus ad rei (concordanta imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectiva). in stiintele socioumane, termenul de "metoda" se utilizeaza in acceptiuni foarte variate, asociindu-ise cand un sens prea larg, cand unul prea ingust. Se vorbeste astfel de metoda statistica, istoricocomparativa, dialectica, experimentala, dar si de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici patrate etc. Nu este de mirare faptul ca specialistii au remarcat faptul ca in stiintele sociale si comportamentale notiunea de "metoda" este ambigua (Grawitz, 1972, 18). Se utilizeaza cand la singular (metoda comparativa, metoda stimulilor constanti etc.), cand la plural (metode de culegere a datelor, de prelucrare a informatiilor). Din ratiuni didactice vom utiliza in continuare termenul la plural, intelegand ca metodele din stiintele socioumane pot fi clasificate dupa multiple criterii. Dupa criteriul temporal, facem distinctie intre metodele transversale, urmarind descoperirea relatiilor intre laturile, aspectele, fenomenele si procesele 18 Septimiu CHELCEA socioumane la un moment dat (observatia, ancheta, testele psihologice si sociometrice etc.), si metodele longitudinale, studiind evolutia fenomenelor in timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor il constituie reactivitatea, gradul de interventie a cercetatorului asupra obiectului de studiu. in experiment, cercetatorul intervine provocand producerea fenomenelor, spre deosebire de observatie, in care ideal ar fi ca cercetatorul sa nu produca nici o modificare a comportamentelor sau situatiilor studiate. Dupa reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia sociala provocata etc.) si metode de observatie (studiul documentelor sociale, observatia si altele). Metodele in stiintele sociale si comportamentale mai pot fi clasificate si dupa numarul unitatilor sociale luate in studiu. Exista metode statistice, desemnand investigarea unui numar mare de unitati sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice), si metode cazuistice, semnificand studiul integral al catorva unitati sau fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologica etc.). in fine, dupa locul ocupat in procesul investigatiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informatiilor (inregistrarea statistica, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informatiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetarii (metode comparative, interpretative etc.). si termenul de "tehnica" (gr. tekne, procedeu, viclesug), desemnand "ansamblul de prescriptii metodologice (reguli, procedee) pentru o actiune eficienta, atat in sfera productiei materiale, cat si in sfera productiei spirituale (tehnici de cunoastere, de calcul, de creatie), precum si in cadrul altor actiuni umane (tehnici de lupta, sportive)" a se vedea Dictionar de filozofie (1978, 692) , utilizat in stiintele sociale si comportamentale, este ambiguu, nefacandu-se totdeauna distinctiile cuvenite intre metode si tehnici sau intre tehnici si procedee. Unele lucrari apar sub titlul Metode si tehnici incercandu-se astfel depasirea dificultatii de identificare a metodelor si, respectiv, a tehnicilor de cercetare. Ocolind discutiile otioase, vom spune ca tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se refera la demersul operational al abordarii fenomenelor de studiu. Astfel, daca ancheta reprezinta o metoda, chestionarul apare ca tehnica, modul de aplicare de exemplu, prin autoadministrare ca un procedeu, iar lista propriu-zisa de intrebari (chestionarul tiparit) ca instrument de investigare. Observam ca aceleiasi metode ii sunt subordonate mai multe tehnici (exista anchete pe baza de chestionar, pe baza de interviu sau cu formulare statistice de inregistrare), fiecare tehnica putand fi aplicata in modalitati variate. in afara autoadministrarii, intr-o ancheta, chestionarele pot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin posta sau tiparite in ziare si reviste toate acestea reprezentand procedee de investigare. Procedeul reprezinta, asadar, "maniera de actiune", de utilizare a instrumentelor de investigare, care nu sunt altceva decat uneltele materiale (foaie de observatie, fisa de inregistrare, ghid de interviu, test creion-hirtie sau aparat etc.) de care se slujeste cercetatorul pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor socioumane. Uneori se utilizeaza termenul de "procedura" ca echivalent al celui de "metoda", iar in categoria instrumentelor de investigare sunt incluse si aparatele de inregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de masurare a senzatiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declansare a reactiilor comportamentale (generator de sunete, conflictograf). Chiar daca nu exista un acord unanim in ceea ce priveste utilizarea termenilor de "metoda", "tehnica", "procedeu", "instrument de investigare", se accepta ca intre metode, tehnici si procedee ca sa nu mai vorbim de instrumentele de investigatie, care reprezinta materializarea metodelor si tehnicilor exista legaturi de supraordonare si de subordonare, generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care opereaza (abstract, concret), ca si de raportul in care se afla cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile, procedeele si chiar instrumentele de investigare se subsumeaza perspectivei teoretico-metodologice, astfel ca autonomia lor nu este decat relativa. Cunoscand semnificatia termenilor de "metoda", "tehnica", "procedeu", "instrument de investigare", putem preciza acum continutul conceptului de "metodologie", asa cum este utilizat cu referire la cercetarile socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos + logos) desemneaza "stiinta metodelor". in sens literal, metodologia este stiinta integrata a metodelor, metoda fiind demersul rational al spiritului pentru descoperirea adevarului sau rezolvarea unei probleme" (Caude, 1964, 4). Metodologia in stiintele sociale si comportamentale are doua laturi: analiza critica a activitatii de cercetare si formularea unor propuneri pentru perfectionarea acestei activitati. Paul Lazarsfeld (1959) considera ca metodologia are sase teme principale: delimitarea obiectului de studiu in cercetarile TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 19 empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor si tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele si tehnicile utilizate, si stematizarea datelor obtinute in cercetarea empirica si formalizarea rationamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor si proceselor socioumane, in cercetarile empirice se procedeaza, pornind de la teorie, la abstragerea obiectului de studiu din tesatura relatiilor in care se afla. "inca Platon compara cunoasterea cu disectia unui animal: dupa el, un bun dialectician gaseste articulatiile, iar unul prost osul: insa orice cunoastere ramine un decupaj" (Pelletier si Gablot, 1973, 27). Acest decupaj, in investigatiile sociologice, se justifica prin aceea ca nu toate elementele structurii si actiunii sociale se situeaza pe acelasi plan, ca nu toate au o contributie egala la explicarea fenomenelor. Acelasi lucru se poate spune si despre investigatiile psihologice, antropologice s.a.m.d. Cercetatorul trebuie sa procedeze ca "un doctor perspicace care lasa la o parte zece fapte secundare si retine pentru studiu si diagnostic un simptom hotaritor" afirma autorii anterior citati. De asemenea, reconstituirea in plan teoretic a realitatii sociale, integrarea fenomenului studiat, presupune o riguroasa analiza metodologica. Obiectivitatea cercetarii empirice nu se dobandeste prin acumularea si juxtapunerea datelor obtinute in investigatia de teren. Adevarul: "Daca totul este esential, atunci nimic nu mai este esential" ne obliga la analiza metodologica a modului de delimitare a obiectului de studiu. Metodologia are in vedere si clarificarea intelesului conceptelor, corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcina a metodologiei, dar si cea mai actuala. Sa ne gandim la faptul ca unii termeni pe care-i folosim in mod curent circula cu acceptiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de "ideologie" are peste 150 de acceptiuni, iar cel de "cultura" peste 250 de intelesuri oarecum diferite (Moles, 1967/1974, 37). Pentru ca analizei conceptelor ii este consacrat un loc aparte in cadrul manualului nostru, nu mai insistam acum asupra acestui domeniu de interes metodologic. De asemenea, semnalam doar intrucat in alta parte se trateaza problema evaluarii cercetarilor empirice ca metodologia se preocupa de analiza metodelor si tehnicilor de cercetare, de respectarea regulilor de alcatuire a chestionarelor, de constructia scalelor, a esantioanelor etc., cu scopul eliminarii distorsiunilor si asigurarii reprezentivitatii concluziilor. Analiza metodologica vizeaza punerea in relatie a metodelor, tehnicilor, procedeelor si instrumentelor de investigatie, adecvarea lor la obiectul de studiu. Ren Caude (1964, 5) aprecia ca in metodologie prima problema este de a vedea daca toate metodele sunt la acelasi nivel de abstractizare sau nu. Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca si de teoria de la care se revendica studiul. Alegerea depinde, insa, si de accesibilitatea metodelor si tehnicilor, de existenta sau nu a instrumentelor de investigatie adecvate, de resursele financiare, de intervalul de timp pe care il avem la dispozitie pentru efectuarea studiului, de profunzimea dorita a concluziilor. stiut fiind ca fiecarei metode si tehnici de investigare ii sunt proprii limite specifice, in cercetarile empirice se impune aplicarea convergenta a cat mai multor modalitati de investigare, care corelate sa conduca la aflarea adevarului. Limitele proprii fiecarei metode si tehnici pot fi depasite prin utilizarea convergenta a cat mai multora dintre ele. Analiza metodologica verifica respectarea acestui principiu si, mai ales, incearca sa stabileasca articularea optima a metodelor, tehnicilor si instrumentelor de cercetare intr-o strategie eficienta. in fine, verificarea modului de sistematizare si prelucrare a datelor din cercetarile de teren (alcatuirea seriilor de date, reunirea informatiilor cifrice in clase statistice, valabilitatea aplicarii testelor si coeficientelor statistici in functie de nivelul de masurare cu care s-a operat etc.), ca si incercarea de formalizare a enunturilor (despre care vom vorbi in continuare) contureaza campul de interes al studiilor metodologice. Vizand cunoasterea in domenii particulare (sociologic, psihologic, antropologic etc.), metodologia cercetarilor empirice se subordoneaza metodologiei generale a stiintei in stransa corelatie cu metodologia preconizata de filosofie. Astfel, in metodologia sociologica intalnim tot atatea orientari cate pozitii teoretice s-au afirmat in stiinta despre societate. A se vedea in acest sens lucrarea Metodologia cercetarii sociologice de Lazar Vlasceanu (1982), in care sunt analizate principalele orientari metodologice din sociologia contemporana. Fara a contesta importanta studiilor metodologice, unii sociologi manifesta scepticism fata de finalitatea lor. Karl-Dieter Opp (1970, 13) sistematizeaza obiectiile ce se aduc cel mai frecvent preocuparilor metodologice in cercetarile socioumane empirice. Astfel, argumentul "celor o mie de pasi" invocat de unii sociologi atrage atentia cercetatorilor ca rostul lor este sa cerceteze, nu sa reflecteze asupra cercetarii. Cine a facut o mie de pasi este capabil sa il faca si pe al o mie unu-lea. Asa sa fie Chiar in 20 Septimiu CHELCEA legatura cu mersul o activitate automatizata pentru a pasi frumos si eficient trebuie sa constientizezi fiecare pas. Daca te impiedici, cu atat mai mult iti analizezi mersul. Fara analiza activitatilor nu se obtine nici un progres. Acest lucru este cu atat mai mult adevarat pentru activitatile intelectuale, cum este cercetarea stiintifica. Nici argumentul ca in stiintele naturii, unde s-au acumulat progrese notabile, oamenii de stiinta se ocupa mai putin decat cei din domeniul stiintelor sociale si comportamentale de probleme metodologice nu rezista analizei. Karl R. Popper, Thomas S. Kuhn sau Patrick Suppes sunt contraexemple stralucite: stiintele sociale datoreaza mult reflectiei metodologice si epistemologice a unor filosofi cu o buna specializare in stiintele exacte. Al treilea argument impotriva preocuparilor metodologice pare, la prima vedere, imposibil de respins: daca s-ar respecta toate cerintele metodologice, nu ar mai exista cercetari socioumane empirice. intr-adevar, cercetarile empirice se departeza mai mult sau mai putin de la prescriptiile metodologice, dar cunoasterea acestor abateri constituie garantia apropierii continue de standardele metodologice recunoscute de specialistii din stiintele sociale si comportamentale. Principii metodologice in cercetarile socioumane empirice Desfasurarea cu succes a cercetarilor empirice privind comportamentele individuale si colective, personalitatea si societatea presupune luarea in considerare a unor principii metodologice precum: unitatea dintre teoretic si empiric, unitatea dintre intelegere si explicatie, unitatea dintre cantitativ si calitativ, unitatea dintre judecatile constatative si cele evaluative. Principiul unitatii dintre teoretic si empiric are valoare generala in metodologia stiintelor. Modelul propus de Walter Wallace (1971) include atat teoria, cat si observatiile de teren, atat deductia, cat si inductia. Ciclul procesului cercetarii evidentiaza etapele principale, de care va trebui sa se tina seama in planificarea investigatiilor preponderent cantitative. Catherine Marshal si Gretchen B. Rossman (1989, 23) propun un model al cercetarii calitative. Si in acest model unitatea teoretic-empiric este centrala, chiar daca apar elemente noi. Cercetatorul nu mai porneste, ca in traditia pozitivista a cercetarilor cantitative, de la teorie, ci incepe cu observarea fenomenelor care ii desteapta curiozitate, a fenomenelor interesante, anormale. De aici, cercetatorul dezolta o cercetare sistematica, de construire a unei teorii inovative. Procesul cunoasterii, ca o spirala fara sfarsit, include testarea ipotezelor, descrierea mai nuantata si mai bogata a realitatii, analiza conceptelor si a indicatorilor, stabileste generalizabilitatea rezultatelor si necesitatea schimbarii teoriilor formale . Principiul unitatii dintre intelegere (comprehensiune) si explicatie pune in discutie relatia dintre subiectul si obiectul cunoasterii in stiintele sociale si comportamentale. Filosoful german Karl Jaspers (1883 1969), autorul celebrei lucrari Filosofia existentei (1938), dadea urmatorul exemplu pentru a sublinia importanta intelegerii in stiintele sociale: cand asistam la pedepsirea unui copil de catre parintii lui, ne explicam imediat ce s-a intamplat, pentru ca noi insine am trecut prin astfel de experiente. Dar cunoasterea intuitiva a socialului nu este suficienta. Uneori intuitia ne conduce la rezultate eronate. intr-o ancheta sociologica desfasurata in Franta (1961) in randul populatiei de origine poloneza s-a constatat ca intre atasamentul fata de traditiile poloneze si integrarea in societatea franceza exista o corelatie directa. Prin comprehensiune am fi fost tentati sa credem ca atasamentul fata de traditiile din tara de origine reprezinta un semn al slabei integrari in societatea de adoptiune. Explicatia este alta: succesul integrarii imigrantilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini etc). Atasamentul fata de traditiile societatii de origine arata ca persoanele respective apartin grupelor primare, care sunt capabile sa sustina efortul de integrare a individului in societatea de primire. Chiar din cercetarea relatata deducem ca a explica inseamna "a atribui un fapt principiului sau sau o teorie unei teorii mai generale" (Veyne, 1971/1999, 118). In cazul nostru faptul este integrarea, iar principiul dependenta individului fata de grupul primar. Raymond Boudon (1969) conchide ca metoda comprehensiva, singura, nu este suficienta in cercetarea sociologica, dar ea isi are aplicabilitate in stiintele socioumane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta. Principiul unitatii dintre cantitativ si calitativ impune utilizarea convergenta a metodelor statistice si cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotriva cantitative si calitative (de exemplu, analiza continutului). In cercetarile empirice cazurile analizate sunt ordonate in serii mai mult sau mai putin TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 21 extinse, sunt clasificate si tratate statistic. Pe de alta parte, seriile statistice sunt ilustrate prin cazuri dadatoare de seama, relevante. in acest fel imaginea despre realitate se intregeste. Despre acest principiu vom discuta mai pe larg in subcapitolul urmator. in fine, principiul unitatii dintre judecatile constatative si cele evaluative presupune angajarea morala a cercetatorului in sprijinul valorilor inalt umaniste si a idealurilor nationale, sociologia libera de valori fiind dupa opinia noastra mai degraba un deziderat decat o realitate (vezi subcapitolul Cunoasterea stiintifica si valorile sociale). Cercetarea calitativa versus cercetarea cantitativa La sfarsitul anilor 60, in spatiul anglo-saxon s-a impus expresia qualitative research, semnificand o forma de cercetare cu carcateristici specifice, o paradigma sau un stil de cercetare in stiintele socioumane. In prezent, cetcetarea calitativa, nu numai ca a dobandit notorietate, facand necesar un dictionar de metode calitative (Mucchielli, 1996), dar a Inceput sa fie contrapusa rigid cercetarii cantitative, in loc de a privi cele doua modalitati de abordare a socioumanului in unitatea si complementaritatea lor. Dar ce se intelege prin cercetare calitativa si prin ce se deosebeste aceasta de cercetarea cantitativa Definirea cercetarii calitative. Ca orice paradigma in curs de afirmare, si cercetarea calitativa, in confruntarea cu paradigma predominanta (cercetarea cantitativa), nu se prezinta deplin cristalizata, cu un sistem de concepte coerent si cu un numar insemnat de cercetari exemplare. De aici si dificultatea de a da un singur inteles termenului de "cercetare calitativa". Data fiind aceasta situatie, vom incepe prin a compara mai multe definitii propuse in lucrari de referinta, pentru ca in cele din urma sa relevam prin ce se diferentiaza si prin ce completeaza noua paradigma procesul unitar de cunoastere a vietii sociale. Norman K. Denzin si Yvonna S. Lincoln, in coordonarea carora, in 1994, a aparut primul tratat din domeniu, considerau ca: "Cercetarea calitativa este concentrarea mai multor metode, implicand o abordare interpretativa, naturalista a subiectului studiat. Aceasta inseamna o studiere a lucrurilor in mediul lor natural, incercand sa se inteleaga sau sa se interpreteze fenomenele in termenii semnificatiilor pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativa implica folosirea si colectarea unei varietati de materiale empirice studii de caz, experienta personala si introspectiva, povestirea vietii, interviul, observatia, texte istorice, materiale vizuale sau care acopera interactiunea ssubiect obiect ,n.n.t, astfel incat sa se descrie momente obisnuite si deosebite din viata indivizilor, precum si semnificatiile lor penru sacestia n.n.t" (Denzin si Lincoln, 1994, 2). In conceptia autorilor anterior citati, abordarea interpretativa si naturalista, pe de o parte, si utilizarea unor surse de informare si naratiuni multiple, pe de alta parte, constituie notele distinctive ale cercetarii calitative. In ce consta insa abordarea interpretativa Pentru a raspunde la aceasta intrebare, va trebui sa ne intoarcem in timp la Immanuel Kant (1724 1804) si la orientarea filosofica neokantiana, care s-a afirmat la jumatatea secolului al XIXlea, mai intai, in Germania si, apoi, in mai multe tari europene, culminand in primele decenii ale secolului al XX-lea cu proiectul teoriei cunoasterii, ca disciplina autonoma, si al antropologiei filosofice. Sa ne amintim de "revolutia coperniciana" infaptuita de Immanuel Kant in Kritik der reiner Vernunft (Critica ratiunii pure), aparuta in doua editii (1781 si 1787): percepem realul nu asa cum este el, ci asa cum mintea noastra il poate percepe, in forme a priori ale intelectului (notiunile de spatiu, timp, cauzalitate, cantitate etc.). "Intrucat ratiunea isi impune formele intuitiilor sensibile (si genereaza idei transcedentale totodata), kantianismul se dovedeste a fi o critica radicala a obiectivitatii cunoasterii" (Lallement, 1993/1997, 204). Filosofia, in conceptia kantiana, are ca scop intelegerea subiectului inteligent, nu a lucrului insusi. Pornind de aici, neokantienii au considerat ca misiunea stiintelor spiritului este de a intelege sensul actiunii umane, asa cum este el conceput in mod subiectiv. In acest spirit, Wilhel Windelband (1848 1915), in lucrarea Geschichte und Naturwissenschaft (1894), introduce disticta intre stiintele nomotetice, care au ca scop stabilirea legilor de desfasurare a fenomenelor (cum sunt stiintele naturii, de exemplu), si stiintele idiografice, care se ocupa de fenomenele individuale, de descrierea proprietatilor lor (de exemplu, istoria). Unul dintre continuatorii gandirii lui Wilhelm Windelband, l-am numit pe Heinrich Rikert, cautand specificul stiintelor istorice, considera ca sunt menite sa redea individualul si legatura faptelor individuale cu valorile, in timp ce stiintele naturii opereaza cu concepte generale (stiinta culturii si stiinta naturii, 1899). 22 Septimiu CHELCEA Filosoful german Wilhelm Dilthey (1833 1911) a cerut sa se faca o distinctie graduala intre stiintele naturii, bazate pe explicarea fenomenelor prin legi, si stiintele spiritului, bazate pe intelegerea, comprehensiunea si intuirea sensului fenomenelor studiate, prin identificarea subiectului cunoscator cu propria experienta spirituala (Einleitung in die Geisteswissenswchaften, 1883). Dat fiind faptul ca in stiintele spiritului, spre deosebire de stiintele naturii, avem de-a face cu fiinte constiente, care reactioneaza la stimulii din lumea inconjuratoare in functie de reprezentarile lor, de credintele si valorile lor, demersul specific al cunoasterii este comprehensiv, de reconstruire a sensului pe care indivizii il atribuie comportamentelor lor. In acest sens, Wilhel Dilthey spunea: "Explicam lucrurile, dar pe oameni ii intelegem". In conceptia sa, " procedeul comprehensiunii este cel prin care viata se clarifica pe sine in profunzimile sale; iar, pe de alta parte, ne putem intelege pe noi insine si pe altii numai in masura in care transpunem viata noastra traita in orice fel de expresie a unei vieti, proprii sau straine" (Dilthey, 1905/1999, 29). stiintele spiritului (istoria, economia politica, stiintele statului si dreptului, stiinta religiei, studiul literaturii si poeziei, al artei decorative si muzicii, al conceptiilor filosofice despre lume si al sistemelor, psihologia) au in comun faptul ca se raporteaza la genul uman si ca toate " descriu si povestesc, judeca si formeaza concepte si teorii cu privire la acest fapt" (Dilthey, 1905/1999, 22). Max Weber a preluat din gandirea neokantienilor distinctia dintre explicatie si intelegere, precum si diferenta graduala dintre stiintele spiritului si stiintele naturii, considerand metoda comprehensiva (Verstehen) si "raportarea la valori" ca fiind demersul specific al cunoasterii sociologice (Aufstze zur Wissenschaftslehre, 1922). "Fiecare stiinta care se ocupa cu relatiile spirituale sau sociale este o stiinta a comportamentului uman (acest concept cuprinde la fel de bine orice act reflexiv de gandire si orice habitus psihic). O asemenea stiinta cauta sa comportamentul, si, prin aceasta mijlocire, sa dezvoltarea sa." (Weber, 1917/2001, 173). Explicatia comprehensiva dupa Max Weber (1917/2001, 173) consta, pe de o parte, in "deprinderea de a gandi intr-un anume mod si nu in altul" si, pe de alta parte, "in capacitata de a intelege prin empatie o idee care se arata a fi straina propriilor noastre deprinderi si care, raportata la acestea, pare normativ falsa". Sociologia comprehensiva (verstehende Soziologie) a lui Max Weber va fi baza dezvoltarilor ulterioare: interactionismul simbolic, sociologia fenomenologica, etnometodologia. In toate aceste curente de gandire se pune accentul pe caracterul "subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implica necesitatea concentrarii analizelor asupra semnificatiilor investite si vehiculate de actorii sociali in interactiunile si situatiile lor sociale" (Vlasceanu, 1993, 355). Dupa clarificarea specificului abordarii interpretative, pentru a intelege mai bine definitia data de Norman K. Denzin si Yvonna S. Lincoln cercetarii calitative, sa vedem in ce consta abordarea naturalista a fenomenelor si proceselor sociale. Ne asociem in acest demers sintezei realizate de Petru Ilut, potrivit careia atributul de naturalistic (sau naturalist, conform terminologiei adoptate de noi) inseamna mai multe lucruri distincte: "studierea oamenilor in asezaminte si conditii sociale cotidiene, obisnuite (naturale) si cu metode nonexperimentale; un comportament general al cercetatorului marcat de naturalete, de firesc in relatiile cu subiectii si comunitatile vizate (neafisarea superioritatii, minimizatrea efectelor de strain etc.); asumptia ca cercetatorul treebuie sa ia in considerare atitudinea naturala a oamenilor obisnuiti fata de lume" (Ilut,1997, 51). Putem spune impreuna cu Michael Quin Patton (1980, 41) ca designul cercetarii calitative este naturalistic prin accea ca cercetatorul nu manipuleaza variabilele, cautand sa inteleaga "fenomenele aparute in mod natural, in situatii naturale", nu in situatii experiemntale. Abordarea naturalista este opusa cercetarii experimentale, in care cercetatorul controleaza variabilele edxperimentale intr-o situatie adesea arificiala. In pus, abordarea naturalista impune cercetatorului o atitudine de "respect" sau o "apreciere pozitiva" a lumii sociale, contrastand cu orientarea pozitiva a cercetarilor sociale, care face din neutralitatea observatiilor un criteriu de baza al cunoasterii obiective (Hammersley si Atkinson,1983, 3). Si alti autori au propus definitii ale cercetarii calitative care intregesc viziunea despre aceasta paradigma. Astfel, John W. Creswell (1998, 15) considera ca: "Cercetarea calitativa este un demers de intelegere bazat pe traditii metodologice distincte, care exploreaza o problema sociala sau umana. Cercetatorul construieste o imagine holista si complexa, analizeaza cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiectilor si isi conduce studiul sau in mediul natural". Autorul releva in definitia propusa finalitatea cercetarilor calitative: construirea unei imagini holiste (gr. holos intreg), complexe, pornind de la o multitudine de naratiuni despre dimensiunile problemelor studiate. In legatura cu aceasta definitie, nu ni se pare de prisos precizarea ca holismul, ca modalitate de interpretare, presupune luarea in considerare TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 23 a fiecarui fenomen ca totalitate, partile componente pierzandu-si individualitatea, integrandu-se intr-un sistem. Pe de alta parte, trebuie precizat ca, in perspectiva cercetarii calitative, se face distinctie intre descriere, care implica o gandire categoriala si clasificatorie, o scriere dupa un model teoretic prestabilit, si naratiune, care presupune "dinamism, timp, miscare, dezvoltare a unei intrigi in care evolueaza personajele" (Laplatine, 1996/2000, 63). Naratiunea este mai apropiata de actiune, nu de contemplare, de imaginatia vie, nu de activitatea didactica si de cercetare stiintifica a savantilor austeri precizeaza Franois Laplatine (1996/2000, 64). Fara indoiala, ar merita sa aducem in discutie si alte definitii ale cercetarii calitative datorate altor specialisti; dar ele se particularizeaza prin accente, nu prin note definitorii. Mentionam totusi definitia propusa de Pierre Paill. Conform acestuia, expresia cercetare calitativa designeaza acele cercetari empirice din stiintele sociale si umane care corespund unui numar de cinci caracteristici: 1) cercetarea este realizata in mare parte intr-o viziune comprehensiva; 2) abordeaza obiectul de studiu intr-o maniera deschisa si larg cuprinzatoare; 3) include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adica prin intermediul metodelor care nu implica nici o cuantificare; 4) analizeaza datele calitativ sau altfel supus cuvintele sunt analizate direct prin utilizarea altor cuvinte, fara a trece printr-o operatie de numarare; 5) conduce in final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstratie (cf. Paill, 1996, 196). Cercetarea cantitativa/cercetarea calitativa: diferente. Cand se discuta despre specificul cercetarii calitative, de cele mai multe ori, se procedeaza la compaerarea ei cu cercetarea cantitativa. La fel vom proceda si noi. Cercetarea cantitativa a vietii sociale este subsumata pozitivismului si preia modelul cunoasterii din stiintele naturii. Parintele pozitivismului, Auguste Comte, in Cours de philosophie positive (1830-1842) pleda pentru cunoasterea pozitiva (exacta) a faptelor sociale, apelandu-se la metodele consacrate in stiintele naturii. Filosofia pozitivista, scria Auguste Comte in lucrarea mai sus citata, se caracterizeaza "prin subordonarea necesara si permanenta a imaginatiei fata de observatie, care constituie spiritul stiintific propriu-zis, in opozitie cu spiritul teologic sau metafizic. O astfel de filosofie ofera, fara indoiala, imaginatiei umane cel mai larg si cel mai fertil camp de afirmare" (apud Giacobbi si Roux, 1990, 231). In Discours sur l'esprit positif (1844) creatorul neologismului "sociologie" sustinea ca "adevaratul spirit pozitiv consta, in primul rand, in a vedea pentru a prevedea, in a studia ceea ce este, de unde sa se deduca cee ce va fi, conform dogmei generale a invariabilitatii legilor naturale" (apud Lallement, 1993/1997, 56). Savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir ( a sti pentru a prevedea si a prevedea pentru a putea) iata esenta filosofiei pozitiviste. Din punctul de vedere al cunoasterii, pozitivismul promoveaza monismul metodologic, unitatea metodelor in cercetarea tuturor fenomenelor, face din masurare un ideal al stiintelor si urmareste explicarea prin cauze, cazurile individuale fiind ipotetic subsumate legilor generale (von Wright, 1971/1993, 10). Termenul de "pozitivism" este asociat viziunii despre sociologie ca "proiect stiintific progresiv, cumulativ si explicativ" (O'Brine,1993, 7). Dupa Howard S. Becker (1993) cercetarea calitativa difera de cea cantitativa prin cinci caracteristici: Raportarea la pozitivism. Atat perspectiva calitativa, cat si cea cantitativa s-au format in cadrul traditiei pozitiviste si neopozitiviste. Asa cum se stie, in orientarea pzitivista cunoasterea sociologica se realizeaza ca si cunoasterea naturii, in mod obiectiv. Postpozitivistii sunt de parere ca realitatea sociala nu poate fi decat aproximata, nicidecum deplin cunoascuta. Utilizandu-se metode multiple, ne apropiem cat mai mult posibil de cunoasterea integrala a aceastei realitati. Cercetarea calitativa, aparuta in cadrul traditiei pozitiviste, tinde sa modifice canoanele stiintei pozitive, chiar daca utilizeaza metode si date cantitative. Acceptarea punctelor de vedere (sensibilities) postmoderne. Cercetatorii calitativisti sunt atasati poststructuralismului si postmodernismului. Ei resping criteriile stiintificitatii pozitiviste si cauta criterii alternative pentru evaluarea activitatii lor de cercetare (verosimilaritatea, emotionalitatea, responsabilitatea personala, credibilitatea, praxisul politic, textele "mai multor voci" si dialogurile cu subiectii). Unii cercetatori, mai toleranti, accepta ca metodele pozitiviste conduc si ele la cunoasterea societatii, dar ca aceste metode nu sunt singurele posibile si nici mai bune sau mai rele decat altele. In replica, cercetatorii cantitativisti pretind ca metodele lor sunt singurele metode stiintifice si considera postmodernismul ca un atac impotriva ratiunii si adevarului. Surprinderea punctului de vedere al individului. Ambele orientari vizeaza punctul de vedere al individului. Totusi, prin intermediul interviurilor adancite si al observatiilor participative, cercetarile calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercetatorii atasati 24 Septimiu CHELCEA principiilor pozitiviste acuza cercetarile calitative de subiectivism, impresionism si de nereliabilitate. Investigarea constrangerilor vietii cotidiene. Cercetarea calitativa urmareste in mai mare masura decat cea cantitativa cunoasterea acestor constrangeri, facand apel la viziunea emica, idiografica si la studiul de caz. Cercetarea cantitativa studiaza adesea viata sociala indirect, nomotetic sau etic, bazandu-si concluziile pe calcule statistice si probabilistice, pe un numar mare de cazuri si pe esantionare. Asigurarea descrierilor ample constituie, dupa Howard S. Becker (1993), cel de-al cincelea criteriu de demarcatie a cercetarilor calitative fata de cele cantitative. Intr-adevar, cercetarile calitative se disting prin bogatia descrierilor, utilzand texte etnografice, naratiuni istorice, marturisiri, fotografii, istorii ale vietii, fictiuni materiale biografice si autobiografice etc. Spre deosebire de acestea, in cercetarile orientate cantitativ abunda modelele matematice, tabelele statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, intr-un stil impersonal. "Cercetarea calitativa este un demers de intelegere bazat pe traditii metodologice distincte, care explora o problema sociala sau umana. Cercetatorul construieste o imagine holista si complexa, analizeaza cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiectilor si isi conduce studiul sau in mediul natural" (Creswell, 1998, 15). (Tabelul 2.1). Tabelul 2.1. Caracteristicile cercetarii calitative (dupa Creswell ,1998, 16) Caracteristici Bogdan si Bilken (1992) Eisner (1991) Merriam (1998) Mediul natural (centrarea pe "teren") ca sursa de date Da Da Da Cercetatorul este un instrument cheie pentru colectarea datelor Da Da - Datele colectate sint cuvinte sau imagini vizuale Da - Da Rezultatul cercetarii este un proces mai degraba decit un produs Da - Da Analiza datelor este inductiva, cu un interes mai pronuntat pentru fenomenele particulare Da Da Da Focalizarea pe perspectiva participantilor si pe modul cum acestia vad problema Da Da Da Folosirea limbajului expresiv si metaforic - Da - Persuasiune prin rationament - Da - Am prezentat citeriile propuse de Howard S. Becker pentru diferentierea cercetarilor calitative de cele cantitative urmand indeaproape textul din Handbook of calitative research de Norman K. Denzin si Yvonna Lincoln (1994, 4-6), considerandu-l fundamental. In literatura de specialitate exista insa numeroase analize comparative ale celor doua paradigme, ajungandue la construirea unor tabele cu valoare mnemotehnica. Astfel, W. Lawrence Neuman (1991/1997, 14), sintetizand analizele comparative realizate de John W. Cresswell (1994), Norman K. Denzin si Yvonna Lincoln (1994), Egon Guba si Yvonna Lincoln (1994), gaseste opt criterii de diferentiere a stilului cantitativ fata de stilul de cercetare calitativ (Tabelul 2.2). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 25 Tabelul 2.2. Stilul cantitativ versus stilul calitativ (dupa Neuman, 1991/1997, 14) Stilul cantitativ Stilul calitativ Masurarea obiectiva a faptelor Construirea realitatii sociale, semnificatie culturala Centrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive, cazuri Reliabilitatea este hotaratoare Autenticitatea este hotaratoare Liber de valori Valorile sunt prezente si explicite Independenta de context Constrangeri situationale Multe cazuri, subiecti Putine cazuri, subiecti Analize statistice Analize tematice Cercetatorul este detasat Cercetatorul este implicat La randul sau, Petru Ilut (1997, 63) ia in considerare douasprezece diferente majore intre abordarea cantitativa si cea calitativa . Traditiile cercetarii calitative. John W. Creswell (1998, 47-73) ia in discutie cinci traditii ale cercetarii calitative: biografia, studiile fenomenologice, teoria intemeiata, etnografia si studiul cazului. Logica expunerii ne obiga sa prezentam in acest capitol doar aspectele metodologice ale studiilor realizate in perspectiva teoriei intemeiate si a etnografiei; despre biografie si studiul cazului discutand in alte capitole ale lucrarii. Teoria intemeiata (grounded theory), in cadrul abordarii calitative, este o metodologie generala. Teoria rezulta chiar in timpul desfasurarii cercetarii, ca urmare a analizei sistematice a datelor, in special, a analizelor comparative. Termenul ca atare a fost creat de Barney Glaser si Anselm Strauss (1967), iar bazele tehnicilor si procedurilor pentru dezvoltarea teoriei intemeiate au fost expuse cuprinzator de Anselm Strauss si Juliet Corbin (1990). Grounded theory sau teoria intemeiata (conform echivalentei propusa de Petru Ilut) "este derivata din date, sistematic adunate si analizate in procesul cercetarii st Colectarea datelor, analizele si eventuala teorie sunt in stransa relatie st Teoria este emergenta din date" (Strauss si Corbin, 1990/1998, 12). Autorii anterior citati apreciaza ca ceea ce denumesc teorie intemeiata s-a dezvoltat prin contributiile multor cercetatori de orientari filosofice diferite (R. E. Park, W. I. Thomas, J. Dewey, G. H. Mead, E. C. Hughes, H. Blumer), dar care au in comun faptul ca sustin: a) necesitatea cercetarilor de teren pentru a cunoaste ce se intampla in mod real; b) relevanta teoriei intemeiate pe date, ca disciplina stiintifica si ca baza pentru actiunea sopciala; c) complexitatea si variabilitatea fenomenelor si actiunii umane; d) credinta ca persoanele sunt actori care au un rol activ in gasirea raspunsurilor la situatiile problematice; e) realizarea actelor persoanelor au o baza rationala; f) intelegerea acestor rationalitati este definita si redefinita prin interactiuni; g) sensibilitatea fata de natura evenimentelor evolutive si explicabile; h) constiinta relatiilor dintre conditii (structuri), actiuni (procese) si consecinte (Strauss si Corbin, 1990/1998, 9-10). Asa cum arata Michael Quin Patton (1990, 434435), cercetarile realizate in cadrul teoriei intemeiate presupun o gandire critica si creativa, deopotriva stiinta si arta a analizelor. Pentru promovarea gandirii creative in cercetartile calitative, Michael Quin Patton este de parere ca cercetatorul trebuie; a) sa fie deschis unor posibilitati multiple; b) sa genereze o lista de optiuni; c) sa exploreze diferite posibilitati inainte de a alege una dintre ele; d) sa utilizeze diferitre cai de expresie, precum arta, muzica si metaforele; e) sa faca apel la forma nonliniara de gandire, sa revina si sa inconjoare subiectul cercetarii pentru a obtine o perspectiva noua; f) sa se distanteze de modul de gandire si actiune obisnuite; h) sa aiba incredere in procese, nu in obstacole; i) sa nu utilizeze euristici (scurt-circuitari ale gandirii), ci mai degraba sa depuna energie si effort in activitatea sa de cercetare. Creativitatea cercetatorului poate se manifeste in diferitre. in denumirea corecta a categoriilor, in urmarirea unor probleme stimulative, in comparatiile pe care le face si in extragerea din masa de date neorganizate a unor scheme inovative, integrate si realiste. Cercetatorul care se ghideaza dupa principiile teoriei intemeiate terebuie sa dea dovada de abilitati multiple: 1) sa analizeze,revenind mereu, situatiile; 2) sa recunoasca tendinta prin bias-uri; 3) sa gandeasca abstract; 4) sa fie flexibil si deschis la criticile ce il pot ajuta; 5) sa fie sensibil la 26 Septimiu CHELCEA cuvintele si la actiunile rersponsentilor; 6) sa fie absorbit si devotat cercetarilor sale (Strauss si Corbin, 1990/1998, 7). Dintre multiplele cerinte formulate fata de cercetarea calitativa, implicit fata de modelul teoriei intemeite, flexibilitatea si gandirea nonliniara apar dupa opinia noastra cu deosebire importante. Cercetarea calitativa, in ansamblul ei, a aparut ca o revolta "impotriva utilizarii standardizate, macanice, inflexibile a diverselor metode, procedee si instrumente" (Ilut, 1997, 8). A fi flexibil in abordarea fenomenelor sociale inseamna a proceda ca un bricoler (fr. bricoleur, "persoana care se ocupa cu lucrari de intretinere si reparatii, care practica mai multe meserii"). Daca, in sens comun, un bricoler "mester la toate" este un diletant, o persoana "care se descurca", in metodologia cercetarilor calitative termenul de "bricoler" desemneaza un profesionist foarte bine format, capabil sa efectueze activitati de cercetare diverse, trecand de la intervievare la observatie, la interpretarea documentelor personale si istorice, la autoreflectie intensiva si introspectie" (Strauss si Corbin, 1990/1998, 2). Cercetatorul-bricoler nu porneste in studiul vietii sociale cu o teorie preformulata si cu metode prestabilite. In functie de problemele ce apar, de context si de ceea ce este disponibil, el adauga sau renunta la unele metode, tehnici sau instrumente de investigare, bricolajul fiind "o constructie emergenta" (Weinstein si Weinstein, 1991, 161), ce rezulta ca intr-un puzzle (joc de asamblare) din datele obtinute cu ajutorul unui numar mare de metode si tehnici. Un astfel de cercetator accepta ca investigatia sociologica reprezinta un proces interactiv in care biografia sa, apartenenta la genul biologic (masculin/femenin), la o anumita clasa sociala, rasa, etnie, nationalitate sau confesiune religioasa isi fac resimtite prezenta. El este constient ca stiinta inseamna putere si ca prin cercetarea sa ofera o descriere a lumii, printre multe altele, cu implicatii politice. Pentru cercetatorul bricoler siinta nu poate fi libera de valori. Flexibilitatea in cercetarile calitative rezulta si din faptul ca cercetatorul nu privilegiaza si nu refuza ab initio nici un set de metode sau de date. El utilizeaza asa cum remarcau C. Nelson, P. A. Treicher si L. Grossberg (1992, 2) abordari, metode si tehnici ale etnometodologiei, hermeneuticii, feminismului, psihanalizei, studiilor culturale, ancheta sociologica, observatia participativa si altele (apud Strauss si Corbin, 1990/1998, 3). Rezulta, asadar, ca cercetatorul-bricoler acopera un camp interdisciplinar, transdisciplinar si, uneori, contradisciplinar si ca accepta nu una ,ci, dupa caz, mai multe paradigme convergente sau chiar concurente. Din aceasta cauza, cercetarea calitativa inseamna concomitent mai multe lucruri, fapt ce o face dificil de definit chiar pentru metodologii care au consacrat-o. Gandirea nonliniara in abordarea calitativa a vietii sociale este si ea definitorie pentru teoria intemeiata. Cercetarea cantitativa este vazuta de calitativisti ca un proces liniar, in care cercetatorul, inainte de a incepe cercetarea de teren, isi construieste un model a fenomenului ce urmaza a fi investigat, formuleaza un set de ipoteze si operationalizeaza atgent conceptele. In felul acesta apreciaza Uwe Flick (1988, 41) "Teoriile si metodele au prioritate fata de obiectul cercetarii. In contrast cu aceasta, teoria intemeiata da preferinta datelor si terenului de studiu". Uwe Flick ofera si o reprezentare grafica sugestiva a modelelor liniar si circular de cercetare sociologica, primul specific carcetarii cantitative, cel de-a doilea propriu teoriei intemeiate . Asa cum s-a aratat, teoria intemeiata are multe similaritati cu celelalte modalitati de cercetare calitativa. Sursa datelor este aceeasi: interviuri si observatii de teren, ca si documente de tot felul (insemnari zilnice, scrisori, autobiografii, povestiri istorice, ziare si alte materiale din mass-media). Ca si in alte cercetari calitative, teoria intemeiata utilizeaza si date cantitative sau combina datele cantitative cu cele calitative. Ea implica o activitate interpretativa si responsabilitate in legatura cu aceasta. Fata de alte modalitati ale cercetarii calitative, toria intemeiata se diferentiaza prin accentul pus pe dezoltarea teoriei, ca scop (Strauss si Corbin, 1990/1994, 274). Generarea teoriei si efectuarea cercetarii sunt considerate doua laturi ale aceluiasi proces, nu doua momente separate ale procesului de cercetare. Prin densitate conceptuala (conceptual density) si prin relatiile dintre concepte se poate ajunge la teoretizari cu diferite niveluri de generalitate. Barney Glaser si Anselm Strauss (1968, 31-31) opinaza ca, fata de prezentarea propozitionala de tipul "daca, atunci", desitatea conceptuala este preferabila. Cercetarea de tip teorie intemeiata urmareste descoperirea modelelor de actiune (patterns of acton) ale diferitelor unitati sociale. Ea se concentreaza pe procese, ca schimbari in modelele de actiune. Studiile etnografice se inscriu si ele in traditia cercetarilor calitative.. Etnografia (gr. etnos, popor + graphein, a descrie), ca stiinta a vietii si civilizatiei unei comunitati etnice, apare in secolele al XVIII XIX-lea, sub influenta filosofiei germane a timpului, dar preocuparile de cunoastere a caracterului popoarelor se regasesc inca in antichitatera graca (Chelcea, 1943). In forma moderna, etnografia s-a TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 27 ocupat initial cu studiul descriptiv al popoarelor zise "primitive" sau "aliterate", cautand sa puna in evidenta caracteristicile lor, diferite fata de popoarele asa-zis "evoluate" sau "dezvoltate". La sfarsitul secolului al XIX-lea, etnografii au inceput sa studieze propira lor societate. Paul Atkinson si Martyn Hammersley (1994, 248) apreciaza ca faptul cel mai distinctiv pentru etnografie il constituiei recunoasterea necesitatii de a studia propria societate vestica, nu numai popoarele din trecut si pe cele nonvestice. Doar astfel poate fi inteleasa cultura in intregul ei. Dincolo de copntroversele privind statutul etnografiei (stiinta sau nu, etapa in devenirea etnografie-etnologie-antropologie), se accepta ca in prezent "etnografia se refera in mod obisnuit la formele cercetarii sociale, care au urmatoarele caracteristici: un puternic accent pe explorarea naturii fenomenelor sociale particulare, decat sa se centreze pe testarea ipotezelor despre ele; tendinta de a utiliza, in primul rand, date "nestructurate", adica date care nu au fost codificate intr-un set inchis de catgegorii analitice in etapa colectarii lor; investigarea in detaliu a unui numar mic de cazuri, chiar a unui singur caz; analiza datelor care implica interpretarea explicita a semnificattilor si functiilor actiunilor umane, rezultatul luand forma descrierilor si explicatiilor verbale, cu analize statistice si cuantificari care joaca cel mult un rol subordonat" (Atkinson si Hammersley, 1994, 248). Descrierea si prezenta cercetatorului pe teren reprezinta specificul studiilor etnografice. Ce inseamna "a descrie" si ce semnifica notiunea de "teren" in etnografie sunt probleme ce merita discutate. Ne vom folosi, in principal, de lucrarea Descrierea etnografica a lui Franois Laplatine (1996/2000). Descrierea etnografica inseamna "scrierea culturilor", "a scrie ceea ce vedem", "transformarea privirii in limbaj". Aceasta "scriere a vizibilului nu pune in joc numai atentia cercetatorului st, ci si o grija pentru limbaj, intrucat trebuie sa facem astfel incat altii sa vada, ajutindu-ne de cuvinte care nu pot fi interschimbabile, al ales atunci cand ne fixam drept obiectiv sa prezentam c se poate de minutios specificul situatiilor, de fiecare data inedite, cu care suntem confruntati" (Laplatine,1996/2000, 36). De retinut este si faptul ca "descrierea etnografica nu este niciodata un simplu exercitiu de transcriere sau de "decodare", ci o activitate de constructie si traducere In cursul careia cercetatorul mai mult produce decat reproduce" (idem, 68). Notiunea de "teren", care are in etnografie, ca si in sociologie "un aer solemn" si constituie un adevarat "rit de trecere" intru devenirea cercetatorului, nu semnifica numai "a fi acolo" unde isi duc existenta colectivitatile umane descrise, ci, inainte de orice, "o interactiune intre cercetator si aceia pe care el ii studiaza. Tocmai aceasta intalnire merita sa fie numita teren "(idem, 69). Pentru studiile etnografice terenul este piatra de incercare pentru oricare cercetator, intocmai cum este experimentul pentru studiile cantitative. "Nu exista nici o alta regula in legatura cu prezenta cercetatorului pe teren decat aceea a respectului fata de cei careil gazduiesc, nu intotdeauna din toata inima: daca onoarea antropologiei rezida in refuzul ei de aformula orice fel de judecati de valoare asupra societatilor sau culturilor, acest articol major al deontologiei sale este pus in aplicare in primul rand pe teren" (Izard, 1991/1999, 431). Reflexibilitatea constituie un concept-cheie in cercetarea calitativa, in general, si in studiile etnografice, in special. George E. Marcus (1994, 568), referindu-se la reflexibilitatea in etnografie, considera ca ea deschide noi posibilitati: "despartirea de ideologia obiectivitatii, distantarea si transparenta realitatii conceptelor; necesitatea de a explora dimensiunile etice, politice si epistemologice ale cercetarilor etnografice, ca o parte integrala a producerii cunostintelor despre altii ". Exista, conform autorului anterior citat, patru stiluri de reflexibilitate: reflexibilitatea subiectivista, care respinge principiul obiectivitatii si acorda cercetatorului, cu capacitatile lui autoreflexive si intuitiv-empatice, cu experientele lui, un rol primordial in cunoastere; reflexibilitatea ca suport al obiectivitatii, prin reflectia asupra conditiei cercetatorului si a metodelor si tehnicilor utlizate. O astfel de reflexibilitate este necesara pentru a arata "obiectivitatea distantei si conditiile sociale care o fac posibila, cum ar fi externalitatea observatorului, obiectivitatea tehnicilor utilizate etc." (Bourdieu, 1990, 14, apud Marcus, 1994, 269). reflexibilitatea intertextuala ce vizeaza re-prezentarea reprezentarilor existente in momentul cercetarilor etnografice de descoperire si de descriere a unor populatii ce nu mai fusesera studiate anterior; 28 Septimiu CHELCEA reflexivitatea ca pozitionare epistemologica si ca practica in cercetarile enografice feministe, care presupune luare in considerare a experientei subiective a cercetatorului, un anume esentialism retoric si apelul lalogica binara (masculin/femenin, cultura/natura). Adaugam ca in studiile etnografice se face distictie intre reflexibilitatea esentiala, inerenta oricarui discurs ca parte a functiilor limbii, si reflexivitatea derivata, adica atitudinea fata reflexibilitate, exprimand semnificatia ce o acordam reflexibilitatii ca strategie pentru atingerea anumitor interese teoretice si intelectuale. George E. Marcus (1994, 568) considera ca aceasta reprezinta dimensiunea ideologica a reflexibilitatii. in concluzie, vom spune impreuna cu David Silverman (1997/1998, 8-9), ca studiile etnografice incearca sa statisfaca simultan trei conditii: abordarea empirica, deschiderea fata de elementele ce nu au putut fi codificate in etapa cercetarii de teren si concentrarea pe fondarea fenomenelor observate in cercetarile de teren. Centrarea etnografiei pe analiza si descrierea amanuntita a fenomenelor particulare nu exclude generalizibilitatea. Ca metoda, etnografia nu constituie o paradigma alternativa fata de experiment, ancheta sau studiul documentelor, ci pur si simplu asa cum apreciau Maryn Hammerley si Paul Atkinson (1983, 23) o metoda intre celelalte, cu avantajele si dezavantajele ei. Generalizabilitatea in cercetarile calitative. Scopul stiintelor socioumane il constituie generalizarea rezultatelor obtinute prin investigarea unor populatii la alte populatii diferit plasate in timp si spatiu. Unii cercetatori, adepti ai paradigmei calitativiste de exemplu, Norman K. Denzin (1983) sau E. J. Cronbach (1982) refuza generalizarea ca scop, considerand ca menirea stiintelor socioumane ar fi doar descrierea cu detalii fine a unor anumite grupuri umane si explicarea modelelor de actiune si interactiune a oamenilor, nu descoperirea legilor generale ale comportamentelor umane in conditii sociale. Chiar daca nu toti cercetatorii calitativisti resping fara drept de apel generalizarea ca scop al stiintei lor, faptul ca in mod traditional cercetarera calitativa se centreaza asa cum s-a aratat pe studiul unui numar mic de unitati sociale, chiar pe studiul unui singur caz, este de natura sa ridice problema validitatii externe a rezultatelor, adica tocmai problema generalizabilitatii. In ultimii douazeci de ani a crerscut insa interesul pentru problema generalizabilitatii in cercetarile calitative. Dovada in acest sens sunt lucrarile lui E. G. Guba si Yvonna S. Lincoln (1982), G. W. Nobit si R. D. Hare (1988), M. Q. Patton (1990) s.a. Janet Ward Schofield (1993, 200-225) face un bilant al eforturilor de depasire a acestei principale slabiciuni a abordarilor calitative, lipsa preocuparilor sistematice pentru generalizabilitate, si propune reconceptualizarea generalizabilitatii, dat fiind faptul ca validitatea externa nu ajuta prea mult la lamurirea problemei. Intr-adevar, in abordarile calitative cercetatorii nu investigheaza esantioane astfel construite incat sa asigure din punct de vedere statistic generalizarea concluziilor. In locul esantioanelor probabiliste cu un grad de reprezentativitate predeterminat,in cercetarile calitative se face aplel la esantioane teoretice, adica la o selectie a subiectilor nu pe baza hazardului, ci dupa gradul lor de reprezentativitate pentru consolidarea sugestiilor teoretice aparute in cursul desfasurarii cercetarilor. Ca o consecinta logica, selectia subiectilor in esantionarea teoretica se face pe parcursul investigatiei, nu la inceputul acesteia, ca in cercetarile cantitative. Tot in vederea depasirii dificultatilor generalizabilitatii, in unele cercetari calitative se apeleaza la procedeul inductiei analitice "care inseamna o examinare exhaustiva de cazuri in vederea desprinderii unor trasaturi sau legitati generale ale fenomenului studiat" (Ilut, 1997, 55). Toate aceste procedee vizeaza trecerea de la descrierea amanuntita a fenomenelor si unitatilor sociale la desprinderea unor constante ale manifestarii lor in contexte socio-temporale asemanatoare. Se recurge astfel, chiar in timpul derularii investigatiei, la ordonarea logica a materialului generat de cercetarea empirica, la codificarea lui (codificarea deschisa, codificarea axiala, codificarea selectiva) si la construirea de tipologii (vezi masurarea nominala). Egon G. Guba si Yvonna S. Lincoln (1982, 238) propun inlocuirea conceptului de "generalizabilitate" cu cel de "potrivire" (fittingness), pentru ca, sustin autorii, "este virtual imposibil sa imaginezi vreun comportament uman care sa nu fie puternic mediat de context" si pentru ca ipotezele de lucru, care incapsuleaza corpul cunostintelor ideografice, "pot fi transferabile de la o situatie la alta, in functie de gradul de similitudine temporala si contextuala" (apud Schofield, 1993, 206). J. P. Goetz si M. D. LeCompte (1984) folosesc criteriile comparabilitatii (gradul de finete a descrierilor si de exactitate a definirii unitatilor de analiza, a conceptelor generate, a caracteristicilor populatiei si situatiilor pentru a permite altor cercertatori sa utilizeze rezultatele studiului ca baza de comparatie) si translabilitatii (claritatea descrierii pozitiei teoretice si a tehnicilor de cercetare) TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 29 pentru a decide in legatura cu generalizabilitatea. In fine, R. E. Stake (1978) ia in discutie generalizarea naturalistica in conditiile similaritatii situatiilor. In ceea ce ne priveste, consideram ca si in studiile calitative problema generalizabilitatii nu ar trebui ocolita sau abordata doar tangential. Distinctia dintre stiintele ideografice si cele nomotetice opereaza mai degraba in planul sistematizarii cunostintelor, decat in planul producerii lor. Intr-o forma sau alta (potrivire, comparabilitate si translabilitate, generalizare naturalistica), cercetarile calitative trebuie sa procedeze, in afara descrierilor amanuntite, si la deschideri spre generalizabilitate. Combinarea paradigmelor si metodelor cantitative si calitative. In legatura cu cele doua tipuri de abordari s-au afirmat mai multe pozitii. "Puristii" sustin ca paradigmele si metodele nu trebuie sa fie combinate; "situationistii" sustin ca anumite metode sunt apropiate de specificul situatiilor si, deci, pot fi combinate; "pragmatistii" apreciaza ca pot fi utilizate in cadrul aceluiasi studiu metode integrate (Creswell, 1984, 176). Ne situam ferm de partea "pragmatistilor", considerand nu numai posibila, dar si benefica utilizarea combinata a paradigmelor cantitativa si calitativa. Mixarea metodelor a fost sustinuta inca in anii '60 de catre Donald T. Campbell in masurarea trasaturilor psihice prin aboradarea multimetoda-multitrasatura. Mai recent, J. C. Green, V. J. Caracelli si W. F. Graham (1989) au identificat cinci scopuri pentru combinarea metodelor in cadrul aceluiasi studiu: triangularea, complementaritatea, dezvoltarea, initierea si expansiunea studiului. John W. Creswell (1994, 177) distinge, pe baza analizei studiilor calitative publicate in revistele de specialitate, trei modele de combinare a desigurilor: designul cu doua faze, in care cercetatorul realizeaza separat intr-o prima faza cercetarea calitativa si intr-o a doua faza cercetarea cantitativa; designul cu predominanta unei paradigme, in care cercetatorul realizeaza studiul pe baza unei paradigme, dar face apel, in secundar, si la alta paradigma; designul metodologiei mixate, care ar reprezenta gradul cel mai inalt de integrare a abordarii cantitative si calitative, dat fiind faptul ca amestecul paradigmelor si metodelor se manifesta in fiecare etapa a cercetarii. In concluzie, ne asociem opiniei ca datele calitative sunt mai valoroase, dar cele cantitative sunt mai usor de obtinut si ca problema este de a gasi date cantitative pe care sa se poata baza datele clalitative (cf. Burke, 1994/1999, 48). Apreciem ca o buna strategie este data de designul cu doua faze, cercetarea cantitativa precedand-o pe cea calitativa (cf. Silverman, 1985, 140). De asemenea, in acord cu Petru Ilut (1997, 7), suntem pentru un "calitativ mai riguros, interferat cu un cantitativ mai flexibil". 2. Analiza ipotezelor in cercetarile socioumane empirice Ipoteza reprezinta o forma specifica a gandirii stiintifice care da posibilitatea trecerii de la cunoasterea faptelor la cunoasterea legilor de producere a acestor fapte. Asa cum preciza Theodore Caplow (1970, 119), "o ipoteza este enuntul unei relatii cauzale intr-o forma care permite verificarea empirica". Precizari terminologice Etimologic, termenul de "ipoteza" deriva din limba greaca veche: termenul de "hupothesis" (echivalent al celui din limba latina "suppositio"), desemnand actiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo). A se vedea in acest sens Dictionarul limbajului filosofic al lui Paul Foulquie si Raymond Saint- Jean (1962). Uneori se considera ca termenul ar deriva din grecescul "hypo" si "thesis" (pozitie). Este vorba de alta transliteratie. Prepozitia "hypo" a intrat in vocabularul curent si in terminologia de specialitate (chimie, medicina etc.), desemnand un grad mai redus a ceea ce semnifica termenul cu care se asociaza (de exemplu: hiposulfat, hipotensiune s.a.m.d.). In aceasta acceptiune se foloseste si in sociologie: "hipo-teza, inseamna de fapt ca e vorba de subteza" (Stahl, 1974, 70). Alti sociologi considera ca etimologic "ipoteza inseamna o pre-teza sau anteteza, adica ceea ce este inaintea unei teze" (Constantinescu, 1972). Trebuie sa facem distinctie intre ipoteza si alte forme ale gandirii stiintifice,precum principiu, axioma, postulat. Principiul (lat. principium, ceea ce este primul) reprezinta enuntul care se afla la baza 30 Septimiu CHELCEA unei deductii. Principiul ofera explicatii pentru un numar mare de cazuri, fiind verificat temeinic. Principiul isi trage valabilitatea din verificarile empirice anterioare, spre deosebire de ipoteza, care "isi trage valabilitatea nu pe ceea ce o precede, ci pe ceea ce o urmeaza" (Georgescu, 1978, 203). Axioma are un inteles foarte apropiat de cel al principiului, uneori cei doi termeni fiind utilizati intersantajabil. Totusi, termenul de "axioma" are o conotatie matematica, trimitand la ceea ce este adevarat prin definitie si are un inalt grad de abstractie. Axiomele, spre deosebire de ipoteze, nu sunt direct testabile. in fine, termenul de postulat este utilizat adesea pentru a desemna propozitiile al caror adevar a fost demonstrat anterior prin cercetari empirice. Spre deosebire, adevarul din ipoteza abia urmeaza a fi demonstrat. Ipotezele nu trebuie sa fie confundate cu presupunerile sau banuielile. Presupunerea reprezinta un enunt care nu se confrunta cu realitatea. in mod obisnuit noi spunem : "daca x este adevarat si presupune ca este atunci y". Presupunerea are o functie instrumentala. Banuiala constituie echivalentul ipotezei in planul cunoasterii la nivelul simtului comun. Pornind de la un numar redus de observatii intamplatoare se formuleaza enunturi despre legatura dintre fenomene. Sunt simple banuieli: ipotezele se bazeaza pe un numar mare de observatii sistematice. Sigur, exista si banuieli de geniu, care mult mai tarziu se intalnesc in cercetarea stiintifica in calitate de ipoteze. Definitia ipotezei Fred N. Kerlinger (1964,18) definea ipoteza astfel: "o ipoteza este un enunt conjectural despre relatia dintre doua sau mai multe variabile". Rezulta de aici ca legatura dintre variabile nu este sigura, ci probabila. Johan Galtung (1967, 310) da urmatoarea definitie: "o ipoteza este o propozitie despre felul in care un set de unitati S este distribuit intr-un spatiu de variabile X1, X2, X3...Xn". in structura ipotezei se regasesc: o unitate (grup, societate,institutie, persoana, etc.), o variabila (coeziune, democratie,ierarhie, inteligenta etc.) si un set de valori ale variabilelor (puternica, autentica, inalta, exceptionala s.a.m.d.). Folosind exemplele de mai sus putem formula mai multe ipoteze: a) Cu cat oamenii sunt mai inteligenti, cu atat coeziunea grupului din care fac parte este mai mare: b) Daca societatea este autentic democratica, atunci ierarhia organizationala in institutii nu este prea inalta. Nu orice enunt despre relatia probabila dintre doua sau mai multe variabile reprezinta o ipoteza in cercetarile empirice. Pentru ca sa aiba calitatea de ipoteza, respectivul enunt trebuie sa fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea ipotezele pot fi confirmate. Ipoteza constituie o explicatie plauzibila ce urmeaza a fi verificata prin faptele de observatie. Plauzibilitatea ipotezelor rezulta din acordul cu cunostintele verificate anterior. Deci, pentru a fi plauzibile, in cadrul stiintei normale ipotezele trebuie sa aiba coerenta externa. in acelasi timp, ipotezele trebuie sa fie si coerente intern, adica sa nu contina elemente contradictorii. in stiintele sociale si comportamentale ipoteza reprezinta o reflectare intr-o forma specifica a realitatii obiective, este un enunt cu caracter de probabilitate despre esenta, interconditionarea si cauzalitatea faptelor, fenomenelor si proceselor socio umane. Ea are un continut reflectoriu. Desigur, este vorba de o forma spefica de reflectare, pentru ca, pana la confirmare, adevarul din ipoteza ramine la stadiul de probabilitate. Ion V. Mesarosiu (1971, 285) remarca faptul ca "ipoteza stiintifica este mai mult decat o intrebare. Ea cuprinde si intrebarea, dar totodata si raspunsul, cu explicarea in planul gandirii a intrebarii puse". Obtinerea unor noi cunostinte constituie principala functie a ipotezelor in cunoasterea stiintifica, in general, si in cunoasterea sociologica sau psihologica, in special. Ipotezele fac trecerea de la nestiinta la stiinta apreciau Walter Friedrich si Bernd Vetter (1975, 172), care reprezentau locul ipotezei in cunoasterea stiintifica astfel. Dimensiunile ipotezei in ce conditii ipotezele sunt valide Johan Galtung (1967, 315) mentioneaza zece conditii pe care trebuie sa le satisfaca o ipoteza pentru a fi valida: generalitatea, complexitatea, specificacitatea, determinarea, falsificabili-tatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea si TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 31 utilitatea. Acestea sunt, dupa autorul citat, dimensiunile ipotezei. Se cuvin cateva precizari. Generalitatea reprezinta o dimensiune esentiala a ipotezei. In stiintele socioumane, cel mai adesea, nu intereseaza cazurile particulare, ci ceea ce este general. Va trebui, deci, sa formulam ipoteze in care relatia dintre variabile sa fie adevarata indiferent de conditiile spatio-temporale concrete. Ipoteza: "Cu cat apropierea fizica dintre doua persoane este mai mare, cu atat apropierea psihica dintre ele este mai mare" se refera la toate persoanele, indiferent de caracteristicile socio-demografice (tineri sau varstnici, functionari, muncitori sau intelectuali), de zona in care isi desfasoara activitatea (Bucuresti, Brasov sau Campulung) si de epoca in care au trait, traiesc sau vor trai. Generalitatea ipotezelor presupune un continut mai mare. Ipotezele cu continut mic sunt apriori respinse de stiinta. Karl R. Popper aprecia ca ipotezele cu continut mai mare sunt preferabile, pentru ca ele obliga la mai multe controale si la verificari mai variate.In ceea ce priveste complexitatea, distingem ipoteze de nivelul 1, cu o singura variabila, de nivelul 2, cu doua variabile s.a.m.d. Din punctul de vedere al complexitatii, relatia dintre doua ipoteze este: ceteris paribus, I2>I1 daca n2>n1. Specificitatea se refera la numarul de valori. in general, se prefera, de exemplu, ipotezele in care variabilele au trei valori celor in care variabilele au doua valori. Specificitatea depinde de numarul campurilor intr-un tabel decontingenta numar valori/numar unitati. Specificitatea ipotezelor coreleaza pozitiv cu o alta dimensiune: determinarea. Ipotezele cu un grad mai mare de determinare sunt preferabile celor probabiliste. Problema falsificabilitatii este de cea mai mare insemnatate pentru cercetarile empirice. "Categoriile defavorizate voteaza partidele de dreapta sau nu voteaza partidele de dreapta" nu reprezinta o ipoteza stiintifica deoarece ea nu poate fi infirmata. "Un sistem al stiintelor empirice trebuie sa poata esua in confruntarea cu experienta" (Popper, 1981, 83). Daca prin inductie enunturile empirice nu pot fi verificate definitiv, arata Karl R. Popper (1981), va trebui acceptata falsificabilitatea drept criteriu de demarcatie. in cercetarile empirice vom retine doar ipotezele care pot fi infirmate. De asemenea, vom retine ipotezele testabile,respingindu-le din capul locului pe cele pentru care nu exista posibilitati de verificare a adevarului lor. Un enunt precum: "Relatiile interpersonale depind de influenta planetelor din afara galaxiei noastre" nu poate fi acceptat ca ipoteza, neexistand teste pentru infirmarea ei. Ipotezele au functia de descriere a fenomenelor, dar si de explicare a lor, ceea ce se desemneaza prin dimensiunea predictiva. Comunicabilitatea ipotezelor trebuie privita in dublu sens: transmiterea lor in grupul de specialisti, pe de o parte, si spre publicul larg, fara calificare in domeniu. Si intr-un caz si in celalalt, imaginea pe care si-o face receptorul trebuie sa corespunda cat mai deplin imaginii pe care emitatorul a intentionat sa o transmita. Reproductibilitatea presupune repetarea demersului cercetarii si obtinerea acelorasi concluzii. in legatura cu reproductibilitatea se pun doua intrebari: Ce se repeta Cine repeta In cercetarile empirice se urmareste reproducerea fenomenelor, ca si a analizelor, iar in legatura cu cea de-a doua intrebare raspunsul este: acelasi cercetator sau alti. Din combinarea celor doua criterii rezulta patru situatii. Pentru sociologie si psihologie de cea mai mare importanta este reproductibilitatea de tipul patru, care functioneaza drept criteriu al obiectivitatii, bazat pe reproductibilitatea intersubiectiva.in fine, utilitatea constituie ratiunea de a fi a ipotezelor. Asa cum preciza Johan Galtung (1967, 337), ipotezele, in urma confruntarii cu realitatea, se plaseaza pe un continuum de la totala lor falsificare Pana la deplina verificare. Tipuri de ipoteze Atat in sociologie, cat si in celelalte stiinte socioumane intalnim ipoteze teoretice si ipoteze de lucru. Asupra acestei distinctii a atras atentia sociologul american Robert King Merton in lucrarea Social Theory and Social Structure (1949). Primele propun interpretari noi ale faptelor si fenomenelor, sunt indirect testabile si delimiteaza ceea ce s-a numit revolutiile stiintifice. Cel de-al doilea tip de ipoteze ce sunt vehiculate in cadrul stiintei normale poarta si numele de ipoteze empirice. Oamenii de stiinta incearca sa explice de ce divortalitatea in unele zone este mai ridicata decat in altele, de ce schimbarea atitudinilor si opiniilor politice este mai puternica la unele categorii sociale decat la altele etc. Astfel de ipoteze sunt direct testabile in cercetarile empirice, de teren. Madeleine Grawitz (1972, 353-354) considera ca ipotezele de lucru se clasifica dupa nivelul lor de abstractizare in trei clase: 32 Septimiu CHELCEA a) Ipoteze care avanseaza supozitia uniformitatii cazurilor. De exemplu, intr-o cercetare empirica se incearca verificarea ipotezei ca rata divorturilor este mai mare la categoriile sociale cu venituri mai ridicate. in fond, se urmareste o cuantificare a distributiei comportamentelor intr-o populatie determinata; b) Ipoteze care vizeaza corelatii empirice. Sunt cel mai frecvent intilnite in cercetarile de teren. Cu privire la divortialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-divortialitate, comportament agresiv-divortialitate, diferenta mare de virsta intre soti-divortialitate etc. Se incearca identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemanarii comportamentelor lor. c) Ipoteze care se refera la relatiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip presupun un travaliu de elaborare mai amplu in vederea stabilirii unor relatii probabile intre variabile complexe: de exemplu, nivel economic-divortialitate, religie-divortialitate etc. Modalitati de elaborare a ipotezelor Care sunt caile utilizate de cercetatori pentru a elabora ipoteze valide in primul rand, deducerea ipotezelor din teorie. Considerand teoria sociologica si, mai general, din stiintele socioumane ca un sistem de ipoteze care au un nivel de maxima generalitate, se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, cu raza medie de generalitate si din acestea numeroase ipoteze de lucru testabile prin cercetarile empirice. Schematic, raporturile dintre cele trei tipuri de ipoteze ar putea fi dupa Radu J. Bogdan si Aurora Milcoveanu (1974) reprezentate astfel. Sa consideram enuntul:"Toate societatile au o structura sociala" ca pe o ipoteza cu nivel maxim de generalitate (teorie). Din ea se poate deduce ipoteza cu nivel intermediar de generalitate (teorie cu raza medie de generalitate). "Toate structurile sociale au ca parti componente grupurile de apartenenta si grupurile de referinta". Nici prima (1), nici cea de-a doua ipoteza (2) nu sunt direct testabile. Doar ipotezele de lucru deduse din ele: "Studentii preiau in cursul procesului de socializare secundara normele si valorile sociale caracteristice profesorilor lor" (3a) sau "Muncitorii au un comportament profesional asemanator cu cel al liderilor lor" (3b) s.a.m.d. (3n). Prin intermediul ipotezelor de lucru se verifica indirect teoriile cu raza medie si cu nivel maxim de generalitate. O a doua cale de stabilire a ipotezelor in cercetarile empirice o constituie experienta directa, saturata de literatura stiintifica, a cercetatorului care are capacitatea de a intui relatii intre faptele si fenomenele observate. Observand faptele si fenomenele din viata cotidiana se formuleaza ipoteze despre regularitatea probabila a producerii lor, despre legaturile posibile dintre ele. De asemenea, analizand datele din cercetarile empirice anterioare putem avea intuitia unor noi raporturi dintre variabile. Julian L. Simon (1969) spunea: "stim mai multe despre lume atunci cand am stabilit un raport intre doua variabile". in evaluarea legaturilor, a raporturilor dintre variabile se va porni de la ceea ce este "vizibil cu ochiul liber", aratand diferentele "care striga", pentru ca apoi, pe masura cunoasterii, sa cautam diferentele care "soptesc". Evolutia cercetarilor privind schimbarea atitudinala ne ofera un bun exemplu in acest sens. Primele cercetari sistematice au vizat caracteristicile sursei mesajelor persuasive. Solomon E. Asch (1948) a testat legatura dintre prestigiul sursei si capacitatea de influentare a mesajului persuasiv. Carl Hovland (1951) a pus in relatie competenta sursei si schimbarea atitudinilor in urma expunerii la mesajele persuasive. in fine, Herman C. Kelman (1961) a verificat raportul dintre atractivitatea sursei si schimbarea atitudinala. Prestigiul, competenta, atractivitatea sunt caracteristici "vizibile". Modul de tratare a informatiilor constituie o variabila "ascunsa". Cercetatorii si-au pus relativ tarziu problema legaturii dintre modul de tratare a informatiilor si schimbarea atitudinilor: in 1983 Richard E. Petty si John T. Cacioppo au formulat ipoteza existentei a doua cai (centrala si periferica) de tratare a informatiilor. Tratarea centrala presupune centrarea subiectului pe continutul argumentarii, iar tratarea periferica, mai superficiala, se axeaza pe caracteristicile de suprafata ale mesajului (lungimea, numarul de argumente etc.). in afara deducerii din teorie si a stabilirii ipotezelor pe baza experientei personale a cercetatorului, analogia reprezinta, de asemenea, o sursa fertila pentru noi ipoteze. O serie intreaga de ipoteze sociologice si psihologice au fost stabilite prin analogie cu fenomenele fizice, chimice, biologice. Referindu-ne tot la problema schimbarii atitudinilor observam ca una din cele mai fertile ipoteze privind TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 33 rezistenta la persuasiune ipoteza inocularii, formulata de William J. McGuire (1964) a fost stabilita prin analogie cu strategia medicala de sporire a rezistentei organismului la imbolnavire prin vaccinare. Analog, subiectii expusi la o serie de argumente slabe resping mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale. Structura logica a ipotezelor Din punct de vedere logic, ipotezele prin care se verifica relatiile dintre variabilele empirice sunt implicatii materiale. Ca functie logica, implicatia ia valoarea F (fals) atunci si numai atunci cand antecedentul este W (adevarat) si consecventul F (fals). A se vedea in acest sens matricea de adevar a implicatiei. Rezulta din matricea implicatiei ca falsificarea unei ipoteze (negarea implicatiei) nu se face prin confirmarea altei ipoteze (adevarul altei implicatii), ci printr-o conjuctie. De exemplu, falsificarea ipotezei: "Daca oamenii au status-uri sociale incongruente, atunci au tendinta de a vota partidele de dreapta" nu se face prin confirmarea ipotezei: "Daca oamenii au status-uri sociale congruente (noncogruente), atunci au tendinta de a vota partidele de dreapta", ci prin identificarea cazurilor de persoane care au status-uri incongruente si nu voteaza partidele de dreapta (conjunctie), adica antecedentul adevarat si consecventul fals. La nivelul simtului comun, pentru ca se confunda implicatia cu deductia, par foarte ciudate caracteristicele implicatiei: falsul implica orice si adevarul este implicat de orice. Acest lucru este posibil pentru ca subiectul antecedentului nu este inrudit cu cel al consecventului. Implicatia arata doar ce se intampla cand antecedentul este adevarat. Referitor la exemplul dat, ni se spune doar cum se estimeaza ca vor vota persoanele cu status-uri sociale incongruente: nu ni se spune nimic despre comportamentul de vot al persoanelor cu status-uri congruente. Aplicarea logicii moderne in analiza ipotezelor permite evaluarea continutului informativ al acestora. Karl-Dieter Opp (1970) spune despre continutul informativ al unei propozitii ca este dat de numarul situatiilor in care este falsa. O propozitie ne spune mai mult despre realitate daca pe baza ei putem exclude mai multe moduri ale realitatii. Conform tabelelor de adevar putem vedea ca o propozitie complexa avand functor conjunctia are cel mai inalt continut informativ, pentru ca ea exclude trei din cele patru moduri ale realitatii cand sunt puse in relatie doua variabile. Conjunctia are spatiu de joc egal cu o unitate. Spatiul de joc al unei propozitii este dat de numarul cazurilor in care propozitia este adevarata. Pe baza tabelei de adevar putem compara continutul informativ al propozitiilor complexe avand conective implicatia, echivalenta si conjuctia sau conjunctia si disjunctia. O propozitie are un continut informativ mai bogat decat o alta propozitie in conditiile in care continutul informativ al primei propozitii include continutul informativ al celei de-a doua propozitii. Deci, continutul informativ este: conjunctia>echivalenta>implicatia; conjunctia>implicatia; conjunctia>disjunctia Compararea continutului informativ al propozitiilor complexe poate viza si ipotezele in care sunt puse in relatie nu numai doua, ci mai multe variabile. De exemplu: s-a constatat ca persoanele cu status social incongruent voteaza atat partidele de dreapta, cat si pentru partidele de stinga. A spune: "Persoanele cu status social incongruent voteaza pentru partidele de dreapta sau impotriva lor" constituie o tautologie si, deci, nu poate fi acceptata ca ipoteza, nefiind falsificabila. in astfel de situatii se pune problema modificarii componentei "daca" a ipotezei pentru ca intreaga expresie sa nu aiba continutul informativ nul. Ne intrebam: in ce conditii personale cu status social incongruent voteaza partidele de dreapta Probabil in cazul in care ele au si atitudine autoritarianista. Ipoteza initiala: P R v R va capata forma: (P Q)R. Unde: P = df. "Persoane cu status social incongruent";Q= df. "Persoane cu atitudine autoritarista"; R = df. "Persoane care voteaza partidele de dreapta". Sunt alte situatii in care se impune modificarea continutului componentei "atunci" a ipotezei. Va trebui sa verificam continutul informativ al propozitiei prin schimbarea continutului componentelor "daca" si "atunci", pentru ca variabilele pot fi combinate in diferite moduri: P(Q v R): P(Q R) sau (P v Q) R: (P Q) R. 34 Septimiu CHELCEA Unde: P = df."Persoane care provin din familii dezorganizate"; Q = df."Persoane instabile emotional"; R = df. "Persoane cu comportamente deviante". Construind matricea expresiilor, putem compara continutul informativ al fiecarei ipoteze formulate. Pe aceasta baza putem spune ca, ridicand continutul informativ al componentei "atunci" si mentinand constant continutul informativ al componentei "daca", se obtine un continut mai inalt pentru intreaga expresie. Ipoteza: "Daca persoanele provin din familii dezorganizate, atunci ele au instabiliate emotionala si comportamente deviante" are un continut mai inalt decat ipoteza: "Daca persoanele provin din familii dezorganizate, atunci au instabilitate emotionala sau comportamente deviante". De asemenea, se poate spune ca ridicand continutul informativ al componentei "daca" si mentinand constant continutul componentei "atunci", continutul informativ al ipotezei scade. Ipoteza: "Daca persoanele provin din familii dezorganizate si au instabilitate emotionala, atunci au comportamente deviante" are un continut informativ mai scazut decat ipoteza: "Daca persoanele provin din familii dezorganizate sau au instabilitate emotionala, atunci au comportamente deviante". in primul caz componenta "daca" este mai restrictiva si domeniul ei de explicare este mai redus. Referitor la ipotezele "cu cat..., cu atat...", Karl- Dieter Opp (1970) remarca pertinent ca acestea au un continut mai redus decat ipotezele "daca..., atunci ...". Primele sunt relativ nespecifice: ele nu arata nici gradul relativ al schimbarii variabilelor si nici valoarea lor absoluta. Ipoteza: "Cu cat veniturile populatiei sunt mai mari, cu atat depunerile la Casa de Economii sunt mai substantiale" nu specifica nici cu cat vor spori depunerile banesti in cazul cresterii veniturilor si nici suma la care se va ajunge. Interesant este si faptul ca, adaugand componentei "cu cat" caracteristici suplimentare, continutul informativ al intregii expresii nu se modifica. Daca vom spune: "Cu cat veniturile populatiei sunt mai mari si cu cat starea sanatatii este mai buna, cu atat depunerile la Casa de Economii sunt mai mari" nu precizam nici de aceasta data valoarea absoluta si relativa a variabilelor puse in relatie. Validitatea ipotezelor Poetul mistic german Novalis (1772 1801) spunea: "Ipotezele sunt plase: numai cel care le arunca va putea prinde". Foarte adevarat, dar trebuie sa innozi plasele astfel incat sa maresti probabilitatea de a prinde si, pe cat posibil, chiar exemplare uriase. Se pune, deci, problema conditiilor de validitate a ipotezelor. Pentru a fi valide, ipotezele trebuie sa se fondeze pe fapte reale, sa fie verificabile (sa utilizeze concepte operationale) si specifice (sa nu se piarda in generalitati). in afara acestor conditii mentionate de Madeleine Grawitz (1972), adaugam si restrictia formularii lor in termenii "daca.., atunci" ...sau "cu cat.., cu atat...". in plus, chiar daca pentru a fi valide ipotezele trebuie sa fie in conformitate cu continutul actual al cunoasterii stiintifice, trebuie subliniat ca doar ipotezele indraznete sunt cu adevarat unelte eficiente pentru producerea adevarului. "O ipoteza (teorie) este indrazneata daca are un inalt nivel de generalitate, daca explica o mare varietate de fapte si legi stiintifice cunoscute, inclusiv fapte intre care nu s-au vazut pana atunci nici o legatura: este indrazneata daca are, in general, un continut bogat, daca spune mult peste ceea ce se stia despre domeniul la care se refera in momentul cand a fost formulata: este indrazneata daca reprezinta o descriere structurala a lumii asa cum este ea dincolo de nivelul aparentei si cu atat mai indrazneata cu cat este mai mare distanta dintre lumea aparentelor si realitatea descrisa de aceasta ipoteza: este indrazneata sau riscanta daca face predictii despre evenimente si fenomene observabile inca necunoscute; indrazneala si caracterul ei riscant sporesc pe masura ce cresc numarul, varietatea si exactitatea acestor predictii" (Flonta, 1981, 3435). Elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, intre care mentionam: conditiile praxiologice, nivelul de dezvoltare a stiintei, calitatile personale ale cercetatorului. in legatura cu acestea din urma Santiago Ramon y Cajal (1967, 34), celebrul neurolog spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru medicina (1906), spunea: "Cine nu poseda o anumita intuitie a inlantuirii cauzale, un anumit instinct de a prevedea si de a percepe ideea in fapte si legea in fenomene, oricare ar fi talentul sau de observator, va ajunge foarte rar la o explicatie justa". Concluzionand in legatura cu rolul ipotezelor in cercetarea sociologica, consideram ca formularea si testarea ipotezelor, in diferite moduri, constituie o preocupare centrala atat in cercetarile cantitative, cat si in cele calitative. Chiar daca, asa cum remarca Steven I. Miller (1994/1996, 23), in cercetarile cantitative ipotezele sunt formulate a priori a priori, iar in cele calitative a posteriori, chiar daca in primul tip de TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 35 cercetari, pentru testarea lor, se face apel la metode cantitative, iar in al doilea tip de cercetari se mobilizeaza, in principal, metode calitative, continutul procesului de cercetare in stiintele socioumane este acelasi; apropierea continua de adevar. Explicatia teoretica Cercetarea stiintifica in domeniul sociouman isi propune sa raspunda la intrebarile: "Cum este un obiect" si "De ce este asa obiectul respectiv" Ne punem problema: "Cum este calitatea vietii in Romania in anul 2001" Apoi ne intrebam: "De ce calitatea vietii este asa cum a rezultat din investigatia noastra A raspunde la aceasta a doua intrebare inseamna a explica. in stiintele sociale si comportamentale incercam sa explicam tot ceea ce constatam sau aflam din cercetarile empirice (concrete, de teren): de ce in orasul X frecventa sinuciderilor este mai mare decat in orasul Y De ce s-au schimbat in intervalul 19902000 opiniile si atitudinile politice ale functionarilor De ce voteaza o anumita categorie de populatie partidele de centru dreapta si alta categorie de populatie partidele de centru stinga De ce adopta unele persoane valorile societatii deschise si alte persoane valorile societatii inchise De fiecare data trebuie sa explicam asocierea dintre un obiect si o calitate. Ceea ce explicam poarta numele de explanandum. El este "generatorul problemei". Raspunsul, constand din propozitii cu diferite grade de generalitate, poarta numele de explanans. Explicarea teoretica (rationala), in acceptia lui Mario Bunge (1967) sau deductiv nomologica, in acceptia lui Carl G. Hempel (1966), consta din deducerea explanandum-ului din explanans, acesta din urma fiind constituit din generalizari (G) si circumstante sau conditii (C). Explicatia teoretica poate fi simbolizata astfel: s G,C t E Unde: G = generalizare; C = circumstanta: = explicatie rationala; E = explanandum. Expresia formulata are semnificatia: G si C constituie explanans pentru E. Pentru evidentierea rolului legilor in explicarea teoretica s-a propus (Carl G.Hempel, 1966) urmatorul mod de simbolizare a relatiei dintre explanans si explanandum: L explanas C E explanandum Unde: L = lege; C = circumstanta; E = explanandum. Explicatia deductiv-nomologica arata ca, date fiind anumite circumstante, in baza legii specificate, sa produs fenomenul ce trebuia explicat. Pentru ca explicarea deductiv nomologica sa fie corecta se impun restrictiile: E sa reprezinte rezultatul unor investigatii stiintifice; L sa fie o generalizare a rezultatelor obtinute in cercetarile empirice; C sa reprezinte o conditie particulara concreta, confirmata prin investigatia de teren si /sau de alte actiuni sociale. Achim Mihu (1973, 24) apreciaza ca explicatia teoretica se deosebeste de cea pseudoteoretica prin faptul ca aceasta din urma: se refera la motivatia subiectiva a sustinerii unei idei; face cunoscuta semnificatia unei idei; ia uneori forma unei "etichetari"; se bazeaza adesea pe argumente furnizate de simtul comun, chiar pe argumente false. Explicarea sinuciderii prin factori psihici (alcoolism, boala psihica etc.) este un exemplu de explicatie pseudoteoretica. Asa cum s-a aratat in partea introductiva, explicarea teoretica a sinuciderii ca fapt social se face prin factori sociali. Sa vedem in continuare care sunt relatiile dintre propozitiile care alcatuiesc explanansul si relatiile dintre enuntul cu valoare generala si explanandum. Vom utiliza urmatoarele simboluri: G = enunt empiric cu valoare de generalizare (lege): E = explanandum. Sa explicam teoretic fenomenul coruptiei, care a luat proportii ingrijoratoare in Romania dupa evenimentele din decembrie 1989: G1: (x) (daca Vx, atunci Cx) 36 Septimiu CHELCEA C1 : Vr E1: Cr Explicatia teoretica face apel la enuntul generalizator (G1): in orice societate (x) daca viata (V) este scumpa, atunci coruptia (C) este frecventa. in Romania costul vietii este ridicat (Vr). Astfel se explica (E1) de ce fenomenul coruptiei s-a extins. Observam ca circumstanta explanansului nu reprezinta decat o exemplificare a "componentei daca" din enuntul G1, iar explanandumul o exemplificare a "componentei atunci" din acelasi enunt cu valoare generala (lege). Circumstanta este, deci, un element localizat spatio-temporal al obiectului desemnat de "componenta daca" a legii. in enuntul general se face referire la toate societatile in care costul vietii este ridicat. Romania face parte din aceasta multime, desemnata de obiectul "componentei daca" din G1. Sa luam in discutie o alta situatie: explicarea teoretica a simpatiei dintre doua persoane. Pornim de la generalizarea empirica G2: daca persoanele interactioneaza frecvent, atunci ele se simpatizeaza reciproc. Constatam ca doua persoane (a si b) corespondeaza intens prin scrisori (C2). Schimbul de scrisori este o forma de interactiune. Putem, deci, explica teoretic simpatia dintre cele doua persoane: G2:(x y) (daca I xy,atunci S xy) C2: Sc ab E2: S ab in aceste exemple constatam ca predicatul "componentei daca" a legii (G2) nu este identic cu predicatul circumstantei (C2). Pentru ca explicatia teoretica sa fie corecta trebuie ca predicatul circumstantei sa reprezinte un element din sfera continutului proprie predicatului din "componenta daca" a legii (G). Conditia este indeplinita intrucat trimiterea de scrisori se include in sfera continutului termenului de interactiune. Uneori predicatul explanandumului difera de predicatul "componentei atunci" a legii. Fie situatia: G3: (xy) (daca I xy, atunci S xy) C3: I ab E3: A ab Constatam ca intre persoanele a si b exista relatii afective pozitive (E3). Stim ca respectivele persoane interactioneaza frecvent (C3). Pe baza legii (generalizarii empirice), potrivit careia persoanele care interactioneaza frecvent se simpatizeaza reciproc, explicam relatiile dintre persoanele a si b. Predicatul din explanandum include predicatul din "componenta atunci" a legii, simpatia fiind o forma a afectivitatii pozitive, alaturi de sentimentul iubirii, de dipozitiile si emotiile cu continut pozitiv. Retinem ca in cazurile in care predicatele "componentei daca" si circumstantei, ca si ale "componentei atunci" si explanandumului difera, pentru ca explicatia teoretica sa fie corecta se impun relatiile de includerea predicatului circumstantei in sfera de continere a predicatului "componentei daca" si includerea predicatului "componentei atunci" in sfera de cuprindere a explanandumului. Grafic, relatiile pot fi reprezentate astfel: G: C: E: in stiintele sociale si comportamentale generalizarile empirice au forma unor legi statistice. Nu totdeauna cei care interactioneaza stabilesc si relatii simpatetice. Aceasta se intampla cu o anumita probabilitate, sa spunem, in 90% din cazurile observate. Explicatia teoretica va fi G4: p (daca Ixy, atunci S xy) C4: I ab foarte probabil E4: S ab Daca probabilitatea (p) este foarte ridicata (tinde spre 1) atunci explicatia se apropie de certitudine. Este foarte probabil ca persoanele a si b, care interactioneaza sa dezvolte relatii simpatetice pentru ca in 90% din cazuri cei care interactioneaza frecvent se simpatizeaza reciproc. Totusi, raman 10% din situatii, TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 37 astfel ca nu putem spune cu certitudine de ce intre persoanele a si b s-au stabilit relatii de simpatie. in aceasta consta ambiguitatea epistemica a explicatiei statistice. Termeni-cheie Abordare - interpretativa - naturalista admisibilitate ambiguitate epistemica axioma bricoler cercetare - calitativa - cantitativa circumstanta codificare - axiala - subiectivista - suport al obiectivitatii coerenta - externa - interna combinarea paradigmelor comprehensiune (intelegere) densitate conceptuala designul cercetarilor - in doua faze - predominanta unei paradigme - metodologia mixata descriere etnografica emic esantionare - probabilista - teoretica etic explanandum explanans explicatie - deductiv-nomologica - pseudoteoretica - rationala - teoretica etnografia generalizare - naturalistica flexibilitate generalizabilitate ipoteza - dimensiuni (ale) - (de) lucru - tipuri (de) lege metodologie metoda (metode) - transversale - longitudinale - experimentale - cvasiexperimentale - (de) observatie - statistice - cazuistice - (de) culegere a informatiilor - (de) prelucrare a informatiilor - (de) interpretare a datelor naratiune obiectivitate plauzibilitate reflexibilitate - intertextuala - subiectivista - suport al obiectivitatii studii etnografice stiinte - ideografice - nomotetice teoria intemeiata 38 Septimiu CHELCEA Probleme recapitulative 1. Care sunt criteriile de clasificare a metodelor sociologice 2. Care sunt principalele teme ale metodologiei cercetarilor socioumane empirice 3. Analizati din punct de vedere metodologic o cercetare empirica in domeniul sociologiei sau psihologiei sociale. 4. Comentati principiul unitatii dintre judecatile constatative si evaluative in perspectiva caracterului teoretico-aplicativ al sociologiei. 5. Prin ce se deosebesc cercetarile calitative de cele cantitative 6. Pot fi generalizate rezultatele cercetarilor calitative Cum 7. Care este specificul teoriei intemeiate 8. Ce este etnografia 9. Comentati modelul stiintei propus de W.Wallace, luand ca exemplu o cercetare sociologica empirica. 10. Formulati cat mai multe ipoteze privind succesul scolar. 11. De ce ipotezele:"Cu cat..., cu atit" sunt relativ nespecifice 12. Ce conditii trebuie sa indeplineasca o ipoteza pentru a fi valida 13. Dati exemple de enunturi sociologice. 14. Formalizati aceste enunturi. Capitolul 3 Analiza conceptelor sociologice Concepte, termeni si notiuni in stiintele socioumane Definirea conceptelor Analiza indicatorilor definitionali Trecerea de la indicatori la indici Termeni-cheie Probleme recapitulative Cercetarea in stiintele sociale si comportamentale are ca finalitate formularea unor enunturi cu valoare de adevar despre om si mediul sau de viata, despre raporturile dintre individ, grup, colectivitate si, mai general, societate. in formularea enunturilor, oamenii de stiinta utilizeaza cuvinte din limbajul natural sau simboluri introduse prin conventie in limbajul de specialitate. Spunem, astfel: "Toate societatile au structura sociala", folosindu-ne de limbajul natural, sau: (x)Sx, facand apel la simbolurile utilizate in logica predicatelor, asa cum s-a aratat in subcapitolul despre formalizarea enunturilor. Raportul dintre semn, semnificatie si realitatea socioumana Literele alfabetului, ca si simbolurile din logica, sunt semne, care, ordonate dupa reguli precise, comunica ceva despre calitatile unitatilor sociale ca sa ne referim la discursul din stiintele sociale si comportamentale. Fiecarui semn (sau fiecarei combinatii de semne) ii corespunde o semnificatie (sau mai multe), relatia dintre semn si semnificatie ("A inseamna B") fiind stabilita printr-o regula semantica. Semnele materiale (fumul semn ca arde focul), naturale (plansul semn pentru disconfortul psihic),instituite prin conventie (literele alfabetului) sau semnele formale (simbolurile din logica) au functia de a reprezenta ceva independent de ele. Cunoscand limba romana, oricine citeste cuvantul "profesor" intelege ca este vorba despre o persoana calificata sa invete alte persoane, in cadrul organizatiei de tip scolar. Cuvantul "profesor" are un designat, el semnifica altceva decat o insiruire de semne (literele alfabetului). Obiectul numit de semn constituie denotatia acestuia. Obiectele si calitatile lor fac parte din realitate. Obiectele la care se refera stiintele sociale si comportamentale, precum indivizii si grupurile umane, au anumite calitati. in cercetarile sociologice nu urmarim sa identificam pur si simplu persoanele, ci, de exemplu, persoanele cu status social ridicat. Ne intereseaza nu grupurile si colectivitatile, ci grupurile si colectivitatile care au anumite calitati: sunt puternic sau slab coezive, sunt formate din intelectuali, muncitori sau tarani, din copii sau tineri, respecta sau se abat de la normele de convietuire sociala s.a.m.d. in studiile de psihologie investigam atentia, gandirea, vointa, dar si calitatile acestor procese psihice etc. Dar, intr-un anumit context, cuvantul poate avea sensuri diferite, deviate fata de valoarea denotativa. "Profesor" poate semnifica si o persoana pedanta (ca in expresia: "Nu mai face pe profesorul!"), ca si o persoana demna de a fi luata ca model de viata (cand spunem: "Profesorul generatiei noastre..." ). Aceste sensuri diferite de denotatia cuvantului reprezinta conotatia. Pe de alta parte, o serie de termeni din sociologie, psihologie sau din antropologia sociala si culturala sunt polisemici (gr.polys numeros, semantikos semnificatie). Termenul de "tara", de exemplu, designeaza atat teritoriul locuit de un popor, organizat administrativ si politic intr-un stat, cat si o zona socio-etnografica. Romania este o tara unitara. tara Ardealului, Oltului, Barsei, Oasului, Fagarasului, Hategului, Vrancei s.a. sunt si ele "tari", in sensul de zone "socio-etnografice". "Tarile isi au fiecare duhul propriu. Prin ele tara ne apare ca un arbore urias, cu multe radacini hranitoare. Ele se conditioneaza in chip necesar in tara cea mare, din care nu pot iesi, iar tara, la randu-i, traieste si se exprima prin ele" (Chelcea, 1978, 179). Ne intereseaza volumul atentiei, 40 Septimiu CHELCEA gandirea creativa, vointa puternica s.a.m.d. De fiecare data va trebui sa aratam denotatia termenilor, folosindu-ne de cuvinte a caror semnificatie este cunoscuta. in aceasta consta definirea conceptelor. Concepte, termeni si notiuni in stiintele socioumane Societate, personalitate, cultura, subcultura, anomie, standarde universalistice, devianta, gulere albe, relatii difuze, acculturatie, alienare, introversie, organizatie formala, natiune, coeficient de inteligenta, interactionism simbolic sunt tot atatia termeni din vocabularul de specialitate al sociologiei, psihologiei sau psihosociologiei. in continuare nu vom face distinctie intre "termen","concept" si "notiune", desi prea bine se stie ca notiunile sunt forme logice care reflecta insusirile esentiale si generale ale unei clase de obiecte, iar conceptele reprezinta formele logice cu cea mai inalta treapta de abstractizare. Un "termen" este o expresie lingvistica minima cu inteles distinct. Exista termeni care au ca designat o entitate fizica (multime umana, sat, oras, persoana) sau o entitate ideala (inteligenta, anomie). Acestia sunt termeni referentiali. Multimea obiectelor fizice sau a entitatilor ideale constituie extensiunea termenului, iar totalitatea calitatilor care apartin obiectelor si entitatilor ideale delimiteaza intensiunea termenului. Alti termeni intalniti in teoriile sociologice sau psihologice tin de vocabularul logicii ( de exemplu, si, sau, implica, este egal, este inclus). Ei sunt termeni nereferentiali sau termeni logici. in orice teorie vor exista termeni extralogici (referentiali) conectati intre ei cu ajutorul termenilor logici. De asemenea, in orice teorie din stiintele sociale si comportamentale ar trebui sa gasim un numar restrans de termeni extralogici, asa-numitele notiuni originare sau simple, cu ajutorul carora pot fi definite notiuni derivate prin combinarea notiunilor simple intre ele cu ajutorul termenilor logici (Zetterberg, 1972). Daca ne intoarcem la termenii din vocabularul stiintelor socioumane, constatam ca o buna parte din ei sunt preluati din limbajul comun: de exemplu, societate, personalitate, cultura, natiune. Ei au un anumit inteles pentru orice persoana cultivata care vorbeste romaneste. Alti termeni, precum: anomie, standarde universalistice, gulere albe, aculturatie s.a., raman fara inteles pentru persoanele lipsite de o cultura de specilitate (sociologica, psihologica etc). Pe de alta parte, unii termeni preluati din limbajul comun sunt imprecisi sau au o incarcatura afectiva, puternica, ceea ce face dificila utilizarea lor. Termenul de "societate" poate avea ca designat "sistemul social global", dar si "patura superioara, patura celor "zece mii" cum atragea atentia Hans L. Zetterberg (1972, 260). Termenul de "subcultura" nu este neutru din punct de vedere afectiv: de asemenea, termenul de "birocratie" si atatia altii (devianta, criminalitate, sinucidere, supradotare, creativitate etc.). Data fiind aceasta situatie, se pune problema de a opta pentru una din cele doua strategii de imbogatire a vocabularului stiintelor socioumane: denumirea unui nou fenomen printr-un termen din limbajul comun sau crearea unui termen nou pentru designarea fenomenului descoperit. Ambele strategii au avantaje si dezavantaje. Daca utilizam termenul de "relatii difuze" in locul termenului de "relatii intime" ne asiguram de neutralitatea afectiva a comunicarii, dar riscam sa nu fim intelesi de cei care nu au o pregatire de specialitate in domeniul psihosociologiei. Acelasi lucru se intampla cand facem apel la termenul de "standarde universalistice", preferandu-l celui de "drepturi egale". Sigur, este o chestiune de gust, dar trebuie sa avem in vedere ca nu facem stiinta de dragul stiintei, ci pentru a influenta viata sociala, iar comunicarea rezultatelor cercetarilor stiintifice, introducerea informatiei sociologice in comunitatile investigate reprezinta un mod de a influenta societatea. Influenta va fi cu atat mai intensa cu cat rezultatele comunicate vor fi intelese de un numar mai mare de persoane. Ne asociem, deci, acelor specialisti care considera ca stiintele sociale si comportamentale nu au nimic de pierdut daca utilizeaza termeni din limbajul comun, carora le dau insa o semnificatie precisa. Preluam, deci, semne carora le asociem o semnificatie bine delimitata sau, altfel spus, utilizam cuvintele din limbajul natural specificandu-le intelesul. Sa vedem acum ce fel de concepte (notiuni sau termeni) intalnim in stiintele socioumane. in ceea ce priveste continutul, intalnim, in primul rand, conceptele care designeaza unitati sociale: oamenii ca fiinte sociale, rezultatele materiale si spirituale ale activitatii oamenilor, precum si grupurile, colectivitatile si societatile umane. A doua categorie de concepte cu care se opereaza in stiintele sociale si TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 41 comportamentale o constituie conceptele care au ca referential calitatile obiectelor sociale: coeziune, tanar, intelept, democratic etc. Cele doua categorii de concepte (care designeaza unitati sociale si calitati) sunt intim corelate. Conceptele care designeaza calitati pot fi, la randul lor, clasificate dupa cum se refera la caracteristici individuale (trasaturi, proprietati, calitati ale indivizilor) sau la caracteristici grupale. Si unele si celelalte pot semnifica: moduri de a fi (varsta, sex, inteligenta) sau moduri de a face (a muncii, a calatori, a invata). in categoria conceptelor care designeaza calitati se includ si conceptele care semnifica relatia (prieten, dusman, bunic, fiu) sau contextul (de exemplu, calitatea unei persoane de a fi roman sau francez sau de alta nationalitate, de a apartine unei clase sociale etc.). Renate Mayntz, K. Holm si P. Hbner (1969, 11-14), din lucrarea carora am preluat clasificarea conceptelor, atrageau atentia ca intre diferitele clase de concepte nu exista delimitari foarte rigide. Asa si trebuie sa intelegem clasificarea conceptelor in stiintele socioumane. Unele concepte semnifica proprietati care rezulta din insumarea caracteristicilor individuale ale membrilor unui grup (de exemplu, varsta medie a elevilor dintr-o clasa sau a muncitorilor dintr-un atelier). Acestea sunt caracteristici analitice. Spre deosebire de astfel de caracteristici rezultate din agregarea calitatilor indivizilor, in stiintele socioumane intalnim adesea conceptele care au ca designat caracteristici globale (sau integrale), cum ar fi structura de putere, birocratizarea intr-o organizatie, democratizarea sau totalitarismul. Democratia nu rezulta din comportamentul indivizilor X, Y sau Z. Ea este asa cum remarca Serge Moscovici (1990) un "fapt social total", penetrand intreaga viata sociala, relatiile in familie si la locul de munca, raporturile interumane si intergrupale etc. in literatura de specialitate se mai face distinctie intre conceptele cantitative si conceptele calitative, intre concepte individuale si concepte generale, intre concepte istorice si universale. Conceptele care au ca referential marimea, greutatea, gradul de intensitate ale caracteristicelor unitatilor sociale alcatuiesc clasa conceptelor cantitative. Interactiune slaba, coeziune puternica, varsta de zece ani, grup numeros, coeficient de inteligenta 120, creativitate ridicata sunt concepte care fac parte din aceasta categorie. Conceptele: stil de conducere democratic, sex masculin, activitate intelectuala sunt concepte calitative, caracteristica desemnata sau exista sau nu exista. Din punct de vedere formal, diferenta dintre cele doua clase de concepte nu ridica nici o problema. Daca avem insa in vedere realitatea pe care o designeaza conceptele calitative nu putem sa nu remarcam faptul ca exista diferite niveluri ale democratiei, ca o persoana de sex masculin are unele caracteristici ale persoanelor de sex femenin, ca activitatea intelectuala contine si elemente de munca fizica s.a.m.d. Efortul specialistilor din stiintele socioumane se concentreaza asupra masurarii tuturor calitatilor asociate unitatilor sociale. Indemnul adresat de Max Planck (18581947) fizicienilor de a masura tot ce este masurabil si sa faca masurabil tot ce nu este astfel are o mare actualitate pentru sociologi si psihologi. Stiintele sociale si comportamentale urmaresc formularea unor enunturi adevarate cu niveluri de generalitate din ce in ce mai inalte. Conceptele utilizate in astfel de enunturi (termeni extralogici) au diferite grade de generalitate. Conceptul de "student" are un grad de generalitate mai mare decat conceptul de "student la sociologie". Conceptele care au referential o clasa de obiecte sau de calitati sunt concepte generale (indiferent de gradul lor de generalitate), spre deosebire de conceptele care designeaza o singura unitate sociala (studentul Ionescu, municipiul Bucuresti), care alcatuiesc clasa conceptelor individuale. Conceptele individuale sunt considerate concepte istorice, designatul lor are o determinare spatio-temporala. Conceptele generale, precum: grup, norma, interactiune sunt considerate invarianti, concepte aistorice, sau universalii (de exemplu, universaliile culturii). Si de aceasta data se pune problema dificultatii de a face distinctiile intre cele doua clase de concepte: istorice si aistorice. Definirea conceptelor Asa cum indeobste se stie, definitia reprezinta operatia logica prin care se apreciaza intelesul termenilor utilizati. Ea constituie o operatie generala a cunoasterii si comunicarii interumane. "Definitia este o operatie logico-semantica, prin care se stabileste o identitate de designat intre un nume comun si o descriptie generala" (Popa, 1972, 67). 42 Septimiu CHELCEA Fara a discuta diferitele acceptii filosofice sau logice ale difinitiei, vom mentiona functiile definitiilor, asa cum le-a sistematizat Cornel Popa (1972): functia referential-designatoare, constand in delimitarea unei clase de obiecte; functia de introducere a unor termeni noi in vocabularul unui agent cunoscator; functia de concentrare a informatiei, de prescurtare a comunicarii; functia de relevare a schimbarilor intervenite in procesul cunoasterii, pe baza analizei intensiunii termenilor; functia sinteticcalculatorie, care permite prelucrarea informatiei intr-un alt limbaj. Aceste functii sunt caracteristice si diferitelor tipuri de definitii din stiintele sociale si comportamentale. Avand in vedere lucrarea de referinta Fundamentele formarii conceptelor in stiintele empirice, de Carl G. Hempel (1952), in stiintele socioumane se disting, in principal, trei tipuri de definitii: ostensiva, nominala si operationala. Le vom analiza in continuare. Definitia ostensiva (lat. ostends, ostendere a arata) a fost introdusa in stiinta de W. L. Johnson intro lucrare de logica aparuta in 1921. Problema definitiei ostensive a fost reluata si aprofundata in lucrarea Cunoasterea umana. Posibilitatile si limitele sale (1948) de filosoful, umanistul si savantul englez Bertrand Russel (18721970). Cu ajutorul definitiei ostensive un agent cunoscator afla semnificatia unui cuvant, fara ca pentru aceasta sa se faca apel la alte cuvinte. Persoana care intentioneaza sa imbogateasca vocabularul altei persoane cu un nou termen rosteste cuvantul, aratand concomitent obiectul designat. Acesta este specificul definitiei ostensive: simultaneitatea pronuntarii unui termen necunoscut de un agent cunoscator (S2), dar cunoscut de alt agent cunoscator (S1), si indicarea designatului. Evident, definitiile ostensive se aplica doar termenilor referentiali si, in stiintele socioumane cu precadere, termenilor care desemneaza unitati sociale, nu calitati. Daca cineva nu cunoaste termenul de "taran" nu avem decat sa-i aratam o persoana care lucreaza pe un teren agricol (ara, seamana, praseste etc.) si in acelasi timp sa pronuntam cuvantul "taran". Astfel isi imbogatesc vocabularul copii sau persoanele care invata o limba straina. Procedeul se intalneste si in stiintele sociale si comportamentale. in sociologie, de exemplu, se recomanda cuprinderea dintr-o privire, de undeva de pe o inaltime, a intregii localitati rurale ce urmeaza a fi cercetata. Profesorul spune, aratand localitatea: "Aceasta este un sat format prin colonizare". Studentii vad casele taranesti si ulitele ce se intretaie in unghi drept: ei inteleg astfel semnificatia termenului "sat de colonisti", fara a li se mai explica prin alte cuvinte intelesul termenului. Si alti termeni, precum sunt cei de "delincvent", "barbat", "femeie", "orasean", "militar" etc., pot fi introdusi prin definitii ostensive. Vor trebui insa respectate o serie de conditii. in primul rand, va trebui ca intotdeauna sa se asocieze acelasi semn (cuvant) obiectelor indicate. Aceasta conditie lingvistica asigura asocierea semnificatiei la semnul utilizat. Conditia simultaneitatii impune rostirea cuvantului concomitent cu aratarea obiectului desemnat, fapt ce conduce la fixarea legaturii dintre semn si semnificatie. Pentru ca aceasta legatura sa se realizeze va trebui ca atat obiectul desemnat, cat si semnul propus sa fie perceptibile (conditia operationala). Subiectul cunoscator percepe concomitent cuvantul (perceptie auditiva) si obiectul (perceptie vizuala). Din punct de vedere psihologic, definitia ostensiva presupune un plan complex sensorial si logic, diacronic si sincronic. in fine, ultimele doua conditii privind folosirea definitiilor ostensive vizeaza cerintele psihologice, concentrarea atentiei subiectului cunoscator atat asupra semnului, cat si asupra obiectului, si cerintele pedagogice, de repetare a asocierii dintre semn si obiect. Respectandu-se aceste conditii se pot introduce termeni noi in vocabularul persoanelor care se specializeaza in domeniul stiintelor sociale si comportamentale. Pot fi definite ostensiv mai ales conceptele individuale si conceptele calitative. Definitia nominala (sau verbala) consta din specificarea intelesului unui termen cu ajutorul altor termeni sau, altfel spus, din descrierea verbala a semnificatiei unui concept. Definiendum-ul, cuvant al carui inteles trebuie aratat, are aceeasi semnificatie ca si definiens-ul, cuvintele cu ajutorul carora se instituie un nume, se introduce un termen nou in vocabularul stiintei sau in vocabularul unui agent cunoscator. Sa presupunem ca vrem sa introducem in vocabularul agentului cunoscator (S2) termenul de "rol social" (definiendum). Noi (S1) cunoastem atat termenul de "rol social", cat si termenii "ansamblul de comportamente asteptate in mod legitim din partea persoanelor care au un status social" (definiens). S2 nu cunoaste decat definiensul. Pentru a arata semnificatia definiendum-ului utilizam numai termeni cunoscuti de S2, preluati din limbajul comun sau anterior definiti. Termenii de "ansamblu", partea", "are" fac parte din vocabularul cotidian. Termenii "mod legitim", "persoane", "comportament", "status social", trebuie definiti inainte de a-i utiliza in structura definiensului. Definiendum-ul si definiens-ul au acelasi designat. Pentru a exprima aceasta relatie legam TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 43 definiendum-ul de definiens prin semnul "= df.", ceea ce inseamna ca prima parte a expresiei are acelasi inteles ca si partea a doua a ei. De exemplu: rol social = df. ansamblul de comportamente asteptate in mod legitim din partea persoanelor care au un status social. O alta modalitate de scriere a relatiei dintre definindum si definiens consta din punerea intre ghilimele a acestora si intercalarea intre ele a expresiilor: "inseamna", "are acelasi inteles", "semnifica", "defineste". Vom scrie deci: "Rol social" semnifica "ansamblul comportamentelor asteptate in mod legitim din partea persoanelor care au un status social". Utilizandu-se aceste modalitati de scriere a definitiilor nominale se releva faptul ca se are in vedere relatia dintre semne, dintre expresiile lingvistice, si nu relatia dintre semn si designat (Opp, 1970, 98). Rezulta de aici ca definitia nominala nu poate fi nici adevarata si nici falsa. Ea este o conventie: ori de cate ori citim sau auzim un anumit cuvant intelegem un anumit lucru. De exemplu, cand citim termenul "deprivare relativa" intelegem "percepere de catre factorii sociali a discrepantei dintre expectatia valorilor si capacitatea valorica a lor". "Expectatia valorilor" semnifica "bunurile si conditiile de viata pe care oamenii cred ca sunt indreptatiti sa le obtina", iar "capacitatea valorica" desemneaza "bunurile si conditiile de viata pe care oamenii apreciaza ca sunt capabili sa le obtina". Cu aceste precizari definirea nominala a termenului de "deprivare relativa" nu s-a epuizat. Asa cum aratau Chava Nachmias si David Nachmias (1981, 30), din lucrarea carora am preluat acest exemplu, va trebui sa definim in continuare termenii, "expectatie", "a fi capabil", "a percepe". Manifestarea normelor dominante impuse de mediul economic, social, cultural si politic imediat se desemneaza prin "expectatie". Mai departe vor fi definiti termenii de "norma", "mediu", "imediat", "economic","social", "cultural", "politic". Prin norma vom intelege o "regula care ghideaza comportamentul oamenilor", iar prin "comportament" vom desemna "totalitatea reactiilor la solicitarile externe". Din analiza definitiei nominale a termenului de "deprivare relativa" retinem ca exista o ierarhizare a definitiilor si ca fiecare definitie nominala este constituita din termeni primari si termeni derivati. Termenii derivati sunt definiti cu ajutorul termenilor primari. in exemplul discutat avem de-a face cu o ierarhizare pe patru niveluri a definitiilor, in care termenii "deprivare relativa", "expectatie", "norma" si "comportament" sunt termeni derivati, in timp ce termenul de "reactie" este un termen primar. Asa cum sa precizat, definitia nominala nu ofera nici o informatie despre realitate, definiendum-ul neavand alt inteles decat definiens-ul. Astfel stand lucrurile de ce apelam, totusi, la acest tip de definitie Care sunt functiile definitiei nominale Din cele cinci functii ale definitiilor mentionate anterior, definitiei nominale ii sunt proprii functiile:de introducere a unor termeni noi in vocabularul agentilor cunoscatori, de concentrare a informatiei si de prelucrare a informatiei intr-un alt limbaj (functia sintetic-calculatorie). in ceea ce priveste functia referential-designatoare va trebui analizat raportul dintre definiens si designat. Definitia explicita (definiensul) poate consta fie din relevarea genului proxim si a diferentei specifice (de exemplu: infractor = df. persoana condamnata definitiv de instantele judecatoresti), fie din enumerarea caracteristicilor specifice (de exemplu: om = df. fiinta bio-psiho-socio-culturala) sau prin enumerarea obiectelor care fac parte din clasa denumita de definiens (de exemplu: fostele tari comuniste din Europa de Est = df. Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germana, Polonia, Romania, Ungaria, U.R.S.S.). Definitia operationala are o deosebita importanta in stiintele sociale si comportamentale pentru ca cele mai multe din obiectele si calitatile designate prin termenii din vocabularul acestor stiinte nu pot fi direct observabile. Valorile, atitudinile, inteligenta s.a. nu pot fi direct observate: nici alienarea, structura sociala sau deprivarea relativa. in astfel de cazuri se incearca traducerea conceptelor in "evenimente observabile" sau operationalizarea conceptelor. Ideea ca intelesul unui termen stiintific trebuie stabilit prin indicarea operatiilor de testare, pe baza carora se decide daca termenul este sau nu aplicabil cazului dat, a aparut in cadrul orientarii filosofice a operationalismului, orientare filosofica ilustrata de lucrarea The Logic of Modern Physics de Percy W. Bridgman (1927). in anii 1940-1950 au aparut mai multe lucrari de referinta in problema operationalizarii conceptelor din stiintele socioumane (George A. Lundberg, 1941: Herbert Blumer, 1941: Gustav Bergman si Kenneth W. Spence, 1941: Carl G. Hempel, 1954). Operationalizarea conceptelor a ramas in actualitate, fiind abordata si in literatura de specialitate din tara noastra (Hoffman, 1977). Definitia operationala reprezinta un procedeu eficient de a decide daca o calitate poate fi atribuita unei unitati sociale. De exemplu, frumusetea feminina. Se organizeaza concursuri de frumusete nationale,internationale si mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasa femeie din lume Sigur, o femeie frumoasa trebuie sa corespunda unor standarde culturale privind talia, greutatea,circumferinta bustului si a soldurilor etc. Toate aceste componente corporale, dincolo de 44 Septimiu CHELCEA armonia lor,au functia de indicatori ai frumusetii feminine. Nu trebuie insa sa tragem concluzia ca definitia operationala se confunda cu enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator pentru frumusete numarul de declaratii de dragoste primite de respectiva persoana inainte de casatorie. A. J. Bachrach (1962) remarca: "Definitia operationala a unei mancari este...reteta sa". Caracteristicile designatului nu reprezinta obligatoriu indicatorii utilizati in operationalizarea conceptelor. Dragostea intre un barbat si o femeie este, din punct de vedere psihologic, un sentiment. Sarutul este un indicator al dragostei. in timp ce sarutarile le putem observa si numara, dragostea nu este direct observata. in definitia operationala stabilim o relatie intre semnele direct observabile si simbolurile ce apar la nivelul teoriei. Asa cum sublinia si Julian L. Simon (1969), o definitie este operationala numai daca cel care analizeaza conceptul: specifica procedeul (incluzand si instrumentele folosite) pentru identificarea sau generarea definiendum-ului si gaseste un inalt coeficient de siguranta (consistenta in aplicare) pentru definitia data. in continuare vom prezenta pentru exemplificare operationalizarea conceptului de "autoritarianism". Operationalizarea acestui concept este luata ca model in literatura de specilitate (Backer, 1988, 114). Conceptul de "autoritarianism", desemnand " un sistem sociopolitic bazat pe subjugarea drepturilor individului fata de stat si liderii" (Reber,1985, 70), a fost formulat in 1923 de cercetatorii de la Institutul de Cercetari Sociale din Frankfurt.Venirea la putere a lui Hitler, in 1933, i-a fortat pe multi cercetatori din Germania sa emigreze in SUA. Asa se face ca sociologul Theodor W. Adorno, impreuna cu unii din colaboratorii sai din Frankfurt, si-a continuat cercetarile la Universitatea Columbia din New York si, apoi, la Universitatea din California la Berkeley. in 1950 publica lucrarea The Authoritarian Personality referitoare la tipul de personalitate care se caracterizeaza prin subordonare si acceptare servila a autoritatii. in perioada 1940 1950 s-au studiat diferite aspecte ale "personalitati autoritariene"cu ajutorul scalelor de atitudine; A-S (scala de antisemitism), E (sacala de etnoocentrism), P-E-C (scala de coservatorism politico-economic), F(scala de atitudine fascista, numita apoi scala de atitudine antidemocratica). Scala F, elaborata de psihologul Daniel J. Levison, este structurata pe noua dimensiuni, si anume: conventionalism; supunere autoritariana; agresiune autoritariana; anti-subiectivitate; superstitie si stereotipuri; putere si incapatinare; distructivitate si cinism; proiectivitate; preocupare exagerata pentru problemele morale referitoare la sex. Pentru fiecare dimensiune au fost stabiliti indicatori specifici. Pe un continuum cu 7 trepte (de la -3 la +3), persoanele testate isi exprima acordul sau dezacordul cu enuturile (indicatorii) din structura scalei. in final se calculeaza scorul total, pe baza caruia se determina tipul de personalitate. De exemplu, enuntul: "o persoana care are comportamente si obiceiuri rele si o educatie proasta cu greu se poate astepta sa fie acceptata de oamenii decenti"reprezinta un indicator in cadrul dimensiunii "conventionalism". Cei care se declara total de acord cu acest enunt probabil ca apartin tipului de personalitate autoritariana. Probabilitatea devine mult mai mare daca respectiva persoana poseda si indicatorii celorlalte dimensiuni (daca sunt de acord cu enunturile): "Supunerea si respectul fata de autoritate sunt cele mai importante virtuti pe care copiii trebuie sa si le insuseasca" (supunerea autoritariana). "Homosexualitatea reprezinta o forma grava de delincventa si trebuie pedepsita cu severitate (preocuparea exagerata pentru problemele morale legate de sex) s.a.m.d. Specialistii apreciaza ca Scala F poate masura in ansamblu autoritarianismul ca sindrom al atitudinilor care predispun la acceptarea ideologiei fasciste, extremist antidemocratice. Personalitatea autoritariana este marcata de prejudecati, fata de grupurile minoritare, de antisemitism si etnocentrism. Analiza indicatorilor definitionali Am folosit pana acum de mai multe ori termenul de "indicator" fara a-l defini. Din exemplele date sa putut deduce ca in cercetarea socioumana empirica indicatorii sunt semne observabile si masurabile cu ajutorul carora pot fi caracterizate unitatile sociale si calitatile acestora. Un fapt de observatie (marca automobilului), raspunsul la o intrebare (Care este profesia dv.) sau raportul dintre doua marimi (venituri/nr. membrilor familiei) functioneaza ca indicatori pentru definirea conceptelor (de exemplu, pentru conceptul de "status social"). Indicatorii utilizati in operationalizarea conceptelor poarta numele de indicatori definitionali. in continuare vom analiza acest tip de indicatori urmand modelul propus de sociologul polonez Stefan Nowak (1972). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 45 O prima problema este cea a determinarii relatiei dintre indicatorii definitionali si conceptele definite operational. Relatia poate fi: totala sau statistica. Daca luam ca indicator pentru termenul de "student" faptul de a fi inmatriculat la o institutie de invatamant superior, avem de-a face cu o relatie totala: ori de cate ori este prezent indicatorul, tot de atatea ori este prezent si indicatul. Dar in stiintele sociale si comportamentale nu intalnim astfel de cazuri atat de simple: de cele mai multe ori operam cu indicatori care sunt intr-o relatie statistica cu fenomenele desemnate prin concepte. "A fi proprietarul unui autoturism" constituie un indicator pentru "bunastare materiala", dar relatia dintre indicator si indicat este statistica, in sensul ca exista o probabilitate mai mica sau mai mare ca prezenta indicatorului sa coincida cu prezenta indicatului: cele mai multe persoane caracterizate prin "bunastare materiala" poseda autoturisme, dar exista si situatii in care persoanele cu "bunastare materiala" sa nu aiba automobil proprietate personala (datorita virstei inaintate, imbolnavirii etc). Analiza indicatorilor definitionali urmareste determinarea (specificarea) probabilitatii sau a corelatiei dintre indicator si indicat, cu scopul de a retine in cercetarile socioumane empirice pe acei indicatori care coreleaza puternic cu indicatul. Determinarea puterii de discriminare a indicatorilor definitionali reprezinta, de asemenea, o importanta problema in operationalizarea conceptelor. Aceasta presupune examinarea relatiei statistice dintre indicator si indicat. Stefan Nowak (1972, 154) apreciaza ca exista trei genuri distincte de putere de discrimare a indicatorului: puterea de respingere, puterea de continere si puterea de discriminare. Puterea de respingere este proprietatea unui indicator de a lasa in afara sferei lui toate unitatile sociale care nu poseda indicatul. De exemplu, "a fi proprietarul unei vile" este un indicator cu o putere de respingere mai mare decat indicatorul "a fi proprietarul unui autoturism", daca avem in vedere indicatorul "bunastare materiala". Probabilitatea ca intre persoanele care au indicatorul (vila proprietate), dar nu se caracterizeaza prin "bunastare materiala" (indicatul) este foarte mica. in afara indicatorului sunt cuprinse aproape toate unitatile sociale caracterizate prin respectivul indicat. Probabilitatea aparitiei concomitente a indicatorului si a indicatului tinde spre 1. in cercetarile socioumane concrete se urmareste maximizarea acestei probabilitati. Puterea de continere reflecta capacitatea indicatorului de a retine in cadrul distins de el toate elementele ce se caracterizeaza prin posedarea indicatorului. Indicatorul "a fi proprietarul unui autoturism" pentru indicatul "bunastare materiala" are o putere de continere mai mare decat indicatorul "a fi proprietarul unei vile". in sfera indicatorului cu o putere de continere mare intra si elementele care nu contin indicatul dat. Concret: vor fi persoane care au automobil proprietate personala, dar nu beneficiaza de bunastare materiala (de exemplu, persoane care au cistigat un autoturism la concursurile ce se organizeaza). in stabilirea indicatorilor definitionali vom cauta maximizarea atat a puterii de continere, cat si a puterii de respingere, astfel incat corelatia dintre indicator si indicat sa tinda spre 1 (cand utilizam pentru definitia operationala un singur indicator). in astfel de situatiii vorbim despre puterea de discriminare a indicatorului. De regula, insa, cand definim operational un termen utilizam nu unul, ci mai multi indicatori. Sa examinam ce se intampla cand utilizam doi indicatori, o situatie mai simpla, dar care ilustreaza tipul de probleme ce apar frecvent in cercetarile empirice. Daca dorim sa caracterizam o populatie din punctul de vedere al "bunastarii materiale" si luam ca indicatori "a poseda o locuinta tip vila" (I1) si "a avea venituri lunare mai mari decat salariul mediu pe economie" (I2), ajungem in urmatoarea situatie. Rezulta trei grupuri de persoane, dintre care despre doua din ele putem spune cu destula precizie ca sunt formate din bogati si saraci, iar despre cel de-al treilea grup, care poseda doar unul din cei doi indicatori, nu putem spune nici ca poseda indicatul (bunastarea materiala), nici ca nu il poseda. Aceasta reprezinta spatiul de nedeterminare al indicatorilor definitionali luati in considerare. Este de dorit ca spatiul de nedeterminare sa fie cat mai mic, astfel ca pe baza indicatorilor stabiliti sa se faca departajari cu o precizie acceptabila. Cand se apeleaza nu la doi, ci la mai multi indicatori, spatiul de nedeterminare este delimitat de indicatorii cu cea mai mare putere de discriminare. Alegerea indicatorilor definitionali va fi precedata, asadar, de analiza puteriilor de respingere, de continere si de discriminare. Dar in stabilirea setului de indicatori pentru operationalizarea conceptelor vom avea in vedere si tipul de indicatori la care vom face apel: vom utiliza indicatori expresivi sau indicatori predictivi Referindu-se la "personalitatea autoritariana", Paul Lazarsfeld (1965) aprecia ca indicatorul "Supunerea si respectul fata de autoritate sunt cele mai importante virtuti pe care copiii trebuie sa le 46 Septimiu CHELCEA insuseasca" este de tip expresiv, in timp ce indicatorul "Majoritatea oameni lor nu-si dau seama cat de mult este dirijata viata noastra de comploturile urzite de politicieni" este de tip predicativ. Acesti indicatori inclusi in Scala F au o legatura mai slaba (indicatorii expresivi) sau mai puternica (indicatorii predictivi) cu indicatul. Persoanele care accepta ca "Supunerea si respectul fata de autoritate sunt cele mai importante virtuti pe care trebuie sa si le insuseasca copiii" au o probabilitate mai redusa de a fi de tip autoritarian decat persoanele care sunt de acord ca "Majoritatea oamenilor nu-si dau seama cat de mult este dirijata viata noastra de comploturile urzite de politicieni". Aceasta a doua categorie de persoane se caracterizeaza foarte probabil prin antisemitism, avand atitudini antidemocratice. Totdeauna trebuie sa facem apel atat la indicatorii expresivi, cat si la indicatorii predictivi. Daca vrem, de exemplu, sa studiem coeziunea grupului, luam ca indicatori expresivi raspunsurile la intrebarile de genul: "Va place grupul din care faceti parte", "Va face placere activitatea grupului dumneavoastra" s.a.m.d., dar vom avea grija sa introducem si indicatori predictivi, precum: "Intentionati sa parasiti grupul din care faceti parte", "in ce conditii ati parasi grupul dumneavoastra" Indicatorii definitionali cu o putere de discriminare ridicata coreleaza intre ei. Se vorbeste in acest caz de corelatie interna a indicatorilor sau de indicatorii corelativi intern. Pentru operationalizarea conceptului de "status social" pot fi utilizati mai multi indicatori: avutia materiala, locuinta, veniturile financiare, apartenenta la anumite organizatii, bunurile culturale. Intre acesti indicatori exista corelatii ridicate: persoanele care au venituri ridicate au de regula si o locuinta buna, poseda bunuri materiale si culturale, fac parte din cluburi cu acces limitat. Corelatia interna a indicatorilor definitionali ne permite sa retinem pentru operationalizarea conceptelor doar cativa dintre ei, chiar unul singur. Asa a procedat sociologul american Stuart Chapin, in anii '30, cand, pentru a masura "statusul social al familiei", a retinut ca indicator "mobila din locuinta" rerspectivei familii: telefonul sau radioul erau cotate cu +8 puncte, ceasul desteptator cu 2 puncte s.a.m.d. S-a ajuns in acest fel la un indice, deat fiind faptul ca "scara sufrageriei" coreleaza pozitiv cu veniturile si cu profesia membrilor familiei. O alta categorie de indicatori este cea a indicatorilor corelativi extern. S-a constatat ca status-ul social coreleaza cu orientarea politica. Daca am masurat "status-ul social" prin indicatorul "mobila din sufragerie" si "orientarea politica" prin "comportamentul de vot" intre cei doi indicatori va exista o corelatie. "Comportamentul de vot" nu reprezinta insa un atribut al indicatului, nu este un indicator definitional, dar coreleza cu indicatorul retinut pentru masurarea "status-ului social". Vom spune ca el este un indicator corelativ extern. in strategia alegerii indicatorilor vom tine seama si de contextul social in care se desfasoara cercetarea, stiut fiind ca in timp se produce o deplasare a semnificatiei lor. "A indemna foarte des si pe altii spre credinta religioasa", ca indicator pentru "persoana foarte religioasa", are alta putere de discriminare in prezent, comparativ cu puterea lui de discriminare in investigatiile de sociologie a religiei desfasurate in tara noastra in trecut. De asemenea, indicatorul "numarul de bolnavi vindecati", ca indicatori pentru "capacitatea profesionala a medicului", nu poate fi analizat in afara contextului social: trebuie sa luam in considerare progresul medicinei, maladia s.a. Pe de alta parte, va trebui sa vedem daca indicatorii definitionali sunt usor manevrabili, daca sunt direct observabili sau daca nu cumva genereaza probleme de natura sa compromita investigatia. "imbracamintea" unei persoane reprezinta un indicator cu o putere de discriminare mai mica decat cea a indicatorului "mobilarea locuintei" cand ne referim la "status-ul social". Cu toate acestea, vom opta pentru indicatorul "imbracaminte", pentru ca este mai usor observabil (si pentru ca el coreleaza intern cu indicatorul "mobilarea locuintei"). in acelasi sens, vom opta pentru indicatorul "a poseda un autoturism", renuntind la raspunsul "Cati bani ati economisit in ultimul an". E. J. Webb si colab. au ales uzura (erosion) din material plastic din jurul pieselor de muzeu ca indicator al interesului publicului pentru diferitele exponate. in cercetarea lor la Museum of Science and Industry din Chicago au gasit ca in jurul unor exponate covorul din plastic se inlocuieste, datorita uzurii, din sau in sase saptamani, in timp ce imprejurul altor exponate covorul ramane neschimbat ani de zile. E. J. Webb si colab. (1966, 37) au sugerat ca "rata schimbarii covorului" constituie un bun indicator, usor manipulabil si nederanjant (unobtrusive) pentru masurarea popularitatii exponatelor (dupa Bernard, 1995, 333). in concluzie, vom spune ca strategia alegerii indicatorilor definitionali trebuie sa urmareasca maximizarea puterii de discriminare si minimizarea spatiului de nedeterminare, in contextul social TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 47 concret, pe de o parte, pe de alta parte, se impune a fi retinuti indicatorii care nu induc schimbari prin masurarea lor si sunt relativ usor manevrabili. Trecerea de la indicatori la indici Dupa "reprezentarea imaginistica" a conceptului, cand cercetatorul, bazandu-se pe experienta vietii cotidiene, schiteaza o "constructie abstracta" ce confera sens observatiilor, dupa ce au fost stabilite dimensiunile si au fost alesi indicatorii, se poate trece la construirea indicilor (Lazarsfeld, 1965). Prin indice (index) se intelege "o variabila unidimensionala cu r valori pe care sunt ordonate v clase de posibile combinari de caracteristici dintr-un spatiu de atribute multidimensional" (Mayntz si colab., 1969, 44). Preluam din lucrarea mai sus citata prezentarea strategiei de construire a indicatorilor in cercetarile sociologice empirice. Pentru ca majoritatea conceptelor cu care operam in stiintele sociale si comportamentale sunt multidimensionale (de exemplu, status social, coeziune a grupului, satisfactie a muncii, anomie), se pune problema clasificarii unitatilor sociale, a obiectelor din realitatea concreta, concomitent dupa mai multe criterii. Daca acceptam ca "statusul social" al unei persoane poate fi apreciat dupa criteriile: nivel de scolaritate, calificare profesionala si venituri, nu ne va mai fi greu sa observam, de exemplu, ca o persoana va avea un status social ridicat, conform dimensiunii "nivel de scolaritate", dar un status social scazut, conform dimensiunii "venituri". Va trebui sa trecem de la spatiu cu n dimensiuni la o variabila unidimensionala pe care sa ordonam unitatile sociale investigate. Sa analizam cazul cel mai simplu: trecerea dintr-un spatiu bidimensional la ordonarea unitatilor sociale pe o variabila unidimensionala. Satisfactia muncii poate fi masurata cu ajutorul a doua dimensiuni: satisfactia produsa de continutul muncii si satisfactia produsa de veniturile obtinute prin munca. Luam ca indicatori raspunsurile la intrebarile: "Cat de satisfacuti sunteti de munca pe care o faceti" (pentru prima dimensiune) si "Cat de satisfacut sunteti de salariul pe care il primiti" (pentru ce-a de-a doua dimensiune). Preformulam raspunsurile: foarte nesatisfacut = 1; nesatisfacut = 2; nici satisfacut, nici nesatisfacut = 3; satisfacut = 4; foarte satisfacut = 5 (cifrele reprezinta ponderile asociate fiecarui raspuns). Persoanele investigate se vor plasa intr-una din clasele de la a la x. Conform primei dimensiuni, vor avea o satisfactie a muncii inalta subiectii din clasele: e, j, o, t, v. Daca reducem, prin sinteza indicatorilor, spatiul bidimensional la o variabila unidimensionala, ajungem la urmatoarea ordonare a claselor de subiecti. O astfel de ordonare, desi permite ierarhizarea claselor de subiecti, nu este totusi satisfacatoare pentru ca indicele construit din sinteza celor doi indicatori nu are intervalul de variatie normalizat. Normalizarea intervalului de variatie a indicelui presupune ca valorile minime si maxime sa fie zero si unu, zero si zece, zero si o suta sau -1 si +1; -10 si +10; -100 si +100. Pentru a indeplini aceasta conditie vom acorda alte ponderi unuia sau ambilor indicatori. De exemplu, vom acorda ponderile: 0; 1; 2,50; 4,50 pentru fiecare indicator. Clasele de subiecti se vor ordona intr-un interval de variatie normalizat de la zero la zece. Apare insa o problema: nu se pastreaza acelasi interval intre clasele ordonate pe variabila unidimensionala. Prin acordarea unor ponderi adecvate va fi depasita si aceasta dificultate. Rezulta din cele aratate ca proiectarea unui indice nu este o operatie mecanica de insumare a valorilor acordate indicatorilor, ci reprezinta un travaliu intelectual care presupune: fixarea conditiilor in care indicele trebuie sa ia valorile extreme; normalizarea intervalului de variatie; precizarea conditiilor care determina ordinea valorilor in interiorul intervalului de variatie. Hans Zeisel (1965), care precizeaza aceste conditii, ofera doua exemple de construire a indicilor. Indicele de monopolizare a difuzarii informatiilor este ilustrativ pentru ingeniozitatea implicata in proiectarea lui. S-a pornit de la numarul surselor de informatie (statii radio si ziare) si de la gradul de concentrare a acestora sub o unica administratie. S-a stabilit ca indicele sa aiba valoarea minima (zero) cand toate sursele de informatie au conducere distincta si valoare maxima (unu), cand toate sursele de informare din respectiva comunitate se afla sub o singura administratie (conducere). Valoarea indicelui trebuie sa varieze in relatie directa cu raportul dintre numarul de surse de informatie aflate sub aceeasi conducere si numarul total de surse de informatie din comunitate. in fine, s-a pus conditia ca, la un numar egal de unitati in competitie, indicele sa varieze in functie de dezacordul unitatilor. 48 Septimiu CHELCEA Astfel s-a ajuns la formula: 1 1 2 2 2 2 N x x xn ..... , unde: N = numarul total al surselor de informare (statii radio si ziare) din comunitate; n = numarul de asocieri ale surselor de informatie; x = numarul de surse de informatie asociate. De exemplu, daca intr-o comunitate oarecare exista patru surse de informatie vor exista cinci posibilitati de asociere: toate sursele sunt asociate. Indicele are valoa rea1, corepunzator situatiei de monopol absolut ; trei surse sunt asociate si o sursa este independenta. Indicele are valoarea 0,75, corespunzator unei monopolizarii ridicate ; sunt asociate doua cate doua surse de informatii. Indicele are valoarea 0,71, reflectand o monopolizare mai redusa; sunt asociate doar doua surse, celelalte doua surse actionand independent. Indicele ia valoarea 0,50, exprimand o monopolizare scazuta; nu exista nici o asociere a surselor de informatii. Indicele are valoarea zero. Calculand indicele de monopolizare dupa formula propusa, se obtin valori diferite, corespunzatoare situatiilor diferite. Utilizarea radacinii sumei patratelor numarului unitatilor asociate sub aceeasi conducere permite relevarea gradului de concentrare a surselor de informatie, lucru nerealizabil prin simpla raportare a numarului unitatilor asociate la numarul total al surselor de informatie din comunitate. Analiza conceptelor reprezinta un element esential in procesul cercetarii empirice in stiintele sociale si comportamentale. Examinarea preciziei si consistentei conceptelor, verificarea "traducerii" definitiilor nominale in definitii operationale, evaluarea puterii de discriminare a indicatorilor si a modului de construire a indicilor sunt tot atatea probleme de interes metodologic, de rezolvarea carora depinde valoarea teoretica si pratic-aplicativa a cercetarilor socioumane empirice. Termeni-cheie concepte - calitative - cantitative - generale - istorice - individuale caracteristici - analitice - globale - grupale - individuale conotatie definiendum definiens definitie - nominala - operationala ostensiva ierarhizarea definitiilor indicatori - corelativi externi - corelativi interni - definitionali - expresivi - predictivi invarianti indice normalizarea intervalului de variatie a indicelui polisemie puterea indicatorului - de continere - de discriminare - de respingere regula semantica semn semnificatie spatiu de nedeterminare termeni - derivati - nereferentiali - primari - referentiali TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 49 Probleme recapitulative 1. Ce este o regula semantica 2. Dati cat mai multe exemple de termeni polisemici. 3. Care este deosebirea dintre termenii referentiali si cei nereferentiali 4. Dati exemple de concepte calitative utilizate in stiintele socioumane. 5. Definiti nominal si apoi operational conceptul de "lider eficient" al grupului de munca. 6. Definiti operational conceptul de "persoana morala". 7. Analizati puterea de discriminare a indicatorilor utilizati. 8. Construiti un indice din sinteza indicatorilor propusi de dv. 9. Ce conditii trebuie sa indeplineasca un indice pentru a fi utilizabil in cercetarile socioumane empirice 10. Calculati valoarea indicelui de monopolizare a surselor de informatii intr-o comunitate in care numarul total de surse de informatii (statii de emisie radioatv sau ziare) este de sase unitati. Capitolul 4 Masurarea in stiintele sociale si comportamentale Generalitati despre masurare Ce este masurarea Nivelul de masurare in stiintele socioumane Validitatea si fidelitatea masurarii Termeni-cheie Probleme recapitulative Generalitati despre masurare Facem zilnic masurari fara sa ne intrebam despre fundamentele teoretice ale acestui act de cunoastere. Masuram timpul, spatiul, volumul, greutatea sau valoarea marfurilor. Ne slujim de fel de fel de aparate de inregistrare a duratei actiunilor noastre sau a distantelor pe care le parcurgem. Ce s-ar intampla daca banalul ceas de mana, care se vinde acum "la kilogram" inca o masurare! ar disparea pur si simplu Nu, lumea nu s-ar afarsi, dar viata sociala s-ar desfasura altfel: orasenii ar incepe sa creasca pasari de curte (cocosi si desigur, gaini), s-ar modifica alimentatia si criteriile de apreciere a oamenilor (punctualitatea n-ar mai constitui un titlu de noblete) etc. Cum s-ar schimba viata sociala daca nu am mai folosi a 40.000.000-a parte din meridianul terestru metrul si multiplii lui pentru stabilirea raporturilor spatiale Ne-am intoarce, foarte probabil, in antichitate, masurand distantele cu pasul si lungimile cu degetul, palma, cotul sau piciorul. in sensul cel mai prozaic, omul ar redeveni "masura tuturor lucrurilor". Fapt este ca evolutia societatii a impus multiplicarea continua a operatiilor de masurare, ca si sporirea preciziei lor. Sa ne gandim ca din necesitati practice, din cele mai vechi timpuri, s-au masurat ogoarele, pamantul cultivabil. Masurarea pamanturilor, care precede punerea in posesie, este astazi la noi mai actuala ca oricand. Alte masurari au aparut relativ tarziu: inteligenta, de exemplu, nu a inceput a fi masurata decat in urma cu o suta de ani. in 1890, psihologul american James McKeen Cattell a folosit pentru prima oara termenul de "test" in masurarea caracteristicilor psihologice ale indivizilor umani. Ideea masurarii intelectuale a oamenilor a influentat puternic viata sociala, iar practica ierarhizarii lor dupa dotarea intelectuala are un impact social foarte puternic. Psihologul francez Alfred Binet (care a elaborat in 1905, impreuna cu Thodore Simon, primul instrument de masurare a inteligentei vestitata "scala metrica a inteligentei") i se datoreaza progresul extraordinar al metodelor de diagonoza psihologica a personalitatii in context social (schiopu,1997,117). Concomitent cu cresterea tipurilor de obiecte, fenomene si procese, sociale sau naturale, ce intra sub incidenta masurarii, a sporit considerabil si precizia. Determinarea metrului s-a facut, initial, impartindu-se lungimea unei sosele la numarul rotatiilor inmultit cu diametrul rotii vehicului ce a parcurs-o, impins fiind de un om, pana la schimbarea meridianului cu un grad (aproximativ 111 km). Astazi metrul este determinat cu o precizie de o miliardime (10-9), ca 1650763,73 lungimi de unda ale radiatiei atomului de kripton 86. in acelasi timp, perfectionarea masurilor a sustinut progresul social si uman. Zborurile cosmice nu ar fi fost posibile daca precizia masurilor nu ar fi atins parametrii greu de imaginat: in momentul aselenizarii, modulul misiunii Apollo 11 nu mai dispunea decat de o cantitate de combustibil pentru inca 10 secunde de zbor. Pentru a deveni homo faber, omul a trebuit sa ajunga a fi homo metricus; pentru a spori gradul de civilizatie trebuie extinsa gama masurilor si redusa incertitudinea de masurare. Dar masurarea costa si, cum remarca si Aurel Millea (1982, 23), pretul pentru obtinerea unei incertitudini mici coreleaza cu scopul masurarii. in lucrarile de tamplarie precizia de masurare (opusul incertitudinii de masurare) este mai mare decat in lucrarile de zidarie (1 cm, fata de 5 cm). Cand se masoara cantitati mici se admite, TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 51 prin conventie, o eroare de 1% 2%, dar pentru cantitati mari eroarea admisa este de zece ori mai mica. Cand cumparam produse preambalate (faina, malai, zahar) suntem avertizati ca ceea ce platim un kilogram nu este chiar un kilogram: cantitatea variaza intre 990 g si 1010 gr. si ni se pare firesc acest lucru pentru ca marfa vanduta costa relativ putin. Cu totul altfel stau lucrurile cand cumparam aur: o eroare de 20 g este inadmisibila. Daca se au in vedere cantitati mari (tone de grau, vagoane de carbune sau de lemne) eroarea acceptata la masurarea este curpinsa intre 0,1% si 0,2%. Sigur, s-ar putea reduce incertitudinea de masurarea la 0,01%, dar face oare sa platim mult pentru precizia masurarii unei marfi care costa putin Mai mare daraua decat ocaua ! ne avertizeaza un proverb romanesc. Si masurarea fenomenelor sociale se inscrie in aceeasi logica. Sa luam ca exemplu masurarea curentelor de opinie pro sau contra unui eveniment, partid politic sau candidat la o functie eligibila. Dupa cum se stie, primele sondaje de opinie riguros stiintific sunt legate de numele lui George Gallup (1901 1984), care in 1935 a infiintat vestitutul American Institute of Public Opinion. Dupa decembrie 89, sondajele de opinie publica au devenit o realitate si in Romania. La nivelul anului 1999, un sondaj de opinie preelectoral, reprezentativ national, costa la noi aproximativ 10.000 de dolari SUA. Eroarea admisa este de 3%, ceea ce presupune intervievarea unui numar de aproximativ 1100 de persoane (Nu vom starui asupra tehnicilor de esantionare). Daca dorim sa reducem incertitudinea de masurarea (eroarea) la 2 %, lucrul este perfect posibil. Dar merita sa platim de patru ori mai mult pentru asta Uneori da, alteori nu ! Ce conteaza 3%, daca 87% din populatie se pronunta in favoarea unui partid politic Cand este vorba, insa, de un partid care intruneste doar 4% din optiunile electoratului, eroarea cu care se lucreaza ( 3%) devine foarte importanta (dat fiind faptul ca pragul electoral pentru a intra in Parlament este de 5%). in aceleasi conditii (incredere de 95%, chestionar de marime medie, adica o jumatate de ora pentru aplicare), reducerea erorii de masurarea la 1% ar insemna un easntion de 16.000 de persoane si un cost de aproximativ 150.000 de dolari SUA, ceea ce nu este nici rational, nici suportabil. Asa cum se stie, opiniile au un grad de fluctuatie mare. Este suficient sa se produca un eveniment social, economic sau politic major pentru ca opiniile favorabile sa devina nefavorabile, si invers, sau proportia opiniilor pozitive sa scada semnificativ. Anterior deciziei NATO de bonbardare a Iguslaviei (1999), peste 70% din populatia Romaniei se pronunta pentru aderarea tarii la NATO. Doua luni mai tarziu opinia favorabila aderarii scazuse sub 60%. Alte fenomene psihologice sau sociologice au o mare stabilitate. Inteligenta acest "cadou oferit de ereditate in mare parte" (Eysenck si Eysenck, 1981/1998, 96), ramane la adulti aproape neschimbata. Putem calcula cu multa precizie coeficientul de inteligenta al fiecarei persoane. in mod obisnuit este, insa, suficient sa stim ca o persoana poseda o abilitate mintala medie (IQ = 100), peste medie sau mult peste medie (IQ = 130). Putem imparti seria statistica nu in jumatati (afland mediana), ci in sferturi (quartile) sau zecimi (decile). Precizia indicarii pozitiei, a cuantilelor, sporeste, dar nu are nici un rost sa incercam sa ordonam crescator sau descrescator dupa valoarea IQ intregul personal dintr-o intreprindere. Nu are nici o semnificatie psihologica sau sociologica diferenta de cateva unitati a coeficientului de inteligenta, desi toata lumea recunoaste ca inteligenta "are o mare importanta din punct de vedere educational si social. Venitul unui ins, o data cu slujba lui, depinde de gradul sau de inteligenta; la fel, statusul sau social. Norocul, personalitatea, relatiile de familie si societatea joaca, desigur, un rol al lor, dar nici pe departe atat de important ca cel al inzestrarii intelectuale" (Eysenck si Eysenck, 1981/1998, 96). in concluzie, masurarea insoteste evolutia omului si a societatii, se diversifica si sporeste continuu in precizie, dar masurarea costa. Orice masurare contine in sine o eroare (diferenta dintre rezultatul masurarii si valoarea adevarata a marimii masurate). Important ramane insa faptul ca eroarea poate fi evaluata si redusa in functie de scop, de procedeele utilizate si de resursele financiare de care dispunem. Totdeauna, insa, a masura inseamna a aproxima. "Certitudinea absoluta este privilegiul mintilor needucate". Acaeasta afirmatie a lui J. Keyser este cu atat mai valabila in legatura cu masurarea fenomenelor si proceselor psihosociale. Ce este masurarea De la Galileo Galilei (15641642), fizicianul si filosoful italian care a initiat stiinta moderna prin matematizarea ei, si pana azi s-au propus mai multe definitii ale masurarii. Una dintre cele mai raspandite si acceptate definitii apartine fizicianului N. R. Campbell (1920, 267): prin masurare se intelege "procesul 52 Septimiu CHELCEA de atribuire de numere calitatilor reprezentate". Nota definitorie, corespondenta dintre numere si calitatile masurate, se regasesc si alte definitii, precum cea datorata lui Bertrand Russell (1938, 176): "masurarea unei marimi este, in sensul cel mai general, orice metoda de stabilire a unei corespondente unice si reciproce intre toate sau unele marimi ale unei clase in toate sau unele numere integrale, rationale sau reale". Leonard S. Kogan (1975, 68) considera ca, pentru stiintele socioumane, definitia data de psihologul american Stanley S. Stevens (19061973), potrivit careia masurarea consta in "atribuirea de numere obiectelor sau evenimentelor conform regulilor" este foarte lamuritoare. Psihologul american anterior citat reia aceasta definitie in lucrarile sale ulterioare: Mathematics, Measurament, and Psychophysics (1951), Measurement and Man (1958) si Measurement, Statistics, and the Schemapiric View (1968). Consideram ca aceasta definitie, atat de des citata, impune anumite prcizari. in primul rand, trebuie remarcat ca sunt masurate nu obiectele ca atare, ci proprietatile lor: status-ul social, autoritatea, prestigiul, prejudecatile, convingerile cand avem in vedere un individ si coeziunea, circulatia informatiei, starea de spirit etc. cand este vorba de un grup uman. De asemenea, masurarea presupune un sistem de numere si anumite reguli de atribuire a numerelor pentru obiecte. Astfel privita, masurarea este o relatie ce se stabileste intre domeniul obiectelor si domeniul numerelor. Importanta este regula de corespondenta dintre fenomene si numere (Baker, 1988, 117). Fred N. Kerlinger (1973, 429) propune o ecuatie generala pentru orice procedeu de masurare: f = (x, y); x = orice obiect; y = un numar. Ecuatia propusa se citeste astfel: functia f, sau regula de corespondenta, este egala cu setul perechilor ordonate (x, y), astfel ca "x" este un obiect si orice "y" care ii corespunde este un numar. Regula de corespondenta indica modul de atribuire de numere caracteristicilor pe care vrem sa le masuram. in masurarea faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale adesea este foarte greu sa se formuleze reguli clare de atribuire a numerelor si, uneori, imposibil de respectat toate cele trei postulate ale masuri (Kerlinger, 1973, 434): Fie (a = b) sau (a b), dar nu ambele (postulatul exclusivitatii); Daca a = b) si (b = c), atunci (a = c) (postulatul tranzitivitatii relatiei de egalitate); Daca (a b) si (b c), atunci (a c) (postulatul tranzitivitatii relatiei de inegalitatea). Chiar primul postulat, cel mai elementar, nu poate fi totdeauna acceptat fara o verificare prealabila. Regula aparent clara: "atribuiti numarul 1 pentru persoanele de sex masculin si numarul 2 pentru persoanele de sex feminin" uneori este inoperanta. Masculinitatea si feminitatea, atat biologic cat mai ales cultural, sunt caracteristici mai greu de stabilit decat se crede; dovada, testele la care sunt supusi sportivii (sportivele) pentru a se determina sexul nu dupa caracterele secundare sau dupa elementele culturale (comportament, vestimentatie etc.), ci pe baza dozarii hormonale. Daca vom aduce in discutie caracteristicile psihosociologice ale persoanelor si grupurilor umane, vom constata usor ca postulatul exclusivitatii, ca fundament in masurare, nu este respectat totdeauna. Oamenii nu sunt "cu prejudecati" sau "fara prejudecati", "egoisti" sau "nonegoisti" s.a.m.d., iar grupurile umane nu pot fi caracterizate ca "lipsite de coeziune" sau "coezive", "permisive" sau "lipsite de permisivitate" etc. si, mai general, in domeniul stiintelor socioumane, faptele, fenomenele si procesele nu sunt "sau sau", ci mai degraba "sisi": oamenii sunt si cu prejudecati si fara, si egoisti si altruisti; in grupurile umane exista si coezivitate si ostilitate, si permisivitate si selectvitate in acceptarea indivizilor in grup etc. Rezerve si mai serioase implica postulatul tranzitivitatii. Din punct de vedere psihosociologic, nu se poate spune niciodata cu certitudine ca: daca "a" l-a depasit pe "b" intr-o proba de performanta si "b" pe "c", atunci "a" il va depasi pe "c" intr-o situatie de competitie directa. Fiind in competitie directa, intr-o proba de performanta, un baiat poate depasi o fata, care la randul ei, in competitie directa poate intrece pe alt baiat. Acesta din urma, in competitie cu cel dintai, poate iesi invingator. Exemplul adus in dicutie credem ca a sugerat indeajuns dificultatile ce le avem de intampinat in masurarea fenomenelor psihosociale. Nivelurile de masurare in literatura de specialitate este larg acceptata ideea existentei unui numar de patru niveluri de masurare: nominal, ordinal, de interval si de raport. Stanley S. Stevens, in 1941, a identificat primul TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 53 aceste patru niveluri de masurare si a specificat operatiile statistice permise de fiecare nivel. in studiul On the Theory of Scales of Measurement (publicat initial in revista Science, 684, 7, 1946, 677 680) defineste fiecare tip de scala, atragand atentia asupra faptului ca "operatiile statistice ce pot fi aplicate in mod legitim la datele empirice depind de tipul de scala dupa care sunt ordonate aceste date (Stevens, 1970, 70). Enumerarea nivelurilor reflecta gradul de precizie in ordine crescatoare, de la masurarea nominala la cea de raport, si descrescatoare, in ceea ce privesc restrictiile operatiilor statistico-matematice permise de fiecare nivel de masurare in parte. Asa cum precizeaza Ioan Marginean (1998, 118) "primele doua niveluri (nominal si ordinal) alcatuiesc masurarea nenumerica (nonparametrica), iar ultimele doua (de interval si de raport) alcatuiesc masurarea numerica (parametrica)". in masurarea nominala, numerele asociate obiectelor nu au semnificatia lor cantitativa, nu exprima marimi: sunt pur si simplu semne, nume. H. Russell Bernard (1995) precizeaza ca "masurarea nominala este calitativa". intr-un experiment psihosociologic, fiecarui subiect i se asociaza un numar: in loc sa spunem subiectul de experiment M., spunem subiectul numarul 1 sau 2, 3 ... n. Este un exemplu de masurare nominala. Dar oare este aceasta masurare Daca se accepta definitia data de Stanley S. Stevens masurarii, raspunsul nu poate fi decat afirmativ. Regula de atribuire a numerelor, pentru masurarea nominala, nu prevede decat ca acelasi numar va fi atribuit tuturor obiectelor care au aceleasi caracteristici si numai lor. Toti subiectii domiciliati in urban sunt desemnati prin numarul 1, cei din rural cu numarul 2. Conform regulei de atribuire a numerelor, nu este permis ca persoanele domiciliate in urban sa primeasca numarul 1, cat si numarul 2; de asemenea, nu este permis ca numarul 1 (sau 2) sa fie atribuit atat persoanelor din urban cat si celor din rural. Cat ar parea de simplu, postulatele masurarii se cer verificate si la acest nivel de masurare. Primul postulat s(a = b) sau (a b), dar nu ambeleconstituie restrictia definitorie pentru masurarea nominala. Dihotomia este deci proprietatea specifica acestui tip de masurare. Alaturi de ea, simetria daca (a = b), atunci si (b = a)caracterizeaza nivelul masurarii nominale. Tranzitivitatea daca (a = b) si (b = c)comporta unele discutii, dat fiind faptul ca in domeniul stiintelor socioumane nu exista doua obiecte, fenomene, procese identice, cu atat mai putin trei. Totusi, se accepta ca dihotomia, simetria si tranzitivitatea caracterizeaza masurarea nominala. Pe baza proprietatilor amintite sunt usor de stabilit operatiile statistico-matematice permise la nivelul masurarii nominale. in primul rand, fiind vorba, in fond, de o operatie de clasificare, se calculeaza frecventa apartenentei obiectelor la clasele sau categoriile desemnate prin numere: cati subiecti sunt din mediul urban si cati din mediul rural sau frecventa aparitiei numerelor 1 si 2 (in exemplul luat). Frecventele pot fi date in cifre brute sau in procente. Pare un truism, dar trebuie sa precizam ca exprimarea procentuala a frecventelor se recomanda in cazurile in care esantioanele au un volum mai mare de 100. Se accepta totusi exprimarea in procente si a numerelor pana la 30, dar nu mai mici. Nivelul ordinal, la fel de raspandit in masurarea din stiintele socioumane ca si cel nominal, are toate proprietatile acestuia, in plus, introducand relatiile de ordine, permite multiple operatii statisticomatematice si, deci, face posibila utilizarea unui mare numar de coeficienti de corelatie si teste de semnificatie. Tranzitivitatea ordinala este aici definitorie: daca postulatul tranzitivitatii daca (a > b) si (b > c), atunci (a > c)este justificat de izomorfismul cu obiectele si fenomenele masurate, atunci este justificata si masurarea ordinala. Numerele asociate obiectelor si fenomenelor intr-o masurare ordinala nu au decat semnificatie de rang, nu indica marimi absolute. Regula de atribuire a numerelor specifica doar asocierea cu numerele in ordine crescatoare sau descrescatoare a caracteristicilor care ele insele sunt intro ordine crescatoare, respectiv descrescatoare. Satisfactia muncii poate fi deplina sau numai partiala, foarte intensa sau moderata. Convenim sa asociem celui mai inalt grad de satisfactie numarul cel mai mare (de regula 3, 5, 7, 11) si, in ordine descrescatoare, numere mai mici gradelor mai reduse de satisfactie in raport cu munca. Convenim sa atribuim altfel numerele de la 1 la 7 (1 = foarte nesatisfacut; 2 = in mare masura nesatisfacut; 3 = nesatisfacut; 4 = nici satisfacut, nici nesatisfacut; 5 = satisfacut; 6 = in mare masura satisfacut; 7 = foarte satisfacut). Numarul 6 va exprima un grad mai redus de satisfactie decat numarul 7, dar mai sporit decat 5 s.a.m.d. Cu cat va fi mai redus sau mai sporit, la acest nivel de masurare, nu se poate preciza, pentru ca relatiile dintre caracteristcile masurate nu se reflecta decat partial in relatiile dintre numere. Nu se poate sustine ca a fi in mare masura satisfacut este tot una cu a fi de doua ori nesatisfacut (6 = 3 x 2)! Lucrurile se petrec astfel pentru ca, in timp ce numerele cresc cu intervale egale, caracteristicile 54 Septimiu CHELCEA obiectelor sporesc cu intervale inegale. Datorita acestui fapt riguros vorbind operatiile de adunare, scadere, inmultire si impartire a numerelor distribuite in cadrul masurarii ordinale nu se justifica si, in consecinta, nici coeficientii de corelatie sau testele de semnificatie bazate pe valori absolute. Se legitimeaza insa calcularea frecventelor (cifre brute si procente), aflarea medianei si a cuantilelor, stabilirea rangurilor. De asemenea, se legitimeaza statisticile nonparametrice: coeficientii de semnificatie a diferentei dintre doua medii: Mann-Whitney, Wilcoxon, Kolmogorov-Smirnov, Kruskal, Wallis si, in fine, testul semnului. Nivelul masurarii de interval. in practica cercetarilor psihosociologice si, mai general, in investigatia sociologica, nivelul ordinal de masurare se asimileaza, pe baza observatiilor empirice si a deductiilor logice, nivelului metric, respectiv masurarii de interval. O buna ilustrare a faptului ca aceasta asimilare nu introduce, de regula, distorsiuni ne este oferita de istoricul preocuparilor privind masurarea "distantei sociale". Asa cum se stie, Emory S. Bogardus, care intelegea prin distanta sociala gradul de intelegere si de afectiune pe care persoanele il au unele fata de celelalte, a creat in 1925 prima forma a vestitei Scale a distantei sociale. Cum a procedat Intuitiv, a ordonat un numar de sapte propozitii, de la cele cele care exprima maximum de deschidere fata de personajele de alte nationalitati pana la cele care tradeaza xenofobia: 7. A fi in relatie de rudenie prin casatorie; 6. A avea ca prieten intim; 5. A avea ca vecin pe strada; 4. A avea ca angajat in aceeasi intreprindere; 3. A accepta ca cetatean in tara; 2. A accepta numai ca vizitator in tara; 1. A exclude din tara. Numerele asociate pozitiilor exprimate prin acceptarea uneia din afirmatiile de mai sus reflecta ordinea, nu marimea absoluta a gradului de intelegere si de afectiune fata de straini. Pentru a vedea daca intervalele dintre pozitiile (atitudinile) exprimate sunt egale, Emory S. Bogardus a aplicat ulterior tehnica compararii perechilor, pusa la punct in 1929 de Louis L. Thurstone. Ierarhizarea propozitiilor a fost aceeasi, intervalele dovedindu-se (aparent) egale. Astfel, instrumentul de masurare a distantei sociale (scala Bogardus), despre care se credea ca realizeaza un nivel de masurare ordinal, s-a constatat ca permite o masurare de interval (A Social Distance Scale, in Sociolgy and Social Research, vol. XVII, Los Angeles, 1933). in baza celor aratate, credem ca Fred N. Kerlinger are dreptate cand afirma: "Cel mai bun procedeu pare a fi acela de a trata masuratorile ordinale ca si cand ar fi masuratori de interval, dar sa fim permanent atenti la posibilitatea unei mari inegalitati a intervalelor" (Kerlinger, 1973, 441). Astfel, intalnim frecvent exprimarea rezultatelor masurarii ordinale sub forma mediilor aritmetice, a abaterii standard si a abaterii medii patratice (dispersie, varianta). Operatiile statistico-matematice mai sus amintite sunt permise, riguros vorbind, doar masurarii de interval si de raport, care presupun un izomorfism al cresterii si descresterii obiectului masurat cu sistemul numeric considerat: (a - b) = (b - c), dupa cum (5 - 4 = (4 - 3). Specific nivelului masurarii de interval este faptul ca intervalele pot fi adunate si scazute. De remarcat insa ca sunt adunate sau scazute intervalele, nu valorile. Neexistand un punct zero absolut care sa exprime absenta caracteristicii masurate, nu se poate pretinde, de exemplu, ca performanta scolara a unui elev notat cu 10 este de doua ori mai mare decat a unuia notat cu 5. Are sens insa sa spunem ca performanta celui dintai este cu 5 unitati mai mare decat a celuilalt. Intervalele de masurare fiind egale, cercetatorul are libertatea unor artificii de transformare de tipul (Schreiber, 1975, 288): y = a + bx (pentru b > 0) unde: y = valori caracteristice transformate; x = valori caracteristice care urmeaza a fi transformate; a = constanta de deplasare; b = constanta de extindere. Intervalele pot fi deplasate sau extinse, fireste, daca prin aceasta reflectam mai adecvat realitatea. in legatura cu satisfactia muncii (in exemplul mai sus discutat), probabil ca o deplasare cu 4 intervale ar exprima mai bine valorile caracteristice. Atribuirea numerelor de la - 3 la + 3 (- 3 = foarte nesatisfacut; - 2 = in mare masura nesatisfacut; - 1 = nesatisfacut; 0 = nici satisfacut, nici nesatisfacut; + 1 = satisfacut; + 2 = in mare masura satisfacut; + 3 = foarte satisfacut) pare a fi mai adecvata. in acest caz deplasarea se TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 55 justifica, nu insa si extensia intervalelor. Nu sporeste cu nimic cunoasterea daca vom amplifica cu 10 sau cu 100 fiecare interval (sistemul numerelor devenind: 10 - 70 sau 100 - 700). Nivelul masurarii de interval ii este permisa aplicarea coeficientilor de corelatie produs-moment (Bravais-Pearson) si r tetracronic. Analiza de regresie se legitimeaza si ea; la fel testele de semnificatie a diferentelor dintre doua medii aritmetice: t; zsi F. Toate aceste statistici, in practica cercetarilor sociale concrete, se folosesc fara o justificare deplina si pentru nivelul ordinal de masurare. Prin introducerea in operatia de masurare a unui punct zero absolut (natural) sunt posibile operatiile specifice nivelurilor inferioare de masurare, la care se adauga inmultirea si impartirea. Nivelul masurarii de raport (sau de proportie) se caracterizeaza printr-o relatie de proportionalitate. La acest nivel de masurare au sens stasticile parametrice si nonparametrice, inclusiv mediile geometrice si coefientii de varianta. Trebuie spus insa ca masurarea fenomenelor psihosociale nu permite fixarea unui punct zero absolut, asa cum se intampla in masurarea timpului si a spatiului. Walter Guthjahr (1974, 22) ilustreaza diferentele dintre nivelurile de interval si de raport in masurare, luand ca exemplu masurarea temperaturii. Tabelul 4.1. Masurarea temperaturii (dupa Guthjahr, 1974, 22) Repere Nivel de masurare de interval de raport Celsius 0 C Reaumur 0 R Fahrenheit 0 F Kelvin 0 K Rankine 0 R Zero absolut - 2730 - 2190 - 4600 00 00 Solidificarea apei 00 00 + 320 +2730 + 4920 Fierberea apei + 1000 + 800 +2120 + 3730 + 6720 Este usor de observat ca aceleiasi realitati temperatura i se asociaza numere diferite, dupa cum au fost alese: punctul zero, marimea intervalului si directia. in sistemele Kelvin si Rankine punctul zero este acelasi, directia aceeasi, difera insa marimea intervalului si, deci, extensia scalei de masurare. Comparativ, in sistemele Celsius si Fahrenheit nu ramane constanta decat directia, difera atat punctul zero, ales conventional, cat si marimea intervalului. Trebuie spus ca, desi pentru nivelul de masurare de raport se pretinde un punct zero natural, el nu are totusi o existenta reala. Temperatura de - 273, 160 nu a fost niciodata atinsa. Greutatea, lungimea, timpul, forta ca marimi fizice, admit masurarea de raport, ceea ce nu se intampla cu realitatile psihice si sociale. Inteligenta zero sau coeziune interumana zero nu corespondent in realitate: individul nu poate fiinta fara un minim de inteligenta; societatea nu exista fara un minim de coeziune interumana. Prezentarea chiar si succinta a problemei nivelurilor de masurare in stiintele sociale nu trebuie sa duca la un nejustificat si neconstructiv scepticism in legatura cu posibilitatile de aplicare a metodelor statistico-matematice in cercetarile concrete din domeniul stiintelor socioumane. Atragand atentia asupra restrictiilor de atribuire de numere obiectelor si fenomenelor psihosociale, am intentionat sa avertizam impotriva folosirii abuzive a unor formule matematice standard, fara intelegerea semnificatiei rezultatelor obtinute. Dupa opinia noastra, este de preferat un nivel de masurare mai scazut, fara utilizarea unor indici si a unor teste statistice sofisticate, decat un nivel inalt de masurare cu indici si teste riguroase si laborioase din punctul de vedere al calculelor, dar inadecvate in raportul de izomorfism cu realitatea investigata. in alternativa formulata de Clyde H. Coombs (1963), intre a alege un sistem de masurare cat mai "puternic" si unul cat mai adecvat, optam fara ezitare pentru cea de-a doua solutie. Validitatea si fidelitatea masurarii Evaluarea masurarii constituie un subiect pe cat de complex, pe atat de important pentru cercetarea sociologica, psihosociologica. Studiind interactiunea comportamentelor umane, totdeauna trebuie sa ne intrebam daca intr-adevar am masurat ceea ce am intentionat sa masuram si daca rezultatele sunt demne 56 Septimiu CHELCEA de incredere sau teoretic formulata problema trebuie sa stabilim totdeauna validitatea si fidelitatea (reliabilitatea) masurarii fenomenelor. Exista dezvoltata o intreaga teorie cu privire la validitatea si fidelitatea masurarii in stiintele sociale, teorie constituita si impulsionata in mod deosebit de cercetarile psihologice si psihosociologice asupra personalitatii. Aplicand un test de inteligenta, am masurat in realitate chiar inteligenta Cum ne asiguram ca masurarea este valida Validitatea si fidelitatea remarca Michael Procter sunt adesea descrise in termeni de corelatie: "Validitatea este conceptualizata ca o corelatie dintre masurare si un criteriu independent relevant" (Procter, 1993, 127), iar reliabilitatea, fiind determinata fara referire la un criteriu exterior, se verifica tot prin stabilirea corelatiei dintre rezultatele obtinute: la testare si la retestare, prin aplicarea cate unei jumatati din test sau prin luarea in calcul a corelatiei dintre indicatori. Prin stabilirea validitatii de continut, a validitatii criteriilor si a validitatii de construct ne putem incredinta ca am masurat ceea ce am presupus de la inceput ca masuram. Cel mai adesea, cercetatorul din domeniul stiintelor sociale se margineste la analiza validitatii de continut. El incearca sa determine daca instrumentul de masurare pe care l-a creat este reprezentativ pentru continutul procesului sau fenomenului pe care il masoara. Un exemplu ne poate ajuta sa intelegem mai bine ce reprezinta validitatea de continut si cum se procedeaza in determinarea acesteia. intr-un experiment invocat, s-a urmarit verificarea ipotezei determinarii gradului de satisfactie a muncii de catre sistemul de organizare a intreprinderilor. Satisfactia muncii ca fenomen psihosocial are multiple dimensiuni si indicatori. Pentru masurare am retinut dimensiunile: satisfactie in raport cu continutul muncii, cu organizarea formala si cu organizarea informala a intreprinderilor. Ca indicatori, au fost retinuti cei referitori la satisfactia produsa de structura operatiilor de munca, profesiune, intreprindere, grupul de munca etc. Reproduc acesti indicatori continutul satisfactiei muncii Procedam la o judecata critica a lor. Ne intrebam care este legatura dintre indicat (satisfactia muncii) si indicator (intrebare referitoare la satisfactia produsa de munca) Ne intrebam, de asemenea, daca am selectionat suficienti indicatori capabili sa reproduca adecvat domeniul, continutul fenomenului studiat. Validitatea legata de criteriu si validitatea de construct completeaza analiza validitatii procesului de masurarea psihosociologica. Validitatea legata de criteriu, asa-numita validitatea predictiva sau empirica, urmareste nu rezultatul in sine al masurarii, ci criteriul extern cu care se compara acest rezultat. in masurarea intereselor profesionale, analiza validitatii legata de criteriu ofera un bun exemplu asupra a ceea ce se intentioneaza a se demonstra: validarea rezultatelor actuale prin raportare la un element (eveniment) exterior, inregistrabil dupa o perioada de timp, adesea de ani si ani de zile. Binecunoscutul Test de interese profesionale elaborat de Edward K. Strong (prima forma in 1927, cea de-a doua in 1939), a fost validat prin raportarea rezultatelor obtinute prin aplicarea lui, in perioada 19271930, pe un lot de 670 de studenti din primii ani ai Universitatii Stanford la profesiile efectiv practicate de catre acestia in anul 1949. S-a constatat ca 53% din studentii care manifestasera interese pentru profesiunile medicale, la un interval de douazeci de ani devenisera medici, iar altii 27% alesesera profesiuni strans inrudite cu medicina: biologia, psihologia etc. Validarea masurarii intereselor profesionale s-a realizat prin luarea in consideratie a profesiunilor practicate dupa un interval de timp suficient de indepartat de momentul testarii. Este acesta un criteriu capabil sa valideze masurarea Trebuie analizat. Practicarea unei profesiuni nu depinde numai, si nici macar in primul rand, de interesele profesionale ale indivizilor. Piata muncii este mult mai complexa, dar cu siguranta ca interesele profesionale intervin in alegerea si practicare profesiunilor. Succesul profesional reprezinta insa un criteriu mai puternic de validare a masurarii intereselor profesionale. Edward K. Strong valideaza testul sau si prin acest criteriu. Pe un lot de 181 de agenti de asigurari, el constata ca 67% dintre cei care manifestasera un interes foarte ridicat pentru profesiunea lor aveau o cifra de afaceri foarte ridicata (peste 150000 de dolari anual), in timp ce doar 6% din agentii de asigurari care nu manifestasera nici un interes pentru profesiunea lor atingeau respectiva cifra de afaceri. Validitatea legata de criteriu se caracterizeaza asadar prin capacitatea de predictie a masurarii efectuate. Daca validitatea legata de criteriu determina capacitatea de prognosticate a masuratorii (inclusiv a instrumentului de masurare), validitatea de construct vizeaza caracteristica de masurat, obiectul, fenoemnul sau proprietatea ce se afla in spatele performantei masurate. Asa cum aprecia Fred N. Kerlinger, validitatea de construct constituie cel mai semnificativ produs al teoriei masurarii in stiintele socio-umane. Cercetatorul care se intereseaza de acest tip de validitatea isi pune intrebarea: ce factori sau constructe explica performanta si diferentelede performanta ale indivizilor sau grupurilor umane TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 57 Constructele, dupa um se stie, desemneaza categorii ipotetice utilizate pentru descrierea si intelegerea raporturilor dintrele elementele unui model explicativ. Presupunand ca avem de masurat coeziunea unui grup, ne putem intreba, o data stabilit nivelul acesteia, ce constructe explica scorul (punctajul) obtinut: simpatia reciproca Interesele comune Dezirabilitatea sociala De asemenea, va trebui sa ne intrebam ce proportie din varianta totala a masurarii se datoreaza fiecarui construct in parte. Prin diferite corelatii de itemuri, cu ajutorul metodei matricei cu mai multe atribute masurate prin mai multe metode sau prin analiza factoriala validitatea de construct poate fi corespunzator determinata. Asigurandu-ne ca masuram intocmai ceea ce intentionam sa masuram, in mod firesc trebuie sa verificam in continuare fidelitatea masuratorilor noastre. Teoria moderna a fidelitatii masuratorilor din stiintele social-umane se bazeaza pe analiza de varianta si pe tehnicielprobabiliste de luare a deciziei (L. Cronbach, 1972). in mod traditional insa, fidelitatea se determina in perspectiva analizei erorilor. Fara a insista asupra dezvoltarii extrem de sofisticate a teoriei fidelitatii, prezentam principalele procedee de determinare a fidelitatii in masurarea caracteristicilor psihosociologice (Helmstadter, 1974, 58). Procedeul test-retest presupune aplicarea dupa o perioada de timp a aceluiasi instrument de masurare acelorasi persoane. Daca persoanele supuse masurarii nu s-au schimbat sub raportul caracteristicii masurate, teoretic, rezultatele celor doua probe trebuie sa fie identice. in practica lucrurile nu se intampla asa, datorita erorilor care intervin in fiecare operatie de masurare. Prin procedee matematice se poate determina fluctuatia valorilor obtinute in cele doua operatii de masurare a caracteristicilor uneia si aceleiasi persoane sau colectivitati. Problema insa este alta: ce caracteristici ale fenomenelor si proceselor socio-umane sunt statice Cu greu vom gasi caracteristici, daca nu statice, cel putin mai lent modificabile. Aplicarea imediata a unei noi masuratori cu aceleasi instrumente evidentiaza alte impedimente: subiectii umani invata raspunsurile, tin sa sa nu contrazica, sporind astfel in mod artificial gradul de fidelitate a masuratorilor. Si mai este ceva: cum explicam subiectilor faptul ca ii supunem la aceleasi probe La marturisim ca facem experiment Invocam vreun pretext oarecare Cat de plauzibil va fi el Se pare ca fidelitatea test-retest induce mai multe semne de intrebare decat raspunsuri corecte. Procedeul testelor paralele incearca sa evite impedimentul invatarii raspunsurilor de catre subiecti: se aplica acestora nu acelasi test de doua ori, ci doua teste asemanatoare sau doua forme diferite ale aceluiasi instrument de masurare. Dar, cat de asemanatoare sunt testele paralele Prin analiza validitatii de continut si a celei de construct, prin compararea mediilor, a variantei, a covariantei dintre itemuri acest lucru poate fi stabilit. Teste perfect echivalente nu vor fi create, probabil, niciodata, asemanatoare, da. Esantionarea itemurilor, formularea lor vor diferi de la un test la altul, fapt ce va produce o anumita instabilitate a scorurilor. De aceea se si spune ca prin procedeul testelor paralele se determina stabilitatea masuratorilor. Ca si in cazul procedeului precedent, intre aplicarea unui test si a formei lui "echivalente" de cele mai multe ori se scurge o perioada de timp, in care situatia subiectilor se schimba. Aplicarea concomitenta a doua sau mai multe teste paralele nu este posibila; aplicarea lor in succesiune imediata nu este de dorit. Se pun probleme asemanatoare procedeului test-retest. Procedeul injumatatirii testelor ofera posibilitatea determinarii coeficientului de echivalenta intre cele doua jumatati ale aceluiasi test. impartirea testului in jumatate se face selectand itemurile echivalente si gruparea lor in doua forme separate. in mod curent se procedeaza insa oarecum mecanic: intr-o forma sunt incluse itemurile cu un numar par, intr-alta cele cu numar impar. Dupa aplicarea integrala a testului sunt aplicate formele injumatatite ale lui. Se fac apoi corelatii intre rezultatele astfel obtinute. Dificultatile semnalate pentru procedeul test-retest sunt prezente si in cazul stabilirii fidelitatii prin injumatatira testului. in cazul testelor unifactoriale, care masoara o singura caracteristica (de exemplu calculul mintal, vocabularul s.a.), procedeul Kuder-Richardson (1937) de determinare a fidelitatii se legitimeaza perfect, desi acest procedeu presupune calcule laborioase. Principiul procedeului Kuder-Richardson este insa extrem de simplu, amintind de procedeul Guttman de scalare: intr-un test in care itemurile sunt ordonate in functie de gradul lorde dificultate este de presupus ca subiectii dau raspunsuri corecte la itemurile mai usoare si gresesc la cele mai grele. Daca lucrurile se intampla invers, procedeul de masurare nu prezinta fidelitate. Procedeul Hoyt (1941) de estimare a fidelitatii este asemanator procedeului anterior prezentat, deosebindu-se de acesta prin acceptarea variatiei performantelor unui individ de la un item la altul, nu ca pe o eroare, ci ca diferenta reala. in analiza fidelitatii, in procedeul Hoyt se ia in consideratie diferentele interindividuale, interindividuale si diferentele de erori interindividuale. 58 Septimiu CHELCEA Evaluarea masurarii, ca si masurarea insasi, constituie, un element esential in cercetarea concreta din stiintele socio-umane, pentru ca numerele incorect asociate fenomenelor pot deforma sau estompa realitatile, creand iluzia rigurozitatii stiintifice. Termeni-cheie cuantile decile eroare de masurare fidelitatea (reliabilitatea) incertitudinea de masurare masurarea - nonparatemtrica - parametrica mediana nivel de masurare - de interval - de raport - nominal - ordinal postulatele masurarii precizia masurarii procedee de determinare a fidelitatii - injumatatirii testelor - Hoyt - test-retest - testelor paralele quartile validitatea - de construct - de continut - de criteriu Probleme recapitulative 1. Ce este masurarea 2. Cand incep preocuparile de constituire a unei teorii a masurarii 3. Ce relatie exista intre incertitudinea de masurare si precizia masurarii 4. in functie de ce factori se stabileste precizia masurarii 5. Care sunt nivelurile de masurare 6. De ce nu este posibila masurarea de raport in stiintele socioumane 7. Care sunt postulatele masurarii 8. Ce este validitatea masurarii 9. Dar fidelitatea masurarii 10. Care sunt tipurile de validitate 11. Care sunt cele mai raspandite procedee de determinare a fidelitatii (reabilitatii) masurarilo Capitolul 5 Tipuri de cercetari socioumane Precizari terminologice: cercetare sociologica de teren, ancheta, sondaj, studiul cazului Tipologia cercetarilor socioumane concrete Cercetari descriptive Cercetari explicative Cercetari fundamentale Cercetari qaplicative Termeni-cheie Probleme recapitulative Cercetarile sociologice concrete (de teren sau empirice) apar inaintea crearii termenului de "sociologie" de catre Auguste Comte, in 1839, in cea de-a 47-a lectie din al sau Cours de philosophie positive:"Cred ca trebuie sa cutez a intrebuinta de acum inainte acest termen nou, exact echivalent expresiei mele, introduse mai de mult, de fizica sociala pentru a putea arata intr-un singur nume aceasta parte complementara a filosofiei naturale, care se refera la studiul pozitiv al totalitatii legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale" (apud Braileanu,1940, 5). Debutul cercetarilor sociologice de teren este legat de prima revolutie industriala din Anglia. Acum si aici sunt realizate primele anchete cu caracter sociologic: in 1722, Daniel Defoe (16601731) cunoscut mai ales ca autor al romanului "Viata si nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe" (1719) publica Jurnal din anul ciumei, in care prezinta realist lumea interlopa londoneza. Sunt folosite actele statistice din Buletinele mortuare saptamanale (celebrele Bills of Mortality publicate de Compania slujbasilor parohiali), informatiile din conversatiile cotidiene, din ordonantele Lordului Primar al Londrei, din istorioarele si anecdotele referitoare la "ciuma saracilor", precum si datele de observatie exploatate jurnalistic, dar si sociologic. Molima izbucnita in 1665 a napastuit Londra intrucat "Munca, si prin ea piinea saracilor, fusese curmata" (Defoe, 1719/1980, 36). C. A. Moser (1967) considera ca ar fi mai logic ca istoricul anchetelor din Marea Britanie sa inceapa cu Morton Eden care scrie The State of the Poor in the History of the Labouring Classe in England (1792), H. Mayhew autorul lucrarii London Life the London Poor (1861) sau Charles Booth (18401916) care publica o monumentala ancheta (17 volume) privind pauperitatea The Life and Labour of the People of London (18891902). "Parintele anchetei sociale stiintifice trebuie considerat Booth" apreciaza C. A. Moser (1958/1967, 36). El are nu numai meritul de a fi realizat o tipologie a familiilor din punctul de vedere al saraciei (opt clase de familii, patru deasupra liniei saraciei si patru dedesubtul ei) si de a fi folosit ceea ce mai tirziu s-a numit "metoda interviului global" (B. Webb, 1926), dar si pe acela de a fi atras atentia asupra extinderii si gravitatii paupertatii. Iata ce scria Charles Booth: "Exista o saracie disperata, degradare, foamete, alcoolism, brutalitate si crima: de aceasta nimeni nu se indoieste. Scopul meu a fost sa arat relatia cantitativa dintre paupertate, mizerie, depravare prin comparatie cu veniturile regulate si confortul relativ, si sa descriem conditiile generale in care traieste fiecare clasa" (Booth, 1889). Este de retinut si faptul ca Charles Booth a acordat o importanta deosebita modalitatii de culegere a informatiilor, considerand ca fiecare fapt de care are nevoie cercetatorul vietii sociale este cunoscut de cineva, astfel ca sociologul nu ar trebui sa faca altceva decat sa recolteze informatiile si sa le ordoneze. Astfel a aparut "metoda interviului global". Cercetarile sociologice privind saracia au fost continuate in Marea Britanie (B. S. Rowentree, 1901; A. L. Bowley, 1912), raspandindu-se in toate tarile industrializate. Ele sunt foarte actuale in prezent in Romania. Nu intentionam sa facem, insa, un istoric al cercetarilor sociologice concrete. Dorim totusi sa subliniem ca, fara a ne cufunda intr-un trecut indepartat, cercetarile sociologice concrete au o istorie de 60 Septimiu CHELCEA cel putin o suta de ani si ca ele au aparut ca urmare a schimbarilor sociale, revolutiei industriale si a unei grave provocari sociale: saracia. Precizari terminologice: cercetare sociologica de teren, ancheta, sondaj, studiul cazului Am folosit deja termenii: "cercetare sociologica de teren", "cercetare sociologica empirica" (sau "concreta"), "ancheta sociologica" fara sa fi aratat continutul lor. in afara acestora, la nivelul simtului comun, se utilizeaza termenii "investigatie sociologica" si "sondaj", ignorandu-se distinctiile absolut necesare. Termenul de "cercetare sociologica" sau "cercetare sociala" are intelesul cel mai larg: se refera la obtinerea si prelucrarea informatiilor obiectiv verificate, in vederea construirii explicatiilor stiintifice ale faptelor, fenomenelor si proceselor sociale. Desi cercetarea sociologica are ca principiu metodologic fundamental unitatea dintre nivelurile teoretic si empiric vezi subcapitolul referitor la principiile metodologice ale cercetarilor socioumane empirice adesea se face distinctie intre "cercetarea sociologica teoretica" ("sociologie de cabinet") si "cercetarea sociologica empirica" (sociologie de teren). Cercetarea sociologica empirica presupune observarea directa a realitatii, aplicarea unor metode si tehnici specifice de recoltare a informatiilor (ancheta, experimentul, chestionarul etc.), de prelucrare a lor (corelatii, teste de semnificatie statistica etc.). Cand cercetarea sociologica empirica (concreta sau de teren) are un caracter preliminar, explorator sau are o amploare sau profunzime mai reduse se vorbeste de "investigatie sociologica". Ancheta sociologica se particularizeaza in universul cercetarilor sociologice concrete (empirice de teren) prin aceea ca utilizeaza cu precadere chestionarul si interviul pentru culegererea informatiilor. Bazandu-se pe modalitati interogative in obtinerea informatiilor, "ancheta sociologica are un caracter neexperimental, cu un grad relativ scazut de control al cercetatorului asupra variabilelor analizate" (Marginean, 1993, 36). C. A. Moser (1958/1967, 13) atragea atentia asupra faptului ca termenul de "ancheta sociala" este dificil de definit intrucat el acopera o "varietate foarte larga de cercetari, incepand de la analizele clasice asupra saraciei s...t pana la sondajele asupra opiniei publice s...t, anchetele pentru planificarea oraselor, cercetarea pietei s...t, precum si nenumaratele investigatii organizate de institutele de cercetare". Asa cum observa si Ioan Marginean (1993), ancheta sociologica de multe ori combina modalitatile interogative de obtinere a informatiilor cu studiul documentelor sau cu observatia stiintifica, astfel ca trasarea unei bariere despartitoare ferme intre ceea ce se intelege prin "cercetare sociologica de teren" si "ancheta sociologica" nu se justifica. in plan didactic vom retine totusi ca ancheta sociologica se distinge de alte tipuri de cercetari sociologice concrete (de teren, empirice) prin: utilizarea, in principal, a chestionarului si interviului pentru obtinerea informatiilor si nerecurgerea la experiment. Pe de alta parte, fata de sondajul de opinie publica ancheta sociologica se diferentiaza prin aceea ca: are ca scop nu numai cunoasterea aspectelor subiective (opinii, atitudinii, aspiratii, interese etc.), dar si a celor obiective (structura familiei, conditiile de locuit etc.) si nerecurgerea obligatorie la esantionare. Sondajul de opinie publica are ca scop cunoasterea "complexului preferintelor exprimate de un numar semnificativ de persoane referitoare la o problema de importanta generala" (Hennsesy, 1981, 4). Acest tip de cercetare sociologica se fondeaza: pe modalitatile interogative de culegere a informatiilor si pe tehnicile de esantioane si are ca nota diferentiala restrangerea ariei de cunoastere la opinia publica. Putem spune ca "cercetarea sociologica de teren" (empirica sau concreta) reprezinta genul proxim pentru "ancheta sociologica" si aceasta genul proxim pentru "sondajul de opinie publica". Diferenta specifica rezulta din ponderea crescanda a modalitatilor interogative de culegere a informatiilor, pe de o parte, si din reducerea progresiva a domeniului de cercetare, de la realitatea sociala in ansamblul ei la un aspect particular, informatiile detinute de indivizi si apoi la opiniile exprimate de acestia. Studiu cazului (sau studiu de caz) se particularizeaza in cadrul cercetarii sociologice de teren prin cateva caracteristici: cazul este inteles ca un sistem integrat, abordat holistic, cercetatorul interesandu-se mai mult despre cum decat depre de ce fenomenul studiat (o persoana, o colectivitate, o institutie) se prezinta intr-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan, in context social real (Collerette, 1996, 78). Robert E. Stake (1984/1995, XI) defineste studiul cazului ca "studiul unui singur caz particular si complex, in vederea intelegerii functionarii lui, cu circumstantele importante". Specific acestui tip de cercetare de teren este faptul ca fenomenele studiate sunt de o mare complexitate, neputand fi abordate TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 61 experimental sau prin anchete sociologice, iar concluziile, chiar daca permit generalizari ale propozitiilor teoretice, nu conduc la extrapolarea rezultatelor la alte populatii decat cele investigate (Yin, 1984, 21). Robert E. Stake (1994, 236) precieaza: "Studiul cazului nu reprezinta o alegere metodologica, ci o alegere a obiectului de studiu". Din punct de vedere al scopului cercetarii, in functie de care se face si alegerea cazurilor, autorul anterior citat identifica trei tipuri: studiul cazului intrinsec, asemenea monografiilor, in care cercetatorul se centreaza pe descrierea in profunzime a unui fenomen unicat, fara a urmarii testarea ipotezelor sau generalizabilitatea (de exemplu, Malinowski,1922); studiul cazului instrumental, realizat in vederea clarificarii unei teorii sau a unei probleme mai generale (de exemplu, Lynd si Lynd, 1929); studiul unor cazuri multiple (colective), in care se incearca generalizarea caracteristicilor si mecanismelor (de exemplu, Kozol,1991). Asa cum spunea Donald T. Campbel (1975), studiul cazului poate fi privit ca un pas mic spre o mare teorie. Tipologia cercetarilor socioumane empirice Data fiind marea varietate a cercetarilor socioumane concrete, consideram ca se justifica efortul de a cauta criteriile cele mai adecvate de clasificare si de a prezenta, fie si succint, "cercetarile exemplare", ilustrative pentru fiecare tip de cercetare in parte. Clasificarea cercetarilor socioumane dupa scopul lor. Dupa scopul lor, cercetarile socioumane concrete pot fi de mai multe tipuri. in primul rand, facem distinctie intre cercetarile descriptive si cele explicative. Cercetari descriptive Orice stiinta incepe prin a fi descriptiva. Apoi, intr-un stadiu mai avansat se incearca explicarea teoretica a faptelor de observatie. Unele stiinte raman preponderent descriptive de exemplu, etnografia altele fac un salt de la "graphein" la "logos" de exemplu, trecerea de la "sociografie" la "sociologie". in conceptia lui R. Steinmetz (1913) sociografia avea ca scop descrierea ansamblului structurii sociale a unui tinut, sat sau oras. Ferdinand Tnnies (1931) intelegea prin sociografie cercetarea sociologica empirica, bazata mai ales pe datele statistice. Desi strans legata de sociologia concreta, "sociografia nu se confunda cu aceasta, deoarece scopul ei principal nu este explicativ, ci discriptiv", ea fiind considerata "o prima treapta a cunoasterii sociologice" (Ungureanu, 1993, 563). Chiar daca descrierea constituie doar primul nivel in cunoastere, cercetarea sociologica descriptiva prezinta nu putine dificultati. Ea este facuta "cu miinile goale", nu beneficiaza de modele, inainteaza intrun cimp nedestelinit, cu numeroase fapte socante. De aici dificultatea de a alege ce merita si ce nu merita sa fie observat. "Cand se exploreaza un cimp nou, se adopta frecvent modalitati de analiza existente, deja utilizate in alte cimpuri si practica un transfer de tehnologie" (Bozon si Leridon, 1993, 1181). Astfel dupa cum remarca autorii anterior citati pentru descrierea relatiilor confidentiale in studiul sexualitatii sa facut apel la analiza sociologica a retelelor de comunicare, pentru intelegerea logicii preventiei sexuale s-a recurs la modelele economice de asumare a riscului si, in fine, pentru predictia imbolnavirilor de SIDA s-a incercat simularea evenimentelor, integrandu-se toate evenimentele din viata unui individ, in functie de riscul pe care il comporta. Un exemplu clasic de cercetare sociologica descriptiva este ampla ancheta asupra comportamentului sexual al barbatilor si femeilor, inceputa in 1938 si incheiata 9 ani mai tirziu, in 1947. Alfred C. Kinsey (1894 1956), specialist in zoologie la Indiana University (SUA), precizeaza scopul acestei cercetari: "acumularea unei mase de fapte obiective despre problemele sexuale, evitand strict orice interpretare sociala sau morala a acestor fapte" (Kinsey si colab., 1948, 21). S-a inceput cu subiectii cei mai accesibili, cu studentii, de la care s-au obtinut primele biografii. in 1938 au fost studiate 62 de cazuri, pentru ca in 1947 sa se adune date de la 728 de subiecti intervievati. in total au fost intervievati 6300 de barbati si 5940 de femei. Raportul Sexual behavior in the human female (Kinsey si colab., 1953) a fost publicat dupa un interval de cinci ani de la aparitia primului volum: Sexual behavior in the human male (1948). Cei peste 12.000 de subiecti ai anchetei au fost recrutati din toate grupurile profesionale, din urban si 62 Septimiu CHELCEA rural, din diferite zone geografice (cu precadere din nord estul SUA), apartinand diferitelor confesiuni. Nu se poate vorbi, totusi de o reprezentativitate statistica a populatiei investigate fapt semnalat de autori (Kinsey si colab., 1970, 45). De exemplu, la data efectuarii anchetei, 40% din femeile din SUA absolvisera scoala elementara, 47% scoala medie si 13% invatamantul superior. in populatia feminina investigata proportia absolventelor scolii elementare era de numai 3%, a scolii medii 22% si a invatamantului superior de 75%. S-ar putea vorbi mai degraba de comportamentul sexual al femeilor titrate din SUA decat de comportamentul sexual al femeilor, in general. Datele referitoare la comportamentul intim s-au obtinut cu ajutorul unui chestionar cu 521 de itemi (pentru persoanele cu experienta sexuala mai redusa numarul intrebarilor era de "numai" 300). S-a folosit o modalitate de intervievare "elastica". Durata unui astfel de interviu era in medie de 30 min. pana 12 ore. Autorii au facut apel la altruismul subiectilor, convingandu-i ca impartasind experienta lor sexuala ii ajuta pe altii sa se inteleaga mai bine si sa depaseasca eventualele dificultatii. Pentru cei cu studii superioare se accentua nevoia de a verifica tehnica de cercetare: pentru persoanele cu nivel de scolarizare mai scazut se arata nevoia de progres a medicinei. in jurul acestei cercetari s-a mobilizat opinia publica. S-au nascut zvonuri contradictorii, s-au emis pareri diametral opuse. Multi credeau ca discutia cu cercetatorii ii poate ajuta. Asa ca s-au prezentat si multi nevrotici. Cercetatorii nu au procedat ca psihiatrii, nu au facut deosebire intre persoanele echilibrate si dezechilibrate din punct de vedere al comportamentului sexual. Unii subiecti s-au prezentat la interviu pur si simplu din curiozitate. Raspunsurile la interviu, relatarile subiectilor erau notate cu ajutorul unui cod special creat de un criptograf si pastrate in seifuri, asemenea secretelor militare. in afara informatiilor obtinute prin intervievarea subiectilor, pe parcursul celor noua ani de investigatii s-a adunat un mare numar de date provenite din "calendarele sexuale", jurnale zilnice, scrisori, desene si alte forme de notare a activitatii sexuale. Un numar de 377 de persoane (312 femei si 65 barbati) au incredintat cercetatorilor calendarele lor sexuale, in care erau mentionate nu numai frecventa contactelor sexuale, ci si formele de activitate sexuala ce conduce la orgasm. in calendarele sexuale ale femeilor adesea se consemna activitatea sexuala in raport de perioada menstruala. in alte calendare, cercetatorii au gasit informatii de interes sociologic; despre locul de intilnire a partenerilor, calatoriile facute, imbolnaviri si alte evenimente in masura sa influenteze activitatea sexuala a barbatilor si femeilor. Calendarele sexuale acopereau, de regula, o perioada de timp scurt (6 luni), dar s-au intilnit si cazuri de o mare longevitate (un calendar extins pe o perioada de 38 de ani). Din jurnalele zilnice cercetatorii au extras informatii in legatura cu formele si tehnicile contactelor sexuale, descrieri ale partenerilor si situatiilor concrete. Din literatura beletristica, s-au studiat izvoarele descriptive ale comportamentelor intime. S-au adunat o colectie intreaga de scrisori ale partenerilor sexuali, numeroase poezii cu sau fara valoare literara, dar cu tematica erotica. Aceste materiale au fost exploatate in analiza factorilor psihologici care influenteaza reactiile sexuale. S-a constatat, in aceasta ordine de idei, ca barbatii si femeile reactioneaza erotic foarte asemanator la lectura unor romane, eseuri sau poezii de iubire. O atentie deosebita s-a acordat fidelitatii informatiilor: 706 cupluri maritale au fost intervievate, stabilindu-se concordanta declaratiilor separate ale partenerilor. S-a recurs la reintervievarea subiectior (124 femei si 195 barbati). Corelatia cu datele din primele protocoale s-a dovedit satisfacatoare. Fiind in discutie o cercetare de tip descriptiv trebuie remarcata preocuparea pentru taxonomie (gr. taxis ordine, nomos lege). S-a stabilit urmatoarea schema de clasificare a comportamentelor sexuale: I. Ego (Barbat) Alter (Femeie) = Heterosexualitate a) Ego necasatorit Alter (comportament sexual premarital) b) Ego casatorit Alter, sotia (comportament sexual conjugal) c) Ego casatorit Alter, alta femeie decat sotia (comportament sexual extraconjugal) II. Ego (Barbat) Alter (Barbat) sau (Femeie) (Femeie) = Homosexualitate III. Ego (Om) Alter (Animal) = Sodomie IV. Ego Alter (EGO) = Masturbare TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 63 in cadrul clasificarii, comportamentul sexual era analizat pentru ego de diferite clase de virsta, apartinand diferitelor grupuri etnice, rasiale, religioase etc. Pentru fiecare tip de comportament sexual sau inregistrat forme si tehnici specifice: I. Heterosexualitate: 18 forme si tehnici II. Homosexualitate: 24 forme si tehnici III. Sodomie: 4 forme si tehnici IV. Masturbare: 12 forme si tehnici. Rezultatele cercetarii comportamentului sexual al barbatilor si femeilor au socat morala oficiala. Redam principalele descoperiri, asa cum au fost ele sintetizate de Theodore Caplow (1970, 96). Principalele tipuri de devianta sexuala nu sunt nici rare, nici antisociale si sunt larg raspandite in toate categoriile sociale; Barbatii au in medie o activitate sexuala mai precoce, mai frecventa, mai regulata si mai putin selectiva decat femeile; Indivizii de aceeasi virsta, din aceeasi clasa sociala difera considerabil in ceea ce priveste varietatea si frecventa activitatii lor sexuale; Forma si frecventa activitatii sexuale sunt puternic influentate de virsta, sex, religie, nivel de scolaritate, domiciliu (urban sau rural), status profesional. Cercetarile colaboratorilor lui Alfred Kinsey continuate dupa moartea acestuia (in 1956), ca si studiile altor specialisti au confirmat si au imbogatit cunoasterea acestui tip de comportament intim. Ramane,insa, meritul lui Alfred Kinsey de a fi inlaturat un tabu, de a fi demonstrat ca tot ceea ce este uman poate si trebuie sa fie cercetat cu obiectivitate. La vremea respectiva opozitia fata de cercetarile initiate de Alfred Kinsey a imbracat multiple forme: psihologii manifestau rezerve fata de studiile coordonate de un biolog, medicii considerau ca doar in clinica, prin anamneza (gr. ana inainte, mnesis memorie), pot fi realizate astfel de studii, educatorii reprosau ocolirea aspectelor emotionale legate de actul sexual s.a.m.d. Sigur, cercetarea la care ne-am referit are limite: este tributara conceptiei behavioriste, excluzandu-se din analiza emotiile si sentimentele (cuvantul "iubire" nu apare in indxeul de termeni); nu are reprezentativitate statistica;este excesiv de incarcata cu date statistice, grafice si tabele (in volumul despre comportamentul sexual al femeilor sunt incluse 222 de grafice) fapt ce ingreuneaza lectura celor aproximativ 2000 de pagini ale raportului de cercetare. De remarcat ca studiul se subordoneaza principiului neutralitatii axiologice: "Fiecare sa interpreteze faptele dupa propriile lor valori morale: aceasta interpretare nu face parte din metoda stiintifica: oamenii de stiinta nu sunt calificati sa dea o apreciere in acest domeniu" (Kinsey si colab., 1948, 527). Cercetari explicative Daca cercetarile sociologice incearca sa prezinte obiectiv fenomenele sociale, clasificandu-le totodata, cercetarile sociologice explicative au ca scop valorificarea relatiilor dintre fenomene: cum influenteaza nivelul salariului satisfactia muncii Centralizarea deciziilor intr-o organizatie mareste sau scade eficacitatea acesteia Munca la banda rulanta influenteaza negativ personalitatea umana Ce relatie exista intre structurile de personalitate si acceptarea valorilor sociale Este rezistenta la schimbarea atitudinala determinata de "locus-ul controlului" Raspunsul la astfel de intrebari poate constitui scopul cercetarilor de verificare "verifizierende Forschung" versus ", dupa clasificarea propusa de Renate Mayntz, K. Holm si P. Hbner (1969, 28). Cercetarile descriptive si explicative nu sunt decat tipuri extreme ale cercetarii sociologice. Exista forme intermediare si cercetari deopotriva descriptive si explicative. Cercetarile exploratorii constituie un exemplu sau cercetarile pentru testarea instrumentelor de investigare. in fond, orice cercetare explicativa contine si o descriere a situatiei si in orice cercetare descriptiva, prin clasificarile introduse, se intrevede si inceputul unei explicatii teoretice. Ramane, insa, valabila distinctia: cercetarile explicative isi propun testarea ipotezelor, in timp ce cercetarile descriptive ofera informatii pentru formularea ipotezelor. Prezentand structura sociala in societatile care au trecut de la totalitarism la democratie,cercetatorul se poate intreba: existenta unei "clase de mijloc" bine reprezentate este o sansa pentru democratie in felul acesta contrapunerea cercetarilor descriptive celor explicative nu se justifica. Cercetarile sociologice 64 Septimiu CHELCEA concrete autentice au un caracter unitar. Luand act de conflictele interetnice din Europa si din alte parti ale Terrei nu ne putem opri intrebarea: ce relatie exista intre saracie si conflictele etnice in felul acesta incercam sa aflam de ce exista conflicte interetnice. "De ce apare un anumit fenomen si cum va evolua el " sunt intrebarile la care incearca sa gaseasca raspuns cercetarile explicative. Observam ca explicarea face posibila predictia. Kenneth D. Bailey (1982) include cu deplin temei cercetarile predictive in categoria cercetarilor explicative. Cunoscand relatiile cauzale dintre fenomene vom putea imagina cu o probabilitate acceptabila evolutia proceselor sociale. Teoretic asa stau lucrurile: in realitate,insa, sociologii asa cum remarca Peter L. Berger nu numai ca nu au putut prezice o serie de importante procese petrecute dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar nu au reusit nici sa le plaseze in contextul unei teorii sociologice. Prabusirea imperiului sovietic, colapsul comunismului, de exemplu, nu au fost anticipate de sociologi si nici de alti specialisti (sovietologi, politologi, economisti etc.). "De ce s-au prabusit societatile comuniste" poate fi o intrebare pentru sociologi si multi profesionisti din tarile Europei de Est au inceput dupa 1989 sa faca disectia comunismului. in Romania s-a infiintat chiar un Institut pentru studierea totalitarismului. Totusi, intrebarea mai interesanta este " De ce nu s-au prabusit societatile occidentale " Problema nu este dezorganizarea sociala, ci organizarea sociala casatoria, nu divortul, respectarea legilor, nu incalcarea lor, convietuirea armonioasa a raselor, nu disensiunile dintre ele" apreciaza Peter L. Berger (1994, 41). Ilustram tipul de cercetare explicativa printr-un exemplu preluat de la Theodore Caplow (1970). Ne referim la lucrarea cunoscuta sub numele The American Soldier, coordonata de Samuel A. Stouffer (1949). De fapt, sunt patru volume, relativ independente, aparute in intervalul 1949-1950 si grupand 134 de cercetari de psihologie, sociologie si psihosociologice. Samuel A. Stouffer a fost numit intr-un post de director la The Information and Education Division of the United States Army, cu putin timp inaintea atacului de la Pearl Harbor. Serviciul de cercetare din cadrul diviziunii amintite a efectuat numeroase studii pentru rezolvarea unor probleme practice de organizare a trupelor, probleme care presupuneau cunoasterea opiniilor si atitudinilor combatantilor si angajatilor civili din armata. in felul acesta s-a adunat un material faptic extrem de bogat, care a permis, in final, publicarea unui intreg volum (vol. 4) de teorie a masurarii in psihologie si sociologie, de metodologie a construirii si aplicarii scalelor de atitudine. La sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, serviciul de cercetare condus de Samuel A. Stouffer se prezenta cu un bilant impunator: cateva sute de rapoarte de cercetare, 200 de modele de chestionare si peste 500.000 de persoane intervievate. intr-una din cercetarile incluse in The American Soldier s-a urmarit verificarea ipotezei conformareavansare: cu cat soldatii sunt mai atasati normelor militare, cu atat avanseaza mai repede in grad. in noiembrie 1943 un numar de 374 de soldati au fost testati cu ajutorul unei scale tip Guttman pentru a se determina nivelul lor de conformare la normele vietii militare. Dupa cinci luni, in martie 1944, cercetatorii au verificat citi din soldatii testati fusesera avansati ofiteri. S-a constatat ca exista o corelatie statistica semnificativa intre conformare si avansare. Din cei 68 de soldati cu nivel de conformare foarte mare, 44 (adica 31%) devenisera, dupa cinci luni de la testare, ofiteri, in timp ce doar 15 (adica 17%) din soldatii cu nivel de conformare foarte scazut (N=112) ajunsesera ofiteri. Testul arata ca relatia conformare -avansare este statistic semnificativa. Conform aceluiasi criteriu, dupa scopul lor, cercetarile socioumane (sociologice, psihologice, psihosociologice s.a.) mai pot fi clasificate in: cercetari fundamentale si cercetari aplicative. Cercetari fundamentale Rolul oricarei stiinte si stiintele socioumane nu fac exceptie este de a ajunge la cunoasterea legitatii de producere a fenomenelor. Referindu-se la stiinta normala, Thomas S. Kuhn aprecia ca "determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptelor cu teoria si articularea teoriei" (Kuhn, 1962/1976, 77) reprezinta cele trei clase de probleme care epuizeaza cercetarea fundamentala. Istoricul si filosoful stiintei, care a introdus termenul de "stiinta normala" pentru a desemna cercetarea bazata pe paradigma, sustine conceptia sa cu exemple din domeniul stiintelor naturii. Vom incerca sa ilustram ideile lui Thomas S. Kuhn cu date din cercetarea socioumana. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 65 Daca in astronomie cercetarea fundamentala urmareste determinarea cu o cat mai mare precizie a pozitiei si marimii corpurilor ceresti, daca in chimie intereseaza compozitia si structura atomica, in stiintele socioumane cercetatorii sunt preocupati de structura societatii sau a personalitatii, de aflarea pozitiei unei categorii sociale (clasa sociala, grup etnic etc.) in raport cu alte categorii sociale s.a.m.d. Aceasta inseamna a spori amploarea cunoasterii prin cercetarile concrete fundamentale. Exemplificam acest tip de cercetare cu directia initiata in cadrul scolii sociologice de la Bucuresti, de profesorul Dimitrie Gusti, de alcatuire a Atlasului social al Romaniei; "a cunoaste tara este cel mai bun mijloc de a o servi. Stiinta naturii este stiinta patriei. Ne trebuie o enciclopedie a satelor si a oraselor. Ne trebuie harta sociologica a Romaniei" (Gusti, 1969, 334). Ideea alcatuirii unei "colectii de harti reprezentand diferite componente ale vietii sociale in profil teritorial, pe localitati sau zone" a fost reluata dupa evenimentele din decembrie 1989 de Dumitru Sandu care a si publicat un prim volum al Atlasului social (1992). Conform conceptiei sociologului anterior citat, "grupul" constituie "unitatea de analiza principala". Astfel pentru alcatuirea Atlasului Social al Romaniei s-a propus o schema de organizare a informatiilor luindu-se in calcul cinci tipuri de grupuri: familie, gospodarie, grupuri de munca, de comunicare directa, de status, de contingenitate teritoriala si trei perspective structurale: sociala (marimea grupului, compozitia grupului, relatiile de grup), spatiala (locul specific in care grupul desfasoara activitatea: locuinta, localitate etc.) si culturala (valori si norme specifice, cultura politica, religioasa, sanitara etc.). Cercetarile concrete desfasurate pentru realizarea Atlasului social al Romaniei au condus la concluzia "cu valoare teoretica fundamentala" ca "satele sunt mai diferentiate decat orasele din punct de vedere demografic si, implicit, sub aspect cultural"(Sandu, 1993, 15). Cea de-a doua clasa de probleme ce constituie obiectul cercetarilor socioumane empirice este data de efortul de a stabili un acord cat mai strans intre teorie si natura cum preciza Thomas S. Kuhn. Ca si in stiintele naturii,teoriile sociologice, psihologice s.a.m.d. nu pot fi direct testate:pentru a verifica acordul acestora cu faptele cercetatorii fac apel la ipotezele cu nivel de generalitate mediu si la ipotezele de lucru. Daca ne gandim la teoria grupurilor, initiata in sociologie la inceputul secolului nostru de "scoala de la Chicago" (W. I. Thomas, R. E. Park, C. H. Cooley, G. H. Mead) si dezvoltata prin cercetarile psihosociologice sub conducerea lui Kurt Lewin (1890 1947), constatam existenta unui numar de teorii cu nivel mediu de generalitate referitoare la normele de grup, conformare si devianta, schimbarea normelor de grup. Astfel, cu privire la influenta grupului in sensul acceptarii normelor de grup s-au emis doua explicatii: teza confictului intrapersonal si teza influentarii directe de catre membrii grupului (Napier si Gershenfeld, 1973, 84). Dar conformarea la normele de grup este independenta de pozitia (status-ul social) individului in grup Raspunsul la aceasta intrebare poate fi dat prin cercetarea de teren, testandu-se ipotezele de lucru. S-a constatat ca studentele Colegiului Bennington care fusesera desemnate sa reprezinte institutul lor la o intilnire interuniversitara, in 1930, au fost mai influentate de valorile colegiului lor decat celelalte studente (Th. M. Newcomb, 1943). intr-un experiment realizat la Minneapolis, in 1950,s-a constatat ca muncitorii care se simpatizau intre ei au acordat mai multa atentie (s-au subordonat) sfaturilor primite de la coechipierii din grupul lor de munca privind ritmul productiei decat alti muncitori (S. Schachter,1951). Asemanator, in 1949, intr-un experiment psihologic, s-a evidentiat faptul ca influenta reciproca a fost mai mare intre persoanele carora li se comunicase ca au fost nominalizate ca "model de comportare" pentru grup, decat intre celelalte persoane incluse in experiment (K. Back, 1950). Teza vizand relatia dintre status-ul social si conformarea la normele de grup a fost cum s-a aratat validata prin verificarea ei in conditii diferite: termenii de "colegiu", "grup de munca" si "grup experimental" au fost subsumati termenului general de "grup", iar termenii "studentii", "coechipierii", "persoane" celui de "membru al grupului". Astfel s-a stabilit un acord mai deplin intre teoria grupurilor si realitatea sociala a grupurilor. Si in stiintele socioumane, ca si in stiintele naturii, efortul cercetarilor se concentreaza spre imbunatatirea corespondentei dintre teorie si realitatea studiata. Eliminarea ambiguitatilor si lamurirea problemelor anterior doar semnalate articularea paradigmei, cum remarca Thomas S. Kuhn, se dovedeste a fi in stiintele socioumane cea mai importanta clasa de probleme ale cercetarii fundamentale. Relatia dintre atitudini si comportamente a generat o literatura imensa. Prezic sau nu atitudinile comportamentul Experimentul de teren al lui Richard LaPiere (1934, 230-237) a dat un prim raspuns. intr-un singur caz din 66 de hoteluri si 184 de restaurante, cupluri de studenti chinezi, insotiti de LaPiere, a fost refuzat. Cand, insa, cercetatorul a cerut in scris sa se rezerve loc pentru un cuplu de chinezi, 78 de hoteluri (din 79) si 176 de restaurante (din 177) au respins 66 Septimiu CHELCEA solicitarea, exprim@nd o atitudine xenofoba (Forcese si Richer, 1970, 93-100). Asadar, s-a demonstrat experimental ca intre vorba si fapta exista o discrepanta: una spunem, alta facem! Dar viata de zi cu zi ne ofera si exemple de coerenta atitudinal-comportamentala. Pe de alta parte, practica sondajelor preelectorale confirma legatura dintre atitudinile politice si comportamentul de vot. The Gallup Report (1985) arata ca, in medie, in perioada 1936 -1984, sondajele Gallup s-au abatut numai cu 2,1% fata de rezultatul votului. Deci, atitudinile exprimate pot prezice comportamentele: facem ceea ce spunem! Pentru rezolvarea ambiguitatilor raspunsului la intrebarea: "Prezic atitudinile comportamentul" s-au proiectat cercetari ingenioase care au condus la dezvoltarea teoriei (I. Ajzen si M. Fishbein, 1977; R. E. Petty si J. T. Cacioppo, 1981; P. R. Warshaw si F. D. Davis, 1985; J. Jaccard si M. A. Becker, 1985). Cercetari aplicative Desi specificul problemelor stiintifice in sociologie asa cum remarca si Sorin M. Radulescu (1994, 45) face ca totdeauna cercetarea fundamentala sa constituie si o premisa pentru rezolvarea unor probleme sociale reale, in mod curent se contrapune cercetarea fundamentala celei aplicative. Asa cum sa spus si noi nu incetam sa o repetam lucrul cel mai practic este o buna teorie. Tocmai pe baza unei teorii adecvate putem sa rezolvam o problema concreta, stringenta. Atragerea investitiilor straine este o necesitate in tranzitia la economia de piata. in acest context, publicitatea are un rol foarte important. Un investitor s-ar putea intreba, insa, care este eficienta publicitatii. Va trebui sa se cerceteze audienta radiotv. la nivel national,zonal sau local. Este vorba despre o cercetare aplicativa care se inscrie in orientarea teoretica neo-durkheimista ce pune accentul pe "sentimentul de conexiune cu colectivitatea oferit de expunerea la mass-media" (Schudson, 1986, 46). Se calculeaza "costul per o mie" de radioascultatori sau telespectatori. La un prim nivel al analizei se face abstractie de eficacitatea mesajului publicatiilor din punctul de vedere al influentei comportamentale, retinandu-se doar aspectul financiar al problemei. Se vor lua in calcul o serie de indicatori ai audientei radio-tv: audienta cumulata, audienta medie pe sfert de ora, durata medie de ascultare sau vizionare per auditor sau telespectator, fluctuatia audientei in diferite perioade ale zilei. Sondajele realizate de CURS si DATA MEDIA in prima jumatate a anului 1994 ofera informatii privind audienta radio-tv in Bucuresti si in tara. Astfel, publicul bucurestean al televiziunii era, la data efectuarii sondajului (martie, 1994), de 1,3-1,4 milioane persoane (in virsta de 15 ani si peste 15 ani). Populatia matura (virsta 41-50 ani) este supraconsumatoare de emisiuni tv (Tabelul 5.3). Structura pe sexe a publicului televiziunii (toate canalele tv.), reproduce cu fidelitatea proportia barbati/femei in totalul populatiei municipiului Bucuresti. De la aceste realitati dezvaluite in cercetarile aplicative se poate ajunge din nou la teoretizari vizand impactul mass-media cu tranzitia, rolul televiziunii in crearea unitatii nationale sau chiar a unitatii mai multor natiuni prin prezentarea unor evenimente ce transcend viata de zi cu zi si care tind sa fie transmise in direct (mediatizarea evenimentelor din decembrie '89, campionatul mondial de fotbal din 1994 s.a.). in afara scopului, un alt criteriu de clasificare a cercetarilor socioumane il constituie obiectul acestor cercetari (sau continutul lor). Altfel spus, pentru a le clasifica, ne putem intreba: ce anume se cerceteaza in mod concret Raspunsurile sunt variate. Referindu-se la anchetele sociologice, C. A. Moser (1958) preciza ca ar fi util sa distingem patru tipuri mari de probleme: caracteristicile demografice ale unui grup de oameni; mediul lor social; activitatile lor; opiniile si atitudinile lor. Termeni-cheie ancheta psihosociologica ancheta sociologica cercetare sociala cercetare sociologica cercetare sociologica empirica (de teren, concreta) - cercetare sociologica empirica aplicativa - cercetare sociologica empirica descriptiva - cercetare sociologica empirica explicativa - cercetare sociologica empirica fundamentala cuprinderea cercetarilor sociologice empirice metoda interviului global obiectul cercetarilor sociologice empirice sondaj de opinie publica TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 67 sursa de informatie in cercetarile sociologice empirice taxonomie Probleme recapitulative 1. Cine a creat termenul de "sociologie" 2. Cand s-au realizat primele anchete sociologice 3. Care este specificul anchetei sociologice 4. Prin ce se diferentiaza sondajul de opinie publica de ancheta sociologica 5. Cand a fost infiintat primul institut de sondare a opiniei publice 6. Ce semnificatie metodologica are cercetarea lui Alfred C. Kinsey 7. Cum a fost tastata ipoteza "conformare avansare" in studiul coordonat de Samuel Stouffer 8. Ce este Atlasul social 9. Dati exemple de cercetari socioumane concrete efectuate pentru eliminarea ambiguitatilor din cunoasterea stiintifica. 10. Ce este studiul de caz 11. Ce se intelege prin studiu panel 12. Cum se determina supra- si subconsumul de emisiuni radio-tv Capitolul 6 Chestionarul in cercetarea sociologica Ce este un chestionar de cercetare stiintifica Clasificarea chestionarelor Structura chestionarelor Formularea intrebarilor Termeni-cheie Probleme recapitulative Indiferent daca este vorba de un sondaj de opinie publica, de o ancheta sociologica sau de o cercetare de teren, chestionarul se dovedeste a fi una din tehnicile cele mai frecvent utilizate in stiintele socioumane. Theodore Caplow (1970, 17), analizand principalele surse de date din articolele publicate in Revue Franaise de Sociologie (19651967) si in The American Sociological Review (19661967), sublinia faptul ca anchetele prin intedrviu si chestionar reprezentau mai mult de jumatate din totalyul studiilor publicate. si in sociologia romaneasca predomina anchetele pe baza de chestionar. Un studiu pe zece ani (19721982) asupra revistei de sociologie releva ca jumatate din cercetarile realizate, ale caror rezultate fusesera publicate, se bazau pe aplicarea chestionarelor (Constantinescu, 1985, 268). Fara a dispune de analize riguroase, chiar o privire sumara asupra productiei sociologice de pana la 1989 si, mai ales, dupa aceasta data, ne indreptateste sa afirmam ca, in sociologia romaneasca, de la relansarea ei in 1965 si pana in prezent, chestionarul a reprezentat principala tehnica de investigare. Datele sunt cat se poate de concludente si o analiza mai amanuntita, distingand intre chestionare cu intrebari deschise, inchise si ierarhizate, a aratat ca cel mai des utilizate sunt chestionarele cu intrebari inchise (precodificate). Paul Albou (1968, 17) credea ca, in forma lor actuala, chestionarele se situeaza in punctul de convergenta a trei tipuri de interventii. in primul rand, exigentele administrative care au dus la multiplicarea documentelor si formularisticii. Chestionarele de tip oficial, concepute ca instrumente de colectionare a informatiilor, s-au inmultit considerabil. Foarte adesea, primul contact cu institutiile de stat se realizeaza pe baza unui chestionar. inscrierea la un concurs de admitere in invatamant, angajarea intr-un loc de munca, la notariat, la circa financiara etc. impun completarea unor chestionare sau realizarea unor interviuri. Informatiile astfel obtinute, in afara interesului pentru administratie, prezinta valoare documentara si pentru cercetatorul vietii sociale. in al doilea rand, necesitatile cercetarii sociale au impus perfectionarea recoltarii raspunsurilor prin chestionar. Chiar daca, initial, aceasta tehnica a fost utilizata de catre etnografi, rafinarea tehnica a chestionarului reprezinta rodul colaborarii dintre sociologi si psihologi. La noi, traditia chestionarelor etnografice urca pana la Bogan P. Hasdeu, care, in 1878, lanseaza un chestionar cu 400 de intrebari referitoare la obiceiurile juridice ale poporului, la viata sociala din trecut, casa etc., iar in 1886 redacteaza un al doilea chestionar vizand probleme lingvistice si mitologice (206 de intrebari). Remarcand valoarea lor de pionierat, Luminita Iacob (1995) identifica in aceste chestionare intrebari actuale si azi pentru problematica etnopsihologica, despre relatiile comunitare ("Care este parerea satenilor despre oraseni"), privitoare la atitudinea fata de straini sau minoritari ("Ce se intelege pe acolo sub cuvantul strain"; "Cum sunt priviti de catre popor armenii Cum sunt priviti evreii / si cum tiganii"), referitoare la sistemul rolstatusurilor sociale ("Care dintre sateni sunt priviti ca mai de frunte in sat Ce fel de insusiri trebuie sa aiba pentru a fi priviti astfel Si prin ce se arata cinstea sau ascultarea ce le dau ceilalti"), precum si la orientarile axiologice ("Care vini si greseli se socotesc ca cele mai grele dupa parerea poporului"; "Ce parere are poporul despre betie Si ce parere despre umblarea fara capatai"). Raspunsurile la aceste chestionare difuzate cu ajutorul revizorilor scolari si al protopopilor au fost utilizate de Bogdan-Petriceicu Hasdeu in lucrarile Obiceiele juridice ale Poporului Roman (1878) si Etymologicum Magnum Romaniae TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 69 (1886). in 1895, Nicolae Densusianu expediaza intelectualitatii satelor un chestionar cu privire la traditiile istorice din tinuturile locuite de romani. La fel procedeaza Alexandru Odobescu. in 1898, Spiru Haret numeste o comisie sub presedintia lui Gh. Tocilescu pentru elaborarea unui chestionar folcloristic. Chestionarul a fost publicat intaia oara in anul 1898. Este revazut in 1904, iar in 1930 se republica de catre Constantin Radulescu Codin. Probabil ca prima ancheta bazata pe chestionare publicate in presa scrisa, la noi, este cea din 1900, cand in nr. 12 din Noua Revista Romana se cere raspuns la urmatoarele intrebari: 1) Care opera literara, dupa parerea dvs., exprima cel mai bine firea si aspiratiile neamului romanesc 2) Care e trasatura dominanta in firea Romanului 3) Care sunt calitatile si defectele care deosebesc nationalitatea romana de celelalte nationalitati 4) Care fapt istoric a scos pana acum mai bine la iveala calitatile sau defectele neamului romanesc Initiatorii anchetei (G. Cosbuc, A. Demetrescu, O. Densisianu si C. Radulescu- Motru) au imaginat intrebari care, intr-o redactare mai tehnica, ar putea figura si in prezent in anchetele privind identitatea nationala a romanilor. Romulus Vuia, in cadrul Muzeului etnografic din Cluj, intocmeste doua chestionare privind obiceiurile de Craciun (1926) si de Anul Nou (1927). Acesta din urma va cunoaste, in 1933, o a doua editie. Muzeul limbii romane din Cluj a difuzat corespondentilor din tara o serie de chestionare, intre care merita a fi retinut cel din 1928 referitor la casa, intocmit de Romulus Vuia, St. Pop si St. Rosca. Directorul Muzeului, Sextil Puscariu, arata in preambului celui de-al VI-lea chestionar (Stuparitul, 1933), menit sa serveasca la alcatuirea Atlasului lingvistic: "Mai mare decat frumusetea locurilor si decat bogatia lanurilor de grau si a comorilor ascunse in subsol este frumusetea si bogatia sufletului romanesc, a limbii in care el se oglindeste" (1933, 3). Si in continuare, academicianul aprecia ca experienta primelor cinci chestionare a fost "din cele mai imbucuratoare". Pentru motivare s-a recurs la premierea "membrilor nostri corespondenti la munca", instituindu-se premii in bani, carti sau reducerea cu 50% la toate publicatiile muzeului. Sunt de retinut si Indicatiile pentru raspunsurile la chestionar, precum si Foaia personala cuprinzand intrebari de clarificare si de date factuale referitoare la comunitatea sateasca, la zona etnografica si geografica, la dotarile sociale etc. in anul universitar 1943/44, la Iasi, Ion Chelcea, in cadrul Muzeului etnografic al Moldovei, lanseaza doua chestionare privitoare la obiceiurile de primavara si la obiceiurile de iarna. Scopul era acela de intemeiere a unei arhive de folclor pe langa muzeul amintit. Pe plan mondial, dintre chestionarele de cercetare mai vechi se citeaza cele lansate de catre Letourneanu (1882), J. W. Powell (1898), R. F. Kindl (1903), A. G. Keller (1903), Steinmetz si Thurnwald (1906). Mai recent, aproape ca nu exista sociolog care sa nu fi lansat propriul sau formular de cercetare. Aceasta libertate de creatie a dus la existenta unei multitudini de tipuri de formulare. Amploarea luata de cercetarea sociologica de teren va impune, in viitor, standardizarea tipurilor de formulare. Ingeniozitatea cercetatorului se va releva, in continuare, mai putin prin elementele de grafica si punere in pagina a chestionarului si mai mult prin alegerea item-ilor. in fine, in al treilea rand, cerintele practicii medicale si psihologice au facut si fac recurs la diferitele tehnici individuale de interogare. Unii cercetatori considera ca cel care in 1903 a initiat in psihologie tehnica chestionarului a fost Alfred Binet (18571911). Este hazardat insa sa se lege aceasta tehnica de un singur nume. in aceeasi perioada, Thodule Ribot (18391916), care a institutionalizat psihologia in Franta (Parot, 1995, 113) publica in primul numar din Journal de Psychologie normale et pathologique (1904) un studiu intitulat Sur la valeur des questionnaires en psychologie. De asemenea, psihologul american R. S. Woodworth (18691962) elabora, in 1917, pentru centrele militare de recrutare, chestionarul destinat depistarii celor inapti pentru armata. in fiecare dintre cele trei directii convergente s-au realizat perfectionari ale tehnicii chestionarului, fapt care a dus la intensa lui aplicare pentru culegerea informatiilor. Cercuri tot mai largi ale populatiei sau familiarizat cu acest tip de instrument de cercetare. in unele tari, fiecare al zecelea locuitor a fost cuprins cel putin o data intr-un esantion. Chestionarul constituie astazi "una din metodele de baza in investigarea fenomenelor sociale" (Lazarsfeld, 1968, 134). Folosirea curenta a chestionarului in investigatiile sociologice a avut ca urmare, in primul rand, largirea paletei temelor de cercetare. in tarile in care sondajele si anchetele sunt frecvente, populatia considera fireasca orice intrebare. Contactul anchetator-anchetat se realizeaza rapid si fara rezerve. Acolo unde nu exista o traditie consolidata in ceea ce priveste chestionarea in scopuri stiintifice, problema contactului cu subiectii este greoaie. Se cere mult tact pentru a explica faptul ca raspunsul inregistrat are doar o valoare statistica. Multe probleme nici nu pot fi abordate, fara riscul distorsionarii informatiilor. 70 Septimiu CHELCEA Pe de alta parte, familiarizarea populatiei cu aplicarea diferitelor tipuri de chestionare a dus la diminuarea prestigiului stiintific al acestor instrumente de cercetare; s-au transformat in "jocuri de societate". La aceasta se adauga si faptul ca sub titluri pretentioase: chestionar, test etc., diferitele reviste publica diverse formulare privitoare la comportamentul indivizilor. Aceasta practica a dobandit dimensiuni ingrijoratoare mai ales dupa evenimentele din decembrie 89. Se vulgarizeaza un procedeu pretios de strangere a informatiilor. Replica trebuie sa vizeze descurajarea publicarii oricarui chestionar de cercetare, care nu are girul unei institutii specializate. Paralel, se impune folosirea matematicilor moderne in structura chestionarelor, folosirea teoriei informatiei, dar si respectarea riguroasa a recomandarilor "clasice" referitoare la utilizarea chestionarului in investigarea fenomenelor psihosociale. Ce este un chestionar de cercetare stiintifica Definirea chestionarului ca instrument si tehnica de cercetare in stiintele socioumane nu este deloc o operatie simpla. Nici terminologia nu este unanim acceptata: "chestionar", "formular", "test", "inventar", "scala", "proba" etc. Diferentele sunt greu sesizabile. Multi sociologi ocolesc aceasta problema. Se multumesc sa indice doar modul de construire si de aplicare a chestionarului. in ceea ce ne priveste, in acest capitol, ne vom margini sa definim doar chestionarele de cercetare, abstractie facand de celelalte tipuri de chestionare: inventar de personalitate, scale de masurare a atitudinilor, teste. Mai intai, ne vom referi la modul in care au inteles alti specialisti (sociologi, psihologi, psihosociologi, antropologi, demografi, etnologi, folcloristi s.a.m.d.) specificul chestionarului in investigarea socioumana. Psihologul francez P. Pichot scria in Les Testes mentaux (1954, 65): "Chestionarele sunt teste compuse dintr-un numar mai mare sau mai mic de intrebari prezentate in scris subiectilor si se refera la opiniile, preferintele, sentimentele, interesele si comportamentele lor in circumstante precise" (apud Albou, 1968, 13). Asa cum remarca si Paul Albou, definitia nu corespunde deplin exigentelor logicii formale, iar enumerarea temelor posibil de abordat prin chestionar are serioase limite. De cele mai multe ori, autorii de manuale universitare si tratate de metode si tehnici, chiar si cei care au abordat monografic chestionarul, propun definitii sumare, fara specificarea tuturor notelor definitorii. Vom da doar doua exemple din multitudinea celor care ne sunt accesibile. Roger Mucchielli, spunea despre chestionar ca "nu poate fi considerat decat o lista de intrebari" (1968, 8). Earl Babbie, intr-o lucrare cu larga circulatie universitara, preciza ca prin chestionar se intelege "o metoda de colectare a datelor prin (1) intrebarile puse persoanelor sau (2) prin intrebarea acestora daca sunt de acord sau in dezacord cu enunturile care reprezinta diferite puncte de vedere" (1992, 163). in ceea ce ne priveste, am crezut ca este util sa propunem o definitie a chestionarului de cercetare, care sa surprinda integral specificul acestei tehnici de investigare (Chelcea, 1975, 140). Am reluat definitia si in Dictionar de sociologie (Zamfir si Vlasceanu, coord., 1993, 95). Asadar, chestionarul de cercetare reprezinta o tehnica si, corespunzator, un instrument de investigare constand dintr-un ansamblu de intrebari scrise si, eventual, imagini grafice, ordonate logic si psihologic, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea persoanelor anchetate raspunsuri ce urmeaza a fi inregistrate in scris. Definitia noastra releva, in primul rand, faptul ca avem de-a face cu o succesiune de intrebari sau imagini (desene, fotografii) fixate in scris, grafic. Dar intelesul termenului de chestionar se largeste. Nu este vorba numai de intrebari. Ca stimuli pot servi si imaginile; mai mult, exista posibilitatea combinarii stimulilor verbali cu cei grafici: intrebari si fotografii sau desene. in cadrul chestionarului, intrebarile, desenele au functie de indicatori. Combinarea si succesiunea stimulilor trebuie sa fie logica, dar si psihologica. Foarte frecvent, asa cum remarca Bernard S. Phillips (1971, 90), pentru ordonarea logica a intrebarilor se ia drept criteriu timpul: subiectul este pus in situatia de a raspunde mai intai despre trecut, apoi despre prezent si, in fine, la urma despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este acela dat de gradul de abstractizare: mai intai se va raspunde la intrebarile concrete si abia apoi la cele mai abstracte. in functie de tema, de universul anchetei, va prevala ordinea logica sau cea psihologica. O ancheta in randul persoanelor adulte cu inalt grad de cultura accentueaza elementele rationale ale ordonarii stimulilor, in timp ce investigarea adolescentilor, de exemplu, trebuie sa rezolve in primul rand problemele psihologice ale structurarii chestionarului. Oricum, stimulii intrebari sau imagini urmeaza o succesiune riguroasa. "Ploaia de intrebari" nu acopera problematica cercetarii, oricat de abundenta ar fi ea. Se impune o selectie TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 71 a stimulilor in raport cu ipotezele cercetarii. Ciclul investigarii fenomenelor sociale prin intermediul chestionarului este dat de urmatoarea succesiune preluata dupa R. L. Kahn si Ch. F. Cannell (1967, 103). in afara testarii ipotezelor, chestionarul nu are nici o valoare. Chiar si cele mai banale intrebari sunt formulate in conformitate cu ipotezele anterior stabilite. intrebarea De unde cumparati paine contine ipoteza ca nu toata populatia anchetata cumpara paine de la aceeasi brutarie si exclude supozitia ca cei cuprinsi in esantion coc paine acasa. Explicit sau implicit, nu exista chestionar care sa nu porneasca de la ipoteze mai mult sau mai putin clar conturate. Se poate spune, de acord cu Erhard Stephan (1961), ca in alcatuirea chestionarului, mai putin intrebarile: "De ce", se reflecta pozitia teoretica si ideologica, reprezentarile, atitudinile si opiniile autorului. Pornind de la aceasta afirmatie, sprijinindu-ne si pe datele de cercetare, consideram, pentru o populatie cu nivel ridicat de scolarizare, ca fiind foarte fructuoasa tehnica autochestionarii (Mamali, 1972, 93). intrebarile sau imaginile cuprinse in chestionar au functia de stimuli declansatori de comportamente verbale sau nonverbale. Comportamentul verbal raspunsurile la intrebari si exprimarile verbale determinate de stimuli variaza de la individ la individ. Asupra acestui comportament influenteaza o multitudine de factori: personalitatea celui anchetat, situatia-cadru de desfasurare a anchetei, personalitatea celui ce realizeaza ancheta, temainvestigatiei, structura chestionarului, timpul cand are loc ancheta . Raspunsurile, in cazul autoadministrarii chestionarului trimis prin posta sau al procedeului chestionarului-extemporal, sunt inregistrate de catre subiect. Dozarea spatiului corespunzator fiecarui raspuns ridica probleme de economie a punerii in pagina, dar si de libertate de raspuns. in cazul administrarii chestionarului de catre operatorii de ancheta, comportamentul verbal ca si cel nonverbal al subiectilor este inregistrat de catre persoane calificate. Exista, in ambele cazuri, atat avantaje, cat si dezavantaje. Autoadministrarea prezinta riscul neintelegerii intrebarilor si imposibilitatea obtinerii unor informatii suplimenetare, dar sporeste gradul de siguranta al elaborarii raspunsului. inregistrarea raspunsurilor de catre operatori de ancheta surprinde si comportamentul nonverbal, nu numai pe cel verbal, si economiseste timpul. in plus, autoadministrarea se recomanda numai de la un anumit nivel de cultura si de varsta in sus. Clasificarea chestionarelor Clasificarea chestionarelor poate fi mai mult decat o problema didactica. Precizia terminologica inlesneste descrierea cercetarii si califica investigatia realizata. Un chestionar de opinie omnibus, cu intrebari deschise, expediat prin posta, reprezinta cu totul altceva decat acelasi chestionar de opinie centrat pe o singura tema, cu intrebari inchise, expediat tot prin posta. in primul caz, sansele de colectionare a raspunsurilor sunt mult mai scazute. Dintr-un inceput se poate spune ca un astfel de proiect este sortit esecului. Nu consideram ca, pentru a combate vulgarizarea tehnicii chestionarului, trebuie sa utilizam un limbaj criptic. Ni se pare insa imperios necesara rigoarea stiintifica in descrierea si clasificarea tuturor instrumentelor sociologice. Astfel, chestionarele pot fi clasificate dupa: continutul, forma si modul de aplicare. Primul criteriu de clasificare a chestionarelor dupa continutul informatiilor adunate vizeaza calitatea informatiilor. Din acest punct de vedere, se disting doua tipuri de chestionare. Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct si verificate si de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate in scopuri administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezinta, in fond, un chestionar, dar formularele tip din administratie corespund prea putin unor necesitati mai indepartate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundara a lor. Nicaieri sociologul nu poate interveni cu mai mult succes decat aici. Analiza imprimatelor porneste de la inregistrarea consumului lunar si a stocurilor zilnice. Se incearca a se stabili utilitatea imprimatului: carui scop raspunde. in functie de aceasta, el trebuie denumit. Pe cat posibil, denumirea formularelor va fi lapidara, dar suficient de lamuritoare in legatura cu scopul urmarit. Este bine sa se evite denumirea formularelor prin initiale sau prin abrevieri greu descifrabile. Formatul imprimatelor standardizat este necesar sa corespunda criteriilor de functionalitate. La fel si culoarea. Introducerea formularelor de diferite culori mareste puterea de discriminare, scuteste timpul de cautare a 72 Septimiu CHELCEA diferitelor tipuri de imprimate. Formularele de tip administrativ, cu rare exceptii, sunt imprimate cu negru pe hartie alba. Se pot introduce si imprimate negru pe galben corespunzand celui mai puternic contrast de culori sau negru pe verde pal s.a.m.d. Efectul psihic al culorilor ar putea sparge monotona atmosfera a arhivelor. Analiza sociologica asupra chestionarelor de tip administrativ nu vizeaza numai aspectele formale: se stabileste circuitul sau circuitele in care aceste imprimate intra. in raport cu circuitul, se urmareste a se evidentia: mentiunile inutile, omisiunile, dublurile, corectitudinea precodificarilor. Totdeauna, schimbarea unui imprimat atrage dupa sine modificari ale altor imprimate din acelasi circuit. De aceea, se va propune nu refacerea unui singur formular, ci reproiectarea unui grup de imprimate (Gerbier si Aimard, 1971, 84). Coordonarea formularisticii la nivel central, standardizarea si precodificarea fiselor de inregistrare, dincolo de eficienta administrativa si economica, ar facilita in cel mai autentic sens cercetarea sociologica. O cercetare psihosociologica si demografica in orasul Boldesti (Herseni, 1970), judetul Prahova, ne-a evidentiat numeroasele schimbari survenite de-a lungul anilor in registrele de stare civila: aparitia si disparitia unor rubrici, neuniformitate in modul de inregistrare, ca sa nu mai amintim de faptul ca precodificarea lipseste cu desavarsire. Chestionarele de date factuale vizand varsta, sexul, locul de nastere, starea civila, domiciliul, profesiunea, studiile, nationalitatea, religia etc. sunt indispensabile nu numai sectorului administrativ, dar si pentru cercetarea stiintifica. Anchetele demografice utilizeaza in primul rand astfel de chestionare. Este judicios sa se afirme ca in investigarea fenomenelor socioumane nu exista chestionar care sa nu cuprinda si intrebari factuale. Informatia obtinuta prin astfel de intrebari nu poate fi pusa la indoiala cu exceptia cazurilor intentionate de eroare din partea celui anchetat. intr-adevar, nu avem motive sa credem ca o persoana adulta, psihic normala, nu stie si nu vrea sa-si declare: profesiunea, varsta, componenta familiei, ocupatiile din timpul liber etc. Desigur, exactitatea informatiei poate fi pusa la indoiala. Intervine aici din plin reactia de prestigiu. Persoanele de sex feminin par a fi mai putin dispuse sa-si declare cu exactitate varsta, mai ales in prezenta unor operatori de ancheta tineri. in cercetarile noastre, realizate cu concursul studentilor sectiei de sociologie a Universitatii din Bucuresti, informatia cu privire la varsta celor anchetati nu era obtinuta printr-o intrebare de tipul "Cati ani aveti". Operatorul de ancheta estima varsta celor anchetati si apoi, micsorand-o cu 46 ani, declara: "D-voastra aveti probabil pana in 40 de ani". Firesc, persoana anchetata, magulita, declara, de multe ori, cu exactitate: "Am implinit deja 43" sau "Peste o luna implinesc 46". Formularea intrebarilor lasa o mare marja de libertate operatorului, in aceste cazuri formularea nejucand un rol prea insemnat. Principalul este ca cel anchetat sa fi inteles sensul intrebarii, iar operatorul sensul raspunsului. in investigarea fenomenelor sociale, se intalnesc putine cazuri de lansare a chestionarelor exclusiv de date factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de cercetare reprezinta o impletire de intrebari de opinie si de date factuale. intrebarile de date factuale pot fi grupate in: intrebari de cunostinte si intrebari de clasificare sau de identificare (varsta, sex, stare civila, situatie scolara sau profesionala etc.). Problema care se ridica este aceea a locului amplasarii acestor intrebari in economia chestionarului. intrebarile de cunostinte vizand stabilitatea nivelului de cunoastere (cunostinte despre natura si societate) vor fi diseminate printre intrebarile de opinie, pentru a nu crea celui care raspunde impresia ca este supus unui test de inteligenta, fapt care ar putea genera o stare de disconfort psihic, reactia de aparare a eu-lui. Consideram ca intrebarile de identificare trebuie introduse la sfarsitul chestionarului, raspunsurile nemaiputand fi astfel modificate de reactia de securitate a celui anchetat. in aceasta situatie, se va explica persoanelor anchetate: "Asa cum v-am spus de la inceput, nu ne intereseaza sa aflam cum va cheama. Pentru a putea insa sa grupam raspunsurile dupa: varsta, profesiune etc. a celor cu care am stat de vorba, va rugam sa ne mai raspundeti si la urmatoarele intrebari". Cu exceptia anchetelor realizate prin tehnica esantionarii pe cote, majoritatea cercetatorilor opteaza pentru plasarea intrebarilor de clasificare la sfarsitul chestionarului. Explicatiile ce se dau inaintea introducerii acestor intrebari variaza. in anchetele sociale guvernamentale din Anglia se precizeaza: "Atunci cand se analizeaza rezultatele anchetei, niciodata nu mentionam numele persoanelor chestionate, dar am vrea sa le putem clasifica dupa unele criterii: varsta, sex, ocupatie etc." sau "Din cauza ca obisnuintele, nevoile si opiniile oamenilor variaza uneori dupa varsta, ocupatie, conditii generale de viata, am dori sa stim cateva fapte de acest fel despre persoanele cu care vorbin". La sondajele Gallup se dau TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 73 urmatoarele explicatii: "imi permiteti acum sa va intreb asupra catorva amanunte, incat sa se poata verifica la birou esantionul persoanelor pe care le-am chestionat" (Moser, 1958/1967, 314). Oricare ar fi formularea explicatiei, ea trebuie sa convinga populatia anchetata ca datele de identificare (sau de clasificare) intereseaza numai prin repartitia faptelor si opiniilor in raport cu diferitele categorii socio-profesionale. Se intelege ca formularea explicatiei trebuie sa fie adecvata nivelului cultural al celor anchetati, ca ea trebuie sa aiba in vedere obisnuinta sau noutatea faptului de a raspunde la o ancheta. Chestionarele de opinie se refera la datele de ordin imposibil de observat direct. in fond, acest al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se studiaza atitudinile, motivatia si interesele, dispozitiile si inclinatiile, cu un cuvant, tot ceea ce reprezinta psihologia persoanei, trairile ei subiective. Fara a aborda problema posibilitatii cunoasterii obiective a fenomenelor subiective, ne marginim sa precizam necesitatea raportarii subiectivului la datele obiective. in investigarea fenomenelor sociale (economice, demografice, antropologice s.a.) este gresit sa ne limitam la consemnarea opiniilor: intereseaza in primul rand faptele, realitatea obiectiva si abia apoi reflectarea in constiinta oamenilor a acestei realitati. Dar alte fenomene sociale, precum: opinia publica, preferintele culturale, comportamentul electoral s.a.m.d. se centreaza tocmai pe subiectivitatea populatiilor, a indivizilor. Pentru a cerceta stiintific astfel de fenomene sociale, trebuie sa ne adresam cu intrebari de opinie celor pe care ii cuprindem in universul anchetei. Pornind de la intelegerea opiniei publice ca reprezentand "complexul preferintelor exprimate de un numar semnificativ de persoane referitoare la o problema de importanta generala" (Hennessy, 1981, 4), va trebui sa aflam de la un numar semnificativ (esantion) de persoane optiunile, parerile. Si cum altfel am putea-o face, decat prin intrebari si raspunsuri, prin utilizarea interviului sau chestionarului! Pe de alta parte, se stie ca intre opiniile declarate si comportamentul efectiv nu exista totdeauna o relatie consistenta. De multe ori, intre intentiile declarate ale oamenilor si realizarea lor nu exista decat o foarte slaba legatura. intr-un sondaj cuprinzand 1230 de gospodarii din Franta, care nu posedau televizoare, cu privire la intentia de a cumpara un astfel de aparat, s-a constatat, intr-un interval de patru luni (februarie iunie 1959), ca numai doua gospodarii din 12, cate declarasera ca intentioneaza in mod cert sa cumpere televizor, realizasera acest lucru, in timp ce 10 gospodarii, din cele 1163 in care se inregistrase decizia sigura de a nu lua televizor, cumparasera (Tabelul 6.1). Tabelul 6.1. Discrepanta dintre opinia declarata si comportamentul efectiv Februarie 1959 Iunie 1959 "Intentionati sa Nr. cumparati un televizor" Cumparat nou Cumparat de ocazie Primit cadou Nonraspuns Da, sigur...............................12 Da..........................................16 Nu.........................................22 Nu,sigur...........................1163 Nu stiu................................ 17 2 - 10 - - - - 2 - - - - - 2 - - - 1 - - Total 12 2 2 1 Interesant este faptul ca, din cele 1. 213 de gospodarii in care nu se achizitionase inca un televizor, numai 1.103 si-au pastrat, dupa patru luni, exact hotararea luata (opinia declarata), iar cinci au trecut de la o extrema la alta (Tabelul 6.2). 74 Septimiu CHELCEA Tabelul 6.2. Consistenta opiniilor declarate Opinia declarata in februaire 1959 Opinia declarata in iunie 1959 Nr. Da, sigur Da Nu Nu, sigur Nu stiu Da, sigur.................... ..10 Da..............................16 Nu..............................22 Sigur, nu....................1150 Nu stiu...........................15 3 2 - 2 - 4 4 1 9 - - - 1 14 - 3 10 20 1094 14 - - - 31 1 Total 7 2 2 1 Cu ajutorul chestionarelor de opinie se incearca cunoasterea nu numai a opiniilor, dar si intensitatea acestora. George Gallup a stabilit in acest scop o schema de construire a chestionarelor de opinie in care intrebarile inchise alterneaza cu cele deschise. intrebari filtru (inchise, cu raspunsuri multiple precodificare sau deschise) pentru stabilirea gradului de cunoastere de catre cel anchetat a problemei puse in discutie. Una sau mai multe intrebari (deschise) privind atitudinea populatiei fata de respectiva problema. Un sistem de intrebari (inchise, cu raspunsuri multiple precodificate) referitoare la aceeasi problema. intrebari deschise vizand motivatia opiniilor exprimate. intrebari (inchise, cu raspunsuri multiple precodificate) pentru masurarea intensitatii opiniilor. in astfel de chestionare, formularea intrebarilor reprezinta o problema centrala, incat se impune standardizarea. Chiar si in aceasta situatie, se poate vorbi de o multidimensionalitate a intrebarilor de opinie. La intrebarea: "Ce parere aveti despre seful grupului d-voastra" se poate avea in vedere fie seful grupului ca persoana, fie stilul de conducere realizat de catre acesta. Informatia obtinuta cu ajutorul intrebarilor de opinie este foarte incerta. in nici un caz nu se poate trage vreo concluzie cu privire la opiniile si atitudinile oamenilor analizandu-se raspunsurile la o singura intrebare. Totdeauna trebuie prevazut un sistem de intrebari care sa permita stabilirea pozitiei indivizilor fata de una sau alta din problemele puse in discutie. Hadley Cantril a avut inspiratia sa puna unui numar de 40 de persoane, care se declarasera, intr-un sondaj efectuat de Institutul american de opinie publica, favorabile sindicatelor (raspunzand "Da" la intrebarea "Sunteti favorabil sindicatelor"), o serie de sase intrebari pentru a verifica valoarea declaratiilor facute. A constatat ca numai 30 din acestia si-au mentinut opinia, insa cu diferite grade de intensitate. Daca intrebarile factuale au in vedere ceea ce stie populatia chestionata, prin anchetele de opinie se urmareste a se stabili ceea ce crede aceasta populatie. Peter R. Hofsttter da in acest sens un exemplu foarte sugestiv: "Pozitia stelelor in momentul nasterii influenteaza viata oamenilor" (Hofsttter, 1949, 20). Cu privire la aceasta afirmatie, exista oameni care se declara cu mai multa sau mai putina siguranta de acord sau impotriva (Figura 6.1). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 75 Fig.6.1. Distributia opiniilor privind influenta pozitiei stelelor asupra vietii oamenilor (dupa Hofsttter, 1949) Psihosociologul anterior citat ofera si alte exemple la fel de convingatoare: in 1937, revista americana Tide Magazine intreba: "Cum considerati legea metalic-metal" Cu toate ca o astfel de lege nu fusese promulgata si nici nu fusese vreodata discutata in Congresul SUA, doar 30% din cei intrebati s-au declarat "fara opinie" in aceasta problema. Aproximativ 70% si-au exprimat pozitia in raport cu aceasta lege care, de fapt, nici nu exista: 41% au considerat ca este vorba de o masura luata de un singur stat, 15% ca este o lege valabila pentru toate statele, 11% au circumscris-o si altor state straine, iar 3% au respins-o (Hofsttter, 1966, 164). L. E. Hartley, studiind prejudecatile americanilor fata de diferitele natiuni, include pe lista din care urmau sa fie desemnate cele mai acceptate natiuni si un numar de popoare fictive. Astfel, "danirezii" o inventie lingvistica desemnand un popor imaginar au fost plasati printre cele din urma popoare, totusi inaintea japonezilor. in cazul cercetarii opiniei, informatia sufera deviatii (A. Sauvy, 1964) fie in sensul apararii intereselor materiale ale individului sau ale colectivitatii, al justificarii si intaririi pasiunilor comune sau al intaririi coeziunii grupului. Seymour Lieberman (1956) pune in evidenta efectul schimbarii rolului social asupra opiniilor si atitudinilor. Studiind opiniile referitoare la politica intreprinderii ale unui grup de 12 maistri si 6 delegati sindicali inainte si dupa asumarea sarcinilor, Seymour Lieberman constata o identitate inaintea schimbarii rolulrilor si o divergenta a opiniilor, care se amplifica pe masura cresterii duratei de exercitare a acestei functii (Figura 6.2). Cu rare exceptii, directia deviatiei informatiilor este in acelasi sens atat in cazurile apararii voluntare, cat si involuntare a opiniilor. Rezulta de aici ca este mult mai dificil de realizat un chestionar de opinie decat unul de date factuale. Exista asa cum remarca sociologul Stefan Nowak o serie de probleme nevralgice in investigarea opiniilor: "experienta arata ca, in conditiile nostre, din problemele nevralgice care trezesc neincrederea si determina raspunsuri echivoce sau nesigure,, cel putin a unei parti din persoanele chestionate, fac parte intrebarile privind relatiile lor cu sefii sau cu alti oameni de care depinde cel chestionat. Din categoria intrebarilor nevralgice fac parte si intrebarile directe despre conceptiile politice ale celor intrebati. in domeniile in care se pare ca este vorba de probleme nevralgice, se recomanda o deosebita precautie la determinarea limitelor acestor probleme si la interpretarea raspunsurilor" (Nowak, 1973, 130). Uneori este necesara disimularea scopului cercetarii, alteori este indicat sa se puna aceeasi intrebare in forme diferite de mai multe ori si sa se analizeze concordanta raspunsurilor. Posibilitatea celor investigati de a ascude adevarul si de a explica rational comportamentul lor trebuie sa ramana in atentia cercetatorului. Bernard Hennesy (1981, 276) crede ca patru ar fi motivele pentru care oamenii nu spun ce cred: a) Nu stiu ce cred cu adevarat, isi dau seama ca li se cere sa spuna ceva si atunci, in loc sa declare simplu "nu stiu", improvizeaza un raspuns oarecare; b) Unii oameni nu au capacitatea de a exprima cu usurinta ce cred si declara rapid "nu stiu"; c) Sunt si indivizi care pur si simplu nu doresc sa se afle ce cred, dintr- 0 10 20 30 40 Nu Putin posibil Posibil Foarte posibil Sigur % 76 Septimiu CHELCEA un motiv sau altul (teama, nesiguranta, neincredere in sine, timiditate, neincredere in operatorul de ancheta, constientizarea discrepantei dintre opinia lor si dezirabilitatea sociala etc.); d) in fine, unele persoane simt ca exista o presiune sociala pentru ascunderea adevarului si declara neadevaruri, gandind ca o "minciuna inocenta" nu-i un lucru chiar atat de rau, mai ales ca ramane anonima. Fig. 6.2. Efectul schimbarii rolurilor asupra opiniilor: procentajul maistrilor si al delegatilor sindicali care sustin "politica intreprinderii" inainte, la un an si la trei ani de la asumarea respectivelor functii (dupa Lieberman,1956). Date fiind toate acestea, totdeauna trebuie imaginat un sistem de intrebari care sa permita concluzii despre directia, intensitatea, consistenta si centralitatea opiniei. Autoanaliza pe care o implica un raspuns la o intrebare de opinie se dovedeste a fi foarte dificila: poti fi foarte de acord cu stilul de conducere al sefului tau, dar sa-l dezaprobi ca persoana pentru lipsa lui de sensibilitate artistica. Se cere totusi un singur raspuns: "De acord" sau "impotriva". Si aceasta in orice situatie. Probabil ca un astfel de "raspuns unic corect" nici nu exista (Moser, 1958). Daca primul criteriu de clasificare a chestionarelor dupa continut viza calitatea informatiei dobandite, cel de-al doilea criteriu se refera la cantitatea informatiei. in acest sens, se poate vorbi de doua tipuri de chestionare. Chestionare speciale, cu o singura tema. in practica, este foarte greu sa se distinga chestionarele speciale de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar privind cariera profesionala este sau nu un chestionar special Are o singura tema. Totusi, sunt abordate si alte teme, de exemplu, timpul liber. Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitenta a unei multitudini de factori, fapt pentru care chestionarele speciale se utilizeaza foarte rar. Ele se aplica mai mult in studierea pietei sau a comportamentului electoral, situatii in care importanta este viteza obtinerii si prelucrarii informatiei. Astfel de chestionare sunt destinate a pune in evidenta anumite fenomene, mai putin pentru a le masura si inca si mai putin pentru a le explica. Scopul precis al unor astfel de chestionare este actiunea. Din acest punct de vedere, se dovedesc a fi foarte utile. De asemenea chestionarele simple (axate pe o singura tema) se recomanda in anchetele si sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau revistelor, cand editorii incearca sa afle parerea publicului despre cotidianul sau saptamanalul lor, despre modul de procurare sau despre obisnuinta de informare a cetatenilor. De exemplu, in iunie 1984, in International Herald Tribune s-a publicat un chestionar privind doar lectura respectivului ziar. S-au intors la redactie aproximativ 12.000 de chestionare completate. Editorii au putut astfel afla ca majoritatea celor care au raspuns la ancheta citesc sau rasfoiesc zilnic respectivul cotidian (56%) si ca, in afara celui care cumpara ziarul, obisnuiesc sa-l mai citeasca: inca o persoana (35%), inca doua persoane (18%), inca trei persoane (9%), inca patru sau mai mult de patru persoane (8%), in timp ce o patrime din participantii la ancheta au La 1 an La 3 ani 40.6 40.6 70.8 23 76.1 13.7 0 20 40 60 80 inaintea asum \rii func]iilor Dup\ asum area func]iilor = MAISTRII =LIDERI SINDICALI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 77 declarat ca nimeni din familie sau dintre colegi sau prieteni nu citesc ziarul cumparat (sau la care este abonat). Aproximativ 5% cred ca il citesc si altii, dar nu pot aprecia (International Herald Tribune, 15 octombrie, 1984, 7). Astfel de chestionare cu o singura tema evaluarea publicatiilor au inceput sa fie tiparite in ziare si reviste si in Romania, mai ales dupa decembrie 89, fapt in sine pozitiv, dar din pacate realizat uneori fara profesionalism. Chestionare "omnibus", cu mai multe teme. Sunt cel mai des intalnite. Superioritatea chestionarelor omnibus nu rezulta, in primul rand, din cantitatea mai mare de informatii cu privire la fiecare fapt sau fenomen social in parte, ci din posibilitatea de a surprinde interactiunea si conditionarea acestora. Aspectul cantitativ se raporteaza in cele din urma tot la aspectul calitatii. Chestionarele omnibus sunt specifice cercetarii fundamentale in sociologie. Ele permit aplicarea analizei secundare, iar din punctul de vedere al costului, sunt mai ieftine. Odata stabilit un esantion, pare rational sa se urmareasca mai multe teme cu ocazia aplicarii unui singur chestionar, decat sa se recalculeze noi esantioane si sa se aplice, dupa necesitati, mai multe chestionare speciale. Dupa forma intrebarilor, a stimulilor, se pot distinge: chestionare cu intrebari inchise, chestionare cu intrebari deschise si chestionare cu intrebari atat inchise, cat si deschise. Chestionarele cu intrebari inchise (sau precodificate) nu permit decat alegerea raspunsurilor dinainte fixate in chestionare. Gradul de libertate al subiectului este redus; raspunsul trebuie sa se incadreze intruna din categoriile propuse de cercetator. Acest lucru presupune din partea subiectului existenta unor opinii si cunostinte bine cristalizate, iar din partea cercetatorului o buna cunoastere a realitatii. Chiar si in aceste conditii nu este totdeauna usor de raspuns la astfel de intrebari inchise: "Sunteti multumit de felul in care isi desfasoara activitatea Consiliul de administratie din intreprinderea dv." 1) Da, 2) Nu, 3) Nu stiu sau : "Care este culoarea dominanta pe care o preferati la tesaturile imprimate": 1) albastru, 2) rosu, 3) verde, 4) galben, 5) maro, 6) violet, 7) oranj, 8) alb, 9) alte culori. in primul caz, cei ce cunosc activitatea conducerii intreprinderii si au deja o opinie formata pot raspunde fara ezitare: "Da" sau "Nu". Cei ce nu cunosc aceasta activitate (fiind, de exemplu, recent angajati in intreprindere) sau nu vor sa raspunda (dintr-un motiv sau altul) pot declara: "Nu stiu". Ramane categoria celor indecisi: sunt de acord cu multe momente din activitatea Consiliului de administratie, cu altele insa nu. Raspunsul lor este: "Da, cu exceptia. . ." Un astfel de raspuns, insa, nu este prevazut in chestionar si atunci subiectul este fortat sa aleaga raspunsul : "Da" sau "Nu stiu". Nici unul din aceste raspunsuri nu reflecta adecvat realitatea. Fireste, exista si posibilitatea nuantarii raspunsurilor. Se poate oferi spre alegere o scala de raspunsuri: foarte multumit; multumit; nici multumit nici nemultumit; nemultumit, foarte nemultumit. Cu aceasta, dificultatile nu au fost inlaturate. Cel care raspunde este pus sa decida intre mai multe grade de multumire sau de nemultumire. Delimitarile sunt insa foarte greu de facut: unde sfarseste obiectiv "nemultumirea" si incepe "foarte multumirea"! Limitele situatiilor, in realitate, sunt flou, in timp ce in chestionar sunt clar conturate. Se ajunge din nou la o alegere inadecvata a raspunsurilor. in plus, cercetarea de teren a aratat ca oamenii au tendinta de a evita raspunsurile extreme, inclinand sa aleaga raspunsuri moderate, daca nu chiar neutre. Unii cercetatori inclina chiar sa elimine dintre raspunsuri variantele neutre, recomandand scalele cu valori pereche ale intensitatilor (in cazul nostru): foarte multumit, multumit, nemultumit, foarte nemultumit. Aceasta este insa o alegere fortata. Chestionarele de opinie abunda in intrebari inchise (precodificate), cele mai multe fiind dihotomice. George Gallup se pronunta hotarat in favoarea raspunsurilor dihotomice: "da" "nu", in timp ce alti cercetatori opteaza pentru scalele cu patru posibilitati. Cercetarile de opinie realizate in mediul industrial la noi au aratat dificultatile aplicarii chestionarelor cu alegeri multiple, fapt ce ne face sa credem ca raspunsurile dihotomice sunt preferabile. Se naste insa o problema: exista intrebari care prevad cu adevarat raspunsuri dihotomice Nu! Totdeauna, in afara de "Da" sau "Nu", subiectul are la alegere si un al treilea raspuns: "Nu stiu". Pare, deci, mult mai judicios sa se vorbeasca de intrebari cu raspunsuri trihotomice si cu raspunsuri precodificate multiplu (sau cu raspunsuri in evantai), alegeri multiple, cafeteria. Unii specialisti apreciaza ca intrebarile tip "cafeteria", care prevad mai mult de patru variante de raspuns, produc erori sistematice. Se recomanda folosirea unui "aide memoire" (check-list), iar daca evantaiul raspunsurilor depaseste noua itemi este mai bine ca intrebarea sa ramana deschisa. Exista posibilitatea ca raspunsurile la chestionarele inchise sa fie incluse chiar in intrebari. Se vorbeste atunci despre intrebari alternative (dihotomice) sau selective (precodificate multiplu). Exemple de intrebare alternativa: "Ieri ati ascultat sau nu ati ascultat radioul si de intrebare selectiva: "Ascultati radioul foarte des, des, rar, foarte rar" 78 Septimiu CHELCEA intr-un program de cercetare a opiniei publice (1994-1995), mai multe institute din Romania (IMAS, IRSOP, ICCV, CURS) au utilizat atat intrebari alternative (de exemplu: "Credeti ca in tara noastra lucrurile merg intr-o directie buna sau ca merg intr-o directie gresita"), cat si intrebari selective (de exemplu: "Aveti o parere foarte buna, buna, nu prea buna sau foarte proasta despre. . ."). Observam ca intrebarea selectiva este defectuos formulata: variantele de raspuns pro si contra nu sunt simetrice (Barometrul de opinie publica, decembrie, 1995, 26). Ar fi fost mai corecta formularea: "Aveti o parere foarte buna, buna, proasta sau foarte proasta despre. . ." (Barometrul de opinie publica, martie, 1994, 8). Chestionarele cu raspunsuri precodificate multiplu implica o buna cunoastere prealabila a realitatii: in chestionar trebuie sa apara precodificate, pe cat posibil, toate variantele de raspuns. intre acestea, obligatoriu, la sfarsit, se adauga "altele", alte situatii etc. Aceasta ultima varianta de raspuns probeaza gradul initial de cunoastere a realitatii de catre cercetator. Mai mult, probeaza insasi valoarea cercetarii. Daca, in legatura cu tesaturile imprimate, o mare parte din populatie nu declara ca prefera nici albastrul si nici rosul s.a.m.d., ci indica raspunsul nr. 9: "alte culori", este clar ca nici in urma anchetei n-am reusit sa depistam preferintele publicului. Alegerile precodificate multiplu nuanteaza raspunsurile dar sunt susceptibile de distorsiuni, de deformari, bias-uri (termen psihosociologic american, indicand deformarile survenite in cadrul anchetelor). Chestionarele cu raspunsuri precodificate trebuie sa acorde acelasi numar de alternative pentru opiniile pro si contra. Ordinea de prezentare a alternativelor influenteaza si ea, dupa cum rezultatele influenteaza faptul ca alternativele pro si contra au fost ambele explicite. intr-un sondaj efectuat in 1941 privind angajarea SUA in cel de-al doilea razboi mondial, era redata explicit o singura alternativa, cealalta fiind implicita. - "Credeti ca SUA ar trebui sa suspende toate ajutoarele date Angliei" - Da. . . . . . . .10% - Nu. . . . . . . .87% - Nedecisi . . . . 3% Cand in acelasi an, intr-un alt sondaj, au fost explicit redate ambele alternative, raspunsurile au suferit modificari: - "Credeti ca SUA ar trebui sa suspende toate ajutoarele date Angliei sau sa sprijine in continuare Anglia" Suspendarea ajutorului. . . . . . 7% Continuarea ajutorului . . . . . .89% Nedecisi . . . . . . . . . . . . . . . . 4% De asemenea, lista raspunsurilor precodificate trebuie sa fie pe cat posibil exhaustiva. Aceasta cerinta impune subiectilor memorarea unui numar mare de cuvinte sau propozitii. Nu toti subiectii au aceasta capacitate si atunci indica drept raspuns varianta de raspuns retinuta, de cele mai multe ori cea plasata pe primul loc in lista. intr-un experiment, pe circa 600 de persoane, s-a constatat ca ordinea de prezentare a unor fotografii influenteaza recunoasterea ulterioara a lor. S-au prezentat sase fotografii, numerotate in ordinea prezentarii de la 1 la 6. Acestea au fost amestecate intre alte fotografii. S-a indicat subiectilor: "Aici avem un sir de fotografii. Va rugam sa indicati numarul fotografiei pe care dv. deja ati mai vazut-o" (Tabelul 6.3). Tabelul 6.3. Procentajul recunoasterii fotografiilor prezentate in ordine, de la 1 la 6 Recunoasterea fotografiei Foto nr. 1 . . . . . . . . 31% A) Ordinea directa de prezentare 2 . . . . . . . . . . 5% N = 585 3 . . . . . . . . . 14% R = 97% 4 . . . . . . . . . 11% 5 . . . . . . . . . 14% 6 . . . . . . . . . 23% TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 79 Si acest experiment realizat de Fritz-Reinhard Stroschein (1965) probeaza faptul ca primele si ultimele elemente se retin mai frecvent decat celelalte. Acest lucru ramane valabil chiar in cazul prezentarii in ordine inversa (Tabelul 6.4). Tabelul 6.4. Procentajul recunoasterii fotografiilor prezentate in ordine inversa Recunoasterea fotografiei 6 . . . . . . . . 27% 5 . . . . . . . . . . 6% 4 . . . . . . . . . 12% 3 . . . . . . . . . 12% 2 . . . . . . . . . 16% 1 . . . . . . . . . 28% B) Ordinea inversa de prezentare N = 593 R = 107% (in cadrul experimentului, unii subiecti nu au dat nici un raspuns, in timp ce altii au dat mai multe) Datele de cercetare confirma faptul ca odinea de prezentare spre alegere a raspunsurilor influenteaza rezultatele. Redam, dupa acelasi autor, un exemplu foarte concludent: A) "Credeti ca preturile in urmatoarele 12 luni vor creste, vor ramane aceleasi sau vor scadea" B) "Credeti ca preturile in urmatoarele 12 luni vor scadea, vor ramane aceleasi sau vor creste" (Tabelul 6.5). Tabelul 6.5. Distributia opiniilor la aceeasi intrebare in functie de ordinea variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965) Raspunsuri Forma A Forma B Vor creste Vor ramane aceleasi Vor scadea Nedecisi 60% 29% 2% 9% 57% 35% 1% 7% Total: N = 500 100% 100% Paradoxal, dar aceasta influenta se mentine si in cazul intrebarilor privind trecutul, nu numai cand ne referim la viitor: A) "Cum a fost in ultimele 12 luni: preturile au crescut, au ramas aceleasi sau au scazut" B) "Cum a fost in ultimele 12 luni: preturile au scazut, au ramas aceleasi sau au crescut" (Tabelul 6.6). Tabelul 6.6. Distributia opiniilor la aceeasi intrebare vizand o situatie trecuta, in functie de ordinea variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965) Raspunsuri Forma A Forma B Au crescut Aceleasi Au scazut Nedecisi 75% 18% 2% 5% 69% 22% 2% 7% Total: N = 500 100% 100% De asemenea, daca, prezentandu-se o lista cu lucruri insirate intr-o ordine si apoi, aceeasi lista, in ordine inversa si se cere subiectilor sa indice lucrurile despre care au vorbit in ultimul timp cu prietenii, vecinii, cunoscutii, raspunsurile vor fi diferite (Tabelul 6.7). 80 Septimiu CHELCEA Tabelul 6.7. Distributia raspunsurilor, in functie de inversarea ordinii de prezentare a variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965) Raspunsuri Ordinea prezenta: directa inversata Automobil Televizor Cafea Alimente Mobila Radio Pantofi Sapun Mijloace de spalat Pasta de dinti tigari 12% 13% 9% 9% 13% 8% 13% 4% 8% 3% 8% 12% 12% 7% 9% 11% 9% 12% 4% 11% 4% 9% Total raspunsuri 100% (1363) 100% (1235) in primul caz s-au obtinut cate 4,1 raspunsuri / persoana, in timp ce in al doilea caz cate 3,6 raspunsuri / persoana. Diferenta este statistic semnificativa. Experimental, psihologii au demonstrat ca primele si ultimele elemente ale unei serii de cuvinte sau cifre se retin usor. De ce Pentru ca intre aceste elemente asa cum remarca Yvonne Castellan (1969) sunt mai putine legaturi inutile. Pentru a preintampina distorsiunile legate de organizarea materialului, lista raspunsurilor se poate reciti intr-o ordine schimbata (sau dezordine). in unele din cercetarile noastre am procedat in acest mod, fara sa avem insa certitudinea unor raspunsuri deplin adecvate realitatii. Pentru a mari gradul de adecvare, se intrebuinteaza asa-numita cheklist o foaie de hartie pe care sunt scrise citet variantele de raspuns date celui anchetat. Persoanele anchetate urmaresc pe lista variantele de raspuns, in timp ce operatorul de ancheta da citire tuturor raspunsurilor. Ca timp, procedeul nu este deloc economicos si poate fi aplicat doar la o populatie cu un nivel ridicat de instructie scolara. in cadrul chestionarelor, intrebarile inchise (sau precodificate) prezinta cateva avantaje:faciliteaza analiza statistica a raspunsurilor; sprijina memoria celui anchetat; permit aplicarea unor chestionare cu multi "itemi"; servesc ca "filtru" pentru intrebarile urmatoare; sporesc anonimatul si securitatea celui anchetat; inlesesc "angajarea" in raspunsul la chestionar a persoanelor. Inconvenientul major al unor astfel de intrebari se leaga de sugestibilitatea pe care o implica prezentarea precodificata a raspunsurilor. Se stie ca inaintea intrarii SUA in razboiul antihitlerist, in lunile mai, iunie, septembrie 1941, un numar de cinci institute americane au realizat cercetari pe esantioane reprezentative la nivel national in legatura cu opinia populatiei privind interventia militara. Doua sondaje realizate aproape concomitent, unul folosind intrebari inchise si celalalt intrebari deschise (libere), au dat rezultate diferite (Rugg si Cantril, 1962). intr-un sondaj s-a utilizat intrebarea deschisa (libera): "Cat de curand credeti ca vom intra in razboi" (Tabelul 6.8). Tabelul 6.8. Distributia raspunsurilor la intrebarea deschisa 2 luni 12% 3 luni 8% 4 6 luni 22% peste 6 luni 31% fara raspuns 27% Referitor la aceeasi problema, in celalalt sondaj s-a apelat la intrebarea inchisa (precodificata): "Credeti ca noi in 2 luni vom intra in razboi" Tabelul 6.9). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 81 Tabelul 6.9. Distributia raspunsurilor la intrebarea inchisa Da 25% Nu 46% Nu stiu 29% Diferenta de la 12% la 25% poate fi pusa pe seama sugestibilitatii realizate de intrebarile inchise si in legatura cu "atractia raspunsurilor pozitive" (da, de acord etc.). Cercetarile experimentale au evidentiat tendinta populatiei de a raspunde pozitiv la intrebarile din chestionar. in literatura de specialitate se apreciaza valoarea atractiei raspunsurilor pozitive ca fiind de 8-12%. Analiza raspunsurilor la intrebarile trihotomice (care prevad varianta de raspuns: "da" pe primul loc) trebuie sa aiba totdeauna la vedere aceste distorsiuni inerente. in afara sugestibilitatii, chestionarele cu intrebari inchise par a fi mai putin indicate in studierea unor fenomene psihosociale complexe. Paul F. Lazarsfeld preciza ca intrebarile inchise sunt adecvate studierii fenomenelor simple, iar intrebarile deschise de preferinta studierii fenomenelor foarte complexe, problemelor delicate. Chestionarele cu intrebari deschise (libere, postcodificate), spre deosebire de cele inchise (sau precodificate), lasa persoanelor anchetate libertatea unei exprimari individualizate a raspunsurilor. Vor aparea variatii in ceea ce priveste forma si lungimea raspunsurilor, fapt ce ingreuiaza codificarea, dar care aduce un plus in cunoasterea particularitatilor unei populatii privind: coerenta logica, corectitudinea gramaticala, volumul lexical, formularea, viteza de exprimare si capacitatea de justificare a optiunilor exprimate etc.. intrebarile deschise permit culegerea unor informatii bogate asupra tuturor temelor, fara riscul sugestibilitatii. Asa cum remarca sociologul francez Maurice Duverger, "intrebarile deschise si inchise au avantaje si dezavantaje respectiv inverse" (Duverger, 1971, 201). in cazul unor opinii insuficient cristalizate, chestionarele cu intrebari deschise dau un procent mai ridicat de raspunsuri "nu stiu". Diferenta poate fi de 10 11%. intrebarile deschise se adreseaza procesului activ al memoriei, vizeaza momentul complex al reproducerii in cadrul actualizarii informatiilor. intrebarile inchise, in special cele "precodificate multiplu" ("in evantai", "alegeri multiple", "cafeteria") se refera la celalalt moment al procesului de actualizare: "recunoasterea" (Tabelul 6.10). Experimental (E. M. Achilles) s-a demonstrat ca "recunoasterea este un proces mai facil decat reproducerea" (dupa Rosca, 1963, 357). Tabelul 6.10. Proportia elementelor reproduse si recunoscute (dupa Rosca, 1963) Silabe Cuvinte Proverbe Reproducerea Recunoasterea 12 42 39 65 22 67 Diferenta dintre gradul de complexitate a proceselor de reproducere si recunoastere explica scaderea procentului de raspunsuri "nu stiu" la intrebarile "precodificate multiplu", ca si sporirea numarului de raspunsuri corecte la intrebarile care testeaza cunostintele. Elisabeth Noelle da un exemplu edificator in acest sens ( Noelle, 1963, 87). Pe un esantion reprezentativ de 2 024 de persoane (in RFG) s-au obtinut rezultatele de mai jos, dupa cum intrebarile faceau apel la reproducere sau la recunoastere (Tabelul 6.11). Tabelul 6.11. Distributia raspunsurilor la intrebarile vizand reproducerea (A) si recunoasterea (B) Raspunsuri Forma A Forma B Raspunsuri corecte sau aproape corecte Raspunsuri vagi (combinatie de mai multe limbi, limba ajutatoare, limba straina) Raspunsuri incorecte (aparat, dans, cuvant prescurtat) Fara raspuns, nu stiu 35% 13% 2% 50% 52% 1% 2% 45% Total: N = 2024 100% 100% 82 Septimiu CHELCEA A. intrebare care implica reproducerea: "La televiziune si in ziare se folosesc in zilele noastre multe cuvinte straine. Adesea nici nu se cunoaste semnificatia lor. Stiti dv., de exemplu, ce inseamna Esperanto" 1. Da, si anume _____________________ 2) Nu stiu B) intrebare care implica recunoasterea: "La televiziune si in ziare se folosesc in zilele noastre multe cuvinte straine. Adesea nici nu se cunoaste semnificatia lor. Stiti dv., de exemplu, ce inseamna Esperanto" 1) Limba unitara mondiala 2) Altceva ____________________________________________ 3) Nu stiu Sa analizam alt exemplu, preluat dupa Donald Rugg si Hadley Cantril (1962). La inceputul celui deal doilea razboi mondial, populatia SUA a fost intrebata: "Pe care din conducatorii politici in viata ii apreciati cel mai mult" Dupa aceasta intrebare libera, s-a prezentat o lista cu toti conducatorii politici. La intrebarea libera nu raspunsesera 36% din cei anchetati, in timp ce la intrebarea inchisa (precodificata multiplu), pe baza listei, doar 15% nu au raspuns. Interesant ni se pare si faptul ca in ambele cazuri cel mai popular a fost indicat premierul englez Neville Chamberlain, cel care in 1939 a declarat razboi Germaniei (la intrebarea inchisa / precodificata multiplu / : 51% pro; la intrebarea libera, 24% pro). Apreciem ca "inchiderea intrebarilor" duce la sporirea numarului raspunsurilor (pana la dublarea numarului lor) si la reducerea nonraspunsurilor. Testarea cunostintelor se recomanda a fi facuta prin intrebari deschise. Astfel de intrebari pun in evidenta ceea ce este stabil, puternic consolidat, nu numai in planul cunoasterii, dar si in al comportamentului. intr-o cercetare proprie, incercand sa reconstituim comportamentul ceremonial, puneam subiectilor mai intai intrebari deschise: "Cum se pregatesc nuntile in satul dv.". Apoi reveneam cu intrebari inchise: "Ce se face Steag, pom, brad, altceva". Mai amanuntit: "Se fac ospete pentru steag" (Da. Nu. Nu stiu). Printr-un astfel de procedeu, pot fi descoperite elementele centrale ale comportamentului, opiniilor sau atitudinilor, dar si elemente marginale, mai putin semnificative, mult mai numeroase. Pentru exemplificare, reproducem un fragment din repartitia raspunsurilor obtinute prin aplicarea asupra aceluiasi esantion mai intai a unei intrebari deschise si apoi a unei intrebari inchise (Stroschein, 1965). A) intrebare deschisa (libera), implicand reproducerea: "Ati putea sa ne spuneti ce anume nu va place la automobilul dv." B) intrebare inchisa (precodificata multiplu), implicand recunoasterea: "Pe aceasta lista sunt diferite plangeri pe care noi le-am avut de la alti posesori de automobile. Va rugam sa ne spuneti daca si pe dumneavoastra va deranjeaza ( Tabelul 6.12). De fiecare data persoanele anchetate puteau indica mai mult decat un singur raspuns, totusi informatia obtinuta prin intrebari inchise (precodificate multiplu), facand apel la recunoastere, este mult mai bogata. Principalul neajuns este indicat pe primul loc in ambele forme: "Automobilul este prea ingust", ceea ce ne conduce la concluzia ca opiniile cristalizate ies in evidenta indiferent de forma intrebarilor (inchise / deschise), intensitatea opiniilor fiind cea care variaza in astfel de cazuri. Tabelul 6.12. Distributia raspunsurilor la intrebarea inchisa (A) si la intrebarea deschisa (B) (dupa Stroschein, 1965) Raspunsuri Forma A Forma B . 8. Motorul face zgomot 9. La frig, dureaza mult pana se incalzeste motorul . . 11. Automobilul este prea ingust . . 14. Lipseste indicatorul de benzina 4% 0% 10% 21% 14% 22% TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 83 . . 18. Are numai doua usi . . 21. Forma caroseriei nu e frumoasa . . 25. Exista prea putine piese de schimb 0% 1% 3% 1% 18% 15% 9% 14% Total 119% 391% Nota: Fiecare persoana chestionata putea semnala mai multe nemultumiri, astfel ca total depaseste 100%. intr-o cercetare demoscopica asupra patrunderii detergentilor pe piata R. F. Germania, utilizarea unei intrebari deschise: "Ce mijloace de spalat folositi" (A) si, simultan, al unei intrebari inchise: "Pe care din mijloacele de spalat, inscrise in aceasta lista, le folositi" (B), a pus in evidenta faptul ca evantaiul raspunsurilor este mai intins in forma B, dar ca intensitatea, frecventa, obisnuinta se surprind mai bine prin intrebari deschise (Tabelul 6.13). A) "Ce mijloace de spalat folositi" B) "Pe care din mijloacele de spalat inscrise in aceasta lista le folositi" Tabelul 6.13. Diferenta distributiei raspunsurilor la intrebarile deschise (A) si inchise (B) Raspunsuri Forma A Forma B Sunil Persil Perwoll Dixan Fewa 53% 36% 13% 4% 19% 51% 39% 26% 4% 50% Total 125% 170% Se observa ca forma intrebarii influenteaza stabilirea valorilor medii, extremele evidentiindu-se cu mici diferente, indiferent de forma sau formularea intrebarii. Se recunoaste astazi ca forma si formularea intrebarilor actioneaza in special asupra persoanelor care au, intr-o problema sau alta, o opinie inca slab structurata. Daca este adevarat ca intrebarile inchise ofera un cadru de referinta util pentru reflectia persoanelor intervievate, tot atat de adevarat este si faptul ca intrebarile deschise dau posibilitatea exprimarii adevaratelor probleme care ii ingrijoreaza pe respondenti, permit relevarea justificarilor subiective de profunzime. Cand americanii au fost intrebati la inceputul anilor 80 care este, dupa opinia lor,, cea mai importanta problema a SUA, 22% au spus: "penuria de energie" ceea ce corespundea situatiei reale. Aplicandu-se, insa, experimental un chestionar cu intrebari inchise, 99% au ales una din cele cinci variante de raspuns prestabilite: somajul, criminalitatea, inflatia, calitatea conducerii, criza morala si religioasa, "uitand" de "penuria de energie" (H. Schuman si S. Presser, 1981). N. Bradburn si S. Sudman (1979), comparand raspunsurile la intrebarile deschise si inchise referitoare la viata intima a persoanelor, au constatat ca cei carora li s-au adresat intrebari deschise au raportat o frecventa mai ridicata a comportamentelor indezirabile (consum exagerat de alcool, masturbare etc.) decat in cazul intrebarilor inchise. 84 Septimiu CHELCEA Cel de-al treilea criteriu de clasificare a chestionarelor este dat de modul lor de aplicare. Se disting, astfel, chestionare autoadministrate si chestionare administrate de catre operatorii de ancheta. Chestionarele autoadministrate presupun inregistrarea raspunsurilor de catre insesi persoanele incluse in esantionul investigat. Subiectii din ancheta formuleaza si consemneaza in acelasi timp raspunsurile, eliminand filtrarea informatiei de catre o alta persoana operatorul de ancheta. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai complet: prin ceea ce raspund la intrebare, dar si prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimina unul din factorii care influenteaza raspunsul: personalitatea celui care aplica formularul. in absenta unei persoane straine a operatorului este probabil ca subiectii sa fie mai dispusi sa raspunda la intrebari "foarte personale", pot sa elaboreze raspunsuri mai "chibzuite", sa consulte documentele personale pentru a verifica afirmatiile facute, sa se consulte cu alti membri ai familiei pentru raspunsuri precise. Semnaland tendinta de utilizare necritica a "chestionarii orale", Walter Friedrich, sociolog din fosta R. D. Germana, sublinia avantajele chestionarii in scris (Friedrich, 1971, 40). intre acestea, Walter Friedrich semnala: numarul mare al celor care pot raspunde concomitent; diminuarea efectului de interviu; disparitia influentei anchetatorului asupra rezultatelor; nivelul superior de concentrare asupra raspunsurilor; asigurarea anonimatului. in special asigurarea anonimatului a generat numeroase cercetari cu caracter metodologic. W. Olson (1936) a constatat ca asigurarea anonimatului ridica proportia persoanelor care accepta enunturile referitoare la instabilitatea lor psihica si recunosc implicatiile nevrotice ale comportamentelor proprii. R. F. Fisher (1946) apreciaza, pe baza studiilor experimentale, ca anonimatul sporeste "onestitatea si franchetea" respondentilor. Leon Festinger (1950), citat de Herbert H. Hyman (1975, 185), a pus in evidenta, prin experimente riguroase pe grupuri de studente, ca preferintele in alegerea liderului sunt mai puternic influentate de apartenenta etnica si religioasa in conditiile anonimatului decat in situtia de vot deschis. Fara indoiala ca efectul asigurarii anonimatului depinde de tema de studiu si de cultura populatiei anchetate. Marcandu-se avantajele si dezavantajele chestionarelor autoadministrate si administrate de catre operatorii de ancheta nu se pune problema "condamnarii" unei tehnici in favoarea alteia, ci se atrage atentia asupra necesitatii de a cunoaste limitele fiecareia. Chestionarele autoadministrate pot fi: chestionare postale, chestionare publicate in ziare si reviste, sau ca anexe la diferite marfuri vandute. Chestionarele postale reprezinta o modalitate mai rapida si mai ieftina de recoltare a informatiilor. Expedierea prin posta a chestionarului presupune insa pregatirea raspunsului: destinatarului i se ofera o data cu chestionarul si un al doilea plic, timbrat, cu adresa tiparita a institutului care lanseaza cercetarea. Chiar daca expedierea chestionarelor este foarte rapida, inapoierea lor (sosirea raspunsurilor) este relativ inceata. De regula, sosirea raspunsurilor depaseste limita de timp fixata pentru inapoierea lor. Multe raspunsuri nu mai vin niciodata. Din aceasta perspectiva, principalele avantaje ale chestionarelor postale rapiditatea si costul lor mai scazut trebuie relativizate. Procentul chestionarelor recuperate incorporeaza costul chestionarelor expediate: ultimele chestionare care se inapoiaza marcheaza durata recoltarii informatiilor. Utilizarea chestionarelor postale trebuie sa aiba in vedere faptul ca, pentru a asigura raspunsul la intrebari, se impune cu necesitate ca acestea sa fie simple, iar tehnica de raspuns foarte clar explicata. La astfel de chestionare, chiar tehnica de ordonare a intrebarilor este diferita de cea a chestionarelor administrate de catre operatorii de ancheta. Faptul ca subiectul are posibilitatea sa vada, inainte de a raspunde la o intrebare, continutul tuturor celorlalte intrebari face inutila folosirea tehnicii "palniei" sau a "palniei intoarse", anuleaza efectul de surpriza s.a.m.d. Ca o particularitate a tehnicii chestionarelor postale, scrisoarea insotitoare inlocuieste preambulul chestionarelor administrate de catre operatorii de ancheta. in scrisoarea insotitoare a chestionarelor postale, trebuie sa se explice ce se urmareste prin chestionar, cine a lansat chestionarul, cum au fost desemnate persoanele care sa raspunda. Trebuie avut grija ca, prin scrisoarea insotitoare, sa se motiveze raspunsul subiectilor: fara o motivatie corespunzatoare nu trebuie sa ne asteptam ca subiectii sa raspunda numai din respect pentru stiinta sau politete. Trebuie aratata importanta problemei puse in discutie, schimbarile ce pot surveni in ancheta, imposibilitatea gasirii unor solutii in afara colaborarii cu persoanele interogate. Lansand un chestionar despre prietenie printre tineri, in scrisoarea insotitoare vom preciza: "Adultii vorbesc despre prietenie, fara ca sa cunoasca exact felul in care se naste ea si ce semnificatie are prietenia pentru viata tinerilor. Pentru a putea scrie despre prietenie, dorim sa aflam parerea pe care o TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 85 aveti dv. despre prietenie. Nimeni, in afara de tineri, nu poate cunoaste sentimentele prieteniei la tineri. De aceea va rugam sa raspundeti la intrebarile din acest chestionar". Fara persuasiune, fara a promite ceea ce nu se va putea realiza, scrisoarea insotitoare este bine sa fie concisa si relativ autoritara. Citandu-l pe Don A. Dillman (1978) cu lucrarea sa care ofera sugestii excelente privind continutul si ordinea itemilor inclusi in scrisoarea insotitoare, R. Guy Sedlack si Jay Stanley (1992, 216) mentioneaza ca aceasta trebuie sa cuprinda: 1) o introducere prin care sa se solicite cooperarea populatiei, sa se suscite interesul pentru participarea la studiul intreprins, aratandu-se ca problemele puse in discutie sunt importante pentru grupul cu care subiectii se identifica; 2) sponsorizarea studiului reprezinta un al doilea element de continut al scrisorii (the cover letter). S-a constatat ca persoanele sunt mai puternic motivate sa raspunda cand cercetarea este sponsorizata de o organizatie prestigioasa; 3) modul de selectie a respondentilor trebuie explicat cat mai clar cu putinta, fara a se intra in amanuntele procedeelor de esantionare, dar aratandu-se ca si alte multe persoane vor raspunde la intrebarile din chestionar. Spiritul de intrajutorare umana (altruismul) va asigura, dincolo de avantajele financiare, participarea populatiei la investigatia proiectata; 4) anonimatul, ca si caracterul confidential al raspunsurilor, constituie o regula deontologica si abaterea de la ea il descalifica pe cercetatorul vietii sociale; 5) scopul explicit al studiului nu poate fi altul decat cel al cunoasterii stiintifice si multi oameni sunt flatati cand li se cere sa participe la o activitate atat de nobila ca cea a aflarii adevarului; 6) utilizarea rezultatelor investigatiei sporeste si ea interesul persoanelor pentru studiul efectuat. Constituie o datorie a investigatorului social sa comunice scopul real si utilizarea adevarata a rezultatelor, cu exceptia investigatiilor "ad legem ferenda" (Stahl, 1974, 47); 7) adresa si numarul telefonului unde pot fi contactati cercetatorii in vederea obtinerii unor informatii suplimentare despre ancheta intreprinsa; 8) in finalul scrisorii insotitoare nu vor lipsi cuvintele de multumire pentru bunavointa celor care au raspuns la chestionarul autoadministrat (chestionarul postal). Tot ca o particularitate a chestionarelor postale, forma acestora, punerea in pagina, acuratetea tiparului influenteaza si motiveaza subiectii in a raspunde sau nu la intrebari. Lungimea chestionarului postal este diferita de cea a chestionarului administrat de catre operatorii de ancheta. Pe buna dreptate, cu referire la chestionarul postal, se poate spune: "cu cat chestionarul este mai scurt, cu atat este mai bun". Chestionarele postale nu trebuie sa cuprinda mai mult de 8 10 intrebari simple. Theodore Caplow (1970, 223) citeaza chiar cazul unui chestionar postal printre medicii din SUA care cuprindea doar doua intrebari: "Ati prescris medicamentul X" -astazi, -saptamana trecuta, -luna trecuta, -in urma cu mai mult de o luna, -deloc. "Aveti intentia de a prescrie in viitor medicamentul X" - sigur, - ocazional, - este posibil, - deloc. Dat fiind interesul pentru problema pusa in discutie, simplitatea intrebarilor, ca si dimensiunile reduse ale lui au determinat recuperarea a 90% din chestionarele expediate. Este un caz aproape unic. Kenneth Bailey (1978/1982, 155) consacra in manualul sau de metode de cercetare sociala un intreg capitol chestionarelor postale, relevand factorii care afecteaza anchetele bazate pe chestionare postale. In primul rand, institutia care lanseaza sau sponsorizeaza ancheta se pare ca influenteaza puternic numarul celor care returneaza chestionarele completate si durata efectuarii anchetei. Cel putin aceasta rezulta dintr-un experiment efectuat de Christopher Scott (1961) in Marea Britanie. S-a lansat un chestionar, precizandu-se ca ancheta este comandata de: guvern, apoi, de o universitate si, in fine, de o institutie comerciala. Dupa o saptamana, se reintorsesera la experimentatori: 47,8% din chestionarele lansate de universitate, 46,3% din cele atribuite institutiei comerciale si 44,6% din chestionarele sponsorizate chipurile de guvern. in final, dupa patru saptamani, proportia raspunsurilor se schimbase: cele mai multe chestionare completate proveneau din ancheta postala sustinuta financiar de guvern (93,3%), apoi de la 86 Septimiu CHELCEA cea lansata de presupusa firma comerciala (90,1%) si, in fine, de la ancheta declarata a fi fost facuta de universitari (88,7%). Un alt factor, mai putin semnificativ insa, il constituie "atractivitatea" chestionarului (formatul si culoarea imprimatului): numarul celor care raspund in cazul anchetelor postale nu este influentat semnificativ de culoarea tiparului sau hartiei. S-a inregistrat, totusi, o diferenta in plus cand chestionarele au fost tiparite (s-au reintors completate 95,2%), comparativ cu multiplicarea lor prin xerox (au revenit completate 94,4% din chestionarele lansate experimental). Acelasi Christopher Scott (1961), citat de Kennet D. Bailey (1978), a experimentat efectul lizibilitatii asupra proportiei celor care raspund la chestionarele postale. Sociologul englez a comparat doua versiuni tipografice ale aceluiasi chestionar: in primul caz, textul (cu cap de litera mai mic, cu spatiul dintre randuri mai redus) era tiparit pe o singura pagina; in cel de-al doilea caz, acelasi text era tiparit pe doua pagini (mai lizibil). Lizibilitatea chestionarului a ridicat procentul celor care au raspuns de la 93,6% (in primul caz) la 94,8%. Un efect pozitiv in sensul sporirii numarului celor care raspund la chestionarele postale il are si modul de redactare a scrisorilor ce insotesc acest tip de chestionare. Cand scrisorile erau impersonale (includeau 12 pronume), procentul raspunsurilor era mai ridicat (91,4%), fata de 89,6% raspunsuri, cand scrisorile erau puternic personalizate (includeau 22 de pronume). S-a mai constatat ca scrisorile scurte si "permisive" (care nu cereau ultimativ sa se completeze chestionarele) au condus la rezultate mai bune din punctul de vedere al proportiei raspunsurilor. Faptul ca scrisorile insotitoare ale chestionarelor postale erau scrise manual sau erau imprimate tipografic nu a influentat procentul chestionarelor innapoiate institutiei care le-a lansat (in scop experimental). Principala limita a chestionarelor postale este data de numarul mare de nonraspunsuri, de imposibilitatea de a alcatui esantioane reprezentative. Albert B. Blankenship (1961) consemneaza faptul ca intr-o tara cu traditie a anchetelor de opinie, cum este SUA, se reantorc doar 15% din chestionarele lansate. Cu totul exceptional, proportia chestionarelor recuperate poate ajunge la 80%. in mod obisnuit, pentru a ridica proportia raspunsurilor la 30 40% este necesar sa se trimita subiectilor scrisori de rememorare, insotite de chestionarele la care nu au raspuns. La o ancheta prin posta, lansata de Universitatea Cornell (SUA) privind problemele studentesti, au raspuns la primul apel 36%, la a doua scrisoare 25%, la a treia 20%. Restul de 19% din studentii care au primit chestionarul n-au raspuns deloc. Au fost trimisi operatori de ancheta la domiciliu pentru a-i identifica: erau fie studenti in anul intai, neincadrati inca deplin in viata universitara, fie nonconformisti. Prin astfel de procedee: rememorarea si trimiterea operatorilor de anchete se sporeste numarul, dar si reprezentativitatea raspunsurilor. C. A. Moser (1958) remarca faptul ca raspunsurile venite dupa scrisoarea de rememorare sunt mai reprezentative pentru populatia care nu a raspuns decat raspunsurile sosite la termenul fixat. Acestor raspunsuri trebuie sa li se acorde o pondere mai mare, pentru ca cei ce raspund numai in urma scrisorilor de rememorare, fata de cei care au raspuns de la inceput, reprezinta caracteristici mai apropiate de cei care nu au raspuns deloc. J. B. Lansing si J. N. Morgan (1971) au ajuns la concluzia ca expedierea mai multor scrisori de reamintire a rugamintii de a completa chestionarul primit prin posta, combinata cu apelul telefonic in acelasi scop, conduce aproape la dublarea numarului persoanelor ce coopereaza in investigatiile psihosociologice (Tabelul 6.14). Si in aceste conditii, aproximativ o patrime din cei solicitati sa participe la ancheta postala nu au dat curs rugamintii de a completa chestionarele. Fara indoiala, experimentele invocate nu au pentru noi decat o valoare indicativa: ar merita sa cunoastem in amanunt comportamentul populatiei din Romania. Ramane si aceasta o datorie a mai tinerilor nostri colegi. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 87 Tabelul 6.14. Sporirea proportiei raspunsurilor la un chestionar postal prin combinarea trimiterii scrisorilor de reamintire si apelul telefonic (dupa Lansing si Morgen, 1971) Proportia raspunsurilor Expedierea chestionarelor.......................................................................... 46,2% Prima scrisoare de reamintire.....................................................................12,2% A doua scrisoare de reamintire.....................................................................8,8% Apelul telefonic de reamintire.....................................................................10,1% _____________________ Total raspunsuri: 77,3% Se poate pune intrebarea impreuna cu E. A. Suchman si McCandless (1940, 758) "Cine raspunde la chestionare" (postale). Cei interesati, cei mai instruiti, cei care au mai mult timp liber. Daca, in mod obisnuit, intr-o ancheta punem problema reprezentativitatii, cu privire la chestionarele postale punem de la inceput problema nereprezentativitatii. Trebuie sa stim sa estimam nereprezentativitatea acesteia. Pentru a micsora numarul non-raspunsurilor datorate: incapacitatii de a intelege intrebarile, refuzului de a raspunde, pierderii chestionarului, schimbarii adresei temporare sau definitive etc., s-a incercat trimiterea repetata a acelorasi scrisori si chestionare (Malcoln Rollins), calcularea subesantionului "absentilor de acasa" (M. H. Hansen si W. N. Hurwitz), ca si trimiterea unor chestionare mai simple sau mai reduse uneori doar intrebarile cheie. De asemenea, pentru a incita la completarea chestionarelor autoadministrate, s-a recurs la practica de a introduce "intrebari-locomotiva" la inceputul chestionarului, intrebari care sa-l intereseze pe cel anchetat si sa antreneze la raspuns sirul de intrebari urmatoare. Pentru acea parte din populatie care nu raspunde, dupa mai multe scrisori de rememorare, pot fi folositi operatorii de ancheta. Fireste, acest procedeu ridica mult costul anchetei, pentru ca asa cum remarca, nu fara umor, M. Jahoda, "chestionarele pot fi trimise prin posta, operatorii nu". in afara lipsei de reprezentativitate, utilizarea chestionarelor postale este limitata si de faptul ca nu putem sti cu exactitate cine a completat chestionarul (o persoana, mai multe). Pentru unele probleme este necesar sa raspunda la intrebari numai un anumit membru al familiei. Autoadministrarea nu ofera garantii in acest sens. incercarea de a obtine un raspuns spontan este aproape imposibila in cazul chestionarelor postale. De asemenea, temele cercetate cu ajutorul chestionarelor autoadministrate trebuie sa fie foarte atractive pentru subiectii investigati. O serie de cercetari experimentale au vizat efectul stimularii financiare asupra ratei raspunsurilor in anchetele postale (Jack W. Duncan, 1979; Scott J. Armstrong, 1980; Lee Harvey, 1987). Rezultatele acestor cercetari converg: remunerarea pentru completarea chestionarelor sporeste numarul raspunsurilor si plata imediata (introducerea banilor in plic, alaturi de chestionar) are un efect mai puternic decat promisiunea unei recompense banesti mai mari dupa primirea chestionarului completat. Vom ilustra cele spuse printr-un studiu realizat de Jeannine M. James si Richard Bolstein (1992, 442). Cei doi cercetatori au comparat proportia raspunsurilor la o ancheta postala utilizand sapte esantioane si un grup experimental de control (persoane care nici nu primisera bani si nici nu li se promisese ca vor fi recompensati pentru participarea la ancheta). in plicurile ce contineau chestionarele s-au introdus bancnote de un dolar si cinci dolari (primele doua esantioane); urmatoarelor patru esantioane li s-au expediat concomitent cu chestionarele si cecuri de: 5, 10, 20 si 40 de dolari. in fine, populatiei din cel deal saptelea esantion li se dadea asigurarea ca vor primi 50 de dolari dupa expedierea chestionarelor la institutul care a lansat cercetarea. S-a avut in vedere nu numai cresterea ratei raspunsurilor in functie de stimularea financiara, dar si comportamentul populatiei dupa primirea mai multor scrisori de reamintire a rugamintii de a participa la ancheta lansata. Rezultatele au fost surprinzatoare (Tabelul 6.15). Experimentul adus in discutie sustine concluziile celorlalte studii, dar arata si lucruri noi: de exemplu, ca un dolar primit imediat are aproape acelasi efect, in ordinea sporirii raspunsurilor, ca si cincizeci de dolari (promisi) dupa primirea chestionarelor; de asemenea, nu au aparut diferente semnificative intre esantioanele doi si trei (adica, cinci dolari cash si cinci dolari check). Rata raspunsurilor creste concomitent cu marirea recompensei financiare. in plus, experimentul a evidentiat ca 88 Septimiu CHELCEA expedierea a trei scrisori de reamintire nu produce efecte semnificative in ridicarea procentului raspunsurilor, in timp ce prima scrisoare sporeste proportia raspunsurilor cu 15 20%. Tabelul 6.15. Rata raspunsurilor (%) in functie de stimularea financiara si de numarul scrisorilor de reamintire (James si Bolstein, 1992) Scrisori de reamintire I II III IV Grup experimental de control 20,7 36,7 46,7 52,0 Esantionul 1: un dolar cash 40,7 52,0 61,3 64,0 Esantionul 2: cinci dolari cash 48,7 60,7 66,7 71,3 Esantionul 3: cinci dolari check 52,0 62,7 66,7 67,3 Esantionul 4: zece dolari check 44,0 56,7 62,0 66,7 Esantionul 5: douazeci dolari check 54,0 70,7 75,3 79,3 Esantionul 6: patruzeci dolari check 54,0 63,3 66,0 69,3 Esantionul 7: cincizeci dolari promisiune 23,3 43,3 53,3 56,7 Problema obtinerii cat mai multor raspunsuri la chestionarele lansate prin posta (prin trimiterea de scrisori, prin apel telefonic sau chiar prin vizite la domiciliu a operatorilor de interviu) ridica intrebarea: cei care raspund dupa primul apel au opinii si comportamente comparabile cu cei care raspund la chestionar dupa ce li s-au adresat repetate rugaminti (ca sa nu mai vorbim de cei care nu raspund deloc) Avem temei sa credem ca, psihologic, situatiile sunt diferite. Prin urmare, tratarea laolalta a tuturor raspunsurilor (indiferent daca au fost obtinute dupa o a doua scrisoare de reamintire sau daca au revenit in timpul precizat de la inceput) nu se justifica. Chestionarele postale ar trebui prelucrate "in valuri" asa cum s-au reintors (dupa prima scrisoare, dupa a doua s.a.m.d.). Ce facem, insa, cu cei care nu raspund deloc Nicole Berthier-Nachury si Franois Berthier (1978, 78), discutand despre "redresarea" esantioanelor conditie sine qua non a validitatii sondajelor psihosociologice prezinta cele doua metode aplicabile, in acest scop, in anchetele postale: metoda extrapolarii grafice si metoda Hansen. a) Prima metoda, cunoscuta si sub numele metoda Clausen si Ford, se bazeaza pe supozitia ca nonraspunsurile reprezinta un caz limita al raspunsurilor care revin dupa multe insistente (trimiterea operatorilor la domiciliul persoanelor incluse in esantion). Preluam din lucrarea sotilor Nicole si Franois Berthier (1978, 80), profesori la Universitatea din Grenoble, exemplul didactic pentru insusirea metodei extrapolarii grafice. Sa presupunem ca intr-o ancheta postala privind medicina preventiva rata reintoarcerii chestionarelor a fost cea din Tabelul 6.16. Tabelul 6.16. Rata raspunsurilor la un chestionar postal (dupa Nicole si F. Berthier, 1978) Rata raspunsurilor Rata raspunsurilor cumulate % % La prima solicitare 31 31 La prima scrisoare de reamintire 15 46 La a doua scrisoare de reamintire 9 55 La prima vizita la domiciliu 14 69 La a doua vizita la domiciliu 6 75 Nonraspunsuri 25 100 Total 100 Fara indoiala ca cei preocupati de problema sanatati au raspuns chiar de la prima solicitare. Analiza procentajului raspunsurilor afirmative la intrebarea: "Considerati ca un medic ar trebui sa va examineze de cel putin patru ori pe an" sustine asertiunea formulata a priori. Procentajul raspunsurilor DA descreste "val dupa val" (Tabelul 6.17). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 89 Tabelul 6.17. Rata raspunsurilor pozitive (dupa Nicole si Berthier, 1978) Rata raspunsurilor Rata raspunsurilor cumulate % % La prima solicitare 34 34 La prima scrisoare de reamintire 29 32,4 La a doua scrisoare de reamintire 27 31,5 La prima vizita la domiciliu 21 29,4 La a doua vizita la domiciliu 18 28,4 Nonraspunsuri 25 100 Se poate aprecia ca procentajul raspunsurilor DA din ultimul val (al celor care nu au raspuns deloc) ar fi inferior celui din al cincilea val, adica: mai putin de 18% ar spune DA, daca ar raspunde la chestionarul lansat, ceea ce ar reduce si mai mult procentajul raspunsurilor pozitive pe ansamblul esantionului. Prin metoda extrapolarii grafice (metoda Clausen si Ford) se estimeaza ca aproximativ 26% din populatie ar fi de acord ca examinarea medicala sa se faca de patru ori in decursul unui an. Cea de a doua metoda de "redresare" a esantioanelor in anchetele postale, metoda Hansen, consta in intervievarea celor care nu au raspuns la ancheta postala. Se construieste un esantion restrans din persoanele care nu au retrimis la expeditor chestionarele completate. Prin intervievare, numarul raspunsurilor, fireste, va spori, dar tratarea nediferentiata a raspunsurilor (prin chestionar postal si prin intervievare face-to-face) nu are suficient temei. Folosind aceeasi sursa pentru exemplificare, sa analizam urmatorul caz: intr-o ancheta postala s-au expediat n = 2000 de chestionare, dar s-au reintors doar m = 500 de chestionare. Cercetatorii au considerat ca din cei care nu au colaborat la ancheta postala (n m = 1500) ar mai trebui inca 500 de raspunsuri pentru ca esantionul sa fie reprezentativ. La o intrebare oarecare, sa spunem: intrebarea A, 32% din chestionarele postale indicau varianta DA. Prin intervievarea la domiciliu, proportia celor care au raspuns DA a fost de 41%. Pentru estimarea ponderii raspunsurilor pozitive la respectiva intrebare pe intregul esantion, se foloseste formula: ceea ce in cazul discutat ar corespunde urmatoarei situatii: Deci, estimam ca 38,75% din populatie raspunde pozitiv la intrebarea analizata. Metoda Hansen poate fi utilizata nu doar pentru estimarea raspunsurilor in anchetele postale, ci si in alte situatii: de exemplu, combinarea unui interviu telefonic cu un interviu face to face, a unei anchete prin interviu cu o ancheta telefonica etc. Chestionarele publicate in reviste, ziare sau ca anexa la diferite marfuri vandute releva cu si mai multa acuitate toate limitele chestionarelor autoadministrate. Nonraspunsurile fac ca aceste chestionare sa fie dificil de utilizat in scopuri stiintifice. Cel mult, chestionarele publicate in ziare si reviste pot sa duca la adunarea unor raspunsuriilustratii, fara a avea pretentia ca sunt datatoare de seama spre exemplu, la un chestionar tiparit in ziarul Scinteia tineretului, in 1970, au venit la redactie doar 808 raspunsuri. Asa cum am semnalat in introducerea acestui capitol, traditia chestionarelor publicate in ziare si reviste urca la noi pana la inceputul secolului al XX-lea (Noua Revista Romana, 1900, 12). in ziarul Politica din 13 ianuarie 1927, Petru Comarnescu anunta o ancheta asupra artei romanesti mentionand cateva intrebari din care retinem preocuparea pentru antrostereotipurile etnice, precum si modalitatea ziaristica de motivare a raspunsurilor. in 1974 am prezentat spre publicare in presa pentru tineret un chestionar, din care reproducem, pentru exemplificare, partea referitoare la familie. f m n a n m n -b f500 2000 32 1500 2000 41 38,75% 90 Septimiu CHELCEA Dupa decembrie 89, principalele cotidiane Adevarul, Romania Libera, Libertatea s. a., precum si revistele saptamanale, lunare sau trimestriale au fost inundate de asa-zise sondaje de opinie realizate fie de ziaristi improvizati ca cercetatori stiintifici, fie de cercetatori stiintifici improvizati ca jurnalisti. S-au publicat in presa de mare tiraj, in primii ani dupa revolutia din 1989, prea putine sondaje de opinie bine proiectate si corect realizate. Suntem de parere ca este preferabil sa se desfasoare sondaje de opinie publica mai putine si rezultatele lor sa fie atestate stiintific de un for academic inaintea publicarii in ziare si reviste, decat sa se incerce manipularea opiniei publice, mai ales in perioada alegerilor parlamentare si prezidentiale, prin asa-zise sondaje bazate pe raspunsurile la intrebarile adesea gresit dormulate tiparite in ziare. in preajma alegerilor din mai 1990, "sondofrenia" a atins cote foarte inalte, iar rezultatele sondajelor de opinie au fost drastic infirmate de comportamentul de vot al alegatorilor. Credem ca la desclaificarea investigatiilor de acest tip a contribuit din plin si nepriceperea sau neatentia in elaborarea chestionarelor, ca si increderea nejustificata in rezultatele sondajelor bazate pe chestionarele publicate in ziare si reviste. Pentru analiza, ca exercitiu didactic, reproducem un astfel de chestionar pe o tema extrem de importanta: drepturile omului. Chestionarele publicate si difuzate ca anexa la diferitele marfuri vandute constituie mai degraba o modalitate de a face reclama comerciala decat de a studia piata. Dupa numarul persoanelor care raspund concomitent (in aceeasi incapere) la un chestionar autoadministat, se disting chestionare autoadministrate individual, cum sunt cele "postale" sau cele "publicate" si chestionare autoadministrate colectiv. Chestionarele autoadministrate colectiv imbina avantajele chestionarelor autoadministrate cu avantajele celor administrate de catre operatorii de ancheta. Informatia se recolteaza rapid, costul este scazut, non-raspunsurile sunt mai reduse, subiectii pot fi lamuriti suplimentar asupra modului de completare a chestionarelor. Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizeaza in colectivitatile scolare, in armata, acolo unde, prin insasi natura activitatilor cotidiene, subiectii sunt reuniti in incaperi mai mari, avand si posibilitatea de a scrie (mese, scaune). Prin tehnica "extemporalului", autoadministrarea colectiva a chestionarului poate cuprinde 30 50 de subiecti deodata. in psihologie, aplicarea testelor colective a dezvaluit unele dificultati ale "tehnicii extemporalului". Se poate vorbi de o influentare reciproca voluntara sau involuntara a subiectilor. Cel ce distribuie chestionarele poate si el influenta rezultatele. Cu toate acestea, din propria experienta de aplicare a unor chestionare de cercetare, consideram ca tehnica extemporalului este utilizabila cu succes doar in colectivitatile scolare, militare s. a. pentru avantajele enuntate, dar si pentru faptul ca ea se aseamana cu activitatile de invatare propriuzise. Privitor la chestionarele autoadministrate, credem ca aceasta modalitate trebuie privita cu multa circumspectie: orice incercare de a trage concluzii cu valoare de generalizare prin utilizarea chestionarelor autoadministrate individual, in special a chestionarelor publicate in ziare, reviste sau carti putand fi riscanta. Chestionarele administrate de operatorii de ancheta constituie modalitatea cea mai des utilizata de culegere a informatiilor, in anchetele si sondajele psihosociologice. Folosirea operatorilor de ancheta, chiar daca ridica costul investigatiei, asigura reprezentativitatea esantionului, poate lamuri intelesul intrebarilor, permite sa raspunda la chestionar si persoanele cu nivel de scolarizare scazut si, ceea ce este, poate, cel mai important, insoteste intotdeauna aplicarea chestionarului cu inregistrarea unor date de observatie privind conditiile ambientale in care s-a raspuns la intrebari, reactiile spontane ale subiectului. "Folosirea intrebarilor dinainte stabilite in chestionar implica in unele cazuri modificari, adaosuri de natura nestandardizata, intrebari suplimentare cu finalitate precisa de clarificare si completare a raspunsurilor" (Larionescu, 1969, 128). Acest lucru nu este posibil decat prin utilizarea operatorilor de ancheta, care, asa cum remarca Roger Daval, dau si siguranta ca raspund la chestionar chiar persoanele desemnate in esantion si fac accesibile cercetarii probleme mai complexe (Daval, 1963, 151). Prin administrarea de catre operatorii de ancheta a chestionarelor se realizeaza o comunicare interumana de tip deosebit, un mod "nenatural" de comunicare (Scheuch, 1967, 136). in ce consta specificitatea acestei comunicari in primul rand, in faptul ca sunt puse in situatia de a comunica doua persoane absolut straine care, alternativ, au rol de emitator si de receptor. Relatia insa nu este simetrica: circulatia informatiilor este orientata: comunicarea este deci univoca. Se poate pune intrebarea: ce-i determina pe oameni absolut necunoscuti sa raspunda la intrebari uneori foarte intime, sa intre intr-o astfel de comunicare neobisnuita Probabil ca, in primul rand, TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 91 politetea si curiozitatea, dorinta de a contribui la perfectionarea vietii sociale. Aceasta impune insa chestionarului sa fie axat pe o problema sociala actuala si sa fie, la randul lui, politicos. O astfel de motivatie insa nu este suficienta (Cannell si Kohn, 1959). Trebuie luate in consideratie totdeauna si nivelul de aspiratii al subiectului si interesul lui pentru stiinta. Comunicarea prin ea insasi trebuie sa motiveze subiectul pentru a continua sa raspunda. Priza de contact (rapport builders), abordarea persoanelor spre a comunica constituie totusi o problema. Daca, pentru a intra in contact, s-ar incepe astfel: "Ati avea acum timp sa-mi raspundeti la cateva intrebari", cu siguranta ca multi subiecti ar raspunde "Nu!". Asa cum propunea Bernard S. Philips (1966, 142), este mult mai bine sa se incerce formula: "Daca ar fi posibil pentru dv. sa ne ajutati la acest proiect de cercetare, atunci as fi bucuros acum sau cu alt prilej sa va pun cateva intrebari". George Gallup propune o formulare: "Sunt din partea Institutului American de Opinie Publica Institutul Gallup si trebuie sa fac o cercetare de opinie. in fiecare oras noi intrebam saptamanal diferiti oameni ce gandesc despre unele probleme de insemnatate nationala. M-as bucura sa aud opinia dv. prin raspunsul la cateva intrebari. Numele dv. nu ma intereseaza ma intereseaza numai opinia dv.". Uneori, pentru abordarea subiectilor cuprinsi in esantion, se trimite in prealabil o scrisoare. Asa procedeaza Heinrich Abel in studiul muncitorilor care si-au schimbat profesiunea (1957). "Iubite domnule____________________ De la serviciu mi-a fost indicata adresa dv. V-as fi foarte recunoscator daca m-ati ajuta intr-o cercetare pe care o fac din insarcinarea. . . imi voi permite sa va vizitez la ora. . ., in ziua de. . . si va rog sa rezervati pentru raspunsuri la intrebari circa 30 de minute. Cu stima______________" Fara indoiala ca modalitatea de a intra in contact cu persoane absolut straine pentru a le cere parerea variaza de la cultura la cultura, totdeauna stabilirea contactului spre a comunica ramane o problema. Comunicarea dintre operatorul de ancheta si cel ce raspunde la chestionar este "nenaturala" si pentru faptul ca, selectiv, mesajul este inregistrat in scris: se consemneaza doar raspunsurile subiectului. Acest lucru il poate deranja pe subiect, il poate face suspicios. Eleonor E. Maccoby si Nathan Maccoby recomanda operatorilor de ancheta sa spuna: "Sper ca e bine sa fac cateva notite. Eu as putea uita ceva, doresc sa retin corect"; sau: "Eu vad intr-o zi asa multa lume, stiti dv., si as putea incurca cele spuse de unul si altul"; sau: "imi fac notite pentru ca mai tarziu sa-mi pot reimprospata gandurile". Exista reguli precise de inregistrare a raspunsurilor. C. H. Backstrom si G. D. Hurs au elaborat liste de control in care se specifica faptul ca este interzisa modificarea unui raspuns, dupa ce s-a trecut la intrebarea urmatoare. Prima reactie este cea adevarata, exprima cel mai bine atitudinea. in psihologie se utilizeaza frecvent proba asociativ-verbala: se consemneaza primul cuvant evocat subiectului de un alt cuvant-stimul. Timpul de latenta (intarzierea raspunsului) exprima gradul de emotivitate, dezvaluie cuvintele afectogene. Din aceasta perspectiva, pentru intrebarile de opinie se pare ca este eficienta tehnica utilizata de Alfred C. Kinsey (1948) in studiul comportamentului sexual la barbat si femeie: tehnica tirului rapid care nu permite celui ce raspunde sa-si organizeze raspunsurile. Operatorul de ancheta va consemna totusi intrebarea la care s-a incercat o revenire. Tehnica "tirului rapid" nu exclude posibilitatea celui ce raspunde de a-si aduna gandurile; pentru intrebarile de cunostinte, chiar este indicat a lasa suficient timp de gandire. Operatorul de ancheta nu se va grabi sa consemneze un raspuns de tipul "Nu stiu" sau "Ce pot spune eu in leghatura cu. . ." sau "Ce stiu eu. . .". Adesea, astfel de introduceri prin care subiectul castiga timp sunt urmate de raspunsuri foarte competente. Operatorii de ancheta nu se vor multumi in cazul chestionarelor cu intrebari inchise, precodificate, trihotomice sau multiple sa incercuiasca codul, ci vor consemna totdeauna comentariile legate de raspunsurile date. Comentariul persoanelor anchetate trebuie consemnat cuvant cu cuvant, curat si citet, cu expresiile, constructia frazei si chiar greselile gramaticale ale subiectului. Cand comentariul este prea lung, este mai bine a se utiliza prescurtarile cuvintelor decat sa se rezume raspunsurile. Imprimarea pe banda de magnetofon este solutia ideala de inregistrare fidela a raspunsurilor: atat continutul, cat si intonatia, pauzele. Chiar cea mai cursiva vorbire nu consta numai dintr-o activitate verbala, ci si din pauze. Frieda Goldman-Eisler (1961) considera ca intre 40 si 45% dintr-o "unitate de vorbire" este data de pauze, ceea 92 Septimiu CHELCEA ce permite sa afirme ca "in relatiile verbale, inactivitatea are un rol la fel de important ca si activitatea (Reschka, 1971, 751). Lingvistii considera inactivitatea din cadrul vorbirii ca pe un fenomen extralingvistic si nu-i acorda interesul pe care il are acest fenomen pentru psiholingvisti si psihoterapeuti. Pentru intelegerea interviului ca proces de interactiune verbala, nu trebuie luate in consideratie in primul rand pauzele scurte (syntactic junctures) ce marcheaza granita dintre unitatile sintactice, care au functia de a facilita decodificarea actului de comunicare, ci pauzele mai lungi (hesitation pauses), care nu sunt in legatura cu structura lingvistica a actului de comunicare. Aceste pauze pot fi puse in legatura cu doua fenomene psihologice: tensiunea emotionala si gandirea, si verbalizarea in procesul comunicarii (Reschka, 1971). Unele cercetari au aratat ca utilizarea in procesul comunicarii a conceptelor cu un grad inalt de abstractizare duce la dublarea numarului de astfel de pauze. in ceea ce priveste tensiunea emotionala care insoteste orice proces de comunicare, se poate spune ca ea influenteaza nu asupra a ceea ce spune subiectul anchetat, ci asupra felului cum spune ceea ce spune. Pentru analiza inregistrarilor de pe benzile de magnetofon, din perspectiva antropologiei culturallingvistice, Ion Oprescu si Victor Sahleanu (1973, 68) propun urmatorii indicatori: indicatorul fonetic, vizand particularitatile dialectice, locale, specifice, defectiunile de pronuntie; indicatorul de timbru (aspru, moale, ragusit etc.); indicatorul de intensitate (soptit, normal, tare); indicatorul de durata (viteza de vorbire); fluenta vorbirii (pauza muta, pauza sonora, pauza mascata, ezitarea); caracteristica vorbirii (plangaret, miorlait, retinut, moale, temator, timid, speriat, contrariat-mirat, a cearta, ferm, hazliu, neutru); reactii diverse (rade, ii vine sa rada, mirat-rade, uimire, trage aer in piept, casca, ofteaza, contrariat, misterios, plescaie, plescaie satisfacut, isi drege vocea, inghite in sec, lungeste cuvintele, declarativ, sopteste inainte sa articuleze cu voce tare, intrebator etc.). Acesti indicatori perfect utilizabili in cercetarile sociologice marcheaza superioritatea inregistrarii raspunsurilor pe banda de magnetofon sau video fata de oricare alt tip de inregistrare. Reactia oamenilor este, insa, negativa fata de mijloacele de inregistrare mecanica, fapt care reduce spontaneitatea. in afara de aceasta, utilizarea magnetofoanelor sau a camerelor de luat vederi ar ridica costul anchetelor si ar mari durata totala a timpului afectat investigatiei. Pare rezonabil a se accentua faptul ca un bun antrenament al operatorilor de ancheta, formarea unui stil propriu de abrevieri si eventual stenografierea duc la sporirea fidelitatii in consemnarea raspunsurilor. in timpul comunicarii raspunsurilor, operatorii de ancheta trebuie sa priveasca in ochii celui ce raspunde. Toti autorii sunt de acord cu faptul ca simpatia subiectului A pentru interlocutorul sau B se exprima in numarul si durata privirilor lui A catre B. Privirea intretine comunicarea; orice intrerupere in aceasta comunicare poate declansa celor intervievati o reactie defavorabila continuarii raspunsurilor la chestionar. Desigur, in afara consemnarii raspunsurilor cuvant cu cuvant, exista posibilitatea consemnarii raspunsurilor din memorie, fapt ce apropie de firesc comunicarea dintre operatorul de ancheta si subiectul interogat. Consemnarea din memorie prezinta, insa, un grad mai redus de fidelitate: unele din momentele dramatice ale aplicarii chestionarului sunt inregistrate, in timp ce altele sunt omise. Tehnica consemnarii doar a gradului de adeziune, ca si consemnarea doar a cuvintelor cheie reduc inregistrarea la elementele ei esentiale si se recomanda ori de cate ori nu avem, de-a face cu operatori de ancheta experimentati. in fine, administrarea chestionarului de catre operatorii de ancheta da nastere unei comunicari interumane de un tip deosebit, pentru ca in cadrul acestei comunicari feed-back-ul este diminuat. Feedback- ul, retroactiunea reprezinta un element esential in comunicare. Roger Mucchielli (1971) sublinia efectele feed-back-ului asupra emitatorului si asupra relatiei emitator receptor. Asupra emitatorului: evidentiaza conditiile receptionarii; determina o flexibilitate a comunicarii prin perceperea obstacolelor, cunoasterea personalitatii receptorului, adaptarea mesajului, sensibilizarea la semnale verbale si nonverbale. Asupra relatiei emitator receptor: sporeste sensibilitatea receptorului si simpatia lui fata de emitator; sporeste sensibilitatea emitatorului si simpatia lui fata de receptor; faciliteaza comunicarea prin invatarea rolurilor de emitator si de receptor. in administrarea chestionarului de catre operatorii de ancheta, relatia operator de ancheta subiect intervievat (emitator-receptor) se caracterizeaza printr-o pronuntata "lateralitate" (Alex Bavelas si Ronald Leavitt). Desigur, lateralitatea nu este maxima, feed-back-ul nu ia valoarea zero, dar nici nu este posibil, in aceasta relatie, ca emitatorul (operatorul de ancheta) sa-si propuna cunoasterea personalitatii receptorului (a subiectului intervievat) cu scopul de a adapta mesajul (chestionarul) si de a modifica canalul de comunicare (limbajul verbal sau nonverbal). Mai mult, administrarea chestionarului de catre operatorii de ancheta nu presupune totdeauna simpatia manifesta a emitatorului fata de receptor. Este TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 93 adevarat ca in teorie, dar si in practica investigarii fenomenelor sociale, relatia operator de ancheta subiect anchetat, cel mai adesea, se caracterizeaza prin "sensibilitate". Carl R. Rogers (vezi capitolul despre interviu) recomanda celui care face interviul (pentru ca administrarea chestionarului de catre operatorul de ancheta este o forma a interviului: "interviu pe baza de chestionar" sau, cum i se mai spune: interviu standardizat, formalizat, inflexibil, controlat) sa arate totdeauna simpatie fata de cel ce raspunde ca persoana, dar nu si fata de opiniile lui. intr-un experiment de aplicare a unui test proiectiv, comportamentul pozitiv al experimentatorului, comparativ cu un comportament neutru sau negativ fata de subiect, a dus la sporirea numarului de raspunsuri si, totodata, la ridicarea nivelului creativitatii (Edith Lord). Exprimarea simpatiei, comportamentul pozitiv al operatorului de ancheta vizeaza cooperarea cu subiectul intervievat. Operatorul de ancheta nu va demoraliza pe cel ce nu gaseste raspuns la mai multe intrebari printr-o remarca: "Nici pe asta n-o stiti!", ci, cu intelegere si simpatie, zambind, va putea destainui ca nici el nu cunoaste raspunsul la intrebare, dar ca asa scrie in chestionar si ca trebuie sa se conformeze instructiunilor primite de la organizatorii anchetei. in afara interviului sensibil, multe institute de cercetari, intre care si American Institute of Public Opinion, folosesc tehnica interviului neutral. Operatorul de ancheta se prezinta ca profesionist in luarea interviurilor si relatia operator de ancheta-intervievat devine o relatie profesionala. Operatorul de ancheta are o atitudine neutra, impartiala si indiferenta. Orice reactie de simpatie sau antipatie, de aprobare sau dezaprobare este interzisa operatorului de ancheta: feed-back-ul este mult redus. Emitatorul de aceasta data, subiectul care raspunde nu poate receptiona efectul pe care l-a produs mesajul (raspunsul) transmis. in fata lui nu se gaseste un interlocutor sensibil, ci unul "neutru", care repeta intrebarea daca nu s-a inteles, dar nu explica sensul intrebarii, care inregistreaza raspunsurile, nu le comenteaza. Cea de-a treia modalitate de administrare a chestionarului conform lui Ewin K. Scheuch (1967) este cea a interviului sever, destul de rar utilizat in investigatia sociologica. Se aseamana mai mult cu un interogatoriu decat cu un interviu: persoanei intervievate i se reproseaza inconsecventele raspunsurilor, i se atrage atentia asupra raspunderii ce o poarta pentru rezultatele cercetarii; intre operatorul de ancheta si cel intervievat se realizeaza o distanta, care devine maxima cand administrarea chestionarului capata forma interviului antagonic. Chiar in aceasta forma de interviu, operatorul de ancheta nu trebuie sa influenteze subiectul sa raspunda intr-un anume fel. Raspunsul corect la chestionar este cel care reflecta cel mai adecvat opinia subiectului: ceea ce conteaza in administrarea chestionarelor constituie tocmai crearea conditiilor pentru exprimarea opiniilor, realizarea unei atmosfere permisive, lipsite de teama de a gresi. Alegerea si formarea operatorilor de ancheta constribuie in cel mai inalt grad la reusita aplicarii chestionarului, la obtinerea informatiei primare si, deci, la eficienta investigatiei. Albert B. Blankenship (1961) se intreaba: "cine este un bun operator de ancheta" Raspunsul: "o persoana inteligenta, sanatoasa, extrovertita si fara prejudecati". Se mai poate formula cerinta ca operatorii de ancheta sa fie: agreabili, maturi, obiectivi si constiinciosi, interesati de problemele umane, capabili de a trai intens sentimentele altora (empatie). Raymond L. Gorden (1969) atrage atentia asupra valorii empatiei in desfasurarea interviului pe baza de chestionar. Experienta a aratat ca femeile au rezultate mai bune in activitatea de operator de ancheta decat barbatii, pentru ca sunt mai usor acceptate in casa si, deci, pot inregistra mai exact raspunsurile si reactiile subiectilor, pentru ca sunt capabile de mai multa sensibilitate si sunt mai putin suspecte decat barbatii (M. Dunnette si K. Kirchner). Sexul operatorilor de ancheta pare sa dea nastere unor distorsiuni. intr-un experiment de conditionare verbala, subiectii au emis un numar mai mare de cuvinte ostile cand experimentatorul era de sex feminin, cu fizic placut, decat atunci cand experimentatorul era de sex masculin. O sarcina simpla de sortare, experimental, a fost bine rezolvata cand subiectii si experimentatorii erau de sex opus. Este demonstrat faptul ca la interpretarea rezultatelor trebuie avuta in vedere corespondenta, din punct de vedere al apartenentei la gen (masculin / feminin), dintre operatorii de ancheta si subiecti. Herbert H. Hyman, intr-o lucrare "clasica" aparuta in 1954 si retiparita in 1975, analizeaza erorile din cercetarile bazate pe interviu si chestionar. Astfel, s-a pus in evidenta influenta sexului operatorilor de ancheta asupra raspunsurilor subiectilor. Pe un numar de 819 subiecti, barbati si femei, s-au obtinut urmatoarele raspunsuri cand au fost intervievati barbatii de catre barbati, barbatii de catre operatorii de ancheta femei s.a.m.d. (Tabelul 6.18). 94 Septimiu CHELCEA Tabelul 6.18. Distributia raspunsurilor in functie de apartenenta la gen (masculin/feminin) a operatorilor de ancheta si a persoanelor intervievate (dupa Hyman, 1954) De acord impotriva Nedecisi Barbati intervievati de barbati Barbati intervievati de femei Femei intervievate de femei Femei intervievate de barbati 44% 39% 49% 61% 48% 58% 47% 28% 8% 3% 4% 11% Acest experiment a relevat "solidaritatea" masculina si "indignarea" feminina. Atrage atentia si sporirea procentului femeilor "fara opinie" cand sunt intervievate de barbati in legatura cu pedepsirea unui delict aproape exclusiv masculin. in aceeasi lucrare, Herbert H. Hyman (1975, 165) prezinta si rezultatele unei anchete efectuata de National Opinion Research Center (NORC) in 1947 asupra unui numar de o mie de persoane din Baltimore, care erau solicitate sa se pronunte "de acord" sau "impotriva" in legatura cu urmatorul enunt: "Nici un om decent nu trebuie sa respecte o femeie care a avut relatii sexuale inainte de casatorie". De aceasta data, au iesit in evidenta "solidaritatea" si "indignarea" feminina (Tabelul 6.19). "inchisorile sunt prea bune pentru cei ce atenteaza la pudoare: ei ar trebui pedepsiti public". Tabelul 6.19. Distributia raspunsurilor (dupa Hyman, 1954) De acord impotriva Nu stiu Nr. Barbati intervievati de barbati Barbati intervievati de femei Femei intervievate de femei Femei intervievate de barbati 37% 36% 30% 58% 57% 60% 44% 38% 6% 4% 6% 4% 87 234 357 1139 Ca si subiectii cuprinsi in ancheta, operatorii de interviu au un status social propriu, fac parte dintr-o anume categorie socio-profesionala. Voluntar, dar cel mai adesea involuntar, ei exprima pozitia lor sociala prin felul cum vorbesc, prin imbracaminte, comportament. Persoana intervievata percepe statusul social al operatorului de ancheta si ajusteaza comportamentul lui verbal (raspunsurile) in raport de ceea ce crede ca asteapta sau ar trebui sa afle operatorul de ancheta, ca reprezentant al grupului sau social, de la el. O serie de autori ca: Herbert H. Hyman, Stephen A. Richardson, Barbara S. Dobrenwend si David Klein (1965) subliniaza faptul ca perceperea de catre cel care raspunde a unei "distante sociale" fata de operatorul de ancheta influenteaza puternic raspunsurile. D. Robinson si S. Rhode gasesc o diferenta de 19% in repartizarea raspunsurilor cand, intr-o problema etnica, operatorii de ancheta fac parte din populatia majoritara sau minoritara. Numeroase cercetari experimentale au aratat ca apartenenta la un grup etnic influenteaza raspunsurile, dupa cum operatorul de interviu apartine sau nu aceleiasi etnii. intr-o ancheta efectuata de NORC in 1943, persoanele cu prejudecati antisemite exprimau aceste prejudecati mai puternic in fata unor operatori de interviu neevrei, decat atunci cand interviurile erau facute de evrei. Citam din aceeasi lucrare a lui Herbert H. Hyman (1975, 162). - "Credeti ca evreii din SUA au prea mare influenta in lumea afacerilor" (Tanelul 6.20) Tabelul 6.20. Distributia raspunsurilor (dupa Hyman, 1954) Nr Da Neevrei intervievai de neevrei..........................................50% (139) N i it i i d i 20% TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 95 in 1946, D. Robinson si S. Rhode au rafinat tehnica experimenta, urmarind sa vada ce influenteaza mai mult, numele sau infatisarea tipice (Tabelul 6.21). Tabelul 6.21. Distributia raspunsurilor la aceeasi intrebare, in functie de caracteristicile etnice (dupa Hyman, 1954) Desi mentalitatile in SUA. s-au schimbat in ultimii 50 de ani, problema relatiei dintre intervievator si intervievat din punctul de vedere a apartenentei etnice ramane actuala. Ea are semnificatie nu numai in cercetarea antisemitismului, dar si a xenofobiei si a prejudcatilor etnice, in general. Daniel Katz a reusit sa evalueze influenta statusului social in cadrul relatiei operator-subiect intervievat. Dar nu numai elementele usor observabile: sexul, varsta sau statusul social al operatorului de ancheta influenteaza reactiile subiectului. Alura generala, maniera de a fi si de a se misca a operatorului de ancheta, gestul, privirea actioneaza asupra celui ce raspunde. Este foarte probabil, asa cum remarca Donald A. Gordon (1967), ca un sentiment antagonist fata de operatorul de ancheta va spori numarul raspunsurilor "nu stiu". Dimpotriva, un sentiment de inferioritate, in orice privinta, va diminua frecventa raspunsurilor "nu stiu", intervievatul fiind tentat sa faca presupuneri acolo unde informatia ii este lacunara (Joan Macferlane Smith). Unele experimente au demonstrat aparitia raspunsurilor conform asteptarilor experimentatorului datorita influentei neintentionate a factorilor paralingvistici si chinestezici ai experimentatorului. Se vorbeste astazi despre o noua stiinta avand ca obiect de studiu semnificatia psihologica a contractiilor musculare. Prin mimica, operatorul de ancheta trebuie sa exprime interes pentru raspunsurile subiectului; privirea trebuie sa fie vie, optimista. Anchetatorul trebuie sa fie optimist si nimic nu demoralizeaza mai mult un operator de ancheta decat un chestionar lung si neinteligent. Sentimentul de colaborare a operatorilor de ancheta cu organizatorul investigatiei, atragerea acestora la alcatuirea chestionarului, supravegherea adecvata si remuneratia corespunzatoare mentin moralul anchetatorilor. in afara factorilor nonverbali, o serie de factori paralingvistici asociati cuvantului sunt de mare importanta in comunicarea dintre operatorul de ancheta si cel intervievat. Efectele verbo-motorii (ritm, debit verbal, articulatie), efectele vocii (timbru, intensitate, modulatii), ca si efectele cuvintelor si ale frazelor (jocurile de sens etc.), asa cum remarca J. Guilhot (1962), fac sa se vorbeasca in cadrul comunicarii interumane despre o "semnificatie subiectiva" (ceea ce se intentioneaza a se transmite) si despre "o semnificatie obiectiva" (ceea ce se transmite de fapt). Simpla intarire a raspunsurilor printr-un "mm-hmm" a dus la cresterea performantelor subiectului (J. Greenspoon si W. S. Verplank). Referitor la aceasta "intonatie magica", la universul "hm" al operatorilor de ancheta, scriitorul si sociologul francez Georges Perec remarca plurivalenta: "puncteaza cuvantarea celui intervievat, ii castiga increderea, il intelege, il imbarbateaza si-l intreaba, ba uneori chiar il si ameninta" (1967, 39). Cadrul fizic in care se administreaza chestionarul, ca si momentul (ora din zi, ziua din saptamana), exercita o influenta asupra raspunsurilor. Sunt de evitat incaperile "oficiale"; cel mai indicat este sa se desfasoare interviul ca o discutie cat mai obisnuita intr-un cadru obisnuit: la locul de munca sau la domiciliul subiectului. Dar in spatiul de lucru, ca si la domiciliul subiectului intervievat, imposibilitatea izolarii fata de ceilalti perturba comunicarea. Prezenta unei a treia persoane in momentul intervievarii modifica raspunsurile. De exemplu, tinerii apreciaza pozitiv cunostintele scolare cand administrarea chestionarului se face in prezenta unei a treia persoane (adult). intr-o cercetare a Universitatii din Berlinul de Vest (1958), era formulata aceasta intrebare: - "Credeti ca cunostintele scolare, mai tarziu, in viata, va vor folosi: toate, multe, unele sau nici unele" (Tabelul 6.22). Da infiare i num e tipic evreieti....................................................5,8% infiare tipic evreiasc................................................................15,6% infiare de 96 Septimiu CHELCEA Tabelul 6.22. Distributia raspunsurilor in functie de prezenta unei a treia persoane Raspunsuri in prezenta celei de-a treia persoane in absenta unei a treia persoane Toate Multe Unele Nici unele 11% 49% 40% 0% 5% 37% 58% 0% Cercetand aceeasi problema (influenta prezentei celei de-a treia persoane in momentul administrarii chestionarului), M. R. Sheppard (1961) stabileste ca exactitatea raspunsurilor la intrebarile factuale sporeste, dar distorsioneaza puternic raspunsurile la intrebarile de opinie. Pentru a diminua aceasta sursa de erori, in chestionar trebuie prevazut totdeauna un spatiu pentru observatii, in care sa se consemneze conditiile in care s-a administrat chestionarul. Walter Friedrich atragea atentia asupra faptului ca "interviul nu va putea fi completat parte la locul de munca, parte in pauza de masa, la club sau la domiciliu" (1971, 37) si formula cerinta standardizarii conditiilor de administrare a chestionarelor (din punctul de vedere al spatiului). Alegerea momentului cel mai adecvat pentru administrarea chestionarului nu este intamplatoare. Orele prea matinale sau prea tarzii sunt nepotrivite. Se considera ca anchetele pot fi facute in tot cursul zilei, cu exceptia orelor de masa si de odihna, cu incepere de la ora noua dimineata pana la ora noua seara. intreruperea din munca a subiectilor platiti in acord, ca si retinerea dupa orele de program este neindicata. M. Maget, subliniind importanta momentului luarii de contact, preciza: "ca regula generala, se evita a se tulbura: activitatea care cere un efort sustinut sau intens, rapausul familial, repausul de dupa o munca grea" (1962, 173). Ziua din saptamana in care se desfasoara ancheta influenteaza raspunsurile. Pe un esantion de 1 079 de berlinezi s-a facut o cercetare demoscopica. - "Credeti ca preturile in 1959 vor ramane aceleasi, vor creste sau vor scadea" (Tabelul 6.23) Tabelul 6.23. Distributia raspunsurilor in functie de ziua efectuarii anchetei Raspunsuri Luni pana vineri Sambata Duminica Total Vor creste Vor ramane aceleasi Vor scadea 71% 26% 3% 76% 22% 2% 79% 19% 2% 74% 23% 2% Total 100% (556) 100% (221) 100% (302) 100% (1079) Pentru a neutraliza sursa de eroare introdusa prin interventia operatorilor de ancheta, pentru a reduce, deci, dezavantajele chestionarelor administrate de catre acesti operatori, trebuie totdeauna indelung gandita alegerea timpului si a locului de desfasurare a interviului, dar si alegerea persoanei care sa se califice ca investigator de teren. Administrarea chestionarelor constituie tehnica si o arta in acelasi timp. Fara o anume predispozitie innascuta: temperament extrovertit, capacitate de a trai sentimentele altora (empatie), fizic placut, sanatate robusta, inteligenta, nimeni nu poate deveni bun operator de ancheta. Dar nici cea mai dotata persoana nu va putea realiza un interviu, pe baza de chestionar, corect daca nu va respecta o serie de reguli tehnice: studierea chestionarului; (cvasi) memorarea intrebarilor; respectarea succesiunii intrebarilor; inregistrarea fidela a raspunsurilor; intervievarea numai a persoanelor indicate; pastrarea secretului profesional. Formarea operatorilor de ancheta ca profesionisti si instruirea lor atenta inaintea fiecarei investigatii se impun cu necesitate. Trebuie stabilit daca operatorii de ancheta potentiali nu au ei insisi prejudecati legate de viata sexuala, fumat, alcool, religie etc. in nici un caz cei cu prejudecati marcante nu vor fi antrenati in investigarea unor fenomene ca cele amintite. Completarea de catre operatori a cate unui chestionar din cele cele care urmeaza a fi aplicate are un dublu scop: pe de o parte, dezvaluie operatorilor dificultatile de formulare a raspunsurilor si, pe de alta parte, dezvaluie organizatorilor anchetei gradul in care raspunsurile celor investigati concorda cu raspunsurile date de operatorii de ancheta. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 97 Unele incercari de validare a modului in care se administreaza chestionarele de catre operatorii de ancheta au pus in evidenta o serie de erori: de memorie; netransmiterea cuvant cu cuvant a instructiunilor; fenomenul de suprasondare (de obtinere cu orice pret a raspunsurilor); mare variabilitate de la operator la operator in ceea ce priveste comportamentul; perceptie selectiva (operatorii sunt inclinati sa auda ceea ce doresc ei sa auda); folosirea propriului vocabular in inregistrarea raspunsurilor; scurtarea sau lungirea raspunsurilor (in functie de debitul verbal al operatorului, nu al celui care raspunde). Eliminarea totala a surselor de erori rezultate din aplicarea chestionarului de catre operatorii de ancheta nu pare posibila. Pot si trebuie sa fie eliminate, insa, erorile sistematice, cele care nu se anuleaza prin numarul (mai totdeauna mare) al operatorilor de ancheta. De asemenea, totdeauna trebuie facut un control de validare a felului cum se aplica chestionarul, operatorii de ancheta fiind avertizati despre acest control. in acest sens, este frecvent utilizat controlul prin posta. Se expediaza scrisori persoanelor cuprinse in esantion (la 30-50% din acestea) si, pe baza raspunsurilor primite (se inapoiaza 50-60% din scrisorile expediate), pot fi trase concluzii cu privire la probitatea si tehnicitatea anchetatorului: daca durata aplicarii chestionarului s-a incadrat in "zona de timp" prevazuta, daca persoana interogata este cea desemnata in esantion etc. Un alt mijloc de control este relectura chestionarului, care permite depistarea biais urilor (erorilor) introduse de operatorii de ancheta. Verificarea la calculator, ca si contra-ancheta ofera garantii suficiente pentru munca in teren a operatorilor. incercarea de clasificare a chestionarelor dupa continut, forma si mod de aplicare nu trebuie inteleasa ca pe o diviziune si compartimentare rigida; una si aceeasi intrebare poate fi de opinie sau factuala, unul si acelasi chestionar poate fi interpretat ca fiind special sau omnibus, poate fi autoadministrat sau administrat de catre operatorii de ancheta. Prin chestionarele factuale inregistram ceea ce se presupune ca subiectul stie: cum il cheama, ce varsta are, cand a mers ultima data la cinematograf. Prin cele de opinie, inregistram ceea ce crede individul. intreband: "Unde va veti petrece concediul de odihna din acest an", vom afla o opinie sau un raspuns factual Este greu de precizat: se amesteca intr-un tot indivizibil certitudini, dorinte, sperante, hotarari etc. Mai mult, intrebarea in sine sau chestionarul in sine nu pot fi considerate nici de opinie, nici factuale daca nu sunt raportate la populatia la care se aplica. intreband: "Care credeti ca sunt consecintele poluarii atmosferei" vom obtine de la nespecialisti simple opinii, in timp ce de la specialistii in ecologie vom obtine date factuale. Despre chestionarele speciale am aratat cat pot fi ele de speciale, in conditiile in care orice fapt sociale este greu de surprins in complexitatea lui: complexitatea fiind caracteristica definitorie a faptelor si fenomenelor sociale. Nu intalnim decat foarte rar intr-un chestionar numai intrebari deschise sau numai intrebari inchise, foarte adesea subiectului i se da posibilitatea sa raspunda liber si operatorul de ancheta incadreaza raspunsul dat intr-unul precodificat. Si este de la sine inteles ca orice chestionar elaborat spre a fi autoadministrat poate fi administrat (in practica, pentru a completa esantionul, cum s-a aratat, sunt trimisi operatori de ancheta sa administreze c hestionarele postale). De asemenea, subiectii cu nivel superior de scolarizare pot raspunde singuri, prin autoadministrare, fara mari dificultati, la chestionarele elaborate in ideea de a fi administrate de catre operatorii de ancheta. Clasificarea pe care am realizat-o, in scopul de a facilita intelegerea problematicii chestionarului ca tehnica si ca instrument de investigare a fenomenelor sociale, trebuie privita ca o incercare de constructie a unor tipuri-limita. in practica intalnim ponderi mai mult sau mai putin accentuate ale diferitelor caracteristici enumerate. Structura chestionarelor A vorbi despre structura chestionarului inseamna a analiza diferitele tipuri de intrebari ca elemente ale structurii si raporturile dintre aceste intrebari ca legaturi intre elementele structurii. in cadrul unui chestionar, schimbarea unei parti atrage dupa sine modificarea intregului; suprimarea unui element antreneaza dupa sine raporturi schimbate intre elementele intrebarile retinute, deoarece chestionarul reprezinta un singur tot, unitar, formalizat. Data fiind aceasta situatie, interventia forurilor politicoadministrative din trecut, ca si tentatia unor patroni in prezent, de a dicta cercetatorilor vietii sociale ce intrebari sa fie scoase din chestionar nu se justifica. Pledam pentru autonomia si respectul specialistilor. Cine si-ar permite sa-l invete pe chirurg cum sa opereze numai pentru faptul ca plateste spitalizarea sau tratamentul medical Pe de alta parte, ne pronuntam clar pentru sporirea responsabilitatii celor care 98 Septimiu CHELCEA lanseaza chestionare: si aceasta tehnica de cercetare are reguli ce trebuie respectate cu strictete. imi apare azi din ce in ce mai limpede ca inamicul sociologiei nu este chestionarul, ci amatorismul, diletantismul in structurarea acestui instrument de investigare, ce isi are, fireste, virtutile si limitele ei. in structura chestionarelor, dupa functia lor, pot fi puse in evidenta intrebari: 1) introductive, de contact sau de "spart gheata"; 2) intrebari de trecere sau tampon; 3) intrebari filtru; 4) bifurcate; 5) "de ce"; 6) de control; 7) intrebari de identificare. intrebarile introductive au rolul de a "incalzi" atmosfera, de a da subiectului sentimentul de incredere in anchetator si in el insusi. Prima intrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte complicate. Multi practicieni ai anchetelor subliniaza faptul ca prima intrebare este bine sa fie inchisa (raspuns de tipul Da-Nu); sa permita persoanelor sa raspunda fara mari eforturi. intr-o ancheta privind raporturile individ-stat-societate s-au imaginat astfel de intrebari de contact (Noelle, 1963, 88). "Credeti ca ar fi mai bine sa traim fara a trebui sa muncim" Da........................... 1 Nu.......................... 2 Nedecis...................3 "Se spune frecvent ca noi traim intr-o lume grabita. Cum apreciati situatia: apartineti acelor oameni care au mult prea putin timp" Mult prea putin timp......................................1 Nu prea putin timp.........................................2 Alt raspuns.....................................................3 Ambele intrebari de contact vizeaza problema asupra carora in mod curent oamenii isi pun intrebari: necesitatea muncii, lipsa timpului liber, dar nu abordeaza problemele esentiale ale chestionarului, astfel ca persoanele intervievate devin interesate de continutul in continuare al chestionarului. intr-o ancheta privind prestigiul diferitelor profesiuni (SUA, 1967), realizata de National Opinion Research Center, intrebarea de contact era astfel formulata: a. "Presupuneti ca un tanar inzestrat va cere sfatul asupra celei mai valoroase profesiuni. Ce profesiune i-ati indica" William J. Goode si Paul K. Hatt (1962) comenteaza aceasta intrebare: ea pune subiectul in situatia de a da sfaturi si il lamureste in acelasi timp cu privire la scopul investigatiei. Legata de ea, cea de-a doua intrebare : b. "Ce este cel mai important, dupa parerea dv., sa stea in atentia unui tanar cand isi alege profesiunea" Aceasta este, in fond, prima intrebare a chestionarului. Practica chestionarului uneori dezvaluie deficiente in legatura cu intrebarile introductive. Multe chestionare incep gresit dupa parerea noastra cu intrebari de identificare. Chestionar 1) Sexul (B) (F) Profesiunea tatalui. . . a mamei. . . Parintii sunt divortati. Da, Nu. Recasatoriti Da Nu. Pentru ca dupa aceste intrebari care sunt si foarte personale, inainte de "a se sparge gheata", elevii sa fie intrebati direct, fara incercarea de a-i introduce in tema: 2. Ce aveti de gand sa faceti dupa terminarea liceului intrebarile de trecere au drept scop de a marca in structura chestionarului aparitia unei noi grupe de intrebari referitoare la o alta problema. Prin aceste intrebari se stabileste cadrul de referinta pentru raspunsuri si se incearca a se motiva aceste raspunsuri. intr-un chestionar nu avem de-a face cu o succesiune de stimuli izolati, ci TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 99 cu o inlantuire de stimuli interconditionati. Actiunea unuia dintre acesti stimuli este pregatita de actiunea stimulului anterior. intrebarile de trecere au aceasta functie de pregatire. 5. Socotiti ca programul televiziunii ar trebui sa cuprinda urmatoarele emisiuni, mai des sau mai rar (1) mai des (2) mai rar (3) ca pana acum (4) indiferent (5) nu pot raspunde Filme artistice Muzica usoara Telejurnal Economice Seriale Muzica populara Sport Transfocator Varietati 6. Si acum cateva intrebari despre filmele artistice: a) La ce ora ati dori sa fie programate (1) (2) (3) (4) Ca pana acum Mai devreme Mai tarziu Nu pot raspunde b) in mod obisnuit filmele prezentate in emisiunea "Telecinemateca" va satisfac (1) (2) (3) Filmul nou Filmul vechi Mi-e indiferent in alte chestionare, grupele de intrebari sunt si mai accentuat separate, pentru ca in interiorul fiecarei grupe de intrebari coerenta raspunsurilor sa fie crescuta. Lumea in anul 2020 45. Va fi mai firesc sau mai putin firesc ca femeile sa ocupe posturi de conducere mult mai mult ca si azi mai putin nu stiu 46. Va fi mai firesc sau mai putin firesc ca tinerii sa ocupe posturi de conducere mult mai mult ca si azi mai putin nu stiu intrebarile de pana acum s-au referit la ceea ce credeti ca se va intampla in anul 2020. V-am ruga acum sa ne spuneti ce ati dori sa se intample in anul 2020. 47. Oamenii vor fi mai preocupati sau mai putin preocupati de viata lor interioara mai mult ca si azi mai putin nu stiu 48. Oamenii vor fi mai interesati sau mai putin interesati de succesul lor pe plan social mai mult ca si azi mai putin nu stiu Exista posibilitatea ca intrebarile de trecere sau tampon intre grupele de intrebari vizand problemele distincte sa fie inlocuite de o adecvata punere in pagina: se distanteaza grupele de intrebari, se introduc desene, elemente grafice: linii, chenare. intrebarile de trecere reprezinta momente de destindere in cadrul chestionarului si duc la concentrarea atentiei subiectului asupra problemelor ce urmeaza a fi discutate, faciltandu-i abordarea succesiva a intrebarilor. intrebarile filtru au o functie contrara intrebarilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de subiecti la intrebarile succesive, reprezentand in acelasi timp un control al calitatii raspunsurilor. Exemplu (dintr-o cercetare mai veche a noastra): 13. Informatia Bucurestiului a publicat anul acesta vreun material despre unitatea in care lucrati 1. Da 2. Nu 3. Nu stiu 100 Septimiu CHELCEA (Pentru cei care dau raspunsul 1 urmeaza intrebarile 14, 15 si 16. Pentru cei care dau raspunsurile 2 si 3 se trece direct la intrebarea 17). 14. L(e)-ati citit 1. Da 2. Nu 15. Ati fost de acord cu felul cum erau puse problemele 1. Da 2. Cu unele rezerve 3. Nu 16. Credeti ca acest(e) material(e) a(u) avut vreo contributie la imbunatatirea activitatii in unitatea in care lucrati 1. Da 2. Nu 3. Nu stiu 17. Ati putea indica titlul unui material din ziarul Informatia Bucurestiului Foarte adesea intereseaza numai opiniile unei anumite categorii din populatia cuprinsa in ancheta: de exemplu, in cadrul unei anchete despre noile canale TV, opiniile acelora care poseda de mai mult timp televiziune cu cablu la domiciliu. in acest sens, intrebarea: 1. De cand aveti televiziune cu cablu 1) Mai putin de 1 an 2) De 1 2 ani 3) De peste 2 ani este filtru pentru intrebarea nr. 3. 3. in ultimul timp, Pro TV a introdus in programele sale unele emisiuni noi. Iata titlul catorva dintre ele, despre care va rugam sa ne spuneti cum le apreciati. Uneori, insa, intereseaza opiniile "pro" si "contra" ale tuturor celor anchetati. Construim atunci intrebari bifurcate. intrebarile bifurcate separa sensurile "pro" si "contra" din raspunsurile subiectilor, dar, spre deosebire de intrebarile filtru, nu opresc subiectul de a urma succesiunea intrebarilor si nici nu califica raspunsurile date. Exemplu: 12. in mod obisnuit, dv. aplicati copilului dv. pedepse corporale 1. Da 2. Nu (Daca raspunsul este "Da", urmeaza intrebarea 13; daca raspunsul este "Nu", urmeaza intrebarea 14). 13. De ce obisnuiti sa aplicati copilului dv. pedepse corporale 14. De ce refuzati sa aplicati copilului dv. pedepse corporale in cadrul anchetei privind metodele de educare utilizate in familie, interesa in egala masura motivarea folosirii pedepselor corporale ca mijloc educativ, dar si considerentele pentru care este respinsa o astfel de metoda. Construirea unor intrebari bifurcate este foarte utila cand intre sensurile "pro" si "contra" ale unor opinii se intercaleaza serii de intrbari ce ar ingreuia, din partea subiectului sau a operatorului de ancheta, urmarirea logicii chestionarului. intrebarile "de ce" au functia de a provoca explicatii in raport cu diferitele opinii exprimate. Desi nelipsite din chestionar, intrebarile "de ce" constituie un bun exemplu de intrebari imprecise. "De ce tragi sfoara" "De capul ei" sau "Pentru ca este imposibil sa o imping"; "D-aia". Raspunsurile sunt hazlii, dar ele au fost provocate de intrebarea "de ce", la care insa se astepta un raspuns de justificare a actiunii. La intrebarea "de ce", fiecare justifica decizia luata, opinia exprimata. Foarte adesea justificarea este data de primul argument ce-i vine omului in minte, evantaiul acestor argumente fiind larg. Valoarea informativa a intrebarilor "de ce" pare a fi foarte scazuta. Credem chiar ca valoarea unui chestionar este invers proportionala cu numarul intrebarilor "de ce" existente in structura lui. Medicul nu te intreaba niciodata de ce te doare in dreptul rebordului costal drept sau in regiunea pectorala. Mai mult, el iti spune "de ce!". Este nefiresc, in aceasta ordine de idei, sa intrebam persoanele din esantion "de ce" savarsesc abateri de la normele morale de conduita, "de ce" merg la biserica sau la cinematograf. in unele chestionare intalnim folosirea abuziva a intrebarilor "de ce". De exemplu: TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 101 De ce face naveta - Castiga mai bine in alta parte.................................................................. 1 - Are vechime intr-o intreprindere din alta localitate si nu vrea sa-si piarda avantajele acesteia................................................................ 2 - Nu i-a placut munca agricola................................................................... 3 - Alte motive (se va nota)........................................................................... 4 Probabil ca toate aceste motive si inca altele nu epuizeaza intrebarea "de ce", asa incat ea pare inutila. Pe de alta parte, intrebarea "de ce" poate provoca raspunsuri gresite, raspunsuri ce nu contin informatia dorita. intreband, in studiul pietei: "De ce folositi pasta de dinti Supercristal", raspunsurile pot sa oscileze intre a prezenta calitatile produsului si obisnuinta de a folosi acest produs. intrebarea corecta ar fi trebuit sa fie formulata astfel: - "Ce avantaje prezinta pasta de dinti Aquafresh" (in prealabil, trebuia introdusa o intrebare filtru: "Folositi pasta de dinti Aquafresh") intrebarile de control nu aduc informatii noi, ci verifica fidelitatea, consistenta opiniei exprimate. intr-un chestionar elaborat de noi privind tineretul si viitorul, am introdus un numar relativ mare de intrebari de control. 15. Peste 50 de ani, rolul scolii in formarea generala a oamenilor va fi: 1) mult mai mare 2) mai mare 3) ca si astazi 4) mai mic 5) mult mai mic 6) nu stiu in cazul in care opinia exprimata acorda scolii in viitor un rol mult mai insemnat, ceea ce se intampla de regula la pretestare, fidelitatea fata de aceasta opinie era probata de intrebarea de control nr. 16. 16. Credeti ca peste 50 de ani scoala va juca un rol mult mai insemnat in formarea generala a oamenilor 1. Da 2. Nu 3. Nu stiu intrebarile de control dau asigurari si asupra faptului daca subiectii au inteles exact sensul intrebarilor, daca nu este alterata persistenta atentiei. intrebarile de clasificare (sau de identificare) servesc la analiza raspunsurilor din chestionar. Este bine ca aceste intrebari privind: sexul, varsta, nivelul de scolarizare, situatia profesionala etc. sa incheie chestionarul. Despre intrebarile de identificare, ca intrebari factuale, am mai discutat. Nu facem acum decat o singura remarca: datele de identificare pot fi obtinute fara a formula astfel de intrebari: 7. Esti baiat sau fata - baiat..........................................1 - fata............................................2 8. Cati ani (impliniti) ai Asa cum am mai spus, intrebarile intr-un chestionar nu sunt stimuli izolati, nu sunt elemente independente, ci se raporteaza unele la celelalte, se presupun reciproc sau se influenteaza reciproc in functie de succesiunea lor, de pozitia lor. Structura chestionarelor Luarea in considerare a raporturilor dintre intrebari a permis stabilirea unor tehnici de structurare a chestionarelor. Tehnica palniei (funnelling), care presupune trecerea de la general la particular. Subiectul este pus in situatia de a raspunde mai intai la o intrebare care vizeaza un aspect general, urmand sa raspunda apoi la o alta cu totul particulara. Exemplu: - Sunteti de acord sau impotriva aplicarii de catre parinti a pedepsei corporale copiilor - Dv. aplicati pedepsele corporale copiilor dv. 102 Septimiu CHELCEA Tehnica palniei presupune mai intai formularea unor intrebari libere si, in final, a unor intrebari inchise: - Ce parere aveti despre valoarea stimulentelor morale - Ce pondere au stimulentele morale in intreprinderea dv. 1) foarte mare 2) mare 3) redusa 4) foarte redusa Prin aceasta tehnica se pune in evidenta raportul dintre comportamentul verbal si comportamentul deschis; se realizeaza, totodata, o trecere fireasca pentru o intrebare personala. Ramane de constatat daca printr-o astfel de tehnica persoanele chestionate nu incearca sa dea raspunsurilor o coerenta logica, cea de-a doua intrebare fiind influentata de prima. Tehnica palniei rasturnate (reversed funnelling) urmareste drumul invers, de la particular catre general. Subiectul anchetat este ajutat sa dea raspuns la o intrebare care vizeaza generalul. Se recomanda aceasta tehnica la chestionarea persoanelor cu un nivel de scolarizare scazut, pentru ca este mai usor sa intrebi astfel de persoane mai intai intr-o forma concreta: - Care este parerea dv. despre activitatea clubului uzinei pentru ca imediat sa se formuleze o intrebare mai generala: - Sunteti multumit de activitatea artistica din intreprindere De asemenea, la construirea oricarui chestionar, trebuie avut in vedere sa se elimine influente nedorite pe care o intrebare le poate avea asupra celorlalte. Efectul "halo" (lb. engl. halo efect) defineste contagiunea raspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin organizarea logica a lor. Leon Festinger, in Teoria disonantei cognitive (1957) arata ca doua elemente cognitive (opinii, credinte, reprezentari) care se neaga reciproc, antreneaza din partea individului o activitate de reducere a disonantei. Tendinta de eliminare a contradictiilor in formularea raspunsurilor este cat se poate de evidenta: inversarea ordinei de prezentare a intrebarilor intro ancheta (septembrie 1939) asupra neutralitatii SUA in timpul celui de-al doilea razboi mondial a dus la rezultate diferite (Tabelul 6.24). A) 1. "Credeti ca SUA ar trebui sa permita cetatenilor sai sa intre in armata franceza si engleza" 2. Credeti ca SUA ar trebui sa permita cetatenilor sai sa intre in armata germana" B) Aceleasi intrebari, insa in ordine inversa: intai intrebarea nr. 2 si apoi intrebarea nr. 1 Tabelul 6.24. Distributia raspunsurilor in functie de ordinea intrebarilor intrebarea nr. 1 Forma A Forma B Da 45% Nu 46% Nu stiu 9% 40% 54% 6% intrebarea nr. 2 Da 31% Nu 61% Nu stiu 8% 22% 74% 4% in forma A, stringenta logica impunea sa se acorde si cetatenilor americani de origine germana privilegiul acordat celor de origine franceza sau engleza. in aceasta forma era estompata ostilitatea cetatenilor americani fata de fascism, dupa cum in forma B era diminuata simpatia fata de aliati. Cand contagiunea raspunsurilor (efectul halo) se datoreaza necesitatii de coerenta logica din partea subiectului, este indicat a fi eliminata utilizandu-se "fenomenul de orbire", asupra caruia a atras atentia Daniel Katz in (1940). Fenomenul de orbire se produce prin inmultirea datelor nesemnificative pentru problema ce trebuie rezolvata. De exemplu, un avion si un tren pornesc unul spre celalalt din Bucuresti si Iasi. Avionul are o viteza de patru ori mai mare decat trenul si zboara, pastrand aceeasi viteza, pana intalneste trenul, apoi se intoarce la Bucuresti, revine deasupra trenului, din nou la Bucuresti s.a.m.d. pana ajunge trenul la Bucuresti. Trenul a parcurs distanta Iasi Bucuresti in X ore. Ce distanta a parcurs TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 103 avionul Pentru rezolvarea problemei nu trebuie retinut decat un singur element: avionul are o viteza de patru ori mai mare decat trenul. Celelalte elemente sunt inutile, daca se cunoaste dinstanta Bucuresti Iasi. Atentia este concentrata intr-o alta directie si este destul de greu sa formulezi un raspuns corect, mai ales intr-un interval de timp limitat. Eventualele intrebari care ar putea constrange raspunsurile celorlalte trebuie separate de numeroase elemente fara legatura cu ele sau sa directioneze gandirea in alt sens, concomitent cu restrangerea timpului de gandire acordat pentru raspuns (intrebari blitz). Iradierea sentimentelor, determinand contagiunea raspunsurilor, poate fi impiedicata prin plasarea acelor intrebari susceptibile de a provoca efectul halo la sfarsitul chestionarului. in acest sens, intrebarile vizand practicile religioase, de exemplu, este bine sa figureze printre ultimele intrebari din chestionar. De asemenea, se va acorda atentie selectarii cuvintelor si formularii intrebarilor: cuvintele terminate in "ism" si cele terminate in "te" vor fi, pe cat putinta, evitate. Efectul de pozitie reprezinta in macroplan ceea ce este efectul halo in microplan. Acest efect trebuie luat in consideratie mai ales in cazul chestionarelor omnibus: succesiunea temelor poate influenta raspunsurile. Nu fara temei se vorbeste despre o "dramaturgie" a chestionarelor: de-a lungul oricarui chestionar poate fi pusa in evidenta o curba de tensiune. Locul pe aceasta curba de tensiune a diferitelor teme influenteaza intensitatea si directia raspunsurilor. La inceputul chestionarului, intrebarile vor fi cat se poate de interesante pentru subiect, dar mai putin importante pentru cercetator. La sfarsitul chestionarului, dimpotriva, intrebarile interesante pentru cercetator sunt total lipsite de atractie pentru subiect: varsta, sexul, sistemul socio-profesional etc. (intrebari de identificare). intre extreme, la mijlocul chestionarului, vor fi plasate, pastrandu-se echilibrul psihologic, atat intrebari interesante, cat si neinteresante pentru subiect. Lungimea chestionarului constituie o problema atat de metodologie, cat si de tehnica a cercetarii. Este necesar, intr-o cercetare, sa fie retinuti toti indicatorii Cat mai multi Cat mai putin Considerente de ordin material si de timp ne fac sa credem ca alegerea, pentru cercetare, doar a indicatorilor principali a unora dintre acestia reprezinta calea cea mai eficace pentru a descrie sau masura fenomenele sociale. Aceasta alegere nu inseamna nicidecum contabilitate, inventariere. Lungimea chestionarului exprima capacitatea de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei esentiali. Cu cat aceasta capacitate este mai scazuta, cu atat chestionarul este mai lung; cu cat este mai lung chestionarul, cu atat este mai ridicat costul total al investigatiei. Dar lungimea chestionarului nu trebuie masurata numai in numarul de intrebari, nici numai in timpul necesar completarii raspunsului la aceste intrebari. Un chestionar interesant pentru o persoana este mult mai scurt decat cel mai scurt chestionar neinteresant. Alfred C. Kinsey, cercetand comportamentul sexual la barbat si la femeie, utilizeaza un chestionar cu 300 500 de item-uri (daca intrebarea este simpla, ea insasi constituie un item). in mod obisnuit, 25 50 de intrebari (sau de item-uri) nu obosesc nici pe anchetator, nici pe cel anchetat. Numarul nu este limitativ. Forma intrebarilor (inchise, deschise), locul si timpul de desfasurare a anchetei dau un spatiu de joc larg dimensiunilor chestionarului. De asemenea, modalitatea de aplicare. Chestionarele autoadministrate vor fi mai scurte decat cele administrate prin operatori de ancheta; cele postale mai scurte decat cele aplicate prin tehnica extemporalului. Multa vreme se considera ca un chestionar nu trebuie sa necesite mai mult de 30 de minute pentru a fi completat. Astazi limita este impinsa pana la 1 1h 30', dar niciodata nu trebuie sa se abuzeze nici de timpul si nici de amabilitatea celor anchetati. in plus, s-a constatat ca numai prin eforturi sustinute oamenii isi pot mentine atentia intr-o anumita directie mai mult de 40 de minute. Sistemul scolar, cat si cel universitar prevede pauze in activitatea intelectuala la fiecare 40-50 de minute. Toate acestea pledeaza pentru limitarea chestionarului, ca timp, la circa 3/4 dintr-o ora. Tehnica extemporalului chiar impune ca acest timp sa nu fie depasit. Ca regula generala, se poate spune ca durata, lungimea chestionarului nu trebuie sa depaseasca capacitatea de concentrare a atentiei celui care raspunde (A. B. Blankenship). Designul chestionarelor, punerea in pagina a intrebarilor, este departe de a constitui un element exterior chestionarului. Werner Henning precizeaza conditiile pe care, din punct de vedere tipografic, trebuie sa le indeplineasca orice chestionar (1971, 80): sa fie imprimat estetic; tipografic sa fie clar delimitat (casetele pentru coduri ordonate in aceeasi parte a chestionarului, unele sub altele, trimiterile "daca da, atunci mai departe la intrebarea X" tiparite cu alt corp de litera etc.); raspunsurile prestabilite sa fie plasate pe o singura latura a chestionarului; sa fie astfel imprimat incat sa permita prelucrarea lui ulterioara. 104 Septimiu CHELCEA Felul in care se prezinta stimulii (intrebarile) reprezinta el insusi un stimul: alegerea literei tipografice (corp, floare etc.), calitatea hartiei, asezarea in pagina s.a.m.d. nu sunt indiferente pentru cercetator. Chestionarele postale si, in general, cele autoadministrate se impun a fi tiparite pe hartie de calitate superioara, cu corp de litera opt sau zece. Chiar si chestionarele administrate de catre operatorii de ancheta trebuie sa fie atent puse in pagina, desi persoana chestionata nu intra in contact direct cu ele. O privire sumara asupra chestionarului permite celui care raspunde sa-si faca o imagine despre: seriozitatea cercetarii, prestigiul institutului care lanseaza ancheta. insirarea monotona a intrebarilor poate fi evitata printr-o mai judicioasa punere in pagina (vezi Lecturi 6-6). La intrebarile deschise, se recomanda utilizarea liniilor pline, nu a punctelor, pentru a ghida scrierea. Exemplu: indicati titlul ultimelor carti pe care le-ati citit in cursul acestui an: 1. ____________________________ 2. ____________________________ 3. ____________________________ Recomandabil 1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nerecomandabil imprimarea chestionarelor pe ambele fete ale paginii, in afara economiei de hartie realizate, scuteste pe anchetator de manipularea mai multor mii de pagini si are efecte pozitive asupra subiectilor cuprinsi in ancheta, dar ingreuiaza operatia de prelucrare ulterioara a datelor. Ordonarea intrebarilor trebuie sa permita o rapida identificare a temelor din chestionar: fie ca se schimba litera (aldinele in locul cursivelor s.a.m.d.), fie ca sunt introduse elemente de semnalizare (incadrarea in chenar, sublinierea etc.). Punerea in pagina trebuie sa raspunda in acelasi timp unor necesitati artistice, dar si functionale. in acest scop, pot fi utilizate o serie de pictograme, care faciliteaza intelegerea si subliniaza elementele esentiale (Figura 6.3). Fig. 6.3. Utilizarea elementelor grafice in chestionar Codificarea si inregistrarea raspunsurilor trebuie facilitata: codurile vor fi trecute (pe cat posibil) chiar langa intrebare sau raspuns. Succesiunea lor sa fie cat mai fireasca, fara reveniri sau discontinuitati. incadrarea chestionarului intr-un chenar ii da o forma buna (in sens gestalt-ist), lasa impresia de ordonare, de lucru finit, ceea ce poate influenta pozitiv comportamentul celui anchetat. Nu pledam pentru incarcarea cu elemente grafice sau artificializarea chestionarelor, dar utilizarea culorilor (fie a hartiei sau a tiparului), schimbarea traditionalei hartii cu imprimate din carton in relief sau chiar cu material plastic, film, diapozitive pare a fi in spiritul timpului. Formularea intrebarilor Tehnica chestionarului nu incepe cu formularea intrebarilor. Tema anchetei (obiectul investigatiei), clar definita teoretic, trebuie mai intai tradusa intr-o definitie operationala, urmand apoi stabilirea setului de indicatori. Acesti indicatori sunt formulati ca intrebari in chestionar. Desigur, nu toate intrebarile reprezinta indicatori: intrebarile introductive, ca si cele de trecere nu pot avea aceasta semnificatie. Unele teme de cercetare nu impun operationalizarea conceptelor si nici nu ridica probleme de formulare a intrebarilor. Daca vrem sa vedem cat de mare este numarul locuitorilor orasului Bucuresti care folosesc tramvaiul pentru a se deplasa la serviciu nu trebuie sa facem altceva decat, pe un esantion TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 105 reprezentativ, sa intrebam persoanele selectionate: "Faceti parte din categoria bucurestenilor care utilizeaza tramvaiul pentru deplasarea la locul de munca Da. Nu". Daca vrem insa sa determinam proportia bucurestenilor care utilizeaza mijloace de transport urban in comun nu este suficient sa intrebam: "Faceti parte din categoria bucurestenilor care utilizeaza mijloacele de transport in comun". Trebuie mai intai sa traducem termenul de "mijloc de transport in comun", care, desi larg raspandit, este totusi abstract. Cineva s-ar putea gandi si la vaporasele ce traverseaza vara Lacul Herastrau, altcineva chiar si la taxiuri care sunt folosite in comun (succesiv) de mai multi oameni. Vom intreba concret daca foloseste: tramvaiul, autobuzul sau troleibuzul, dar nu vom putea afirma ca este necesara si o formulare speciala a intrebarilor. incercand mai departe sa stabilim motivele pentru care pe traseele comune, din miljoacele de transport in comun, unii bucuresteni prefera tramvaiul, altii troleibuzul si, in fine, o alta parte autobuzele, nu vom apela pur si simplu la intrebarea: "De ce". Pentru a surprinde motivele, vom "traduce" tema, obiectul investigatiei, in indicatori in semne concrete pe care ii vom include in intrebari, avand insa deosebita grija pentru formularea intrebarilor. Se intelege ca fiecare intrebare trebuie sa vizeze o singura problema. Vor fi evitate intrebarile duble, cu atat mai mult interogatiile ce reunesc sub un singur semn de intrebare mai multe aspecte, procese sau fenomene ale vietii sociale. Chiar daca in cercetarile sociologice nu vom intalni cinci probleme turnate intr-o singura intrebare, vom gasi, uneori, intrebari duble care vor conduce inevitabil la raspunsuri nerelevante. intr-o ancheta din 1957 a Institutului Demoscopic Allensbach, pentru a afla de ce in sudul Germaniei Federale s-au vandut mai putine televizoare decat in restul tarii, in locul banalei intrebari: "De ce nu ati cumparat pana acum un televizor", au fost formulate, intr-un chestionar, circa 70 de intrebari concrete. Este preferabil, asadar, in locul unei singure intrebari generale mai multe intrebari specifice. W. R. Belson si J. Duncan (1962), comparand anchetele bazate pe "checklist" cu cele in care sau utilizat intrebari deschise, au demonstrat valoarea desoebita a intrebarilor specifice (Converse si Presser, 1986, 31). De altfel, se stie ca itemii nespecifici au o putere de predictie a comportamentelor foarte scazuta (J. Ajzen si M. Fishbein, 1977). Referitor la fiecare intrebare, asa cum noteaza Elisabeth Noelle (1963), trebuie precizat daca: Sunt greutati de intelegere a limbajului Da / Nu intrebarea este prea abstracta Da / Nu Depaseste elocventa celui anchetat Da / Nu Necesita capacitatea de observatie prea bogata pentru a raspunde Da / Nu Suprasolicita gandirea Da / Nu Este obositoare Da / Nu Este plicticoasa Da / Nu Genereaza teama Da / Nu Genereaza reactie de prestigiu Da / Nu Tema este prea intima Da / Nu Genereaza conflicte cu idealul propriu Da / Nu Mai amanuntit, Stanly L. Payne, in The Art of Asking Questions (1951), gaseste 100 de imperative pentru formularea intrebarilor. De retinut ramane faptul ca: raspunsul trebuie analizat totdeauna prin prisma intrebarii, iar formulari diferite dau raspunsuri diferite. Experimental, s-au pus de mai multe ori aceste intrebari, care sunt in fond formulari deosebite ale aceleiasi probleme: A. "Ce doza sau cate sticle de bere se consuma in familila dv., saptamanal, iarna acasa" B. "Ce doza sau cate sticle de bere ati consumat dv. si familia dv. in ultima saptamana, acasa". Experimentul desfasurat iarna a indicat o diferenta de apreciere de 6,8 procente: forma A 21,3% mai putin de o sticla pe saptamana; forma B 28,1% mai putin de o sticla pe saptamana. Hadley Cantril si colab., in Gauging Public Opinion (1944), comunica rezultatele experimentelor lor cu privire la formularea intrebarilor si la variatia concomitenta a raspunsurilor. Modificarile, aparent minore, in formularea intrebarilor influenteaza puternic raspunsurile. 106 Septimiu CHELCEA A. "Credeti ca situatia economica generala a Berlinului de Vest, in 1959, va ramane aceeasi, va fi mai buna sau mai rea" B. "Credeti ca in 1959, fata de 1958, situatia economica generala a Berlinului de Vest va ramane neschimbata, se va imbunatati, se va inrautati" (Tabelul 6.25) Tabelul 6.25. Distributia raspunsurilor in functie de formularea intrebarilor (dupa Stroschein, 1965, 74) Raspunsuri Forma A Forma B Neschimbata Mai buna Mai rea Nedecis 45% 18% 17% 29% 27% 48% 9% 16% Total 100% (585) 100% (593) Utilizand intrebarile inchise (precodificate), trebuie sa ne decidem asupra folosirii fie a "intrebarilor alternative", fie a "intrebarilor selective". Albert B. Blankenship considera ca in tehnica chestionarului cele mai frecvente greseli sunt cele de formulare a intrebarilor. Formularea intrebarilor trebuie sa fie clara, simpla, fara inflorituri stilistice, gramatical corecta, respectand topica frazei sau a propozitiei. Toate acestea conduc la concluzia ca intrebarile din chestionar vor fi cat mai scurte posibil. Stanley L. Payne (1951) era convins ca o intrebare corecta nu ar trebui sa depaseasca 20 de cuvinte. intr-un studiu experimental privind stilul chestionarelor, R. Henson si colab. (1979) au gasit diferente semnificative intre raspunsurile la intrebarile scurte comparativ cu cele care numarau mai mult de 20 de cuvinte. Fara a contrazice cerinta formulata de Stanley L. Payne, in literatura de specialitate se citeaza chestionare "bune" in care introducerea la intrebarile scurte insuma 140 de cuvinte (W. E. Miller, 1982). Fireste, exemplele privind lungimea intrebarilor are in vedere limba engleza. S-ar impune efectuarea unor cercetari experimentale asupra intrebarilor in limba romana. Ni se pare rational sa acceptam regula ca intrebarile sa fie scurte, desi redundanta ar putea ajuta la formularea raspunsurilor. Sa nu pierdem, totusi, din vedere ca lungirea intrebarilor conduce la lungirea chestionarului, cu efecte contraproductive. in formularea intrebarilor, se vor evita negatiile: "o formulare este mai bine inteleasa daca ea este pozitiva" (Blankenship, 1961, 73). intrebari precum: "Nu sunteti de acord cu. . ." sau "Nu considerati ca..." au formularea corecta: "Sunteti de acord cu ..." sau "Considerati ca...". intrebuintarea negatiilor in formularea intrebarilor ingreuiaza codificarea raspunsurilor. Daca cineva raspunde "Nu" la intrebarea "Nu este adevarat ca oamenii isi schimba parerile o data cu varsta", acest raspuns poate fi interpretat ca dezacord al subiectului cu enuntul facut, dar si ca acord al lui, pentru ca o dubla negatie da o afirmatie. Si dublele negatii ar trebui evitate in formularea intrebarilor. "Nu considerati ca nu s-a facut suficienta publicitate pentru subscrierea cupoanelor de privatizare" O astfel de intrebare este gresit formulata: include o dubla negatie, fiind in acelasi timp sugestiva. Sugestibilitatea unei intrebari poate fi evidenta: "Nu-i asa ca dv. . . .", dar si foarte ascunsa: "Cravata actorului principal din filmul X era cu dungi sau in carouri" (O astfel de intrebare sugereaza faptul ca actorul respectiv purta cravata). Totdeauna este necesara cunoasterea efectelor psihologice ale intrebarilor, dupa cum se cer a fi luati in consideratie si factorii psihosociali care influenteaza conduita indivizilor. Teama de schimbare poate fi estompata sau exacerbata prin formularea intrebarilor. De exemplu: in septembrie 1939, in SUA, aceeasi problema a fost formulata diferit (Tabelul 6.26). A. "Credeti ca Congresul ar trebui sa modifice legea neutralitatii pentru ca Franta si Anglia sa poata achizitiona din SUA material de razboi" B. "Credeti ca Franta si Anglia ar trebui sa capete permisiunea de a achizitiona din SUA material de razboi" TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 107 Tabelul 6.26. Distributia raspunsurilor in functie de formularea intrebarilor Raspunsuri Forma A Forma B Da Nu Fara raspuns 53% 33% 14% 61% 31% 8% Tendinta de fatada, de a raspunde in conformitate cu ceea ce se considera a fi socialmente dezirabil, este generata de subordonarea fata de normele colectivitatii. Aceasta tendinta se traduce, fie prin minimalizarea opiniilor proprii, fie prin simularea defensiva sau prin refugiul in steretotipurile socioculturale. Reactia de prestigiu ca factor psihosocial poate fi anulata prin formularea activa a intrebarilor. Pentru a invinge reactia de prestigiu, pare mai adecvata intrebarea: "Cat trebuie sa platiti rata lunara" decat "Ati cumparat in ultimul an marfuri in rate" H. Parry si H. Crossley (1950) au pus in evidenta, pe un esantion de 900 de persoane dintr-un oras american, ca proportia raspunsurilor false variaza in functie de stereotipurile sociale, de imaginea considerata acceptabila in comunitatea in care se desfasoara ancheta.Comparandu-se raspunsurile la un chestionar cu datele verificate obiectiv, s-au constatat diferente in ceea ce priveste proportia raspunsurilor false ( Tabelul 6.27). Tabelul 6.27. Proportia raspunsurilor false in functie de continutul intrebarilor (dupa Parry si Crossley, 1950) intrebare referitoare la: Raspunsuri false Depunerile la casele de economii ................................................................ 40% Comportamentul la vot ................................................................................ 25% Obtinerea permisului de conducere auto...................................................... 10% Proprietatea asupra locuintei ......................................................................... 4% Proprietatea asupra automobilului.................................................................. 3% Abonamentului la telefon............................................................................... 2% Obtinerea unor raspunsuri sincere este dificila, dar nu imposibila. Cunoscandu-se stereotipurile sociale, vom pune mai multe intrebari (inclusiv de control) pentru a afla adevarul. Se stie ca adolescentii au tendinta de a se declara mai maturi, ca studentii vor sa para mai nonconformisti etc. Nu ne vom multumi, in aceste situatii, sa punem o singura intrebare vizand anul nasterii; vom intreba si despre anul absolvirii scolii generale, despre anul admiterii in liceu s. a. m. d. Pentru a afla nivelul veniturilor subiectilor cuprinsi in ancheta, este preferabil, in locul intrebarii: -"Ce salariu aveti" sa evitam reactia de prestigiu printr-o astfel de formulare: - Salariul este: pana la 1500000 intre 1500000 2000000 intre 2000001 2500000 s.a.m.d. Tendinta de fatada, reactia de prestigiu, poate fi masurata prin introducerea in chestionar a unor scale: scala K din Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (M. M. P. I.), Scala de sinceritate din Testul P. N. P. (Psihopatie, Nevroza, Paranoia) al lui P. Pichot s.a.m.d. Julian L. Simon sugereaza posibilitatea utilizarii tehnicii placebo pentru inlaturarea confuziei, dar si pentru invingerea reactiei de fatada. Pentru a afla procentul persoanelor care au citit o anume revista, aratam mai intai o revista falsa (placebo) si intrebam persoanele din esantion daca au citit-o. Scazand numarul acestora din totalul celor care declara ca au citit revista care ne intereseaza, estimam mai corect procentajul cititorilor respectivei reviste. Exemplu: intr-o ancheta, declara ca au citit revista Psihologia aproximativ 52% din persoanele investigate, dar afirma ca au citit si o revista inexistenta (placebo) 10% din persoanele interogate. Este, deci, probabil ca 42% din cei anchetati sa fi citit revista Psihologia. 108 Septimiu CHELCEA Alti factori subiacenti ai atitudinilor sociale autoritarismul, dogmatismul, conservatorismul, extremismul pot fi depistati prin introducerea in chestionarele obisnuite a scalelor lui Theodore Adorno, Milton Rokeach si, respectiv, George D. Wilson si John R. Patterson (1968). Amorul propriu al persoanelor interogate trebuie menajat prin intrebuintarea optativului. Vom intreba: "Ati dori sa cititi romanul Pentru cine bat clopotele". Cei care au citit romanul lui Hemingwai vor declara spontan: "L-am citit deja.". Pentru protejarea nu numai a stimei de sine, dar si a conceptiilor si opiniilor proprii, se recomanda intrebarile indirecte. Studiul lui Mason Haire (1949) privind consumul de cafea instant este de referinta: prin intrebari directe, de tipul "Ce nu va place la cafeaua instant", nu s-au obtinut decat raspunsuri stereotip ("Nu-mi place gustul ei"). Prin introducerea unor intrebari indirecte ("Ce fel de femei, dupa parerea dv., cumpara cafea instant" si "Care credeti ca sunt motivele pentru care acestea cumpara cafeaua instant") s-a reusit sa se afle imaginile asociate respectivului produs: utilizatoarele cafelei instant erau, la acea data, considerate mai lenese, mai slab organizate, mai cheltuitoare si, in comparatie cu cele care foloseau cafeaua traditionala, sotii nu atat de bune. Nicole Berthier si Franois Berthier (1978, p. 51), de la care am preluat acest exemplu, vorbesc despre "tehnica persoanei a treia", constand in interogarea in legatura cu altii, nu cu propria persoana, apelandu-se, astfel, la intrebari indirecte. Daca o atitudine este social neacceptata, trebuie facuta aluzia ca exista, totusi, persoane care manifesta aceasta atitudine. De exemplu, pentru a depasi distanta fata de idealul social, vizand tentatia sinuciderii, vom formula o astfel de intrebare: "Multi oameni s-au gandit uneori la sinucidere; dv. v-ati gandit vreodata sa va sinucideti". Tot pentru menajarea amorului propriu, este indicat a se utiliza eufemismele: a lua in loc de a fura, a aplica pedepse corporale in loc de a bate etc. Pe cat posibil, subiectului nu i se va da senzatia ca a gresit si va fi scutit sa declare ca nu stie, nu poate etc. Acest deziderat se realizeaza prin formularea unor intrebari concrete, cu precizarea timpului si a locului. Ajutam subiectul sa raspunda exact, daca vom cere: "Indicati titlul filmelor pe care le-ati vizionat la cinematograf in cursul acestei luni" in loc sa intrebam: "De obicei, cate filme vizionati pe luna". Este gresit a intreba in general. Nu vom intreba, de exemplu, profesorii: "Ce spuneti dv. de obicei cand intarzie un elev", ci "Ce ati spus ultima data cand a intarziat un elev" Unele intrebari, aparent foarte simple, impun un indelungat timp de gandire si fac imposibil un raspuns corect. De exemplu: "Cate lame de ras folositi anual". Prea putine sunt persoanele care si-au propus o evidenta, astfel incat sa poata da un raspuns exact si rapid. Niciodata nu trebuie supraestimata memoria celor anchetati. R. Farber a realizat o experienta pe 237 de familii, chestionand fiecare membru al familiei cu privire la achizitiile de bunuri de lunga durata facute de familie in ultimele sase luni. Omisiunile, variind intre 10% si 50%, erau diferite dupa natura celor cumparate, sexul si pozitia in familie a celui intervievat. R. Farber a stabilit ca 80% din omisiuni se datorau slabiciunilor memoriei. Pentru a corecta slabiciunile memoriei, pot fi utilizate diferite mijloace mecanice: astfel, se cere celor investigati sa actioneze clapa unui contor pe care il poarta in buzunar ori de cate ori, mergand prin oras, intalnesc persoane cunoscute. Este destul de greu sa-ti amintesti cu exactitate cate pagini de revista ai rasfoit intr-o biblioteca publica, intr-o ora. Daca intre paginile revistei sunt puse mici puncte de clei si dupa o ora sunt numarate cate "sigilii" au fost rupte, greselile de memorie vor fi evitate. La fel, pentru a afla cat timp este urmarit programul Tv., fara a face apel la memoria posesorilor de aparate Tv., cercetatorii pot folosi audiometrul Nilson, care inregistreaza automat timpul cat functioneaza televizorul. Dar si acest procedeu are unele limite: nu poate inregistra audienta individuala, ci colectiva, nu da informatii cu privire la functionarea "in gol" a televizorului si nici nu ne ajuta prea mult in aflarea opiniilor despre emisiunile tv. (vezi Lecturi 6- ). Apelul la evenimente care s-au petrecut cu mult timp inaintea momentului desfasurarii anchetei pune subiectul in dificultatea de a raspunde exact. Pe un lot de 563 de persoane s-a cercetat influenta factorilor memoriei indepartate, comparativ cu cei ai memoriei apropiate. A) "Ati baut in ultimele 14 zile Coca-Cola" "Daca da, cate sticle ati baut in ultimele 14 zile" B) "Ati baut ieri Coca-Cola" "Daca da, cate sticle, cand, unde" (intrebarea s-a repetat timp de trei zile). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 109 in prima forma, raspunsurile au indicat un consum mediu zilnic de 1,0 sticle / om, in timp ce apelul la memoria apropiata (forma B) a permis o estimare mai exacta a consumului de Coca-Cola: 1,3 sticle / om zilnic. Gradul de abstractizare al intrebarilor trebuie sa corespunda nivelului de scolarizare a celor cuprinsi in ancheta. Cand se incearca stabilirea unor comparatii intre grupurile sociale cu niveluri deosebite de instructie scolara, chestionarul trebuie sa fie adecvat populatiei cu cel mai scazut nivel de scolarizare. in cercetarile comparative internationale, de asemenea, grija pentru ajustarea chestionarului in raport cu gradul de cultura a populatiei se impune de la sine. Pe cat posibil, vor fi intrebuintate intrebarile intuitive, renuntandu-se la formularile abstracte, folosindu-se cuvinte uzuale. in unele tari exista liste de cuvinte ce revin mai frecvent in vorbirea curenta. Astfel, Comptage de Lorge cuprinde cele mai des intalnite cuvinte din ziare si reviste, selectionate dintr-un total de 4 500 000 de cuvinte, iar "Liste Dale" ofera 3 000 de cuvinte cunoscute de 4/5 din elevii scolilor primare. H. Kucera si S. N. Francis (1967) au analizat cu ajutorul computerului frecventa cuvintelor in engleza americana de azi. La fel au procedat J. B. Carroll si colab. (1973), iar H. Dahl (1979) a publicat o lucrare cu titlul "Frecventa cuvintelor in vorbirea englezo-americana". Astfel de lucrari privind limba romana ar ajuta mult la formularea corecta a intrebarilor in chestionarele de cercetare stiintifica. Chiar cele mai banale intrebari pot oferi multe surprize: o ancheta efectuata in Franta in noiembrie 1956 a surprins prin faptul ca 15% din cei anchetati nu au putut sa spuna nimic despre Organizatia Natiunilor Unite; alta ancheta, desfasurata tot in Franta, in iulie al aceluiasi an, a aratat ca 27% din populatia intervievata nu cunostea numele niciunui membru al guvernului francez; in fine, 59% din persoanele chestionate, intr-un sondaj din SUA in 1955, nu cunosteau semnificatia notiunii de "coexistenta pasnica". in 1986, un sondaj realizat de ABC si Washington Post releva ca 53% din persoanele interogate nu cunosteau numele sefului statului sovietic, desi numele lui Mihail Gorbaciov fusese larg mediatizat in SUA. dupa conferinta de la Geneva; de asemenea, 57% din cei intervievati credeau ca toti cetatenii sovietici erau obligati sa faca parte din partidul comunist. Acelasi sondaj a relevat ca un american din patru considera China drept un teritoriu al fostei Uniuni Sovietice. Jay Rosen (1987, 27), comentand aceste rezultate, atrage atentia asupra ignorantei populatiei si a pericolului de a fi indusi in eroare de sondajele de opinie publica, in care cei chestionati se pronunta "de acord" sau "impotriva" fara a cunoaste in profunzime realitatea. Astfel, sondajele de opinie lasa impresia ca persoanele anchetate sunt pasionate de problemele puse in discutie si au o buna cunoastere a lor. Realitatea desminte o astfel de imagine: in noiembrie 1985, conform unui sondaj NBC /Wall Street Journal, doar 48% din americani considerau ca au cunostinte suficiente pentru a se putea pronunta asupra politicii privind "Initiativa de aparare strategica" (S.D.I.), cunoscuta sub numele de "razboiul stelelor". Cu toate acestea, intr-un alt sondaj realizat tot in noiembrie 1985 de CBS/ New York Times, intrebati fiind: "Razboiul stelelor este eficace", aproximativ 85% din cei intervievati au raspuns prin Da sau Nu. Sondajul Roper releva ca, in 1978, aproximativ 42% din americanii intervievati nu erau in masura sa spuna ceva despre obiectivele negocierilor SALT II. Proportia celor familiarizati cu problema pusa in discutie s-a dovedit a fi si mai redusa cand in sondajele de opinie publica se cereau raspunsuri precise: "Care sunt cele doua state care negociaza SALT II". Sondajele CBS / New York Times (ianuarie, respectiv, iunie 1979) au relevat ca doar 23% si, corespunzator, 30% au putut identifica cele doua superputeri de la acea data (SUA si U.R.S.S.). Public Agenda Foundation a descoperit ca in 1984 numai un american din zece avea cunostinta de faptul ca SUA si Uniunea Sovietica semneaza Acordul SALT II. Ne asociem fara rezerve cerintei formulate de Jay Rosen, de la Universitatea New York, de a testa familiaritatea si cunoasterea problemei de catre publicul cuprins in esantion, inainte de a incerca sa masuram opiniile. De asemenea, atragem si noi atentia asupra responsabilitatii presei care publica rezultatele sondajelor de opinie fara nici un comentariu, cu atat mai mult cu cat unele sondaje pe baza de chestionar, la noi, au fost si mai sunt, din pacate, realizate de diletanti. Studiind opinia cu privire la valoarea marcii vest-germane, Gnter Schmlders (1961, 284) foloseste o intrebare abstracta (Tabelul 6.28). 110 Septimiu CHELCEA Tabelul 6.28. Distributia raspunsurilor in functie de gradul de abstractizare a intrebarii (dupa Schmlders, 1961) Raspunsuri Forma A Forma B Raspunsuri Scadere La fel Crestere Fara raspuns 40% 38% 7% 15% 70% 24% 4% 2% Crestere La fel Scadere Fara raspuns Total 100% 100% Total A. "Ce credeti dv.: in urmatorii ani, valoarea marcii germane va ramane la fel, va scadea sau va creste" si, in acelasi timp, o intrebare concreta, referitoare la aceeasi problema: B. "Ce credeti dv. despre evolutia preturilor in urmatoarele 12 luni: credeti ca preturile se vor ridica, vor ramane la fel sau vor scadea" Chiar daca unele diferente de raspuns se datoreaza schimbarii ordinii de prezentare a alternativelor de raspuns sau de perioada la care se refera intrebarea, presupunem ca numarul mare de nonraspunsuri, la forma A, se datoreaza efortului deosebit de abstractizare cerut de intrebare. Din distributia raspunsurilor la aceasta intrebare foarte abstracta, se constata ca "pe masura ce nivelul de scolarizare scade, proportia celor indecisi creste, iar non-raspunsurile sunt date de categoria de subiecti cu cel mai scazut nivel de scolaritate. intr-o alta ancheta, printre muncitori, in anii 70, am pus intrebarea: "Credeti ca numarul functionarilor in intreprinderea dv. este, in raport cu necesarul: mult mai mare (1); mai mare (2); atat cat este necesar (3); mai mic (4); mult mai mic (5); nu stiu (6). in functie de nivelul de instructie al muncitorilor, raspunsurile s-au grupat diferit (Tabelul 6.29). Aplicand testul de semnificatie chi-patrat, rezulta ca exista o corelatie statistica puternic semnificativa (X2 = 25,572). Din analiza contributiei pe care fiecare categorie o aduce la valoarea generala a lui chi-patrat, se constata ca subiectii care au absolvit doar patru clase intervin cu ponderea cea mai mare (7,142), abatandu-se cel mai semnificativ de la o repartitie proportionala a raspunsurilor. Proportional cu ponderea lor in esantion, ei dau cel mai mare numar de nonraspunsuri. Nonraspunsurile, interpretate prin prisma instrumentului de cercetare, conduc la concluzia ca asa cum remarca Iris Leverkus-Brning (1966) sublinierea caracterului anonim al chestionarului reduce numarul nonraspunsurilor. De asemenea, formularile agresive scad numarul raspunsurilor nedecise, asa dupa cum formularile dinamice, pline de viata, dau mai putine "nonraspunsuri" decat formularile rezervate. Tabelul 6.29. Distributia raspunsurilor in functie de nivelul de scolaritate a persoanelor anchetate Mult mai mare Mai mare Cat e necesar Mai mic Mult mai mic Nu stiu Total Pana la 4 clase 5-8 clase Liceul 6 31 8 17 82 13 22 152 16 1 4 3 - 1 - 24 62 3 70 332 43 Total 45 112 190 8 1 89 445 Asigurarea anonimatului raspunsurilor prin utilizarea unor "urne" si a "votarii" cu bile albe si negre pentru "Da" si "Nu", fara supravegherea investigatorului, a redus numarul nonraspunsurilor intr-o ancheta privind frecventa avorturilor in SUA pana la 2,7% (esantionul de 3 000 de femei intre 18 si 40 de ani era reprezentativ pentru Carolina de Sud). Ca forma de rest (cei ce refuza, cei ce nu sunt informati, cei fara opinie), nonraspunsurile pot fi interpretate si ca fenomene de disonanta sau ca "vacuum social". Donald Rugg (1941) s-a ocupat primul in mod special de nonraspunsuri. inaintea lui, Gordon W. Allport, Elmo Roper, Paul F. Lazarsfeld atacasera doar tangent aceasta problema. Contributia ulterioara a lui Leon Festinger, Jack K. Brehm, Morris R. Cohen a permis sintetizarea cunostintelor: cea mai mare parte de "nu stiu" se recolteaza de la persoanele neinformate; cu cat este mai indepartata tema de interesele celui intrebat, cu atat se vor recruta mai multe nonraspunsuri; frecventa nonraspunsurilor scade odata cu cresterea intensitatii atitudinilor; TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 111 subiectii din paturile de jos dau un numar crescut de nonraspunsuri; subiectii de sex feminin se caracterizeaza printr-un numar mare al nonraspunsurilor. Este foarte probabil ca raspunsurile "nu stiu" sa semnifice o neutralitate a opiniilor (Paul Lazarsfeld). Nonraspunsul la o intrebare poate califica raspunsul la o alta, cu care este in corespondenta. intr-o cercetare mai veche, Hans Zeisel (1947) intreba: - "Cate ore ati ascultat radioul in ultima saptamana". Raspund: nu stiu 30%. in continuare, punea intrebarea: - "A fost o ora, mai putin sau mai mult, sau au fost cinci ore, mai putin sau mai mult". Din cei 30% care raspunsesera "nu stiu", 80% au raspuns, la aceasta a doua intrebare, ca au ascultat radioul mai mult de cinci ore, ceea ce, dupa constatarile autorului, reprezinta o estimare eronata. Iris Leverkus-Brning (1966) exemplifica faptul ca numarul nonraspunsurilor este cu atat mai mic cu cat tema pusa in discutie are o mai mare importanta pentru cei anchetati. La intrebarea: "Credeti ca o femeie trebuie sa se casatoreasca pentru ca realmente sa traiasca fericita sau considerati ca aceasta nu este important" (Tabelul 6.30). Tabelul 6.30. Distributia raspunsurilor in functie de importanta temei Raspunsuri Fara opinie Barbati Femei 17% 9% Un alt exemplu sugestiv arata ca importanta temei variaza in functie de apartenenta la gen (Tabelul 6.31). Tabelul 6.31. Importanta temei in functie de apartenenta la gen (masculin / feminin) Tema Fara opinie Barbati Femei A. (Personala) B. (Profesionala) C. (Comunitate) D. (Politica de stat) 4,7% 2,5% 8,1% 18,8% 5,7% 4,3% 8,5% 43,0% Peter R. Hofsttter (1966, 144) a introdus in studiul opiniei publice conceptul de "orizont" al unei persoane sau al unui grup, formuland teza potrivit careia: "orizontul unui om poate fi determinat dupa numarul de intrebari care sunt pentru el actuale", la care deci raspunde afirmativ sau negativ. Recent, Ana Balasa si S. G. Sebe (1996, 29) au propus o generalizare fundamentala a modalitatii de evaluare a actualitatii si opiniei majoritate. Pentru ca o intrebare sa aiba un grad sporit de actualtitate trebuie sa indeplineasca doua conditii: 1) (p+) x (p-) sa fie maxim, adica sa se apropie de valoarea: p+ = procentul raspunsurilor pozitive p- = procentul raspunsurilor negative 2) p0 sa fie minim p0 = procentul celor fara opinie la o intrebare trihotomica. Formula de calcul a gradului de actualitate pentru fiecare intrebare este: 100 2 -p0 2 A p p p - 0 112 Septimiu CHELCEA Ea poate fi utilizata si pentru caracterizarea actualitatii intregului chestionar (Tabelul 6.32). De exemplu: "Cum considerati fumatul pentru sanatate" Tabelul 6.32. Actualitatea si opinia majoritara (dupa Hofsttter, 1966) vatamator p+ nu stiu p0 nevatamator p- M A Fumatori Nefumatori 52 66 3 10 45 24 6,8 37,8 16,1 4,6 Desi opinia majoritara (Mx ) este in consens atat la fumatori, cat si la nefumatori, actualitatea (A) intrebarii este de patru ori mai accentuata la fumatori decat la nefumatori. Peter R. Hofsttter remarca faptul ca actualitatea unei intrebari (sau a unui chestionar) nu este direct proportionala cu importanta sociala a problemelor puse in discutie. intr-o cercetare efectuata la Massachusetts Institute of Technology (Cambridge, 1951) a fost pusa in evidenta actualitatea unor intrebari vizand aspectele cotidiene: programul cursurilor universitare, controlul lor, preturile manualelor si lipsa de actualitate a unor intrebari vizand problemele sociale grave: situatia economica, standardul moral, pacea si razboiul. Actualitatea chestionarului poate fi marita printr-o formulare atractiva a intrebarilor. intrebarile directe pot fi inlocuite prin intrebari indirecte, citate, mici dialoguri, povestiri, desene, fotografii. Valoarea informativa a intrebarilor indirecte este aceeasi cu a intrebarilor directe. S-au obtinut aceleasi rezultate printr-o intrebare indirecta, ca si printr-o intrebare directa. Cercetarea, desfasurata intre 14 si 27 iunie 1958 cu concursul studentilor in sociologie, s-a realizat pe un esantion reprezentativ pentru Berlinul de Vest prin aplicarea unui chestionar de 46 de intrebari, fiecarui student revenindu-i sarcina de a face cate 10 interviuri, la locuinta celui intervievat, fara prezenta unei a treia persoane. Rezultatele sunt redate in Tabelul 6.33. A. "De catva timp se vand bluze care dupa spalare nu se calca pentru ca isi revin de la sine. Aveti intentia sa cumparati o astfel de bluza" B. "De catva timp se vand bluze, care dupa spalare nu se calca pentru ca isi revin de la sine. Aveti o astfel de bluza" Tabelul 6.33. Distributia raspunsurilor la o intrebare directa si la o intrebare indirecta avand acelasi continut Raspunsuri Forma A Forma B Am (deja) Nu am (nu am intentia sa cumpar) 36% 64% 36% 64% Total 100% (388) 100% (396) in forma A, intrebarea indirecta aduce aceeasi informatie, dar este preferabila pentru evitarea reactiei de prestigiu si pentru consolidarea tendintei de a raspunde in continuare la chestionar. intrebarile indirecte pot furniza uneori informatii foarte pretioase. Astfel, folosind o intrebare directa: "in activitatea dvs. sunteti supus unor tensiuni psihice" nu vom afla mare lucru. Daca insa vom utiliza ipoteza etiologiei ulcerului prin factori psihosociali si vom formula un set de intrebari indirecte, valoarea informatiilor obtinute va fi mult sporita. Asa procedeaza Arnold Tannenbaum (1986) in proiectul cercetarii comparative internationale, la care participa si tara noastra, cu tema Ierarhia organizationala si satisfactia muncii. Pentru a depista tensiunile psihice la care sunt supusi membrii organizatiei la diferitele x Nota: Opinia majoritara se calculeaza dupa formula: M p p p ---100 100 0 TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 113 niveluri ierarhice, in contextul unor intrebari privind satisfactia muncii, este plasat un set de intrebari indirecte (in raport cu ceea ce se urmareste): 50. in ultimele 30 de zile, ati avut dureri de stomac 1. Da 2. Nu Daca da: a) Aceste dureri survin inainte de masa, in timpul mesei, imediat dupa masa, cateva ore dupa masa sau cand 1. inainte de masa 2. in timpul mesei 3. Imediat dupa masa 4. Doua sau trei ore dupa masa 5. Fara legatura cu masa b) Aceste dureri inceteaza cand mancati, beti lapte, luati bicarbonat de sodiu sau altceva 1. Cand mananc 2. Cand beau lapte 3. Cand iau bicarbonat de sodiu sau alt medicament 4. Cand iau altceva 5. Fara sa iau altceva c) Aceste dureri v-au trezit sau v-au tinut noaptea treaz 1. Da 2. Nu d) De cate ori ati avut astfel de dureri in ultimele 30 de zile (indicati nr. zilelor) 51. Ati suferit vreodata de ulcer 1. Da 2. Nu Intercalarea unor astfel de intrebari, asa cum am putut constata in urma aplicarii chestionarului, a avut si un efect psihologic favorabil asupra celor intervievati: interesul acestora fata de ancheta a sporit considerabil. Un muncitor chiar declara: "in sfarsit, aud si eu o intrebare despre ceea ce ma doare. . .". Utilizarea citatelor reprezinta, de asemenea, o modalitate indirecta de formulare a intrebarilor. Exista posibilitatea combinarii intr-un chestionar a intrebarilor prin citate cu intrebarile directe, alternative sau selective, dupa cum se pot intocmi chestionare formate numai din citate. Prezentam un astfel de chestionar, destinat conducatorilor de intreprinderi industriale adaptat dupa P. W. Van Vlack. Chestionare de precepte etice Filosoful Afirmatia De acord Nesigur in dezacord Platon Actiunea inteleapta este aceea indreptata spre un ideal. Aristotel Actiunile juste evita extremele nedorite. Epicur Actiunea inteleapta evita necazurile si sporeste multumirea. Kant Actiunea justa este conforma unei reguli pe care ati dori-o lege universala. Hume Actiunea justa este conforma cu bunul simt al omenirii. Bentham Actiunea inteleapta duce la cea mai mare fericire posibila pentru numarul cel mai mare de oameni. Hegel Actiunea justa este in corespondenta cu tendinta istorica a dezvoltarii natiunii. Dewey Actiunea inteligenta reduce conflictele care se opun progresului social. 114 Septimiu CHELCEA Introducerea unor scurte dialoguri in cadrul intrebarilor din chestionar dramatizeaza investigatia, captand interesul celui anchetat. Pentru a constata opinia subiectilor cu privire la importanta diferitelor mijloace de comunicatii de masa, putem imagina urmatoarea formulare: "X discuta cu Y; X spune: cine asculta radioul este mai bine informat asupra evenimentelor internationale decat cel care citeste ziarul. Y spune: Nu este asa! Cine are dreptate" Astfel de intrebari "dialogate" sunt preferabile intrebarilor "monologate". Ele sunt si mai dramatice, incita si mai mult la raspuns daca se realizeaza un montaj: fotografiile sau desenul schematizat a doi oameni care discuta (Figura 6.4). Cine are dreptate Fig. 6.4. Posibilitatea utilizarii elementelor grafice in structura chestionarelor Sanford si Rosenstock (1952), pentru depistarea personalitatii autoritariene (Scala F), utilizeaza interviuri cu tablouri. Se prezinta celor anchetati un tablou in care, in fata unui grup, un om spune: "Pentru ca eu sunt conducatorul grupului trebuie sa faceti ceea ce spun eu!". Un membru al grupului ii raspunde, dar locul pentru raspuns este lasat liber. Operatorul de ancheta arata tabloul celui intervievat, spunandu-i: "Aici este un tablou. O persoana vorbeste, alta raspunde. Care ar fi, dupa parerea dv., raspunsul". Aceasta forma de chestionar, fara indoiala, asa cum apreciaza Eleonor E. Maccoby si Nathan Maccoby, rupe monotonia interviului conventional. Tot indirect, utilizandu-se tehnica proiectarii, pot fi construite mici povestiri capabile sa dezvaluie atitudinile celor anchetati. "Sambata seara, mama si fiica discuta aprins. Fiica vrea sa plece la discoteca. Mama nu-i da voie. Ce credeti ca se poate intampla in continuare" Tehnica proiectiva poate fi foarte bine aplicata prin combinarea textului cu imaginile (Figura 6.5). Fig. 6.5. Utilizarea elementelor grafice in structura chestionarului Nu este asa! Cine asculta zilnic radioul este mai bine informat asupra evenimentelor internationale decat cel care citeste zilnic ziarul! ______________________ ______________________ ______________________ ______________________ Prietena ta m-a invitat la cocteil asta-seara. Mi-a spus ca tu n-ai sa fii acolo. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 115 Desenul, in cadrul chestionarului poate juca un rol auxiliar pentru explicarea unor termeni (Figura 6.10) sau pur si simplu este inclus in chestionar pentru a da intrebarilor un caracter mai intuitiv. Daca utilizarea citatelor corespunde cel mai bine pentru o populatie cu inalt grad de scolaritate, includerea in chestionar a unor desene cu rol de stimul declansator al raspunsurilor sau numai cu rol auxiliar este recomandata in anchetele pe copii si pentru persoanele cu nivel de scolaritate scazut. Claude Javeau recomanda incorporarea in chestionare a diverselor teste psihologice: inventare de personalitate, teste de randament, de creativitate, rezolvari de probleme, teste proiective etc., ca si includerea unor scale "tip termometru"(1971, 81) (Figura 6.6). Exemplu: Cu ajutorul scalei alaturate, va rugam sa indicati satisfactia muncitorilor din intreprinderea dv. fata de veniturile obtinute luna trecuta (+5 corespunde gradului maxim de satisfactie si -5 corespunde gradului maxim de insatisfactie) Fig. 6.6. Scala tip termometru Centrul de Sociologie Urbana si Regionala (CURS) a utilizat cu foarte bune rezultate asa-numitul "termometru al sentimentelor" pentru cercetarea relatiilor interetnice in Romania (1995). in formularea intrebarilor, o atentie deosebita trebuie acordata alegerii cuvintelor. Se vor evita neologismele, ca si arhaismele, termenii tehnici, ca si jargonul. Se vor folosi cele mai simple cuvinte, capabile insa sa redea intelesul exact al intrebarii. in loc de atitudine, opinie, conceptie, pot fi intrebuintate cuvinte mai simple ca: pozitie, parere, credinta. in acest fel se evita "eroarea de expert", atribuirea celui care raspunde a unei competente pe care el nu o are. in locul utilizarii unor termeni tehnici, ca intrebarea: "Va place la noua saltea elastica constructia poliedrala, tesatura dubla si cercurile libere", se poate formula totul mult mai simplu: "Ce calitati prezinta noua dv. saltea elastica". Totdeauna, in formularea intrebarilor, se vor alege cuvintele cu cea mai larga circulatie in cultura populatiei investigate. Se va avea in vedere ca in mediul rural se intalneste o vorbire si o gandire mai concrete decat in mediul urban. O serie de cercetari de antropologie lingvistica in zona Arges au pus in evidenta faptul ca numarul celor care nu pot explica intelesul unui set de treisprezece cuvinte (obicei, iubire, oras, lume, minte, limba, gand, lupta, obste, zodie, dor, zau, sport) este de 1,5 ori mai mare in mediul rural-agricol decat in mediul urban-industrial (Tabelul 6.34). Ancheta la care ne referim (Oprescu, 1973, 78) a cuprins un numar de 125 de subiecti (60 din mediul urban si 65 din mediul rural). Tabelul 6.34. Capacitatea de explicare a unor termeni (dupa Oprescu, 1973) Cuvantul Capacitatea de explicitare mediul urban % mediul rural % 1. Obicei 2. minte 3. Iubire 4. Oras 5. Zau 6. Lume 78,7 90,0 71,6 73,3 71,7 76,6 72,3 83,0 60,0 81,5 56,9 64,6 +5 +4 +3 +2 +1 0 -1 -2 -3 -4 -5 116 Septimiu CHELCEA 7. Sport 8. Obste 9. Limba 10. Zodie 11. Gand 12. Dor 13. Lupta 53,3 55,0 88,2 61,6 61,6 68,3 75,0 60,0 75,3 78,4 49,2 64,6 55,3 70,7 Deosebit de utila pentru tehnica chestionarului ni se pare stabilirea axei semnificative a fiecarui termen (ierarhia "intelesurilor" fiecarui termen). Astfel, pentru cuvantul "iubire", in Dictionarul explicativ al limbii romane se mentioneaza: "Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoana de sex opus; relatii de dragoste; amor, iubit. Sentiment de afectiune (si admiratie) pentru cineva sau ceva" (1975, 444), iar in ancheta s-au atribuit urmatoarele sensuri (Tabelul 6.35). Tabelul 6.35. Sensurile cuvantului "iubire" (dupa Oprescu, 1973) Iubire Capacitatea de explicitare Mediul urban % Mediul rural % Faptul de a iubi, afectiune pentru cineva O legatura, o relatie fara a se preciza natura ei Mod de comportare in societate Divertisment 72,1 13,9 13,9 - 61,5 5,1 30,7 2,5 De asemenea, cuvantul "lume", caruia ii corespund in Dictionarul limbii romane contemporane trei sensuri: "1. Totalitatea celor existente in realitate; univers; cosmos; 2. Ansamblul corpurilor ceresti; 3. Pamantul cu intreaga lui viata", in ancheta Centrului de cercetari antropologice, a dezvaluit un numar dublu de sensuri (Tabelul 6.36). Tabelul 6.36. Sensurile cuvantului "lume" (dupa Oprescu, 1973) Lume Capacitatea de explicitare Mediul urban % Mediul rural % Cosmos Glob Populatie Grup Sat Locuri indepartate, mediu, divertisment 6,5 39,1 41,3 13,0 - - 2,3 12,0 40,5 26,2 9,5 9,4 Pe baza unor astfel de cercetari, intrebarea "Ce iubesti mai mult pe lume" poate semnifica: "Cu cine ai relatii in sat", "Cum te comporti in cadrul grupului", "Ce locuri iti plac" s. a. m. d. Cuvintele cu dublu sens dau nastere unor distorsiuni evidente. Albert B. Blankenship (1961) relata, in legatura cu cercetarile de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, ca s-au inregistrat raspunsuri diferite, dupa cum termenul de "propaganda" era inteles ca modalitate de "influentare" sau "furnizare de stiri false". Se stie ca, inca de la atestarea lui documentara (in anul 1922, Papa Gregor al XV-lea da enciclica:"Congregatio de propaganda fide"), termenul de propaganda pastreaza ambele sensuri (Tabelul 6.37). A) "Care tari fac mai multa propaganda in SUA: Anglia si Franta sau Germania" B) "Care tari transmit stiri false in SUA: Anglia si Franta sau Germania" TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 117 Tabelul 6.37. Modificarea opiniilor declarate prin inlocuirea termenilor (dupa Blankenship, 1961) Raspunsuri Forma A Forma B Anglia si Franta Germania La fel Nu stiu 23% 28% 30% 18% 10% 33% 38% 18% Cercetari minutioase au evidentiat faptul ca o serie de cuvinte au o puternica rezonanta afectiva in formularea intrebarilor: aceste cuvinte trebuie evitate. D. A. Hartmann atrage atentia asupra incarcaturii afective a termenilor: comunism si radicalism. S-au publicat liste de cuvinte care influenteaza raspunsurile prin sentimentele ce le declanseaza: demagog, dictatura, strain etc. (Institute for Propaganda Analysis, New York). Dar nu numai incarcatura afectogena a termenilor trebuie luata in calcul cand se formuleaza o intrebare. Se impune eliminarea bias-urilor de pozitie a cuvintelor in structura intrebarilor. Exemplu: "A muri pentru patrie este cel mai frumos destin" si "Cel mai frumos destin este de a muri pentru patrie". Suntem convinsi impreuna cu Nicole Berthier si Franois Berthier (1978, 56) ca raspunsurile "De acord" cu cele doua enunturi vor fi diferite: la cea de-a doua propozitie, finalul este descendent si isi vor exprima acordul doar cei mistuiti de un patriotism categoric. De altfel, asa cum remarca J. A. Davis (1971), chiar o schimbare minora in formularea intrebarilor vizand atitudinile sau opiniile induce o variatie cu 1520 de procente a raspunsurilor. Howard Schuman si Otis Dudley comenteaza rezultatele sondajului Gallup (iunie 1969) comparativ cu cele obtinute in sondajul Harris (septembrie octombrie 1969). in primul sondaj de opinie publica era formulata intrebarea: "Presedintele Nixon a ordonat retragerea in urmatoarele trei luni a unui numar de 25.000 de soldati din Vietnam. Considerati ca trupele ar trebui retrase intr-un ritm mai rapid sau mai incet" (Varianta de raspuns "ca acum" nu a fost inclusa in aceasta intrebare selectiva, dar s-a acceptat in interpretarea datelor). in sondajul Harris, intrebarea era formulata astfel: "in general, considerati ca ritmul cu care presedintele retrage trupele este prea rapid, prea incet sau adecvat" (Tabelul 6.38). Tabelul 6.38. Modificarea opiniilor declarate prin inversarea succesiunii Sondajul Gallup Sondajul Harris mai rapid. . . . . . . . . . . . . . . . . 42% ca acum. . . . . . . . . . . . . . . . . . 29% mai incet. . . . . . . . . . . . . . . . . 10% fara opinie. . . . . . . . . . . . . . . . 18% prea incet. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28% adecvat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49% prea rapid. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5% fara opinie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .18% Pe baza celor doua sondaje, se poate spune doar ca suportul pentru Presedintele Nixon era cuprins intre 29% si 49% din populatia SUA Schimbarea in formularea intrebarii a condus la rezultatele foarte diferite (Costner, 1974). O concluzie se impune de la sine: mai multe sondaje in paralel pe aceeasi tema, mai multe metode si tehnici aplicate convergent. Hadley Cantril arata ca introducerea numelui lui Hitler in contextul intrebarii, prin reactia afectivnegativa ce o declanseaza, modifica raspunsurile cu 9% (Tabelul 6.39). A. "Credeti ca SUA ar trebui sa sprijine Anglia si Franta mai mult ca pana acum" B. "Credeti ca SUA ar trebui sa sprijine Anglia si Franta in lupta lor contra lui Hitler mai mult ca pana acum" Tabelul 6.39. Modificarea opiniilor declarate prin introducerea cuvintelor afectogene (dupa H. Cantril ) Raspunsuri Forma A Forma B Da Nu Fara opinie 66% 22% 12% 75% 13% 12% Introducerea in chestionar a numelor de oameni politici influenteaza totdeauna negativ sau pozitiv pe cei ce raspund si, prin aceasta, dau nastere unor erori de interpretare a rezultatelor investigatiei. 118 Septimiu CHELCEA Prestigiul presedintelui Roosevelt a provocat, in cercetarile devenite clasice la care ne-am referit, o modificare cu 11% a raspunsurilor (Tabelul 6.40). A. "Parerea dv. personala este ca presedintele Roosevelt, in sprijinirea Angliei, a mers prea departe sau prea putin" B. "Parerea dv. personala este ca SUA, in sprijinirea Angliei, a mers prea departe sau prea putin" Tabelul 6.40. Modificarea raspunsurilor in functie de includerea in intrebarile din chestionar a numelui oamenilor politici Raspunsuri Forma A Forma B Prea departe Aproximativ drept Prea putin Fara opinie 20% 57% 17% 6% 15% 46% 32% 7% Un alt exemplu, in care numele politicianului Lindbergh conducatorul curentului izolationist din SUA in preajma celui de-al doilea razboi mondial actioneaza afectogen negativ asupra persoanelor cuprinse in ancheta (Tabelul 6.41). A. "Lindbergh spune ca SUA trebuie sa incerce sa aiba relatii prietenesti si raporturi politice cu Germania, daca Germania castiga razboiul din Europa. Sunteti de acord sau impotriva" B. "Se spune ca SUA trebuie sa incerce sa aiba relatii prietenesti si raporturi politice cu Germania, daca Germania castiga razboiul in Europa. Sunteti de acord sau impotriva" Tabelul 6.41. Modificarea raspunsurilor in functie de formularea intrebarilor Raspunsuri Forma A Forma B De acord Nu sunt de acord Nu stiu 46% 41% 13% 57% 25% 18% Stereotipurile ca judecati evaluative suprageneralizatoare, fata de o persoana, un obiect sau un concept, in afara unei experiente directe asa cum remarca Yvonne Castellan (1969) se concretizeaza intr-un adjectiv: sincer, util, lenes, rau etc. si constituie o imagine acceptata fara reflexie de catre o persoana sau de catre un grup, influentand rezultatele anchetelor. in formularea intrebarilor se vor evita stereotipurile, intrucat acestea, ca "fenotip" al atitudinilor, au valoare afectogena. intr-o cercetare, raspunsurile au fost modificate cu 70% in cazul folosirii stereotipului: "a intra in razboi" (Tabelul 6.42). A. "Credeti ca armata si flota SUA ar trebui trimise sa sprijine Canada, daca vreo putere europeana o va ataca" B. "Credeti ca SUA ar trebui sa intre in razboi, daca Canada va fi atacata de vreo putere europeana" Tabelul 6.42. Modificarea raspunsurilor in functie de utilizarea cuvintelor afectogene Raspunsuri Forma A Forma B Da Nu Nu stiu 71% 23% 6% 64% 29% 7% in practica anchetelor bazate pe chestionar, desi contraindicat, se pot intalni numeroase cuvinte ambigue: mult, putin, potrivit, inainte, acum, actual, cat, cum, cand, a cunoaste, a putea etc. intr-un sondaj de opinie, dupa ce erau prezentate o serie de propozitii, subiectii erau intrebati: "Cu care dintre pareri sunteti de acord in cea mai mare masura". Introducerea precizarii "in cea mai mare masura" este ambigua: ea poate fi inteleasa ca "de acord, cu unele rezerve", dar si ca "de acord, fara nici o rezerva", adica "de acord, in cel mai inalt grad". Pentru unii, a citi mult inseamna a citi zilnic ziarul, pentru altii, a citi saptamanal un roman. Ce interpretare se poate da raspunsului pozitiv la intrebarea: "Cititi mult" Nici una. Si totusi, uzual, se TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 119 foloseste scalarea raspunsurilor: foarte mult, mult, potrivit, putin, foarte putin. intr-o cercetare personala, pentru a mari gradul de precizie, intrebam: "Cat reprezinta pentru dv. "foarte mult" (in procente) Dar "foarte putin" s. a. m. d. intrebarilor introduse prin adverbul cand le corespund raspunsuri foarte variate:"Cand mergeti la cinematograf" - "Seara", - "Joi", - "De la 5 la 7", - "Cand am timp", - "Cand doresc". La fel cele introduse prin adverbul de loc unde: "Unde va veti petrece concediul de odihna" - "La Sinaia", - "La statiunea de odihna", - "La parinti". Perioada actuala poate desemna timpul scurs in ultimele doua-trei zile, dar si in ultimii doi-trei ani. Cineva "cunoaste" masina de scris, fiind capabil sa o distinga de o batoza; altcineva considera insa ca nu o cunoaste, desi a inceput sa bata cu un deget la ea: a cunoaste masina de scris insemnand pentru el a poseda scrierea oarba. A "putea" inseamna a fi in stare, a avea capacitatea, dar a si avea permisiunea. Lista cuvintelor ambigue este mult mai mare; n-am atras decat atentia asupra problemei astfel incat, sporind exigenta tehnica a formularilor, sa dispara intrebarile de genul: "Ce faceti acum" si, implicit, declaratii ca: "Raspund la un chestionar prost!". in sondajele preelectorale de la noi s-a incetatenit intrebarea: "Daca ar avea loc alegeri acum, dumneavoastra ati merge la vot" (Barometrul de opinie publica, martie, 1995, 35). Formularea intrebarii nu mi se pare deloc fericita datorita tocmai ambiguitatii cuvantului "acum". Mai potrivite sunt intrebarile: "Daca duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, dvs. v-ati prezenta la vot" (Sondaj IMAS, ianuarie 1995, 1) sau "in eventualitatea unor noi alegeri parlamentare, manine . . ." (Sondaj CURS, noiembrie, 1994, 7). Fara indoiala, efectul utilizarii anumitor cuvinte in formularea intrebarilor este "potential important, dar nepredictibila" (Converse si Presser, 1986, 41). Daca este adevarat ca, in cunoasterea vietii sociale, chestionarul nu reprezinta tehnica principala, tot atat de adevarat este si faptul ca el nu constituie o tehnica de rangul doi. Metodologic este inconsistenta considerarea chestionarului ca o tehnica subiectiva, mai putin exacta si mai comod de aplicat. Chestionarul este la fel de dificil de utilizat in cercetarea stiintifica a fenomenelor sociale ca si celelalte metode si tehnici: observatia, experimentul, analiza de continut etc. Impresia de facilitate provine din ignorarea exigentelor metodologice. Folosit cu rigurozitate stiintifica si in spiritul deontologiei de catre specialisti, chestionarul este indispensabil pentru cunoasterea fenomenelor de constiinta, constiuite si mijlocite de limbaj (cunostinte, opinii, credinte etc.). Cunoscandu-i-se limitele, chestionarul reprezinta un instrument pretios pentru cunoasterea si, implicit, pentru organizarea vietii colectivitatilor umane. Termeni-cheie Actualitatea intrebarilor Ambiguitatea termenilor Anonimatul raspunsurilor Chestionar -administrat de operatorii de ancheta - autoadministrat colectiv sau individual - de date factuale - de cunostinte - de opinie - omnibus - postal - publicat in ziare sau reviste Confidentialitatea raspunsurilor intrebari - alternative - bifurcate - deschise - de clasificare - de ce - de control - de identificare - de trecere - dihotomice - directe - filtru - indirecte 120 Septimiu CHELCEA Design-ul chestionarelor Efectul - de operator - de pozitie - halo Formularea intrebarilor - introductive -inchise - precodificate - trihotomice Metode de redresare - Clausen si Ford - Hansen Scrisoarea insotitoare a chestionarelor postale Tehnici de structurare a chestionarelor Probleme recapitulative 1. Care a fost contributia etnografiei romanesti la dezvoltarea anchetelor pe baza de chestionar 2. Prin ce se diferentiaza un chestionar de cercetare stiintifica de un chestionar administrativ 3. Care este principalul criteriu de clasificare a chestionarelor in cercetarea sociologica 4. Comparati avantajele intrebarilor inchise cu cele ale intrebarilor deschise. 5. in ce consta metoda extrapolarii grafice 6. Cand se apeleaza la metoda Hansen 7. Dati exemple de intrebari introductive adecvate in anchetele sociologice pentru tineri. 8. Imaginati cat mai multe intrebari de control pentru intrebarea deschisa: "Ce disciplina din programa de invatamant va place cel mai mult" 9. Cum poate fi evitat efectul halo in structurarea chestionarelor de cercetare 10. Identificati greseli de formulare a intrebarilor si propuneti reformularea lor corecta. Capitolul 7 Interviul ca tehnica de cercetare stiintifica Precizari terminologice: intrevedere, convorbire, dialog, interogatoriu Interviul ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane Interviul ca interactiune psihologica si sociologica Valoarea si limitgele utilizarii interviului Tipuri de interviuri si criterii de clasificare Aplicatii ale logicii interogative in anchetele prin interviu Desfasurarea interviului de cercetare Selectia si formarea operatorilor de interviu Termeni-cheie Probleme recapitulative Interviul, ca metoda de cercetare, este universal in stiintele sociale" afirma Herbert H. Hyman (1975, 1) intr-o lucrare de referinta, menita sa identifice factorii empirici raspunzatori de erorile utilizarii acestei metode de colectare a datelor si sa evalueze posibilitatile de minimizare a efectelor acestor factori. Dar nu numai in stiintele sociale (sociologie, drept, istorie), ci si in cele socio-umane (psihologie, antropologie sociala si culturala, demografie), ca si in practica diferitelor profesiuni (jurnalisti, educatori etc.) interviul s-a dovedit a fi de neinlocuit. Socul sondajelor de opinie face extrem de actuala discutia metodologica despre valoarea si limitele interviului, aceasta cu atat mai mult cu cat o lunga perioada in literatura noastra de specialitate interviul a fost pe nedrept catalogat ca "o metoda de mana a doua". Precizari terminologice in limba romana, termenul de "interviu" reprezinta un neologism provenit din limba engleza (interview intrevedere, intalnire), fiind utilizat deopotriva in jurnalistica si in stiintele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceza entretien (conversatie, convorbire) si "entrevue" (intalnire intre doua sau mai multe persoane). Cel de-al doilea termen, desi reprezinta traducerea literala a celui anglosaxon, comporta totusi un sens diferit: are o nuanta utilitara, de aranjament sau de surpriza (Grawitz, 1972, 629). Aceste precizari de natura lingvistica ni se par necesare pentru ca, in sociologia romaneasca, s-a facut distinctie intre termenii de "interviu" si "convorbire" si pentru ca, pornind de la etimologia termenului, vom putea releva notele definitorii ale interviului ca modalitate de investigare in sociologie si psihologie. in cadrul Scolii sociologice de sub conducerea lui Dimitrie Gusti s-a folosit termenul de "convorbire sociologica", designand culegerea de informatii "pentru lamurirea problemelor stiintifice de-a dreptul din gura oamenilor" (Herseni, 1940, 144). Traian Herseni remarca faptul ca acestei tehnici de lucru, sub numele de interviu, i s-au inchinat numeroase studii, mai ales de sociologie americana. Nu se facea, deci, nici o deosebire intre interviu si convorbire. Un punct de vedere deosebit il va sustine insa un alt mare discipol si colaborator al profesorului Dimitrie Gusti, si anume, Henri H. Stahl, care aprecia ca "termenul de interviu nu este potrivit pentru operatia de interogare statistica sumara, restransa doar la un numar limitat de intrebari, la care se poate raspunde in sistem binar, prin da sau nu si cu atat mai putin nu e justificat sa denumim interviu ceea ce de fapt este convorbire (Stahl, 1974, 243). Termenul de "interviu" s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atat de sociologii francezi, cat si de sociologii germani, fapt ce ne indreptateste sa il utilizam si noi alaturi de cel de "convorbire". Vom spune, deci, interviu sau convorbire, cu acelasi inteles. Etimologic, termenul de "interviu" semnifica intalnirea si conversatia intre doua sau mai multe persoane. Acestea sunt, de altfel, si notele definitorii: 122 Septimiu CHELCEA interviul este o conversatie fata in fata, in care o persoana obtine informatii de la alta persoana (Denzin, 1970, 70). inseamna ca in viata de zi cu zi practicam interviul, precum facea proza domnul Jourdain. Lucrurile nu stau chiar asa: nu orice intalnire sau conversatie echivaleaza cu un interviu si cu atat mai putin cu un interviu de cercetare stiintifica. Interviul este comparabil cu intrevederea, conversatia, dialogul, interogatoriul, dar nu se confunda cu nici unul dintre acestea. in binecunoscutul lor Tratat de psihologie sociala, Roger Daval si colaboratorii (1967, 121) fac distinctiile cuvenite intre situatia de interviu si fenomenele psihosociologice amintite. Interviul presupune intrevederea, dar nu se confunda cu aceasta. Oamenii se intalnesc chiar fara scopul de a obtine informatii unii de la altii, ci pur si simplu pentru a se vedea, pentru placerea de a fi impreuna. Chiar daca isi vorbesc, nu inseamna neaparat ca schimba informatii. Evident, interviul poate constitui un scop al intrevederii, dar intalnirea dintre doua sau mai multe persoane adesea are cu totul alte scopuri. Nu exista interviu fara convorbire, dar nu orice conversatie constituie un interviu. Convorbirea presupune schimbul de informatii in legatura cu o tema sau alta. Persoanele care converseaza schimba frecvent rolurile de emitator si de receptor. Informatia nu este directionata intr-un singur sens, nu exista un conducator al discutiei, asa cum stau lucrurile in cazul interviului. Interviul reprezinta mai mult decat un dialog apreciaza Roger Daval , pentru ca nu totdeauna dialogul are drept scop obtinerea de informatii. in filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea starilor sufletesti; in filosofie prin dialog permite exprimarea starilor sufletesti; in filosofie prin dialog se exprima ideile, gandirea, conceptia autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile reflectii filosofice, nu cautarea obtinerii unor informatii. Nici Socrate si nici Platon nu "intervievau", ci isi expuneau in dialogurile lor conceptiile filosofice. in fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, desi si intr-un caz si in celalalt exista o persoana care pune intrebari, care dirijeaza discutia. Obtinerea informatiilor prin interogatoriu evoca obligatia de a raspunde, constrangerea exterioara. Din contra, interviul presupune libertatea de expresie a personalitatii, chiar bucuria oamenilor de a-si spune cuvantul, de a-si face publice opiniile. in continuare, ne vom referi la interviu ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane, mentionand doar ca interviul constituie si un gen publicistic, avand reguli si exigente specifice. Interviul ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane Definitie. Definim interviul de cercetare ca o tehnica de obtinere, prin intrebari si raspunsuri, a informatiilor verbale de la indivizi si grupuri umane in vederea verificarii ipotezelor sau pentru descrierea stiintifica a fenomenelor socioumane. Interviul se bazeaza pe comunicarea verbala si presupune intrebari si raspunsuri ca si chestionarul. Spre deosebire insa de chestionar, unde intrebarile si raspunsurile sunt scrise, interviul implica totdeauna obtinerea unor informatii verbale. Convorbirea reprezinta elementul fundamental in tehnica interviului, in timp ce intrevederea nu constituie decat o conditie care faciliteaza transmiterea informatiilor unidirectionale: de la persoana intervievata spre operatorul de interviu (sau spre cercetatorul stiintific). Interviul telefonic, despre care vom vorbi mai pe larg in alt paragraf, nu presupune intrevederea, astfel ca nu se justifica definirea interviului prin existenta fata in fata a unui anchetat si a unui anchetator. De asemenea, interviul nu presupune cu necesitate o relatie intre doua persoane. Interviul de grup se desfasoara in conditii psihosociale diferite de cele ale relatiilor interpersonale diadice.Suntem cu totul de acord cu Michel Quinn Patton, director la Minnesota Center for Social Research, care preciza ca principiul fundamental al interviurilor calitative consta in posibilitatea creata celui intervievat de a exprima prin raspunsurile sale gandurile sale cu cuvintele sale (Patton, 1980, 205). in acest sens nu ii este permis operatorului de interviu sa sugereze sau sa reformuleze raspunsurile celui intervievat. Fiind vorba despre interviu ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane, trebuie sa accentuam faptul ca utilizarea acestuia in cercetarea din domeniul stiintelor socioumane trebuie sa conduca la stabilirea relatiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. Asa cum preciza Fred N. Kerlinger (1973), TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 123 interviul este un instrument de masurare psihologica si sociologica in legatura cu care se pun aceleasi probleme ale reliabilitatii, validitatii si obiectivitatii, ca si fata de oricare alt instrument de masurare. Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizata in cercetarea sociologica (Caplow, 1970, 203). Anual in intreaga lume sunt intervievate sute de mii, daca nu milioane de persoane. Nu este de mirare, deci, ca "metodologia stiintelor sociale a devenit virtual sinonima cu cercetarea prin ancheta " (Smith, 1975, 196). "Astazi ancheta este predominanta in culegerea datelor... Exista doua tipuri principale de anchete: pe baza de chestionar si prin interviu" (Sedlack si Stanley, 1992, 214). Cand se recomanda utilizarea anchetei prin interviu Margaret Stacey (1970, 70) raspunde astfel: "cand trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru ca se desfasoara in locuri private, cand se cerceteaza credintele si atitudinile, neexistand documente scrise despre acestea. in astfel de cazuri cea mai buna solutie o reprezinta utilizarea interviului". Utilizarea interviului in cercetarea stiintifica are dupa cum remarca Fred Kerlinger (1973) mai multe scopuri. in primul rand, un scop explorator, de identificare a variabilelor si relatiei dintre variabile. Cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante si valide. Informatiile obtinute pot ghida in continuare cercetarea fenomenelor psihologice si sociologice. Interviul, in al doilea rand, poate constitui instrumentul principal de recoltare a informatiilor in vederea testarii ipotezelor. in acest caz, fiecare intrebare reprezinta un item in structura instrumentului de masurare. in fine, cel de-al treilea scop al utilizarii interviului este cel de recoltare a unor informatii suplimentare celor obtinute prin alte metode. Asa cum s-a aratat, ancheta prin interviu constituie cea mai frecvent utilizata metoda de cercetare sociologica. Unii specialisti apreciaza chiar ca "sociologia a devenit stiinta interviului". Si aceasta nu numai pentru ca interviul, inca din anii '60, a devenit modalitatea de recoltare a datelor favorita pentru majoritatea sociologilor, mai ales nord-americani, ci si pentru ca, asa cum remarcau Mark Benney si Everett C. Hughes (1970), obiectul de studiu al sociologiei este interactiunea, iar interviul este el insusi un tip de interactiune sociala. Interviul ca interactiune psihologica si sociala Conversatia reprezinta o activitate distinctiv umana si un tip de interactiune psihologica si sociala. O buna parte din timpul de veghe conversam: punem intrebari si dam raspunsuri. Mai rar monologam. Nu numai pentru sociologi, dar si pentru avocati, medici, ziaristi, profesori, stiinta si arta dialogului fac parte din profesia lor. Sa examinam din punct de vedere psihologic si sociologic situatia de interviu ca relatie intre doua persoane sau intre un operator de interviu si un grup de persoane. Interviul personal fata in fata, cel mai raspandit procedeu de intervievare, presupune interactiunea dintre doua persoane. Sa le desemnam prin literele X (operatorul de interviu) si Y (persoana intervievata). Relatia dintre X si Y nu este simetrica: rolurile sociale nu sunt intersanjabile si nici sensul transmiterii informatiilor nu poate fi schimbat. X actioneaza asupra lui Y prin intrebari care determina raspunsuri. Acestea declanseaza reactii specifice din partea lui X (trecerea la o alta intrebare, repetarea intrebarii, oferirea unor explicatii suplimentare etc.). Avem de-a face cu o interactiune de tipul: X Y Y ii transmite lui X un volum mai mare de informatii, comunicarea fiind lateralizata. X conduce discutia. Relatia dintre X si Y depinde de status ul social al persoanelor care interactioneaza (varsta, sex, nivel de scolaritate, rasa, religie, venituri) si de modul de desfasurare a interviului (debutul, derularea si finalul convorbirii). Informatiile transmise de Y lui X au valoare numai in masura in care se refera la experiente de viata traite de Y, care nu pot fi altfel cunoscute decat prin relatarea subiectiva a acestuia. Raspunsurile poarta pecetea subculturii din care subiectii intervievati fac parte, astfel ca ele trebuie interpretate totdeauna in contextul social concret in care a avut loc interviul. De exemplu, libertatea (de actiune si de gandire) are un inteles diferit de la o tara la alta, de la un moment istoric la altul. A compara, apeland la ancheta prin interviu, cata importanta se acorda libertatii in tarile care trec de la totalitarism la democratie inseamna a postula universalitatea intelegerii termenilor, ceea ce nu reprezinta decat o supozitie foarte discutabila. Asa cum remarca si Derek L. Phillips (1971), acelasi cuvant inseamna altceva pentru diferite persoane aflate in situatii sociale diferite. in plus, semnificatia multor cuvinte 124 Septimiu CHELCEA considerate "comune" ramane fara inteles pentru categorii largi din populatia intervievata. W. R. Belson (1981, 244) a constatat ca doar o treime din persoanele intervievate in Marea Britanie au inteles corect termenul de "proportie" ca "parte", "fractie" sau "procentaj". Autorul citat are dreptate cand suspecteaza o parte din public de lipsa de intelegere a intelesului cuvintelor, apreciind ca si unii din cei ce cunosc sensul termenilor sunt incapabili sa transfere cuvintele din vocabularul pasiv in vocabularul lor activ. Una din principalele supozitii ale interviului este consistenta relatiei dintre vorba si fapta, dintre atitudinea exprimata verbal si comportament. Aceasta supozitie merita o examinare mai atenta. Omul politic, secretar de stat al Consiliului seniorilor din Republica Florenta in perioada 1498-1512, scriitorul si istoricul Nicolo Machiavelli (1496 -1527), spunea: "Uneori cuvintele trebuie sa serveasca pentru a masca faptele. Dar aceasta trebuie sa se petreaca in asa fel, incat nimeni sa nu-si dea seama; sau, daca baga in seama, sa fie pregatite scuze pentru a fi prezentate imediat" (indrumari pentru Raffaello Girolami). Pledand pentru manipularea psihologica drept alternativa la conducerea prin forta, diplomatul florentin face in Principele (1513) o serie de observatii foarte penetrante privind natura umana. Pornind de la aceste observatii, numeroase cercetari au pus in evidenta existenta unui tip de personalitate machiavelica (Saks, 1988), elaborandu-se scala pentru masurarea gradului de machiavelism al fiecarei persoane. A se vedea in acest sens Scala Mach IV, elaborata in 1970 de Richard Christie si F. L. Geis, tradusa si adaptata de noi (Chelcea, 1991, 4). Minciuna deliberata posibila intr-un interviu reduce increderea in informatiile obtinute prin raspunsurile la intrebari. Nu trebuie insa sa exageram pericolul erorilor si biais urilor, generat de raspunsurile neadevarate. in marea lor majoritate oamenii sunt corecti si cinstiti: recunosc sincer cand nu cunosc raspunsul la o intrebare si isi asuma responsabil consecintele faptelor lor. Pe de alta parte, ca cercetatori trebuie sa evitam punerea in discutie a acelor probleme care ar putea pune persoanele intervievate in situatia de a recunoaste fapte indezirabile social sau care ar depasi capacitatea lor de analiza. Alte erori sau biais-uri (termen american desemnand deformarea informatiilor in cadrul anchetei) sunt datorate autoinselarii cu buna credinta a celor ce sunt convinsi ca raspund corect, dar care in realitate interpreteaza gresit intrebarile, sunt "tradati" de memorie sau isi reprima inconstient pulsiunile si isi apara prin mecanisme neconstientizate eu-ul. Distinctia dintre eu-ul privat si eu-ul public este foarte importanta pentru intelegerea interviului ca interactiune sociala. Fiecare individ are mai multe eu-uri (self). in societate ne straduim sa aparem altfel decat suntem in intimitate: punem in evidenta eu-ul public, incercand sa mascam eu-ul privat. Acestei probleme Ervin Goffman i-a consacrat mai multe lucrari (The Presentation of Self in Everyday Life, 1959; Microstudies of the Public Order, 1971). in perspectiva acestuia, relatia dintre operatorul de interviu si persoana intervievata este o relatie sociala secundara (Bailey, 1982, 186), functionala, in care indivizii isi dezvaluie doar o fateta a personalitatii lor, nu interactioneaza ca personalitati unitare, asa cum se intampla in relatiile sociale primare din cadrul grupurilor primare (Charles H. Cooly, 1909). Mecanismele de aparare a eu-ului in situatia de interviu includ: fuga de raspuns, rationalizarea, proiectia, introectia, identificarea si refularea (Grawitz, 1972). Sub diferite pretexte (lipsa de timp, imposibilitatea intreruperii unor activitati foarte importante, neincrederea in anchetele sociale etc.), unele persoane refuza sa raspunda la anchetele prin interviu. Refuzul lor poate fi politicos, invocand un motiv plauzibil, sau poate fi brutal: nu-ti deschide usa ti-o tranteste in nas, te lasa sa strigi la poarta pana cand ragusesti sau pun cainii pe tine. Operatorul de interviu trebuie sa stie la ce se poate astepta si sa prevada strategia de iesire din situatiile neplacute. Prin rationalizarea raspunsurilor indivizii umani incearca sa gaseasca justificari a posteriori comportamentelor lor. Coerenta raspunsurilor la intrebarile de motivatie nu trebuie sa ne faca sa credem ca totdeauna deciziile de a actiona ale oamenilor au fost rationale. Imaginea omului rationalizator este mai aproape de realitate decat imaginea omului rational (Zamfir, 1987, 27). Proiectia, constand din atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese, aspiratii sau motivatii, introectia, convingerea ca ceea ce s-a intamplat anterior a fost urmarea hotararilor proprii, si identificarea sau conformarea la ceea ce isi imagineaza ca se asteapta operatorul de interviu, fac parte din mecanismele de aparare a eu-ului persoanelor intervievate. in cadrul acestor mecanisme refularea are un rol central. Refularea in psihologia freudista desemneaza "procesul efectuat de subconstient, prin care anumite imagini, idei, tendinte sau dorinte neplacute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sunt indepartate din constiinta, respinse TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 125 din sfera proceselor constiente in cele inconstiente sau sunt mentinute in afara campului constiintei " (Popescu-Neveanu, 1978, 613). 126 Septimiu CHELCEA Avantajele si dezavantajele utilizarii interviului in stiintele socioumane Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) prezinta atat avantajele, cat si dezavantajele interviului, semnaland mai multe avantaje decat dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate: flexibilitatea, posibilitatea de a obtine raspunsuri specifice la fiecare intrebare; rata mai ridicata a raspunsurilor, asigurata de obtinerea raspunsurilor si de la persoanele care nu stiu sa citeasca si sa scrie, ca si de la persoanele care se simt mai protejate cand vorbesc decat cand scriu; observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeste cantitatea si calitatea informatiilor; asigurarea standardizarii conditiilor de raspuns, lucru imposibil de realizat in cazul chestionarelor postale; asigurarea controlului asupra succesiunii intrebarilor, fapt ce are consecinte pozitive asupra acuratetei raspunsurilor; colectarea unor raspunsuri spontane, stiut fiind ca primele reactii sunt mai semnificative decat cele realizate sub control normativ; asigurarea unor raspunsuri personale, fara interventia altora; asigurarea raspunsului la toate intrebarile si prin aceasta furnizarea informatiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetarii; precizarea datei si locului convorbirii, fapt ce asigura comparabilitatea informatiilor; studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu mai amanuntite, cu mai multe intrebari, de o mai mare subtilitate. Ca orice tehnica de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje si limite intrinseci. Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) le ordoneaza astfel: costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar si al celorlalte etape si momente ale proiectarii si realizarii cercetarilor pe baza de interviu; timpul indelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse in esantion, pentru obtinerea acordului si desfasurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeasi adresa; erorile datorate operatorilor de interviu in ceea ce priveste punerea intrebarilor si inregistrarea raspunsurilor, "efectul de operator"; imposibilitatea consultarii unor documente in vederea formularii unor raspunsuri precise; inconveniente legate de faptul ca se cere indivizilor sa raspunda, indiferent de dispozitia lor psihica, de starea de oboseala etc.; neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa si numarul de telefon ale persoanelor care urmeaza sa fie intervievate; lipsa de standardizare in formularea intrebarilor, ceea ce limiteaza comparabilitatea informatiilor; dificultati in accesul la cei care sunt inclusi in esantion. Atat avantajele, cat si dezavantajele sunt relative, trebuind sa fie judecate in raport cu alte metode si tehnici de cercetare in stiintele socioumane si mai ales in functie de diferitele procedee si tipuri de interviuri. De asemenea, pentru evaluarea interviului se impune luarea in considerare a erorilor generate de aceasta tehnica. Ce erori introduce efectul de operator de interviu Herbert H. Hyman (1975) considera ca erorile rezulta din: modul de punere a intrebarilor si de inregistrare a raspunsurilor, ca si din prezenta fizica a operatorului de interviu. Efectul de operator de interviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor pentru ca, remarca sociologul american, totdeauna cel care raspunde are in vedere impresia pe care o produce asupra cititorului prezumtiv. Distorsionarea raspunsurilor se face in sensul protectiei ego-ului. Prezenta fizica a operatorului de interviu accentueaza riscul de distorsiune a raspunsurilor. intr-un studiu cu finalitate metodologica, Albert Ellis (1948) a analizat raspunsurile la interviu ale unui numar de 69 de studente dintr-un colegiu american si, comparativ, dupa un an de zile, raspunsurile acelorasi studente la chestionarul autoadministrat. intrebarile, in numar de 60, au fost grupate, in trei clase, dupa cum presupuneau un grad inalt, mediu sau scazut de "implicare a ego-ului" in elaborarea raspunsurilor. La intrebarile cu grad ridicat de implicare a ego-ului s-au obtinut diferente semnificative in raspunsurile la interviu, TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 127 comparativ cu cele obtinute cu ajutorul chestionarului. De exemplu, la intrebarea: "Cat de mult v-ati iubit mama in copilarie " raspunsurile s-au distribuit astfel (Tabelul 7.1): Tabelul 7.1. Distributia raspunsurilor la aceeasi intrebare in interviu si in chestionar (dupa Ellis, 1948) Interviu Chestionar Mi-a fost foarte draga 37 54% 25 36% Ne-am inteles bine 17 25% 27 39% Destul de mult 14 20% 10 15% Nu prea mult 1 1% 7 10% Deloc 0 - 0 - N = 69 100% N = 69 100% in general, se apreciaza ca, fata de interviu, raspunsurile la chestionar se conformeaza modelului etalarii unei atitudini mai putin favorabile normelor si valorilor acceptate social la un moment dat. Studiile lui Albert Ellis (1948) conduc la concluzia ca tehnica chestionarului genereaza acceptarea intr-o mai mare masura decat interviul a compartimentelor valorizate negativ de catre societate: gelozia, sadismul, masochismul, agresivitatea, sexualitatea exacerbata. in acelasi timp, fenomenele si comportamentele dezirabile social, precum clementa, fericirea, sensibilitatea, amabilitatea, sunt mai putin relevate in raspunsurile la chestionar. Desi cercetarile la care ne-am referit au limite metodologice, intre care diferenta de un an dintre testari nu poate fi neglijata, ele sugereaza totusi posibilitatea evaluarii interviului in cercetarea sociologica si psihologica in functie de erorile pe care le produce. Concluziile referitoare la valoarea (avantajele si dezavantajele) interviului desprinse din studiile realizate in alte zone socioculturale se cer verificate in spatiul culturii romanesti. Studiul lui Paul F. Lazarsfeld si Raymond Franzen (1945) trebuie examinat sub rezerva aceleiasi cerinte. Conform acestui studiu, in interviuri se reporteaza un nivel mai inalt de instructie, un grad mai ridicat de conformare sociala, o durata mai mare de timp rezervata citirii presei. in interviurile personale, comparativ cu chestionarele postale, se declara un numar mai mare de reviste care sunt citite, dar "se divulga" un numar mai mic de activitati neobisnuite (de exemplu, scrierea unor materiale spre a fi publicate in ziare sau reviste). Ramane de stabilit daca si pentru populatia romaneasca este valabila concluzia: "raspunsurile obtinute prin intermediul chestionarelor postale sunt apreciabil mai informative si, prin urmare, mai satisfacatoare decat raspunsurile obtinute prin interviu" (Hyman, 1975). Tipuri de interviuri si criterii de clasificare in literatura de specialitate consacrata interviului ca tehnica de cercetare se intalnesc diferite criterii de clasificare, si anume: continutul comunicarii; calitatea informatiilor obtinute; gradul de libertate a cercetatorului in abordarea diferitelor teme si formularea intrebarilor, precum si in schimbarea sau respectarea succesiunii lor; repetabilitatea convorbirilor; numarul persoanelor participante; status-ul socio-demografic al acestora; modalitatea de comunicare; functia indeplinita in cadrul procesului de investigatie. Din punctul de vedere al continutului comunicarii se poate face distinctie intre interviul de opinie si interviul documentar (Duverger, 1961). Asupra distinctiei dintre cele doua tipuri de interviuri nu staruim, problema fiind tratata in discutia despre clasificarea chestionarelor. Semnalam acum doar faptul ca se poate face o clasificare a interviurilor dupa domeniul abordat: politic, economic, social, cultural etc. Desfasurarea unui interviu de cercetare a opiniilor politice, de exemplu, se va particulariza fata de un interviu de sondare a intereselor culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice, fata de unul pe tema credintelor religioase. Calitatea informatiilor depinde de foarte multi factori. intre acestia, durata convorbirii ofera serioase garantii privind nu numai volumul informatiilor, dar si calitatea lor. Este de presupus ca un interviu de 5 10 minute permite doar colectarea unor informatii superficiale, comparativ cu o convorbire purtata timp de cateva ore. Asadar, interviul extensiv, chiar daca se aplica unui numar mare 128 Septimiu CHELCEA de persoane, nu reuseste sa puna in evidenta structurile de profunzime, asa cum se intampla in cazul interviului intensiv. Gradul de libertate a cercetatorului in alegerea temelor de investigare si in ceea ce priveste formularea, numarul si succesiunea intrebarilor a sugerat o schema mnemotehnica de clasificare a interviurilor (Grawitz, 1972, 633). Fara a reprezenta propriu-zis o scala, aceasta schema (Figura 7.1) sugereaza trecerea gradata de la deplina libertate a cercetatorului in cazul interviurilor nondirective pana la eliminarea oricarei libertati de inovare, in cazul interviului directiv, pe baza de chestionar cu intrebari inchise. La o extrema a continuumului libertate-rigiditate, interviurile nondirective se caracterizeaza prin: numar redus de intrebari, formularea lor spontana, durata (teoretic) nelimitata, volum mare de informatii, raspunsuri complexe, centrare pe persoana intervievata cu posibilitati de repetare a intrevederii. La cealalta extrema, interviurile au intrebari prestabilite, structurate intr-o ordine rigida, se desfasoara intr-un interval de timp limitat, o singura intrevedere si se centreaza pe problema de studiu. E. H. Porter (1950), citat de Alain Blanchet (1985, 39), enumera indicatorii esentiali in abordarile directive si nondirective, dupa frecventa statistica de aparitie a lor. Astfel in abordarile directive: se pun intrebari foarte precise, se cer informatii in legatura cu anumite probleme, se indica tema conversatiei, se propune clientului o anumita activitate, se ia in considerare continutul celor spuse, se ia in calcul ordinea evenimentelor si se semnaleaza problemele ce trebuie rezolvate. in abordarile de tip nodirectiv: se inregistreaza sentimentele si atitudinile exprimate spontan, acestea se interpreteaza in functie de comportamentul si discursul global, se indica tema convorbirii, se recunoaste continutul celor declarate, se pun intrebari foarte precise, se dau informatii, se defineste situatia intervievarii prin responsabilitatea clientului de a utiliza cele discutate. Pe de alta parte R. Ghiglione si B. Matalon (1991, 77) pun in relatie interviurile directive/ nondirective cu tipurile de cercetari, rezultand un tabel foarte sugestiv (Tabelul 7.2). Tabelul 7.2. Relatia dintre tipul de cercetare si tipul de interviu (dupa Ghiglione si Matalon, 1991) Interviu Tip de cercetare Nondirectiv Semidirectiv Directiv De control * De verificare * * in profunzime * * Explorativa * Tabelul reprodus exprima ideea ca utilizarea tipurilor de interviuri, dupa gradul de libertate, depinde de nivelul cunostintelor anterioare despre problema studiata. Cand abordam o problema noua, prea putin cunoscuta, se recomanda utilizarea interviurilor nondirective, cu un grad sporit de libertate pentru a explora fenomenul sub toate fatetele care ni se dezvaluie de la o intrebare la alta. Cu totul altfel stau lucrurile cand problema este bine determinata si se cere doar masurarea, aflarea intensitatii ei de manifestare (de exemplu, intensitatea opiniilor pro sau contra). in astfel de studii putem apela la interviurile directive, pe baza intrebarii inchise. Exemplul cel mai concludent pentru libertatea de schimbare a temei conversatiei, a formei si succesiunii intrebarilor il constituie interviul clinic, utilizat cu precadere in psihoterapie si mai putin in investigatia psihologica sau sociologica. Interviul clinic reprezinta forma extrema a interviului nestructurat si ilustreaza cel mai bine specificul interviului nondirectiv. Alain Blanchet (1985, 12) mentioneaza in octombrie 1929 in cadrul cercetarilor de la Hawthorne, F. J.. Roethlisberger si W. J. Dickson au utilizat sistematic si au analizat valoarea metodologica a ceea ce numim astazi "interviul nondirectiv" in cercetarea socioumana. Interviul clinic a fost propus, insa, ca tehnica de interventie psihoterapeutica de psihologul american Carl Rogers (1902 1987), inlocuind astfel "modalitatea clasica" de desfasurare a sedintelor de psihoanaliza imaginata de Sigmund Freud (1856 1939). Avand o formatie enciclopedica, in afara specialitatii sale, a studiat istoria, teologia si pedagogia, Carl Rogers a functionat timp de 12 ani ca psiholog la un centru de asistenta sociala si psihologica infantila din Rochester si apoi, din 1940 pana in 1963, ca profesor la Universitatile din Ohio, Chicago si Wisconsin (vezi Schultz, 1976/1986, 273- TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 129 296). A publicat lucrari de referinta, precum : Clinical Treatment of Problem Child (1940), Clientcentred Psychotherapy (1952), On Becoming a Person (1961), Freedom to Learn (1969), On Becoming Partners (1972), A Way of Being (1980) s.a. Metoda nondirectiva pe care o propune presupune comunicarea autentica, bazata pe incredere si intelegere intre pacient si terapeut. Este o "relatie de ajutorare" in vederea dezvoltarii si maturizarii persoanei, pentru o mai buna intelegere a experientei subiective proprii si pentru sporirea capacitatii de confruntare cu viata. in cadrul acestei relatii, in care pacientul este tratat ca persoana, nu ca "entitate clinica", opiniile si atitudinile fata de sine ale pacientului devin predominant pozitive, stima de sine sporeste, personalitatea se integreaza, structurile sale de baza se unifica, nervozitatea scade, socurile emotionale devin acceptabile, personalitatea se adapteaza mai bine situatiilor sociale. Interviul clinic urmareste sa sprijine efortul pacientului de constientizare a sentimentelor sale confuze, care ii provoaca teama. Terapeutul nu directioneaza relatarile pacientului, ci doar creeaza un cadru de manifestare in care acesta "sa fie el insusi". in acest scop s-a renuntat la practica psihoterapeutica in care pacientul era pus intr-o situatie "dezumanizanta" (asezat ca un bolnav lungit in pat, fara a vedea terapeutul, care noteaza fara a-l intrerupe monologul pacientului etc.). De aceasta data pacientul ia loc la birou, viszavi de terapeut, fiind intr-o situatie de egalitate cu acesta. Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondeaza pe o conceptie psihoanalitica despre personalitate, influentata de filosofia existentialista (Gorgos, 1989, 756). Interviul clinic nu se utilizeaza numai in scop terapeutic, ci si pentru psihodiagnoza, pentru orientarea profesionala sau in activitatea de asistenta sociala in vederea cunoasterii personalitatii. Dealtfel, insusi parintele nondirectivismului a sustinut extinderea metodei sale in domeniul educatiei adultilor, a invatamantului, industriei si politicii (Gauquelin, 1971, 140). in cercetarea socioumana, interviul clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, in faza initiala a investigatiilor, pentru gasirea acelor informatii care sa orienteze demersul de cercetare. Dar, dat fiind faptul ca acest tip de interviu ofera o expresie "chimic pura" a atitudinilor, abordarea nondirectiva s-a extins mult dincolo de sfera terapeutica. Paul Lazarsfeld, ca sa dam un exemplu clasic, a utilizat interviul nondirectiv in cercetarea emisiunilor radio. Interviul in profunzime, ca si interviul cu raspunsuri libere, se utilizeaza atat in psihoterapie, cat si in cercetarea socioumana. Spre deosebire, insa, de interviul clinic, interviul in profunzime, centrat tot asupra persoanei, vizeaza doar un aspect, un fenomen sau element, nu persoana in intregul ei. La fel stau lucrurile si in cazul interviului cu raspunsuri libere sau ghidat. intre cele doua tipuri de interviuri diferentele sunt mai mult de nuanta decat de fond: variaza nivelul de profunzime, amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate mentinandu-se ridicat, chiar daca tema convorbirii este prestabilita. Interviul clinic, in profunzime si cu raspunsuri libere sunt mai mult sau mai putin nestructurate. Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai inalt decat cele structurate, sunt nestresante, permit exprimarea spontana a personalitatii, dezvaluirea pulsiunilor inconstientului, lasa libera asociatia de idei, eliminand astfel bias-urile (erorile sistematice) interviului structurat (Gordon, 1969). Interviul centrat (ghidat sau focalizat), ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane, a fost prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske si P. Kendall (1956). Este un interviu semistructurat, in sensul ca abordeaza teme si ipoteze dinainte stabilite ca si interviurile structurate , dar intrebarile si succesiunea lor nu sunt prestabilite ca si in cazul interviurilor nestructurate. Tehnica propusa de Robert K. Merton impune centrarea convorbirii pe o experienta comuna tuturor subiectilor (de exemplu, implicarea intr-o anumita actiune, vizionarea aceluiasi spectacol de teatru sau film etc.). Respectiva experienta traita de toti cei care urmeaza a fi intervievati este analizata anterior de catre cercetator care evidentiaza elementele semnificative si structura situatiei, modelele de actiune s.a.m.d. Sunt formulate ipoteze privind consecintele implicarii persoanelor in situatia data. Cercetatorul elaboreaza pe aceasta baza un ghid de interviu, in care sunt fixate problemele ce vor fi abordate in convorbirea focalizata pe experienta subiectiva a implicarii in situatia analizata. C. A. Moser (1958/1967, 295) comenteaza ca pe un bun exemplu de utilizare a interviului centrat (guided or focused) studiul lui R. Marriott (1953) privind factorii care contribuie la satisfactia/insatisfactia muncii industriale. Interviul individual cu muncitorii industriali era axat pe opt teme: sarcina de executat; orele de munca; sistemul schimburilor; nivelul salariilor; sistemul de renumerare; patronatul, conducerea administrativa si politica acestora; supravegherea muncii; colegii 130 Septimiu CHELCEA de munca. Pentru fiecare tema inclusa in ghidul de interviu se formulau spontan intrebari factuale si de opinie vizand starea de satisfactie insatisfactie. Interviul centrat apreciaza C. A. Moser (1958/1967, 295) "se departeaza de inflexibilitatea metodelor formale, dar da totusi interviului o forma structurata si asigura ca toate problemele relevante sunt discutate ". Kenneth D. Bailey (1978) apreciaza ca in cazul interviului centrat important este faptul ca cercetatorul a studiat anterior experienta traita de subiecti, selectand aspectele ce vor fi puse in discutie. Interviurile cu intrebari deschise si cu intrebari inchise fac parte din categoria interviurilor structurate. Astfel de interviuri sunt larg utilizate in cercetarile sociolgice si psihologice. in cadrul lor cercetatorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiaza de libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformularii intrebarilor si schimbarii succesiunii lor. Problematica utilizarii interviurilor cu intrebari deschise si cu intrebari inchise a fost tratata in lectia despre chestionar, cand s-a prezentat modalitatea de aplicare a chestionarului cu ajutorul operatorilor. De altfel, ghidul de interviu nu reprezinta altceva decat o lista de intrebari sau de probleme ce urmeaza a fi discutate in cadrul interviului. Fireste, ghidurile de interviu pot fi mai mult sau mai putin detaliate, dar ele trebuie sa cuprinda problemele esentiale, ce nu pot fi omise, fara de care obiectivul studiului nu s-ar realiza. Interviurile pot fi unice sau repetate. in sondajele de opinie avem de-a face, de regula, cu o singura convorbire cu fiecare din persoanele cuprinse in esantion. in practica psihoterapeutica si in anchetele panel interviul se aplica in mod repetat. Subiectul intervievat dobandeste o anumita experienta in rolul sau, astfel ca desfasurarea convorbirii se realizeaza in alte conditii psihosociologice. Cel mai adesea interviul se deruleaza ca o comunicare intre doua persoane: operatorul de interviu si persoana care raspunde. in afara acestui tip de interviu personal, in cercetarile sociale se utilizeaza si interviul de grup, care are exigente specifice. "Interviul de grup opineaza Alain Giami (1985, 221) este o metoda de culegere a datelor psihosociologice foarte utilizata in studiile empirice, in special in marketing si in studiul pietii", totusi au aparut putine studii metodologice privitoare la acest tip de interviu. intr-un asemenea context contributia teoretico-metodologica a lui Alain Giami acopera un teren prea putin explorat. Vom retine ca deosebit de importante unele puncte de vedere exprimate de Alain Giami. Tehnica interviului de grup s-a impus in cadrul directiei de studiu a grupului mic. J. A. Banks, intr-o lucrare despre Discutia de grup ca tehnica de intervievare (1957) formuleaza ipoteza ca in situatia de grup indivizii ofera raspunsuri care cred ei ca sunt asteptate de grupul lor de apartenenta, in timp ce in interviurile personale ei dezvaluie reactiile proprii. Din aceasta cauza in interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multa intensitate, in timp ce opiniile minoritare risca sa ramana neexprimate. De aici decurge o concluzie cu valoare metodologica mai larga: "cercetatorii care studiaza aceeasi problema utilizand tehnici diferite risca sa obtina rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii (apud Giami, 1985, 223). Roger Mucchielli (1968, 8) consacra interviului de grup unul din volumele dedicate formarii permanente in stiintele umane, prezentand regulile de desfasurare si propunand o serie de exercitii de utilizare a interviului de grup in cunoasterea psihosociologica si in actiunea de schimbare a opiniilor. Este de retinut faptul ca acest tip de interviu presupune existenta reala a unui grup de persoane, care sa elaboreze in interactiune un raspuns colectiv la problemele puse in discutie. Nu avem de-a face cu o juxtapunere a unor raspunsuri individuale, ci cu formularea unui raspuns care sa exprime opinia de grup. Cercetatorul trebuie sa se faca acceptat de grup. William Foote White, autorul lucrarii Street Corner Society: Sociale Structure of on Italian Slum (1955), recomanda introducerea prin intermediul membrilor influenti a cercetatorului in grupul pe care-l studiaza. Astfel, cercetatorul dobandeste respect si confidenta din partea membrilor grupului. Sigur, interviul de grup necesita o pregatire psihologica atenta (stabilirea unor relatii de incredere reciproca, deblocarea psihica a participantilor la interviu s.a.m.d.), precum si anumite masuri de organizare a discutiei colective (convocarea din timp a participantilor, limitarea duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea conditiilor de confort, eliminarea surselor de distragere a atentiei, plasarea participantilor in jurul unei mese rotunde etc.). Fara a putea respecta regulile de desfasurare a interviurilor de grup, in cadrul seminarului de sociologie industriala am organizat (noiembrie 1972) cu studentii de la Politehnica din Bucuresti un experiment de schimbare a opiniilor in urma unei discutii colective pe tema: "Virtutile petrecerii TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 131 timpului liber de unul singur". La interviul de grup au participat 15 studenti. Am aplicat un chestionar cu 12 intrebari inchise, avand ca varianta de raspuns: deloc interesant....................................... 1 putin interesant....................................... 2 oarecum interesant................................. 3 interesant................................................. 4 foarte interesant...................................... 5 Pe locurile al cincilea si al zecelea au fost plasati itemii: "A te plimba singur prin oras este........" si "A te plimba singur prin parc este........". Opinia membrilor grupului s-a dovedit a fi nefavorabila petrecerii timpului liber de unul singur (m = 2,97). Rezultatul nu a fost comunicat grupului. Am mentionat doar ca in legatura cu aceasta modalitate de petrecere a timpului liber exista in general o opinie nefavorabila. I-am invitat pe studenti sa-si spuna parerea despre factorii care determina aceasta opinie. Personal, mi-am asumat doar rolul de moderator. Discutiile au durat aproximativ 35 de minute. S-au adus argumente "pro" si "contra". Dupa o pauza de 10 minute, am aplicat un al doilea chestionar privind timpul liber. in pozitiile V si X figurau aceiasi itemi. in urma interviului de grup opinia studentilor a devenit mai favorabila "petrecerii timpului liber de unul singur" (m = 3,24). S-a constatat inca o data valabilitatea tezei lui Kurt Lewin privind schimbarea mai rapida a opiniilor cand se realizeaza "auto-informatia" in interiorul grupului, decat in cazul transmiterii informatiei "ex cathedra". Henri H. Stahl (1974), vorbind despre obtinerea de raspunsuri colective la o chestionare verbala, arata ca "procedeul interogarii in grup" se recomanda in faza de prospectare, cand se pot obtine de la persoanele convocate informatii utile pentru adancirea problematicii de studiu. Raspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercetator, ca si informatiile divergente furnizate de "opozanti". Si in cazul convorbirilor colective, "Regula de aur a oricarui anchetator social este tacerea. E bun anchetatorul care vorbeste putin, dar stie sa faca pe altii sa vorbeasca " remarca H. H. Stahl (1974, 272). Interviurile pot fi facute cu adulti, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalitati ale vietii politice si culturale, specialisti din diferite domenii, persoane fara functii oficiale si chiar cu persoane defavorizate. De fiecare data diferentele dintre status-urile socio-profesionale ale cercetatorului si ale celor intervievati ridica probleme in ordinea obtinerii interviului, desfasurarii lui si valorificarii informatiilor. in literatura de specialitate recenta se atrage atentia asupra intervievarii copiilor, care pune urmatoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul relatiei adult-copil si dificultatea copiilor de a intelege "situatia de interviu" (Bailey, 1982, 203). in perioada anteprescolara (1-3 ani) copilul intampina dificultati de intelegere a limbajului, desi cerinta subiectiva a comunicarii verbale este constituita la 16 luni. La varsta de 1 an copilul poate pronunta circa 100 de cuvinte, alcatuind propozitii de 2-3 cuvinte. Este evident ca in aceasta faza a dezvoltarii comunicarii nu se pune problema utilizarii interviului pentru investigarea lumii subiective a copilului. Abia in perioada prescolara (3-6 ani), date fiind progresele in dezvoltarea comunicarii verbale, s-a incercat realizarea unor interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu numara 2000 de cuvinte). Studiile lui Leon Yarrow (1960) au caracter de pionierat. Interviul de cercetare isi gaseste aplicabilitate in studiul anumitor teme (socializarea, formarea prejudecatilor, relatiile si grupurile mici etc.), odata cu perioada scolara (6 10/11 ani), cand "se produce o schimbare de fond a intregii activitati psihice, are loc investigarea gandirii copilului de la contemplarea si intelegerea intuitiva a fenomenului, a cazului, la logica regulii pe care o exprima cazul, fenomenul si operarea in aceasta conceptie, fapt ce reprezinta o adevarata revolutie in actul de cunoastere, o schimbare de structura a intelegerii" (Schiopu si Verza, 1981, 163). La sfarsitul perioadei scolare mici, copiii poseda un vocabular de 4000-4500 de cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte. Acest lucru permite formularea raspunsurilor la interviul special proiectat pentru investigarea copiilor. Totusi, se impune realizarea pentru populatia din Romania a unor liste de cuvinte ce sunt intelese de copiii de varsta scolara si prescolara, asa cum sunt International Kindergarten Union List (1928) sau A Combined Word List (1936). Dificultatea realizarii interviurilor cu prescolarii si cu scolarii mici nu rezida numai in vocabularul limitat al acestora, ci si in specificul relatiei adult-copil. La varstele mici, copiii ii percep pe adulti ca pe propriii lor profesori sau parinti de la care invata ce este bine si ce este rau, cum sa raspunda la 132 Septimiu CHELCEA anumite intrebari s.a.m.d. in situatia de interviu le este greu sa inteleaga de ce adultii, care "le stiu pe toate", ii intreaba pe ei "ce si cum ". Apoi atrage atentia Kenneth D. Bailey (1982) copiii sunt mai sugestionabili decat adultii: formularea intrebarilor, intonatia, mimica pot influenta puternic raspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihica, precum "domnia concretului" (Gheorghiu si Ciofu, 1982, 123), asigura insinuarea elementelor sugestive in procesul cunoasterii. Pe de alta parte, imaginatia copiilor este necontrolata: adesea distinctia dintre realitate si vis, dintre ceea ce s-a intamplat efectiv si ceea ce ar fi dorit sa se intample ridica bariere serioase in interpretarea interviurilor. in plus, relatia adult-copil trebuie sa ia in considerare stadiile raporturilor dintre sexe. La varsta de 7-12 ani baietii manifesta o anumita aversiune fata de fete. De aceea se recomanda ca interviurile cu scolarii mici sa fie facute de persoane de acelasi sex. in interviurile cu copiii trebuie creata o astfel de situatie care sa-i ajute sa inteleaga ce se asteapta de la ei. Leon Yarrow (1960) recomanda utilizarea jocului cu papusi pentru studiul prejudecatilor rasiale la prescolari. Prescolarilor li se arata diferite papusi sau desene infatisand persoane apartinand raselor alba sau neagra si sunt intrebati: "Cu cine vrei sa te joci" La varsta scolarului mic pot fi utilizate povestiri sau fraze ce urmeaza a fi completate. De asemenea, pot fi folosite si metode de proiectie (de exemplu, testele Rorschach, T.A.T. si altele). Interviurile se clasifica, dupa modalitatea de comunicare, in interviuri face-to-face (directe, personale) si interviuri prin telefon. Prezentam, dupa Therese L. Baker (1988, 180), specificul interviului prin telefon. Unii cercetatori (W. R. Klecka si A. J. Tuchfarber, 1978) considera ca in deceniul opt al secolului nostru s-a produs o minirevolutie in cercetare sociala din SUA: "copilul vitreg" al anchetelor sociologice cum considera Don A. Dillman (1978) interviul telefonic a devenit "copilul favorit"al acestora. Doua sunt cauzele care au declansat aceasta schimbare radicala. in primul rand cresterea spectaculoasa a numarului posturilor telefonice (in 1958, aproximativ 72% din populatia SUA avea acces la un post telefonic, iar in 1976 aproximativ 93%. Se prevedea ca in 1982, ponderea populatiei cu acces la telefon sa fie de 98%). in al doilea rand, interviul telefonic a cucerit un loc privilegiat ca procedeu de investigare datorita punerii la punct a unui sistem de esantionare adecvat: Random digit dialing (RDD). in cele mai multe tari, intre care si Romania, dotarea limitata cu posturi telefonice nu permite efectuarea unor anchete telefonice reprezentative. La inceputul anului 1999, in tara noastra functionau circa 3,5 milioane de posturi telefonice, ceea ce ar insemna ca mai putin de jumatate din populatia de peste 18 ani are acces la telefon. Repartitia posturilor telefonice in mediul rural este mult mai scazuta decat in mediul urban. Totusi, pentru anumite categorii de populatie si pentru anumite centre urbane, cu valoare experimentala se poate apela la interviul telefonic. in perspectiva se vor crea, probabil, conditii pentru efectuarea de anchete telefonice reprezentative si in tara noastra. Pana atunci, pentru a apela eficient la interviul telefonic va trebui sa stabilim: care este proportia persoanelor cu acces la un telefon Ce categorii sociale au intr-o mai mare masura posturi telefonice acasa Cine sunt cei ce nu au acces la telefon Selectarea esantionului pentru anchetele prin interviu telefonic prezinta anumite particularitati in comparatie cu esantionarea populatiei pentru anchetele "clasice". Este vorba de o esantionare a numerelor de telefon si apoi de selectarea persoanelor care au acces la respectivele posturi telefonice in vederea intervievarii lor. Initial, s-au folosit pentru esantionare cartile de telefon. S-a constatat insa ca acestea nu reprezinta o buna baza de esantionare: multe telefoane particulare nu apar in cartile de telefon, numerele de telefon se schimba, astfel ca se face greu distinctie intre numerele de telefon de la serviciu si de la domiciliu. Date fiind aceste neajunsuri, s-a propus utilizarea sistemului RDD pentru esantionarea numerelor de telefon (Groves si Kahn, 1979). Sunt selectate mai intai zonele geografice, in urma stratificarii lor dupa anumite criterii. Fiecare zona are un anumit prefix. Se face apoi selectia aleatoare a numerelor de telefon si a persoanelor pe baza tabelelor de selectie proiectate de Leslie Kish (1949). Daca numarul de telefon selectat aleator (de exemplu, 123-4567) corespunde unei gospodarii in care locuieste o familie formata din trei persoane, atunci se urmareste in tabelul de selectie pe randul 3 (nr. membrilor familiei) la intersectia cu coloana 7 (ultima cifra a numarului de telefon) si se determina persoana cu care va trebui facut interviul (cea de-a treia persoana din familie, in ordinea descrescatoare a varstei). Aceasta modalitate de selectie presupune ca operatorul de interviuri telefonice sa se intereseze: cate persoane locuiesc la adresa unde este instalat telefonul Cate au varsta de peste 18 ani Care este persoana cea mai in varsta din familie Apoi urmatoarea s.a.m.d. Aceste TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 133 date vor fi inscrise intr-un tabel (Tabelul 7.3). Odata identificata persoana cu care se va face interviul, aceasta va trebui chemata la telefon sau va trebui fixata data si ora la care ar putea fi intervievata telefonic (Tabelul 7.4). Desfasurarea interviului telefonic are unele particularitati in raport cu interviul face-to-face. Daca in intervalul face-to-face primul contact cu persoana selectionata in esantion este de natura vizuala (de aici cerinta ca operatorul de interviu sa fie o persoana cu un fizic placut), in interviul telefonic prima impresie se bazeaza pe caracteristicile vocale ale operatorului (timbru, intensitate, claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.). Decurg de aici cerinte specifice pentru alegerea si formarea operatorilor de interviu. Acestia vor trebui sa se asigure ca persoanele aflate la celalalt capat al firului telefonic au inteles intrebarile, ca doresc sa continue conversatia. Vor fi frecvente intrebarile de genul:"Alo, ma auziti"; "S-a inteles"; "Este clar"; "Pot continua" Este de la sine inteles ca in interviurile telefonice nu pot fi utilizate materiale grafice (fotografii, planse etc.). Interviul va trebui astfel condus incat sa suplineasca lipsa acestui material ajutator. in ceea ce priveste ordinea intrebarilor, J. H. Frey (1983) recomnada ca, spre deosebire de chestionar, in cazul interviului telefonic de la inceput sa se puna intrebari legate direct de problema cercetata, intrebarile fundamentale plasandu-le spre sfarsitul interviului (Converse si Presser, 1986, 61). Tabelul 7.3. Tabel cu membrii familiei Nr. Numele si prenumele Varsta 1. 2. 3. 4. 5. 6. Tabelul 7.4. Tabel pentru selectia membrilor familiei 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2 1 1 2 2 2 1 1 2 1 2 3 3 2 2 1 2 2 3 1 1 3 4 1 4 2 3 3 2 1 4 2 4 5 5 2 1 1 3 2 4 3 5 4 6 1 6 2 6 4 5 3 2 4 5 Interviul telefonic a dobandit o larga utilizare in cercetarile sociologice in special din SUA si datorita perfectionarilor tehnice. Interviul telefonic asistat de calculator (Computer-asisted telephone interviewing) reduce nu numai timpul total al anchetelor sociologice, dar si erorile, eliminandu-se operatiile de notare in scris a raspunsurilor, codificarea de catre operatorul de ancheta, transferul codurilor pe discul calculatorului electronic. in sistemul CATI, computerul genereaza numerele de telefon esantionate, afiseaza pe un terminal intrebarile in succesiunea lor, raspunsurile fiind introduse direct in memoria calculatorului. Astfel se elimina consemnarea si codificarea manuala a raspunsurilor. Robert M. Groves si Robert L. Kahn (1979), comparand interviul telefonic cu interviul face-toface, au ajuns la concluzia ca primul costa mai putin de jumatate din costul celui de-al doilea (55 de dolari pentru un interviu face-to-face si 23 de dolari pentru un interviu telefonic). O ancheta cu operatori de interviu pe un esantion de 1500 de persoane a costat 84.000 de dolari, in timp ce intervievarea telefonica a aceluiasi numar de persoane a redus costul total al anchetei la 38.000 de dolari. De asemenea, constata ca cei doi sociologi americani, intervievarea telefonica reduce efortul si durata anchetelor de la 8,7 ore pentru fiecare interviu face-to-face la 3,3 ore pentru fiecare interviu telefonic (pentru a ancheta direct 1500 de persoane au fost necesare 15.522 ore, iar pentru intervievarea telefonica 5419 ore). Datele prezentate au pentru noi doar o valoare orientativa. Ele merita a fi cunoscute pentru ca in viitor si la noi in tara interviul telefonic va dobandi popularitate. in 134 Septimiu CHELCEA acest sens, mentionam in continuare avantajele, dar si dezavantajele acestui procedeu de investigatie. Rapiditatea desfasurarii anchetelor telefonice si costul lor redus constituie asa cum s-a aratat principalele avantaje. Kenneth D. Bailey (1982) mentioneaza ca avantaje si anonimatul asigurat de intervievarea telefonica, precum si flexibilitatea acestui procedeu (comparativ cu chestionarul postal, de exemplu). Dezavantajele interviului telefonic rezulta din ineditul situatiei: multi considera intentia de intervievare telefonica drept o farsa si, ca atare, refuza convorbirea. Credem ca anchetele telefonice ar trebui precedate de o companie publicitara, pentru ca populatia sa afle despre o asemenea modalitate de cunoastere stiintifica a opiniilor si atitudinilor si sa accepte includerea in esantion ca pe un lucru firesc. Chiar si in tarile cu o indelungata practica a anchetelor telefonice se pune ca un dezavantaj problema motivatiei mai reduse a persoanelor, comparativ cu interviul face-to-face. Tocmai datorita motivatiei scazute, a refuzului frecvent de a participa la interviu si a intreruperii convorbirilor, volumul numerelor de telefon esantionate (RDD) trebuie sa fie de aproximativ cinci ori mai mare decat cel proiectat. Un alt dezavantaj major al interviului telefonic este legat de imposibilitatea cercetatorului de a controla situatia in care se desfasoara convorbirea. Nu exista siguranta ca raspund chiar persoanele selectionate in esantion, nu pot fi inregistrate comportamentele nonverbale, nici conditiile fizice si psihologice in care se deruleaza convorbirea telefonica. Despre valoarea de ansamblu al interviului telefonic, Robert M. Groves si Robert L. Kahn (1979) spun ca raspunsurile obtinute sunt aproape identice cu cele recoltate cu ajutorul interviului face-toface. Alti cercetatori semnaleaza, totusi, unele mici diferente: in interviurile telefonice apar mai multe omisiuni in datele despre venitul familiei, mai multe raspunsuri contradictorii si stilul raspunsurilor este diferit de cel al raspunsurilor la interviurile face-to-face (Lawrence A. Jordon si colab., 1980). Rapiditatea in efectuarea anchetei, costul redus si facilitatea controlului asupra operatorilor de interviu au condus la concluzia ca este preferabil interviul telefonic celui face-to-face chiar in studierea comportamentului sexual intr-o ancheta desfasurata in Franta (septembrie 1991/februarie 1992) sub conducerea lui Michel Bozon si Henri Leridon. Anterior deciziei s-au comparat raspunsurile obtinute prin interviul telefonic cu cele recoltate prin vizita la domiciliul si interviu faceto- face sau autoadministrat (cate 400 de persoane pentru fiecare tip de interviu). Au fost preferate interviurile telefonice, precedate de o scrisoare prin care se anunta scopul anchetei (Riandey si Firdion, 1993, 1258). Pe aceeasi tema a comportamentului social, la noi in tara echipa de cercetatori de la CURS, sub conducerea lui Dorel Abraham, a realizat in 1995 o ancheta prin interviu telefonic cuprinzand un esantion din populatia bucuresteana, rezultatele fiind publicate in ziarul Libertatea. Consideram foarte semnificativa aceasta reusita de intervievare telefonica a populatiei intr-o problema privind viata intima, fapt pentru care, cu permisiunea coordonatorului anchetei, vom reproduce ghidul de interviu utilizat, la alcatuirea caruia si autorul acestei lucrari a participat (vezi Lecturi 7.2). Sondajul s-a realizat in perioada 17-20 martie 1995, pe un esantion probabilist format din 816 persoane, prin interviul telefonic pentru gospodariile care detin aparatura respectiva si la domiciliu prin interviu face-to-face pentru cei care nu intra in aceasta categorie. Esantionul este reprezentativ pentru populatia Capitalei cuprinsa intre 18 si 60 ani, cu o eroare tolerata maxima de +/-3,2%. Prezentam in continuare structura esantionului (Tabelul 7.5). Tabelul 7.5. Structura esantionului CURS (dupa Abraham, 1995) Sex: barbati..........44% Grupe de varsta: femei............56% 18-30 ani...........32%; 31-55 ani...........53% 56-60 ani.........15% Studii (nivel de instructie): Starea civila: scoala primara si generala..... 18% casatorit(a).................................61% scoala profesionala ............... 10% necasatorit(a) .............................26% TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 135 liceu si scoala postliceala...... 51% divortat(a)....................................6% studii superioare.................... 21% vaduv(a).......................................6% in uniune libera (concubinaj).......1% in fine, interviurile pot fi clasificate si dupa functia pe care o au in cadrul cercetarii: interviul de explorare se deosebeste, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate principala de obtinere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu scopul completarii sau verificarii informatiilor recoltate cu ajutorul altor metode si tehnici de investigare. Interviul de explorare, utilizat in prima faza a cercetarii, este mai putin structurat, uneori este nondirectiv, urmarind identificarea unor teme care sa fie cercetate apoi in profunzime prin intermediul chestionarului, de exemplu. Asa au procedat, de pilda, cercetatorii de la Universitatea din California in studiul factorilor psihici ai adaptarii in imbolnavirile de cancer (Taylor si colab., 1984, 184). Un numar de 179 de paciente cu cancer de san au fost intervievate la domiciliu, dupa ce telefonic se obtine acordul lor de a participa la ancheta. Interviul, cuprinzand intrebari inchise, dura intre 1 1/2 si 2 ore. Se incepea cu intrebari de identificare (varsta, status-ul marital etc.), urmand apoi o serie de intrebari vizand experienta subiectiva a imbolnavirilor de cancer (cand au fost detectate primele simptome, cand s-a facut interventia chirurgicala s.a.m.d.). Interviul continua concentrandu-se asupra atribuirii si controlului imbolnavirii de cancer, in conditiile in care nu se cunosc toate cauzele care conduc la imbolnavirea de cancer, au anumite banuieli, propuneri sau chiar teorii privind etiologia acestei maladii. Printr-o intrebare deschisa, persoana intervievata era solicitata sa arate care este propria sa parere in legatura cu aceasta. Daca persoana intervievata atribuia responsabilitatea imbolnavirii de cancer unui din urmatorii patru factori: ei insasi, altor persoane, mediului inconjurator, intamplarii, era rugata sa faca alegerea fortata, indicand doar unul dintre acestia. Alte intrebari vizau reprezentarea pacientelor despre controlul pe care simt ca il au asupra evolutiei maladiei, schimbarile din viata de munca si de familie produse de imbolnavire. in finalul interviului pacientele erau invitate sa aprecieze, pe o scala cu cinci trepte, daca schimbarea din viata lor este pozitiva sau negativa (l = foarte negativa si 5 = foarte pozitiva). Pe baza concluziilor interviului astfel realizat, s-a elaborat un chestionar postal (rata raspunsurilor a fost de 90%) in care au fost incluse intrebari privind: viata sexuala a pacientelor, afilierea lor religioasa, precum si o serie de itemi din diferite scale de determinare a "locului controlului" (J. Rotter, 1996) si a nivelului de "adaptare maritala" (Locke-Wallace, 1959). in cercetarea schimbarilor din comportamentul ritual in procesul de industrializare si urbanizare am utilizat ca principala modalitate de investigare interviul face-to-face cu "informatorii autorizati". Batranii satului erau rugati sa relateze despre obiceiurile si credintele legate de nastere, botez, casatorie, moarte. Apoi, pe baza Planului pentru cercetarea obiceiurilor si ceremoniilor, elaborat de C. Brailoiu si H. H. Stahl din indrumari pentru monografiile sociologice (Gusti, 1940, 324), formulam intrebari specifice: Cum se aleg nasii Cine ii vesteste Ce daruri ii aduc Cand vin sa vada copilul intaia oara Cu ce daruri vin Cand hotarasc ziua botezului etc. Apeland atat la interviul centrat, cat si la interviul cu intrebari deschise, am reusit sa schitez evolutia obiceiurilor si credintelor, unele schimbari in comportamentul ceremonial al unei populatii in tranzitie de la modul de viata traditional-rural la cel industrial-urban (Chelcea, 1970). Aplicatii ale logicii interogative in anchetele prin interviu Perfectionarea metodologiei anchetelor presupune, dincolo de marimea gradului de reprezentativitate a esantioanelor, sporirea rigurozitatii construirii ghidurilor de interviu si a chestionarelor utilizate. Acest lucru poate fi realizat prin aplicarea principiilor logicii interogative sau a eroteticii (gr. erotema intrebare) la proiectarea si desfasurarea anchetelor. Din evantaiul larg al functiilor logicii interogative sistematic prezentate de Constantin Grecu (1982, 8) retin atentia in vederea aplicarii lor in anchetele sociologice: semantica erotetica (analiza semnificatiei continutului logic al propozitiilor interogative), clasificarea presupozitiilor interogative si a raporturilor dintre intrebare si raspuns, precum si paralogismele (analiza erorilor propozitiilor interogative) si programatica erotetica (considerarea atitudinilor persoanelor intervievate). Fara indoiala ca si sintactica erotetica, prin preocuparea pentru formalizarea limbajelor interogative, poate contribui la optimizare interviului de cercetare. 136 Septimiu CHELCEA in anchetele sociologice, semantica erotetica opereaza atat la nivelul stabilirii problemelor de studiu si a ipotezelor, cat si in planul formularii intrebarilor din structura chestionarelor si interviurilor. De altfel, cercetarea stiintifica nu reprezinta altceva decat cautarea raspunsurilor adecvate la intrebarile mereu mai profunde si mai nuantate ale stiintei. in logica interogativa se subliniaza faptul ca in orice intrebare exista o anumita cunoastere, accentul cazand insa pe ceea ce nu se cunoaste inca. Din acest punct de vedere, intrebarile pe care ni le punem cand proiectam o cercetare de teren reflecta nivelul la care a ajuns cunoasterea in respectivul domeniu. Logica interogativa, analizand raportul dintre intrebare si raspuns (ca enunt care ar satisface cererea de informatii daca ar fi adevarat), ajuta la verificarea legaturii dintre indicat si indicator. La intrebarile inchise (cu raspunsuri prestabilite) este obligatorie includerea intre variantele de raspuns si a unui enunt cu functie de raspuns direct. in acelasi mod, logica interogativa intervine in analiza raspunsurilor la intrebarile deschise, la care persoanele intervievate formuleaza ele insele raspunsul. in astfel de situatii, cand apar raspunsuri indirecte (care nu satisfac exact cererea de informatie) sau raspunsuri partiale (care necesita explicatii suplimentare), se pune problema interpretarii acestor intrebari ca adevarate sau false si, deci, problema atribuirii sau nonatribuirii indicatorului pentru respectivul indicat. Asa cum am aratat mai detaliat intr-o alta lucrare (Chelcea, 1988), raspunsurile indirecte satisfac intr-o masura mai mare decat raspunsurile partiale exigentele anchetelor sociologice, dat fiind faptul ca acestea din urma nu au decat functia de a exclude unele raspunsuri false, fara a indica raspunsul adevarat. Un domeniu al logicii interogative de cel mai mare interes pentru investigatia sociologica in general, si pentru anchetele pe baza de interviu in special, il reprezinta analiza presupoziilor. Deoarece fiecare intrebare contine cunostinte anterioare, K. Adjukiewicz (1976) propune distinctia intre "dat-ul intrebarii" si "necunoscuta intrebarii". Jaakko Hintikka (1976) aprecia presupozitia ca fiind rezultatul omiterii lui "eu stiu ca"din dezideratul unei intrebari. intelesese astfel, presupozitiile apar ca premise necesare, dar nu si suficiente, pentru ca intrebarea sa aiba sens, adica un raspuns adevarat. Deci, in pregatirea interviului trebuie sa examinam toate presupozitiile si sa stabilim valoarea lor de adevar, stiut fiind ca de adevarul presupozitiilor depinde de validitatea presupozitiilor interogative. Analiza presupozitiilor ajuta si la formularea corecta a intrebarilor. Conform distinctiei propusa de Petre Botezatu (1980), exista presupozitii principale si presupozitii secundare. Adevarul presupozitiei principale valideaza intrebarea, iar falsitatea presupozitiilor secundare o invalideaza. in fine, prin depistarea paralogismelor erotetice, logica interogativa serveste direct la eliminarea erorilor in formularea intrebarilor. in lectia despre chestionar ne-am referit la regulile de formulare a intrebarilor. Ne rezumam acum sa semnalam, in perspectiva logicii interogative, unele din cele mai frecvente paralogisme intalnite in anchetele pe baza de chestionar sau interviu. Imprecizia intrebarilor face inutil efortul desfasurarii anchetei. De asemenea, caracterul ambiguu al cuvintelor din intrebari. Sofismul intrebarilor multiple apare mai des decat ne-am fi asteptat. Pragmatica erotetica atrage atentia asupra conditiilor psihologice necesare in desfasurarea oricarui interviu de cercetare. Desfasurarea interviurilor de cercetare in functie de tipul de interviu, modul de desfasurare a convorbirii dintre operatorul de ancheta si persoana intervievata prezinta anumite particularitati: intr-un fel va decurge interviul telefonic si intrun mod diferit interviul face-to-face, iar acesta din urma nu se va realiza identic in cazul unui interviu nondirectiv si in cel al unui interviu pe baza de chestionar cu intrebari inchise. Vom prezenta in continuare cateva reguli generale de desfasurare a interviurilor de cercetare, marcand momentele principale ale derularii oricarei convorbiri sociologice, dat fiind faptul ca in capitolul despre chestionar am prezentat mai detaliat exigentele aplicarii chestionarului de catre operatorii de ancheta. Invocand celebra lucrare Management and the Worker de F. J. si W. J.. Dickson (1943, 272), Alain Blanchet (1985, 19-22) formuleaza urmatoarele principii generale ale aplicarii interviului nondirectiv: tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul discursiv si situational; trebuie sa se acorde atentie atat continutului manifest, cat si celui latent; de TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 137 asemenea, cercetatorul nu trebuie sa considere ca tot ceea ce declara persoanele intervievate se plaseaza la acelasi nivel psihologic; cercetatorul va acorda atentie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar si la ceea ce nu au spus sau nu pot spune fara ajutorul lor; ceea ce declara oamenii intr-un interviu nu sunt decat indicatori, pe baza carora cercetatorul va trebui sa identifice problemele persoanelor intervievate; se impunea ca cercetatorul sa situeze problemele persoanelor intervievate in contextul social al desfasurarii intrevederii. Noi credem ca aceste principii (reguli) au valabilitate mai larga, nu ghideaza doar interviul nondirectiv. Charles F. Cannell si Robert L. Kahn (1963, 414), prezentand principiile directoare ale interviului, dau raspuns urmatoarelor probleme: Cum trebuie sa se prezinte operatorul de ancheta Cum se pun intrebarile Cum se obtin raspunsuri complete R. Guy Sedlack si Jay Stanley (1992, 225) trateaza distinct luarea contactului cu comunitatea in general si cu persoana ce urmeaza a fi intervievata. De modul in care este informata populatia dintr-o zona, oras, comuna in legatura cu investigatia ce urmeaza a fi realizata depinde cooperarea sau rezistenta acesteia fata de studiul propus. Autorii mentionati considera ca seful proiectului de cercetare are obligatia de a se adresa in scris autoritatilor locale si politiei anuntandu-le intentia de a intervieva un numar de persoane pentru studiul ce-l intreprind. Se vor da toate informatiile necesare pentru lamurirea cat mai deplina a celor in drept: data inceperii investigatiei de teren, durata, scopul, sponsorizarea, institutia care realizeaza ancheta prin interviu, modul de valorificare a rezultatelor etc. Personal, consider ca scrisoarea premergatoare anchetei ar trebui inmanata direct de catre seful de proiect prefectului, primarului, comandantului politiei poate, si altor "autoritati locale" pentru a se asigura buna desfasurare a culegerii pe teren a informatiilor. Contactul cu persoanele din esantion, dupa expedierea cu o saptamana inainte a unei scrisori introductive, presupune respectarea unor reguli, dar si arta de a te face acceptat intr-o discutie cu caracter "artificial". Prima problema si, probabil, cea mai delicata este prezentarea operatorului de interviu astfel incat sa obtina acordul persoanelor de a fi intervievate. Pentru aceasta operatorul de interviu trebuie: sa explice scopul si obiectivele cercetarii; sa descrie metoda prin care respectiva persoana a fost selectionata in esantion; sa prezinte institutia sub girul careia se face ancheta; sa asigure interlocutorul de anonimatul anchetei si de caracterul confidential al raspunsurilor. in Manualul operatorului de interviu, editat in 1969 la Universitatea Michigan, operatorii de ancheta sunt sfatuiti ca la prezentare sa-si spuna numele si sa arate legitimatia de serviciu. Li se recomanda, de asemenea, sa arate persoanelor selectionate in esantion articolele din ziarele si revistele in care s-au publicat rezultatele studiilor anterioare si sa accentueze faptul ca si concluziile anchetei la care participa respectivele persoane vor vedea lumina tiparului. Totusi, nu exista procedee infailibile de prezentare a operatorilor de interviu. Experienta de comunicare interumana, tactul, sensibilitatea fata de problemele altuia intervin in stabilirea contactului verbal cu persoana ce urmeaza a fi intervievata. Ca regula generala mentionam ca la prezentare operatorul de interviu trebuie sa dea toate explicatiile in legatura cu cercetarea, luand in considerare nivelul de scolaritate al interlocutorului. Specificarea doar a faptului ca este vorba de o cercetare stiintifica nu spune nimic unei persoane cu nivel de scolaritate redus, nu o motiveaza sa participe la interviu. Punerea intrebarilor trebuie sa urmeze ordinea din chestionar (in cazul interviurilor structurate). Operatorul de interviu va citi cuvant cu cuvant fiecare intrebare, dand posibilitatea persoanei intervievate sa urmareasca pe un alt chestionar formularea intrebarilor si, eventual, variantele de raspuns. in cazul unor interviuri cu intrebari inchise se specifica la ce intrebari se vor citi raspunsurile, la care se vor da liste cu raspunsuri la alegere si, in fine, cand se va astepta formularea unui raspuns de insasi persoana intervievata. Indicatiile cuprinse in chestionar servesc operatorului de ancheta pentru ca sa puna intrebarile astfel incat fiecare dintre ele sa aiba aceeasi valoare ca stimul pentru declansarea raspunsurilor. Daca stimulul este prea slab si nu determina un raspuns, atunci trebuie repetat. Concret: cand persoana intervievata nu intelege intrebarea, operatorul de ancheta va reciti cuvant cu cuvant intrebarea. Abia apoi va da explicatii suplimentare, lamurind sensul cuvintelor si al intregii intrebari. Astfel, incercam sa obtinem raspunsuri la toate intrebarile si cat mai complete cu putinta. Operatorii de ancheta vor 138 Septimiu CHELCEA cauta sa realizeze o apropiere pozitiva de persoana intervievata, incurajand-o sa raspunda cat mai detaliat prin formulari de genul: "Va rog sa-mi vorbiti mai mult despre..." sau "Am inteles ce miati spus, va rog insa sa-mi dati mai multe amanunte despre..." Pentru clarificarea informatiilor obtinute operatorul va recapitula cu voce tare declaratiile interlocutorilor: "Sa vedem daca am inteles bine. Dumneavoastra ati spus ca..." sau "As vrea sa citim impreuna raspunsurile sa vedem daca am inteles corect ceea ce ati spus". Desfasurarea fructuoasa a interviului de cercetare presupune asigurarea unei intelegeri mutuale intre operatorul de interviu si persoana anchetata. Roger Daval si colab. (1967) ofera in acest sens o serie de sugestii foarte pertinente. Putem invinge timiditatea persoanelor selectionate in esantion prin explicarea detaliata a principiilor anchetei sociologice, insistandu-se asupra faptului ca la interviurile vizand sondarea opiniilor nu exista raspunsuri bune sau rele, ca situatia de interviu nu are nimic de-a face cu situatia de examen. Suscitarea si mentinerea atentiei persoanelor intervievate se realizeaza si prin abordarea in cursul convorbirii a unor teme care prezinta interes pentru cei care urmeaza sa raspunda, chiar daca acestea nu sunt direct legate cu problema de studiu. Solicitarea sprijinului din partea persoanelor intervievate conduce la sporirea sentimentului importantei proprii a celor chestionati. Trebuie spus foarte clar ca fara ajutorul lor nu poate fi finalizata investigatia. Subiectii vor intelege necesitatea colaborarii cu cercetatorii stiintifici pentru lamurirea unor probleme de interes general. O astfel de colaborare nu poate fi realizata decat pe baza unor raporturi de egalitate intre operatorul de interviu si cel intervievat. Autorii mentionati sugereaza ca in desfasurarea interviurilor de cercetare este bine sa se abordeze probleme concrete, sa se faca apel la experienta personala in situatii de viata bine conturate, sa se evite "discutia in termeni abstracti ". Cercetand de exemplu, factorii sociali si psihici ai anxietatii, ii vom invita pe cei cu care stam de vorba sa se refere la modul in care s-au comportat, la ce au simtit in momentul cutremurului catastrofal din 4 martie 1977 (daca au trait acea experienta dramatica). in orice caz, nu vom purta discutia la modul general, fara trimitere la experienta lor directa intr-o situatie de catastrofa naturala sau sociala. in cursul interviului, datorita oboselii sau epuizarii informatiilor in legatura cu o problema sau alta, interesul persoanelor chestionate poate scadea ingrijorator. Se recomanda schimbarea ritmului discutiei, abandonarea temei si relatarea unor intamplari cu haz sau a unor scene menite sa destinda atmosfera, sa ridice tonusul psihic al celui care raspunde. in fine, precizeaza Roger Daval si colab. (1967), succesul interviului, ca in orice interactiune umana, este legat de efortul empatic al operatorilor de interviu. Numai in masura in care aratam un interes autentic pentru persoana cu care conversam, numai daca suntem capabili sa intelegem pozitia celuilalt si s-o privim cu simpatie, numai atunci "monologurile paralele" devin dialog propriu-zis, interviu de cercetare. Conducand interviul intr-o atmosfera de incredere reciproca, operatorul de ancheta reduce la minimum refuzul subiectilor de a raspunde la o intrebare sau alta. Kenneth D. Bailey (1978), rezumand ideile din Manualul operatorului de interviu (1969), arata ca raspunsurile "nu" sau "nu stiu" au alta semnificatie decat refuzul de a raspunde. in unele anchete insa ca in cazul anchetei Sofres privind Audienta radio (1991) la care ne-am referit nu se face nici o deosebire intre "nu stiu" si "non raspuns". Refuzul de a raspunde poate semnifica atitudinea antiguvernamentala a subiectilor, aprecierea negativa a anchetei, suspiciunea sau antagonismul in raport cu operatorul de interviu. Unele nonraspunsuri se datoreaza lipsei de timp a persoanelor intervievate sau experientei lor negative ca subiecti in cadrul altor anchete. Operatorul va trebui de fiecare data sa caute o explicatie reala refuzului de a raspunde la o intrebare sau la mai multe intrebari din interviu. Selectia si formarea operatorilor de interviu Pornind de la constatarea nedezmintita potrivit careia "calitatea informatiilor obtinute prin intermediul interviului depinde intr-o mare masura de operatorul de interviu" (Patton, 1980, 197) apreciem ca, in finalul acestui capitol, se impune discutarea competitiei profesionale a celor care conduc discutiile individuale si de grup cu scopul cunoasterii stiintifice a vietii sociale sub toate aspectele ei. in selectionarea si formarea profesionala a operatorilor de interviu trebuie sa se aiba in vedere sarcinile acestora in cadrul anchetelor. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 139 C. A. Moser (1958) ia in considerare urmatoarele patru sarcini: gasirea persoanelor cuprinse in esantion; obtinerea acordului pentru interviu; punerea intrebarilor; inregistrarea raspunsurilor. indeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a acelor persoane care nu au caracteristici psihomorale si fizice contraindicate (deficiente intelectuale sau morale, handicap fizic etc.) si care doresc sincer sa faca munca de operator de interviu, stiind ca aceasta solicita efort fizic si psihic si ca este slab remunerata. Operatorii de interviu se recruteaza adesea din randul functionarilor iesiti la pensie, al casnicelor cu nivel mediu de trai si al persoanelor in cautarea unor activitati temporare aducatoare de venituri suplimentare. Nu s-ar putea spune ca selectia operatorilor de interviu se face dintr-un volum mare de populatie. Dimpotriva. Nicole si Franoise Berthier (1978) considera ca studentii operatori de interviu sunt "o specie pe cale de disparitie". Astfel stand lucrurile, mi se pare nerealist sa facem un portret-robot al operatorului de interviu care sa se apropie pana aproape la identificare cu cel al unui savant. Totusi, inteligenta si picioarele nu-i pot lipsi. Lasand gluma de o parte, vom spune si noi, in acord cu multi alti autori, ca poate fi un bun operator de interviu doar o persoana cu fizic placut, cu o mare capacitate de adaptare, sanatoasa, onesta si constiincioasa, obisnuita cu munca sistematica, avand o inteligenta supla, un nivel de cultura generala relativ ridicat si dragoste pentru activitatea de cunoastere a problemelor individuale si colective. Cand selectia operatorilor de interviu nu se face cu ajutorul testelor psihologice, este necesara recrutarea celor cel putin in urma unei discutii aprofundate si a unei probe practice (efectuarea unui interviu). Vor fi excluse persoanele excesiv de timide, ca si cele cu tendinte autoritariste, labile psihic sau dezinteresate de munca de operator de ancheta. Cea mai buna recomndare pentru o astfel de activitate este participarea anterioara la alte anchete sociologice in calitate de operator. Formarea profesionala a operatorilor de interviu poate fi dobandita prin experienta participarii la mai multe anchete sau prin forme institutionalizate (cursuri speciale de scurta sau mai lunga durata).Oricat de atent ar fi fost selectionati si oricat de riguros ar fi fost formati din punct de vedere profesional, operatorii de interviu raman o potentiala sursa de eroare in anchetele sociologice si sondajele de opinie. Data fiind aceasta situatie, se impune controlul activitatii operatorilor de interviu atat prin verificarea protocoalelor de interviu si a chestionarelor completate, cat si prin contra-anchete sau trimiterea de scrisori la adresele la care operatorii trebuiau sa faca interviuri. Se urmareste identificarea operatorilor care introduc erori sistematice, inregistrand numeroase raspunsuri "nu stiu" sau care au intampinat multe refuzuri de participare la interviu. Reducand numarul de interviuri la 10 20 pentru fiecare operator, preintampinam demolarizarea anchetatorilor, care ar putea conduce la sondare superficiala a opiniilor si, in consecinta, la inregistrarea peste media pe esantion a unor raspunsuri "nu stiu" sau a nonraspunsurilor. Controlul activitatii operatorilor de interviu prin verificarea ghidurilor de interviu si a chestionarelor completate furnizeaza informatii privind respectarea instructiunilor de inregistrare a raspunsurilor, luand in calcul si durata desfasurarii convorbirii consemnata pe ghidul de interviu, pe chestionar sau pe fisa de raspunsuri. Calitatea unui interviu poate fi evaluata si dupa observatiile facute de operatorii de ancheta cu privire la comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele (intrebarile) care au generat reactii emotionale. Este datoria cercetatorului sau a controlorului de zona de a verifica activitatea operatorilor de interviu, chiar daca acestia sunt studenti sau cadre didactice si sunt platiti pentru anchetele pe care le fac; cu atat mai mult cand avem de-a face cu operatori cu nivel de scolaritate mai redus si activitatea lor este neremunerata. Controlul direct al activitatii operatorilor de interviu se face prin vizitarea la domiciliu de catre controlorul de zona a persoanelor selectionate in esantion. Din totalul adreselor, prin tragere la sorti, se stabilesc adresele la care se va efectua contra-ancheta (aproximativ o cincime din intregul esantion). Controlorul de zona se va interesa daca operatorul de ancheta a stat de vorba efectiv cu persoana inclusa in esantion, cat a durat convorbirea si cum s-a desfasurat, ce impresie a produs anchetatorul asupra celui anchetat. O alta modalitate de control o constituie verificarea printr-un chestionar postal a modului de desfasurare a interviurilor. Unei parti din populatia anchetata i se expediaza prin posta un chestionar cu rugamintea de a relata despre prezenta operatorului de interviu la respectiva adresa. Desi aceasta modalitate de control este mai ieftina decat contra-ancheta, ea se foloseste mai putin, datorita faptului ca numarul chestionarelor completate care se intorc la expeditor reprezinta, in tarile cu o indelungata 140 Septimiu CHELCEA traditie a sondajelor de opinie, doar 30 60 % din totalul esantionului construit in scopul controlului activitatii operatorilor de ancheta (Moser, 1958/1967, 295). Fara a considera interviul "calea regala de cercetare in sociologie", apreciem ca insusirea acestei tehnici de investigatie, atat de larg utilizata azi in stiintele sociale si comportamentale, este indispensabila formarii profesionale atat a sociologilor, cat si a altor categorii de specialisti (psihologi, antropologi, economisti, juristi etc.) si de practicieni din diferite sectoare ale vietii sociale (politic, administrativ, comercial, asistenta sociala etc.). in acest sens, James H. Frey si Sabine Mertens Oishi (1995) ne ofera un excelent ghid pentru practica interviurilor face-to-face si telefonice, explicand si ilustrand : cum se alcatuieste un ghid de interviu, cum trebuie structurata scrisoarea premergatoare apelului telefonic, cum sa fie puse intrebarile si inregistrate raspunsurile, in fine, ni se prezinta o descriere amanutita a activitatii operatorului de interviu. Termeni cheie comunicare sociala lateralizata convorbire sociologica efectul de operator de interviu erotetica ghid de interviu identificare introectie interviu: - centrat - clinic - directiv - documentar - explorativ - extensiv - fata in fata - focalizat - de grup - (cu) intrebari deschise - (cu) intrebari inchise - nondirectiv - (de) opinie - personal - (in) profunzime - (cu) raspunsuri libere - repetat - semistructurat - structurat - telefonic - telefonic asistat de calculator logica interogativa machiavelism paralogisme erotetice pragmatica erotetica presupozitie random digit dialing (RDD) relatie sociala - primara - secundara tabel - cu membrii familiei - de selectie a membrilor familiei Probleme recapitulative 1. Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnica de cercetare in sociologie si psihologie 2. Care sunt particularitatile interviului ca interactiune psihologica si sociala 3. Prin ce se caracterizeaza tipul de personalitate machiavelica 4. Care sunt mecanismele de aparare a "eu-ului" 5. Ce avantaje are interviul ca tehnica de investigare 6. Care sunt dezavantajele utilizarii interviului in cercetarile sociologice si psihologice 7. Enumerati criteriile de clasificare a interviurilor. 8. Care este aportul lui Carl Rogers la perfectionarea tehnicii interviului 9. Care este contributia lui R. K. Merton la dezvoltarea tehnicii interviului 10. Ce fenomene sociologice si psihologice pot fi studiate cu ajutorul interviului de grup 11. Care sunt particularitatile interviului cu copiii 12. Cum se proiecteaza o ancheta prin interviu telefonic 13. Ce semnificatie are logica interogativa pentru tehnica interviului 14. Care sunt problemele practice ale desfasurarii interviului in cercetarea sociologica TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 141 si psihologica 15. Ce calitati psihologice trebuie sa-i caracterizeze pe operatorii de interviu 16. in ce consta formarea profesionala a operatorilor de interviu 17. Comparati ancheta prin interviu fata in fata cu ancheta pe baza de chestionar aplicat de operatori. Capitolul 8 Metoda observatiei Ce este observatia Tipurile de observatie Reguli de observare Termeni-cheie Probleme recapitulative Sociologia ca stiinta teoretico-empirica presupune observarea vietii sociale in totalitatea ei spatiotemporala. inteleasa drept "contactul cu realitatea", observatia constituie dupa cum aprecia Traian Herseni (1969, 36) "singura metoda care promoveaza cunostinta". Dar termenul de "observatie" (lat. observatio, actiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde din ochi) are sensuri multiple (de cercetare empirica, de spionare, prima etapa a cercetarii de teren etc.), fapt pentru care credem ca o incercare de definire a observatiei nu ar fi nejustificata. Mai intai se cuvine sa precizam ca folosim cu acelasi sens termenii de "observare" si de "observatie", desi acesta din urma este mai rar utilizat in limbajul cotidian. Ce este observatia Raspunsul pare simplu: a observa inseamna a cunoaste, a examina un obiect sau un proces, a face constatari si remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atentie. Acesta este sensul termenului de "observatie" la nivelul simtului comun. in perspectiva epistemologica si metodologica se impun, insa, cateva precizari. Auguste Comte, citat de Paul Foulqui si Raymond Saint-Jean (1962, 492), considerand observatia una din cele patru metode fundamentale ale sociologiei (alaturi de comparatie, analiza istorica si experiment), atragea atentia ca "nu exista o separare absoluta intre observatie si rationament" (Sistem de politica pozitiva, vol. I, 1851, 500). Astazi se accepta cvasiunanim ca a observa inseamna nu numai a inregistra, dar si "a inventa" si "a construi realitatea" cum spunea Edgar Morin (1981). Perceptia, procesul psihic pe care se bazeaza observatia, "pune in actiune memoria, inteligenta, atentia, imaginatia, receptivitatea emotionala etc. (Kohn si Ngre, 1991, 15). Rezulta de aici implicarea subiectului cunoscator in actul observatiei: personalitatea si factorii socio-culturali sunt prezenti in procesul observarii si in produsul acestui proces, observatia. Schemele perceptive, limbajul legat de gandire, valorile sociale, influenta grupului, contextul spatial si istoric intervin in observatie, astfel ca pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoastere imediata, senzoriala si neutralitatea acesteia nu se justifica. Numai la nivelul cunoasterii comune observatia induce certitudine. "Am vazut cu ochii mei" ceea ce inseamna: adevarul fara umbra de indoiala. Dar observatia este totdeauna "selectiva si interpretativa: selectiva pentru ca este premeditata; interpretativa deoarece promoveaza cunoasterea, ne lumineaza" (P. M. Michiels-Philippe, 1984, citat de R. C. Kohn si P. Ngre, 1991, 29). Precizarile facute ne permit sa trecem la examinarea observatiei stiintifice, care se deosebeste de observatia nestiintifica prin aceea ca urmareste sa dea o semnificatie lucrurilor si proceselor percepute, sa verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor cum remarca inca in 1865 Claude Bernard (vezi Introducere in studiul medicinii experimentale, 1958). Observatia stiintifica presupune cu necesitate scopul cunoasterii, planificarea, desfasurarea dupa reguli bine stabilite si indelung verificate. Asa cum sublinia Gaston Bachelard, "observatia stiintifica este totdeauna o observatie polemica; ea confirma sau infirma o teza anterioara (dupa P. Foulqui si R. Saint-Jean, 1962, 493). Testarea ipotezelor, ca scop, diferentiaza observatia stiintifica de cea spontana, nestiintifica. James Drever TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 143 si Werner D. Frhlich (1970, 59) defineau observatia astfel: "perceptia si inregistrarea atenta si planificata a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor si indivizilor in dependenta de o situatie determinata". in stiintele socioumane observatia este inainte de orice observarea omului de catre om, fapt ce o particularizeaza fata de observatia din stiintele naturii, fiind vorba de un raport intre doua persoane care "isi dau seama" si actioneaza ca atare. Ruth C. Kohn si Pierre Ngre (1991, 7) notau ca termenul de"observatie" desemneaza: o etapa (initiala) a cunoasterii (faza exploratorie); un tip de actiune realizata de cel ce observa (colectarea sistematica a datelor); datele colectate, produsul final. in Dictionnaire de la sociologie (Boudon si altii, 1993/1996, 191), se specifica: "Sociologia nu se rezuma la o inregistrare pasiva a faptelor si a fenomenelor. Sociologii isi construiesc observatiile. Descrierea faptelor si constatarea unor rezultate nu intervin decat la capatul unui proces empiric si teoretic, produs de cercetarea realitatii; observatia este totodata proces si rezultat" . Cele mai multe manuale si tratate de metode si tehnici de cercetare sociologica nu acorda un spatiu prea mare definirii observatiei, insistandu-se asupra caracteristicilor, avantajelor si dezavantajelor acesteia comparativ cu alte modalitati de cunoastere a societatii, cel mai adesea contrapunand observatia experimentului. Sa luam in discutie, oarecum la intamplare, cateva exemple. Henri H. Stahl (1974, 187 si urm.), dupa ce arata ca observatia stiintifica este "dirijata potrivit unor anumite reguli", enumera caracteristicile acesteia: este metodica, adica are la baza o teorie; este integrala, pentru ca realitatea nu poate fi inteleasa decat in totalitatea sa; este sistematica, presupune desfasurarea ei dupa un plan, nu haotic, la intamplare; este analitica, presupune "operatia de desfacere a unui fenomen in elementele lui alcatuitoare" si examinarea fiecarui element; este repetabila si verificabila. Marie Jahoda si colab. (1956) subliniaza ca observarea stiintifica nu se bazeaza pe proprietatile observatorului ci pe scopul de cunoastere, pe o planificare riguroasa, pe notarea sistematica, ca si pe controlul datelor. Kenneth D. Bailey (1978/1982, 247 si urm.) considera ca metoda observatiei consta in "colectarea datelor despre comportamentul nonverbal" implicand sensibilitatea vizuala, dar si acustica, tactila, termica, olfactiva etc. Fara indoiala, observatia face in principal apel la analizatorul vizual, pentru ca cea mai mare parte a informatiilor ce ne parvin din mediul inconjurator sunt obtinute cu ajutorul vazului. "Ochiul este inteligent", dar nu percepe decat spectrul solar cu lungimea de unda cuprinsa intre 380 si 780 de milimicroni. in plus, semnalele din lumea exterioara nu sunt numai de natura vizuala. Auzul ne conecteaza, ca si vazul, cu lumea exterioara. in acest sens se poate vorbi de "observarea opiniilor" prin exprimarea verbala spontana a lor. Vazul, auzul dar si mirosul asigura observarea oamenilor de catre oameni. "Sensibilitatea olfactiva a omului, puternic culturalizata, desi nu are un rol la fel de activ pentru orientarea in mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de inalte: mirosul de mosc, de exemplu, il simtim chiar intr-o concentratie in aer care nu depaseste 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvarii intr-un bazin de apa cu lungimea de 1 km, latimea de 250 m si adancimea de 10 m a unei cantitati de numai 100 de grame de mosc" (Chelcea si Chelcea, 1983, 71). in acelasi sens, sensibilitatea termica, tactila, chiar sensibilitatea dolorifica participa la cunoasterea prin observare a vietii sociale. Dupa Kenneth D. Bailey (1978/1982, 249-252), avantajele recursului la metoda observatiei constau, in primul rand, in superioritatea acesteia fata de ancheta sau fata de studiul documentelor cand se studiaza comportamentul nonverbal. inselarea deliberata, ca si erorile datorate memoriei fac din datele obtinute prin metodele interogative "informatii de mana a doua". inregistrandu-se comportamentele individuale si comportamentele colective chiar in momentul desfasurarii lor, observatia isi dovedeste superioritatea. Pe de alta parte, observatia prezinta avantajul, fata de experiment bunaoara, ca inregistreaza comportamentele in conditiile naturale de desfasurare a lor. in plus asa cum remarca printre primii John M. Johnson (1975) observatia este slab reactiva, in comparatie cu experimentul sau cu ancheta pe baza de chestionar sau de interviu. Aceasta nu inseamna ca anumite procedee de observare nu induc modificari ale comportamentelor persoanelor studiate. in general insa, se poate aprecia ca observatia elimina in buna masura artificializarea studiului vietii sociale. in fine, spre deosebire de ancheta sociologica sau de experiment, metoda observatiei are avantajul de a permite analize longitudinale, prin inregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai indelungat, luni sau ani de zile, daca ne referim la observatia participativa. Asemenea oricarei alte metode din stiintele socioumane, observatia are si dezavantaje. Kenneth D. Bailey (/1982, 250) le sistematizeaza astfel: un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta 144 Septimiu CHELCEA datele cercetarii, dificultati de cuantificare, limitarea la studiul unor esantioane mici, dificultatea de a patrunde in anumite medii (agentii guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte etc.) si de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observatiei). Sintetizand cele spuse pana aici, vom conchide ca, in sens larg, observatia sociologica este definita ca cercetare concreta, de teren, empirica si, in sens restrans, ca metoda stiintifica de colectare a datelor cu ajutorul simturilor (vaz, auz, miros etc.) in vederea inferentelor sociologice si psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic si obiectiv mediul inconjurator, oamenii si relatiile interpersonale, comportamentele individuale si colective, actiunile si activitatile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activitatilor creative ale persoanelor si grupurilor umane. Descrierea, in cazul observatiei, "implica o activitate de comparare, o reperare si o ierarhizare a diferentelor si asemanarilor" (Richelle, 1995, 165). Important este ca din datele de observatie sa se extraga legi. Tipurile de observatie Exista o multitudine de tipuri de observatie si numeroase criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a acestei metode. De la autor la autor terminologia variaza, chiar daca fondul problemei ramane acelasi. Se contureaza, insa, in prezent tot mai accentuat tendinta de a trata observatia intr-o dubla perspectiva: cea a paradigmei cantitative diferentiat de paradigma calitativa (M. Hammersley si P. Atkinson, 1983; J. Lofland si L. Lofland, 1984; B. Berg, 1989; D. L. Jorgenson, 1989; C. Glesne si A. Peshkin, 1992; P. A. Adler si P. Adler, 1994; P. Ilut, 1997). Se face astfel distinctie intre observatia cantitativa si observatia calitativa. Dupa Pattricia A. Adler si Peter Adler, ceea ce diferentiaza observatia calitativa de cea traditionala, cantitativa, se refera la faptul ca aceasta "in esenta este fundamental naturalistica, se desfasoara in context natural, vizeaza actorii sociali care in mod natural participa in interactiuni si urmeaza cursul vietii de zi cu zi (1994, 378). William J. Goode si Paul K. Hatt (1952, 119 si urm.) fac distinctie intre observatia controlata si observatia necontrolata, in cadrul celei din urma incluzand observatia participativa versus observatia nonparticipativa. Ren Knig (1967, 107-133) imparte observatia in urmatoarele tipuri: observatie controlata si observatie necontrolata, ambele tipuri facand parte din ceea ce intelege prin observatie stiintifica; observatie directa si observatie indirecta, conform criteriului "pozitia fata de realitate a materialului de observat"; observatie externa (nonparticipativa), care poate fi extensiva sau intensiva, si obsrvatie participativa, care la randul ei poate fi pasiva sau activa. in ultima clasificare dihotomica (participativa/nonparticipativa) se are in vedere "pozitia fata de realitate a observatorului". Bernard S. Phillips (1971, 159-170) propune urmatoarea clasificare: observatie slab structurata si observatie puternic structurata, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate si nestandardizate. Tipul de observatie slab structurata include observatia participativa si observatia nonparticipativa. intr-o lucrare de larga circulatie, Mthodes des sciences sociales de Madeleine Grawitz (1972, 347- 348), se iau in discutie pentru tipologizarea observatiei doua criterii: sistematizarea si cuantificarea. Conform primului criteriu, se trateaza separat: observatia nonsistematizata, observatia elaborata (prpare) sau sistematizata si observatia intarita (arme). in functie de posibilitatea de cuantificare se discuta despre observatia calitativa, recomandata in studiile monografice (descriptive), in abordarea fenomenelor complexe si pentru pregatirea observatiei cantitative. Acest al doilea tip de observatie permite generalizarea statistica. O clasificare mai elaborata a observatiei o intalnim in lucrarea Einfhrung in die Methoden der empirischen Soziologie de Renate Mayntz si colab. (1969), in care se analizeaza distinct: observatia sistematizata si observatia nesistematizata, observatia de teren si observatia de laborator, observatia participativa si observatia nonparticipativa. in lucrarile mai recente se constata aceeasi diversitate de tipologii si de criterii de clasificare a observatiei. Earl Babbie (1992, 285) aminteste doar tipurile de observatie participanta si observatie directa. R. Guy Sedlack si Jay Stanley (1992, 286-293) au in vedere mai multe criterii: gradul de implicare a observatorului in viata colectivitatilor studiate (observatie participativa si nonparticipativa), TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 145 recunoasterea deschisa sau ascunderea faptului ca se urmareste studierea grupurilor, colectivitatilor sau comunitatilor (observatie deschisa si observatie ascunsa), efectuarea observatiei in mediul natural sau intr-un mediu artificial (observatie de teren si observatie de laborator), gradul de control (observatie puternic controlata si observatie slab controlata) si, in fine, structurarea categoriilor de observare (observatie structurata si observatie nonstructurata). Exemplificarea, fireste, ar putea continua. De pilda, Lazar Vlasceanu (1986, 213) se opreste la trei tipuri de practicare a observatiei: observatia structurata, observatia participativa si observatia nedistorsionanta. in ceea ce ne priveste vom insista doar asupra tipurilor de observatie mai frecvent utilizate in cercetarile sociologice, inclusiv in investigatiile psihosociologice, si anume: observatia structurata, observatia participativa, observatia esantionata (time sampling). Utilizam deci criteriile: gradul de structurare, nivelul de implicare a cercetatorului si durata observatiei. Alte criterii precum: nivelul controlului sau dezvaluirea rolului de observator vor interveni pe parcursul analizei, fara insa a starui asupra tipurilor de observatie ce ar rezulta din aplicarea respectivelor criterii. Observatia nestructurata versus observatia structurata. Daca acceptam punctul de vedere al lui Kenneth D. Bailey (1978/1982, 252), in clasificarea tipurilor de observatie intervin doua tipuri de structuri: primul se refera la structura environmentului, care prin dihotomizare da nastere cadrului natural (studiu de teren) si cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de al doilea are in vedere gradul de structurare a observatiei, care poate fi la limita divizat in observatie nestructurata, de o parte, si observatie structurata, de cealalta parte.Rezulta prin luarea in calcul a celor doua tipuri de structuri o tipologie a observatiei: observatia complet nestructurata (intalnita in studiile de teren), observatia nestructurata (utilizata in experimentele de laborator), observatia structurata (in studiile de teren) si observatia complet structurata (in experimentele de laborator). in Figura 9.1 sunt prezentate cele patru tipuri de observatie. Fig. 8.1. Tipurile de observatie (dupa K. D. Bailey, 1982, 253) Gradul de structurare Gradul de structurare a cadrului observational a observatiei Cadrul natural Laborator Nestructurata Observatie complet nestructurata (M. Mead, 1928; W. F. Whyte, 1955) Observatia nestructurata Structurata Observatia structurata Observatia complet structurata (R. F. Bales, 1950) Dar ce inseamna structurarea observatiei G. J. McCall (1984), citat de Royce Singleton, Jr. si colab. (1988, 300), raspunde: "Observatia este structurala sau sistematica daca se utilizeaza explicit planuri pentru selectia, inregistrarea si codificarea datelor; ea este nestructurata daca aceste procese sunt implicite si emergente". Observatia nestructurata (sau slab structurata) se intalneste atat in studiile sociologice de teren, cat si in cele de laborator (mai ales in cercetarile psihosociologice). Metoda etnografica avand drept scop descrierea amanuntita a unei culturi sau subculturi se bazeaza pe observatia nestructurata. Studiile realizate de Margaret Mead (1901 1978) in insulele Samoa sau in Noua Guinee (vezi: Coming of Age in Samoa, 1928; Sex and Temperament in Three Primitive Societies, 1935) sunt un bun exemplu de ceea ce inseamna utilizarea observatiei nestructurate. Metoda etnografica a fost aplicata cu succes si in monografiile realizate in perioada interbelica de Scoala sociologica de la Bucuresti, de sub conducerea lui Dimitrie Gusti. Henri H. Stahl face o expunere magistrala a acestui tip de observatie in Tehnica monografiei sociologice (1934). 146 Septimiu CHELCEA Observatia nestructurata constituie adesea primul pas in cercetarea sociologica de teren. Se intelege ca, si in acest caz, fara aportul teoriei, observatia este oarba. Fondarea pe teorie diferentiaza observatia stiintifica (si observatia nestructurata este observatie stiintifica) de observatia spontana. Cercetatorul nu se lasa furat de ceea ce iese din comun, observatia stiintifica nu trebuie sa conduca la o colectie de excentricitati. Prin aceasta nu se neaga valoarea unor fapte de observatie neasteptate, dar capitale, in masura sa initieze o noua teorie sau sa largeasca teoriile existente. Robert K. Merton (1972, 286) numeste acest fapt serendipitate, dupa povestea celor trei printese din Serendip (vechiul nume al insulei Ceilon) care aveau darul de a descoperi gratie perspicacitatii lor lucruri pe care nu le cautau. Astfel de fapte neasteptate, aberante si capitale inregistrate prin observatia nestructurata ofera ocazia dezvoltarii unei noi teorii (Termenul de "serendipitate" a fost creat de Horace Walpole in 1754, Robert K. Merton utilizandu-l pentru prima data in studiul Sociological Theory publicat in American Journal of Sociology, 1945, 50, 469). Se inteleg ca asa cum remarca Ren Knig "nu observatia naiva a unui observator naiv, ci dimpotriva observatia naiva a unui observator instruit" constituie "serendipity pattern". Observatia structurata, la randul ei, poate fi aplicata in cercetarile sociologice de teren, ca si in studiile de laborator, fie cu recunoasterea deschisa a rolului de observator, fie ascunzandu-se acest rol. Pentru acest tip de observatie distinctiv este faptul ca se face apel la un "sistem de categorii" in raport de care se face observatia. Prin categoriile de observatie intelegem clase de fapte si fenomene omogene, in care sunt reuniti indicatorii relevanti si care permit, prin codificare, analiza statistica a proceselor si relatiilor sociale. Roger W. Heyns si Alvin F. Zander (1963) analizeaza caracteristicile sistemelor de categorii de observatie. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realitatii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv, cand toate actele comportamentale ale subiectilor vor fi clasificate in categoriile stabilite, sau nonexaustive, cand sistemul de categorii nu permite decat selectarea unor comportamente. Utilizarea unui sistem de categorii nonexaustiv aduce serioase economii de timp si este de preferat in studiile-pilot. in cea ce priveste gradul de reflectie impus de sistemul de categorii la inregistrarea datelor de observatie, acesta poate fi inalt sau mediu, dupa cum categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate avea unul sau mai multe cadre de referinta, incercand sa cuprinda fenomene omogene sau eterogene. in primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, in cel de-al doilea caz este multidimensional. in cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue. Se intelege ca, de regula, vor fi continue categoriile din sistemele unidimensionale si discontinue categoriile din sistemele multidimensionale. Pentru exemplificare, sa analizam sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales (1950) in studierea in laborator a interactiunii in cadrul discutiilor de grup. Metoda este cea a analizei de interactiune, in fond un tip de analiza a continutului comunicarii in rezolvarea de probleme, care consta in "clasificarea comportamentelor act dupa act... si dintr-o serie de analize a datelor in vederea obtinerii de indici descriptivi ai proceselor de grup si derivat, a factorilor care influenteaza aceste procese" (Bales, 1950/1970, 217). Este interesant de aratat ca, initial, Robert F. Bales luase in considerare 85 de categorii pentru a descrie procesele de interactiune in cadrul discutiilor de grup. in final, in urma laborioaselor sale investigatii concrete (1946-1949), nu au fost retinute decat 12 categorii. Acestea sunt dispuse in perechi (pozitive si negative) si ordonate in doua dimensiuni referitoare la: comportamentul afectiv si comportamentul intelectual. Perechile de categorii surprind: problemele de orientare a discutiilor (a), problemele de evaluare (b), problemele de control (c), problemele de decizie (d), problemele de invingere a tensiunii (e), problemele de integrare in grup a participantilor la discutie (f) (Figura 9.2), care, in viziunea autorului, logic sunt aplicabile tuturor tipurilor de sisteme de interactiune.. Sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este exhaustiv: orice comportament al perticipantilor la discutie poate fi incadrat intr-un din categoriile stabilite. Pentru a clasifica insa comportamentele se cere un inalt grad de reflexie, intrucat categoriile propuse sunt foarte generale. Sistemul este bidimensional, vizand atat comportamentul afectiv, cat si pe cel intelectual, fapt ce impiedica ordonarea pe o singura linie a categoriilor, de la cea mai putin intensa pana la cea mai intensa participare la discutiile de grup. intr-adevar, dat fiind cadrul de referinta diferit, nu poate fi apreciat comportamentul celui care contribuie la destinderea atmosferei mai intens participativ decat comportamentul celui care orienteaza discutiile sau evalueaza informatiile, dar nici invers. Categoriile stabilite de Robert F. Bales sunt in acest sens discontinue. Ele permit alcatuirea profilurilor de discutii, reconstituirea desfasurarii acestor discutii, pecum si rolul fiecarui participant in discutia de grup. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 147 Fig. 8.2. Sistemul de categorii utilizat de R. F. Bales pentru studiul proceselor de interactiune in cadrul discutiilor de grup (1950/1970, 218) Domeniul socioemotional A (reactii pozitive) Domeniul temei B (raspunsuri) a b c d e f Domeniul temei C (intrebari) Domeniul socioemotional D (reactii negative) Astfel, Robert F. Bales analizeaza distributia (in cifre brute si in procente) frecventei actelor comportamentale in cele 12 categorii pentru un total de 23 000 de acte inregistrate in observarea grupurilor de discutie (din scoli, colegii, universitati etc.) de diferite marimi, punand in evidenta unele uniformitati (Tabelul 9.1). Tabelul 8.1. Frecventele actelor comportamentale pe categorii de observatie (dupa R. F. Bales, 1950/1970, 222) Categoria de observatie Scorul Procente Limitele Inferioara Superioara 1 246 1,0 0,0 5,0 2 1675 7,3 3,0 14,0 3 2798 12,2 6,0 20,0 4 1187 5,2 2,0 11,0 5 6897 30,0 21,0 40,0 6 4881 21,2 14,0 30,0 7 1229 5,4 2,0 11,0 8 809 3,5 1,0 9,0 9 172 0,8 0,0 5,0 10 1509 6,6 3,0 13,0 11 1009 4,4 1,0 10,0 12 558 2,4 0,0 7,0 1. Arat solidaritate, sprijin, laud, ajut 2. Destinde atmosfera. Glumete, rade, exprim satisfacie. 3. Exprim a ordulsu, arat 4. Face sugestii, indic o direcie, d un scop aciunii . 5. Formuleaz opinii, apreciaz evalueaz 6. D o orientare, o 7. Ci efre o oriientare, ii informaii, repet, confirm. 8. Cere o evaluare, o opinie, analizeaz. 9. Cere sugestii, ci posibile 10.Dezaprob, refuz participarea sa. 11.Manifest tensiune, frustrare. 12.Manifest agresivitate, ii 148 Septimiu CHELCEA Cunoscandu-se distributia in procente, pe categorii de observatie si limitele acestei distributii, pot fi caracterizate interactiunile din grupurile cercetate dupa cum se abat, si cat de mult, fata de mediile stabilite empiric. Astfel, Robert F. Bales prezinta in studiul Some Uniformities of Behavior in Small Social System (1952) profilul unui grup satisfacut in discutie de caz (Tabelul 8.2). Tabelul 8.2. Profilul unui grup satisfacut in discutia de caz (dupa R. F. Bales, 1952, 149) Nr. crt. Categorii de observatie Frecventa (in procente) 1 Arata solidaritate 0,7 2 Destinde atmosfera 7,9 3 Exprima acordul sau 24,9 4 Face sugestii 8,2 5 Formuleaza opinii 26,7 6 Da o orientare 22,4 7 Care o orientare 1,7 8 Cere o evaluare 1,7 9 Cere sugestii 0,5 10 Dezaproba 4,0 11 Manifesta tensiune 1,0 12 Manifesta opozitie 0,3 Din numarul total de 719 acte comportamnetale inregistrate in discutia de caz, aproximativ trei patrimi din ele se incadreaza in categoriile: acord, ofera opinii, ofera orientari. Reactiile socioemotionale pozitive (aproximativ o treime din totalul inregistrarilor) sunt de sase ori mai numeroase decat reactiile socioemotionale negative (5,3%). Aplicarea acestui procedeu de observatie complet structurata in analiza discutiei de caz a pus in evidenta petnru grupul dat existenta nesemnificativa a problemelor de integrare in grup a participantilor la discutie (1,0%). Observatia externa versus observatia participativa. Observatia externa semnifica situarea observatorului in afara sistemului observat. Acest tip de observatie se recomanda in cazurile in care incadrarea cercetatorului in sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivitatii tinta este dificila sau chiar imposibila (de exemplu, in societatile academice, in institutiile militare, politice, religioase etc.).Sa ne imaginam ca am dori sa studiem stilul de conducere intr-o mare corporatie sau firma. Aproape sigur ca nu vom fi acceptati ca membri in consiliul de administratie si nici nu ni se vor acorda interviuri de catre cei din staff-ul institutiei. Nu ne asteptam sa ni se completeze nici chestionarele de ancheta. Putem apela la observatia externa. Obtinem permisiunea de a vizita sala de consiliu, biroul directorului general (fireste, dupa orele de program...). Dupa amenajarea incaperilor respective vom afla daca este vorba de un spatiu sociopat, care incurajeaza comunicarea sociala, sau de un spatiu sociofug conform terminologiei propuse de A. Mehrabian si N. Diamond (1971). Vom vedea daca masa de consiliu, daca scaunele din jurul mesei sunt la fel, stiind ca forma mesei si asezarea in jurul ei influenteaza comunicarea si cooperarea interpersonala dupa cum remarca Mark Knapp (Non-Verbal Communication in Human Interaction, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1978). "Mesele patrate sunt ideale pentru convorbiri scurte, care se rezuma la fapte sau de stabilire a unor relatii superior/subordonat" (Pease, 1992, 200). Mesele standard dreptunghiulare, noteaza autorul anterior citat, permit patru pozitii: de colt (care incurajeaza conversatiile prietenesti, spontane), de cooperare (de aceeasi parte, exprimand acceptarea parteneriatului), competitivdefensiva (de o parte si de alta a mesei) si independenta (indepartata, de o parte si de cealalta parte a mesei). La randul lor mesele rotunde sunt ideale pentru discutiile intre persoanele cu status social egal. Sa ne gandim la "cavalerii mesei rotunde" ai regelui Arthur al celtilor din Britannia (sec. al VI-lea) care au luptat impotriva cuceritorilor anglo-saxoni, dar si la "efectul Steinzor", care prevede ca, in jurul unei mese rotunde, schimbul cel mai intens de informatii se realizeaza cu persoana plasata diametral opus (Bernanrd Steinzor, The Spatial Factor in Face-to-face Discussion Groups, 1950). Cat priveste scaunele din jurul meselor de consiliu sau din birourile manageriale trebuie sa stim ca ele "scot in evidenta rangul si puterea" daca avem in veddre "marimea si accesoriile, inaltimea lor si locul unde vor fi asezate" TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 149 (Pease, 1992, 205). Vom masura distanta dintre locurile participantilor la discutiile pentru luarea deciziilor si chiar latimea sau diamentrul mesei. Aceasta pentru ca fiecare participant la discutii resimte negativ cand nu ii este respectat spatiul personal, acea zona ce inconjoara corpul uman, asemenea unei anvelope invizibile, care variaza ca dimensiune in functie de cultura, apartenenta la genul social (masculin/feminin), tipul de relatii (formale/informale) si de situatia concreta (Robert Sommer, Personal Space, 1969). Ne va interesa calitatea materialelor din care este confectionat mobilierul, functionalitatea, dar si amplasarea lui. Este privilegiata Putem sa fim aproape siguri ca in respectiva institutie se incurajeaza mai degraba respectarea stricta a regulilor (inclusiv de rezolvare a problemelor), nu creativitatea. Datele furnizate de observatia externa vor trebui coroborate cu cele obtinute cu ajutorul altor metode, tehnici si procedee, dar ele nu sunt in nici un caz de neglijat. intr-o cercetare sociologica este nu numai imposibil, dar si inutil sa se inregistreze tot ce inseamna viata sociala. A observa comportamentul oamenilor 24 de ore din 24 este absurd; efortul nu este rasplatit de apropierea de adevar. Daca totul este semnificativ, atunci nimic nu este semnificativ. Va trebui sa se procedeze selectiv asa cum s-a procedat, de exemplu, in studiul procesului de industrializare si urbanizare la Boldesti (Herseni, 1970). De asemenea, este exemplara pentru observatia externa inregistrarea interactiunii in grupurile de munca in cercetarile conduse de Elton Mayo efectuate intr-o filatura din Philadelphia (1925) si in atelierele din Hawthorne, langa Chicago, ale Companiei Western Electric (1924-1943). Observatia externa (sau nonparticipativa) este caracteristica studiilor de laborator, in timp ce observatia participativa se intalneste in studiile sociologice de teren si cu deosebire in cercetarile de antropologie culturala. Sigur, se cunosct si exceptii de la aceasta regula. Cercetarea din anii 1967-1968 asupra unui esantion de 1217 de persoane, in Franta, pe care se bazeaza lucrarea lui Pierre Bourdieu (La Distinction: Critique sociale du jugement, Paris, Les Editions de Minuit, 1979) privind mentalul burgheziei contemporane constituie un exemplu cu valoare teoretica si metodologica esentiala. Concomitent cu aplicarea chestionarului (26 de intrebari inchise si deschise, la care se adauga 12 intrebari de clasificare), operatorii de interviu trebuiau sa completeze si o fisa de observatie despre locuinta, imbracamintea, frizura/cuafura, corbirea persoanelor intervievate Observatia participativa inseamna "a lua parte pe cat permite situatia constient si sistematic la viata activa, ca si la interesele si sentimentele grupului studiat" (Kluckhohn, 1956, 97). Practicand acest tip de observatie, cercetatorul nu numai ca este prezent in colectivitatea studiata, dar se si integreaza in situatia observata, in viata de zi cu zi zi a grupului. Asa cum apreciaza Danny L. Jorgensen (1989, 13-22), observatia participativa se defineste prin sapte caracteristici de baza: Descrierea vietii sociale se face prin perspectiva celor dinauntrul grupului, a oamenilor aflati intr-o anumita situatie sau intr-un cadru bine determinat. Ce progres in cunoastere asigura aceasta perspectiva Sa ne gandim la teorema lui Thomas (1928): "Daca o persoana defineste situatiile ca reale, atunci sunt reale si consecintele lor". inseamna ca dupa modul in care oamenii confera sens lumii in care traiesc asa va fi realitatea. Viata sociala este asa cum o construiesc nativii, oamenii dinauntrul societatii sau grupurilor sociale studiate. Fireste ca "definirea situatiilor" de catre nativi poate fi eronata, marcata de credinte, influentate de sentimente etc., dar tocmai o astfel de realitate determina interactiunile membrilor comunitatii si din afara ei, ca strain, nu o poti cunoaste, nu poti intelege mobilul interactiunilor si nici structura sociala. Observatia participativa permite insa acest lucru. in observatia participativa se are in vedere viata de zi cu zi a oamenilor in mediul in care acestia isi duc existenta. Pentru metodologia observatiei participative este importanta viata cotidiana aici si acum, nu comportamentele oamenilor in laboratoarele experimentale, in situatiile artificial create. Observatia participativa conduce la generalizari ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate in urma testarii cauzale. Generalizarile si interpretarile inspirate de observatia participativa sunt utilizate, totusi, in luarea deciziilor cotidiene. Observatia participativa se inscrie intr-un proces de cercetare flexibil, deschis, atat in ceea ce priveste identificarea problemelor de studiu, cat si sub raportul procedeelor de colectare a datelor si a modalitatilor de teoretizare. Se porneste de la experienta imediata a oamenilor in situatiile concrete de viata. in final, se ajunge la descrierea calitativa a vietii sociale in termenii limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivitatilor studiate. 150 Septimiu CHELCEA Abordarea calitativa, in profunzime, studiul de caz sunt implicate de metodologia observatiei participative, ceea ce presupune descrierea detaliata si analiza adancita a unei unitati sociale sau a unui aspect al vietii sociale. De regula, se face apel la observatia participativa cand urmeaza a se studia holistic o cultura sau o societate, o subcultura sau o organizatie, un grup uman, practicile, credintele sau interactiunile umane. Scopul este de a descrie comprehensiv si exhaustiv un aspect important sau unic al vietii sociale. Cercetatorul care utilizeaza observatia participativa trebuie sa joace rolul de participant la viata de zi cu zi a unitatii sociale investigate. De-a lungul cercetarii de teren, observatorul participant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate de recunoasterea deschisa a scopului de cunoastere stiintifica pana la cel de "cercetator stiintific acoperit". in observatia participativa, se utilizeaza strategii specifice in functie de unitatea sociala investigata. Experienta de viata a cercetatorului constituie o sursa de date foarte importanta. in diferite momente ale cercetarii se valorifica in scopul cunoasterii stiintifice documentele sociale de toate tipurile, ca si interviurile, in special, nestructurate si chiar chestionarele, de regula, cu intrebari deschise. Modul de inregistrare a datelor colectate prin observatie participativa are o importanta deosebita. in afara aparatului de fotografiat, de filmat, a casetofoanelor si a echipamentelor audio-video, in prezent sunt utilizate si computerele. Termenul de "observatie participativa" a fost introdus in vocabularul sociologiei in 1924 de catre Eduard C. Lindeman in lucrarea Social Discovery, in care, criticand abuzul de cercetari pe baza de chestionar, lansa indemnul: "Daca vrei sa stii cu adevarat ce face o persoana, observao!" (Stacey, 1970, 50). Bronislav Malinowski (1884 1942), initiatorul functionalismului in antropologia culturala si unul dintre cei care au ilustrat valoarea observatiei participante in studiul culturilor izolate, nota in Argonauts of Western Pacific (1922): "Nu este greu ca in acest gen de munca etnograful sa abandoneze uneori aparatul fotografic, blocnotesul si creionul, pentru a lua parte la ceea ce se petrece. El poate participa la jocurile indigenilor, poate sa-i insoteasca in vizitele si plimbarile lor, sa se aseze, sa asculte, sa participe la conversatie. . . Din aceste incursiuni in viata indigena. . . am capatat sentimentul foarte clar ca felul lor de a fi in diverse ocazii de tranzactii tribale, conduita lor imi deveneau mai clare si mai inteligibile ca inainte" ( Malinowscki, 1922/1984, 21). Rolul cercetatorului in observatia participativa poate fi dupa Raymond L. Gold (1958) acela de: totalmente participant, participant ca observator, observator ca participant si totalmente observator. in primul caz, cercetatorul ascunde rolul sau de observator si se integreaza in viata colectivitatii studiate cat mai mult posibil. El interactioneaza cat mai natural cu cei pe care ii studiaza, isi incorporeaza rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie sa ra__________mana, totusi, el insusi, adica observator, acesta fiind "rolul sau primar" (Gold, 1958/1970, 375). Participantul ca observator isi dezvaluie rolul de cercetator, dar isi consacra buna parte din timp activitatilor comune ale grupului studiat. in contrast, observatorul ca participant reduce timpul dedicat activitatilor nelegate de cercetarea propriu-zisa. Raymond L. Gold (1958/1970, 377) apreciaza ca "rolul de observator participant este utilizat in studiile care implica intervievarea nerepetata" si ca "observarea este mai mult formala decat informala". Dat fiind faptul ca observatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioada de timp relativ scurta, exista riscul unei cunoasteri superficiale a interactiunilor sociale din cadrul acestuia. in fine, observatorul total nu se implica in viata grupului si nu intervine in desfasurarea fenomenelor studiate. "Rolul de observator total il indeparteaza pe cercetatorul de teren de interactiunile sociale cu cei studiati" (Gold, 1958/1970, 378). Herbert J. Gans (1962/1982, 398-399), precizand ca in studiul sau despre italienii-americani din zona West End a orasului Boston a utilizat observatia paricipativa, considera ca este mai util sa se vorbeasca despre tipurile de observtie paricipativa in functie de comportamentul cercetatorului, nu de gradul in care persoanelor studiate li se dezvaluie identitatea acestuia (absolut secret, partial recunoscut, recunoscut total), conform tipologiei lui Raymond L. Gold. Astfel, pot fi identificate trei tipuri de observatie participativa: 1) Cercetatorul se comporta ca observator, adica este fizic prezent la desfasurarea evenimentelor, dar nu participa la derularea lor; 2) Cercetatorul participa, dar ca cercetator, ceea ce inseamna ca are rol de "cercetator-participant"; 3) Cercetatorul participa, devenind in aceasta situatie "paricipant real", abdicand pe moment la rolul sau de cercetator, reluanu-si-l insa dupa consumarea evenimentului. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 151 Asa cum remarca Danny L. Jorgensen (1989, 53), de la complete outsider la complete insider cercetatorul care opteaza pentru metodologia observatiei participative parcurge o gama intreaga de stadii schimbandu-si pozitia sociala (social location) de pe care inregistreaza viata de zi cu zi a comunitatilor studiate. Ca si pozitia fizica (physical position) distanta sau apropiere de fenomenul observat pozitia sociala adoptata deliberat de catre cercetator influenteaza hotarator ce va observa, in ciuda dorintei acestuia de a furniza o imagine corecta de a cunoaste obiectiv viata sociala. Ceea ce se observa, in final, depinde de pozitia sociala (cea a somerilor sau a patronilor, a majoritarilor sau a minoritarilor, a femeilor sau a barbatilor, a profesorilor sau a studentilor etc.) pe care se plaseaza cercetatorul. Nu exista, fireste, o pozitie care sa asigure o perspectiva perfecta asupra tuturor fenomenelor sociale studiate. De fiecare data cercetatorul va decide unde sa se plaseze pentru a obtine cea mai adecvata imagine, constient fiind ca oricare din perspective contine limitatori intrinseci, erori inerente. De aceea observatorul participant va incerca sa isi schimbe pozitia de observare pentru a inregistra fenomenul studiat din cat mai multe perspective. Aceasta strategie reduce posibilitatea unor observatii incorecte (inacurate observation). Patricia A. Adler si Peter Adler (1994, 379) apreciaza ca, in perspectiva abordarii calitative, practica cercetarilor bazate pe observatia participativa pune in evidenta o accentuare a implicarii cercetatorului in viata comunitatii studiate, astfel ca se poate vorbi de trei roluri predominante ale observatorului: cercetator-membru-deplin, cercetator-membru-activ si cercetator-membru-periferic. Aceasta tipologie a rolurilor observatorului cercetator stiintific permite diferite combinatii cu tipologia propusa de Raymond L. Gold (1958). Asa cum foarte judicios remarca Petru Ilut (1997, 81), "participarea si observatia ca membru complet, membru activ sau membru periferic depind de caracteristicile socio-demografice ale colectivitatilor si grupurilor investigate si de conditiile concrete in care se desfasoara". Problemele ridicate de observatia participativa sunt numeroase, vizand atat tehnica de cercetare, cat si deontologia. Vom declara scopul real al cercetarii Ne vom declina identitatea Cat de activa va fi participarea cercetatorului la viata grupului studiat De raspunsul la aceste intrebari cursul observatiei se va modifica, iar din combinarea axelor "participare" si "declararea status-ului de observare" rezulta patru situatii in care se poate afla cercetatorul vietii sociale (Figura 8.3). puternic Gradul de recunoastere a participarii la situatie slab Gradul de recunoastere a statusului de cercetator Fig. 8.3. Situatiile observatorului participant (dupa Kohn si Ngre, 1991, 118) Precizam ca in cursul desfasurarii cercetarii statusul observatorului se poate schimba: din observator nedeclarat, cercetatorul poate deveni cercetator neutru sau actor social. De asemenea, gradul de implicare in viata grupului se poate schimba. Mentionam ca exista o literatura bogata vizand acest tip de observatie (I. C. Jarvie, 1969; P. Kloos, 1969; G. J. McCall si, J. L. Simmons, 1969; Margaret Stacey, 1969; Virginia L. Olsen si Elvi Waik Whittaker, 1970; H. S. Becker, 1970). Pentru a ilustra strategia observatorului participant, sa luam in discutie cercetarea antropologului D. M. Vesperi (City of Green Benches, New York, Correl University Press, 1985) la care face trimitere Danny L. Jorgensen (1989, 57). Tanarul antropolog american si-a propus sa studieze viata persoanelor foarte batrane care traiesc in saracie, fiind dependente de serviciile sociale. S-a gandit ca orasul St. Petersburg, din Florida, ofera cele mai bune conditii pentru studiul pe care si l-a propus, dat fiind faptul ca Cercetator spion Cercetator actor social Observator nedeclarat Observator neutru ascuns declarat 152 Septimiu CHELCEA o mare parte din locuitorii orasului erau persoane in varsta, in evidenta serviciilor sociale. Ca tanar cercetator, nu putea sa-si asume rolul de "spion" (complete insider). S-a stabilit in St. Petersburg si a inceput sa-i intervieveze pe batranii de pe strazile orasului, ca simplu cetatean, ca simpatizant al acelor defavorizati si posibil prieten al lor, in fine, ca cercetator stiintific. Uneori facea observatie participativa, ca cercetator neutru, alteori ca "cercetator acoperit", nedeclarat. Cel mai adesea observa comportamentul persoanelor foarte batrane si foarte sarace, stand pe o banca in parc (de unde si titlul cartii sale). Observatia participativa are prin excelenta un caracter descriptiv si adesea doar un scop explorativ. William Foote Whyte, clasic al acestui tip de observatie, in Street Corner Society: The Social Structure of an Italian Slum (1943) raspunde unei probleme privind organizarea sociala in orasele americane. Complexitatea problemei, inexistenta unei teorii adecvate (la acea data exista prejudecata ca la periferia oraselor americane domneste dezorganizarea sociala) l-a determinat pe William Foote Whyte sa incerce observarea explorativa a fenomenului. S-a mutat in Cornerville, locuind intr-o camera la o familie de italieni. Pentru ca parintii respectivei familii nu vorbeau englezeste, a inceput sa invete limba acestora, in scurt timp reusind sa vorbeasca italiana fluent. Faptul ca a facut efortul de a invata limba comunitatii studiate s-a dovedit a fi foarte important, chiar daca discutiile cu persoanele din generatia a doua s-au purtat totdeauna in limba engleza: i-a convins pe nativi de "interesul sincer si simpatetic pentru populatia din Cornerville" (Whyte, 1943, V.). De la fereastra locuintei lui a inceput sa observe o banda (termenul are aici o nuanta neutra) de pe Norton Street, din Boston. in aceasta faza, observatia nu era participativa. Treptat (cercetarea a durat trei ani si jumatate), William Foote Whyte s-a integrat in subcultura bandei, a invatat "limbajul" ei, a fost acceptat si sprijinit sa desfasoare cercetarea. La constituirea ei, la inceputul anului 1937, banda numara sase membri; apoi banda si-a marit numarul la treisprezece membri, in varsta pana la 29 de ani. Toti copilarisera in acelasi mediu, urmasera la aceeasi scoala; unii lucrau permanent in fabrica, altii doar ocazional. Fiecare avea un loc bine stabilit in organizarea bandei. Initial, Nutsy fusese sef. intr-o confruntare directa, Doc il invinge pe Nutsy si devine seful bandei. Pozitiile celorlalti membri ai bandei se contureaza dupa cum activasera sub conducerea lui Nutsy (Frank, Joe, Alec, Carl, Tonny) sau intrasera in banda ca urmare a prieteniei lor cu Doc (Danny, Mike, Long John). Cercetarea lui William Foote Whyte inlatura prejudecata dezorganizarii sociale in slums-ul oraselor americane si aduce totodata contributii pretioase la tehnica observatiei participative, prin formularea unor reguli de aplicare a acestei tehnici. Astfel, observatorul: trebuie sa ia legatura in primul rand cu liderul (conducatorul, personajul central) grupului observat; trebuie sa atraga toate persoanele care doresc sa conlucreze cu el; trebuie sa se abtina de la aprecierea sau dezaprobarea comportamentelor observate; sa evite de a lua parte la conflicte, care pot diviza grupul. Matilda White Riley (1963, 62), comentand cercetarea lui William Foote Whyte (1943), atrage atentia asupra catorva caracteristici definitorii pentru studiile bazate pe observatia participativa. in primul rand, obiectivul cercetarii: asa cum declara autorul chiar in Prefata, scopul era de a obtine o imagine autentica (intimate view) a vietii din Cornerville, pe baza careia sa poata face generalizari despre sistemele sociale. Si-a centrat atentia asupra unui subsistem distinct banda (the gang). in terminologia lui Robert K. Merton (1959), a procedat la o cercetare strategica: studiind o parte a sistemului social a vizat intregul sistem social, intrucat partea (grupul social, banda) reprezinta in miniatura sistemul general al rol-statusurilor si interactiunilor sociale. in al doilea rand, apeland la observatia participativa, William Foote Whyte a participat la activitatile de zi cu zi ale comunitatii: a locuit mai mult de trei ani de zile impreuna cu cei pe care ii studia, in acelasi apartament, s-a alaturat clubului lor (Italian Community Club), a luat parte la meciurile echipei de bowling, a mers cu italiencele la dans, s-a asociat campaniei electorale locale, i-a vizitat la domiciliu pe membrii bandei studiate. S-au creat astfel obligatii reciproce. Cei din banda l-au ajutat pe cercetator, explicandu-i ce se intampla in grupul lor, ce semnificatie au pentru ei cele observate de el. Dupa aproape douazeci de ani de la publicarea cercetarii lui William Foote Whyte, apare o lucrare, devenita si ea " clasica": The Urban Villagers. Group and Class in the Life of Italian-Americans de Herbert J. Gans (1962), in care, pe baza observatiei participative in zona The West End a orasului Boston, vecina zonei The North End studiate in Street Corner Society, au fost descrise familia si grupruile, comunitatie, politica si cultura etnica in America moderna. Cercetatorul a trait alaturi de italieniiamericani pe care I-a studiat (octombrie, 1957 mai, 1958), urmarind sa descrie un cartier sarac (slum) si modul de viata al populatiei cu venituri mici. A rezultat un raport de cercetare exemplar. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 153 A intra in cadrul social al grupului observat si a pastra si dezvolta relatiile cu nativii constituie o arta si o stiinta in acelasi timp. inca in 1922, Bronislaw Malinowski preciza premisele oricarui studiu bazat pe observatia participativa: respectarea "spiritului stiintific, cunoasterea valorilor si criteriilor etnografiei moderne... plasarea intr-o buna conditie de observare, direct intre nativi... si aplicarea unui set de metode speciale de colectare, manipulare si inregistrare a datelor" (Malinowski, 1922/1984, 6). Se accepta astazi ca relatiile cu nativii trebuie sa se bazeze pe incredere, cooperare, echilibru si prietenie. Danny L. Jorgensen (1984, 69) considera ca cercetarea de teren in perspectiva observatiei participative presupune negociere, reciprocitate si relatii de schimb intre cercetatori si nativi. increderea si cooperarea se obtin daca nativii cunosc adevarata identitate sociala a cercetatorului. Prezentarea de sine a cercetatorului, cu sinceritate, induce relatii autentice cu nativii. Totdeauna trebuie, insa, pastrate proportiile. Aceasta regula guverneaza si relatiile de schimb intre observatorul participant si persoanele studiate. Se vor oferi bani pentru informatiile furnizate Cati Se vor oferi bunuri simbolice Ce fel de gratificatii nonmateriale Nu exista reguli stricte pentru ridicarea barierelor dintre cei observati si cercetatori, dar trebuie luate in considerare asteptarile nativilor, expectatiile lor. Observatia continua versus observatia esantionata. Observarea continua se refera la perioade limitate din viata unei colectivitati sau la secvente comportamentale bine precizate ale unui numar mic de actori sociali. De regula, se procedeaza la o esantionare a comportamentelor ce urmeaza a fi observate. Este practic imposibil sa observi toate unitatile de comportament ale unui individ. in functie de obiectivele cercetarii vor fi retinute doar comportamentele relevante, adica se va face o selectie a faptelor de observatie. "Observatia presupune, prin definitie, o alegere a faptelor de observat. Este o distingere clara a unor detalii semnificative dintr-un tot amorf. Este un rod al unor idei pe care mai dinainte le ai asupra a ceea ce este si ceea ce nu este semnificativ" (Stahl, 1934, 5). Observatia esantionata (sau instantanee), pusa la punct in 1934 de catre Tippett, se bazeaza pe tehnica sondajului, fiind numita uneori "esantionaj al muncii" sau "inspectie instantanee". in sociologie, desi observatia instantanee porneste de la ceea ce indeobste se intelege prin "privirea maistrului" nu este deloc o inspectie si, mai ales, nu este facuta cu scopul de a controla, nefiind aplicabila doar in studiul muncii. Observatia instantanee prezinta avantajul de a fi relativ comoda, putandu-se aplica fara perturbarea comportamentului celor studiati. Exista posibilitatea aplicarii acestei metode fara ca cei studiati sa fie avertizati; procedeul implica anumite riscuri: observatorul, odata deconspirat, pierde total increderea celor in mijlocul carora efectueaza studiul. Marele avantaj pe care il confera aplicarea acestei metode consta in posibilitatea ce se creeaza de a studia alternativ mai multe activitati intr-o perioada de timp scurta. Prin intermediul observatiei instantanee se poate stabili, cu un grad convenabil de precizie (de exemplu, in studiul muncii), lista operatiilor ce se efectueaza, ponderea fiecarei operatii (ca timp, in procente) si se poate compara ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prevazut a se face. Observatia instantanee este recomandabil a se aplica numai in studiul unor activitati variate. Aplicarea practica a metodei trebuie sa tina seama de gradul de precizie pe care dorim sa-l aiba rezultatele. Prin conventie, se considera ca un grad de precizie de 0,05 este convenabil. Ca momente importante in aplicarea observatiei instantanee, in afara stabilirii prin observatie a ponderii elementelor in cadrul activitatii studiate, amintim fixarea intervalelor dintre observatiile instantanee; aceasta se realizeaza in functie de timpul total de studiu, de numarul activitatilor care sunt studiate si de distanta dintre locurile de desfasurare a acestor activitati. Se ia in consideratie timpul minim pentru parcurgerea distantei intre cele mai indepartate locuri ce sunt studiate alternativ. Determinarea momentelor de efectuare a observatiilor instantanee se face prin tragere la sorti. in final, se completeaza o fisa de observatie in care sunt trecute: numarul observatiilor, ziua, orarul de observare, continutul observarii si eventualele remarci explicative suplimentare. 154 Septimiu CHELCEA Reguli de observare in orice tip de observatie cercetatorul trebuie sa-si puna o serie de intrebari: ce va observa Cum o va face Cum sa se inregistreze faptele de observatie Cum sa le interpreteze in vederea teoretizarii Ruth C. Kohn si Pierre Ngre (1991, 67) propun un model al observarii care ne poate ajuta in stabilirea unor reguli de observare (Figura 9.4). Fig. 8.4. Un model al observarii (dupa Kohn si Ngre, 1991, 67) Cine Pentru cine Pentru ce Cum Ce Cand Unde Theodore Caplow (1970, 155) sintetizeaza experienta de cercetare si formuleaza 13 reguli de observare, incluzand conditiile prealabile, procedura, continutul si modul de notare. in deplin acord cu autorul citat, prezentam aceste reguli. Conditii prealabile observarii inainte de inceperea cercetarii de teren, cel ce face observatia trebuie sa se familiarizeze cu obiectivele cercetarii; Tehnicile de observare si procedeele de notare a faptelor de observatie trebuie precis formulate si suficient de mult repetate pentru ca observatia sa fie valida; inainte de a observa, cercetatorul trebuie sa memoreze lista unitatilor de observare (secventele comportamentale). Procedura de notare Observatorul trebuie sa noteze, pe cat posibil, faptele de observatie pe teren; Rastimpul admisibil intre observare si notare este de ordinul minutelor, si in cazuri exceptionale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl (1943, 17) atrage atentia in acest sens: "oricat de buna memorie ai avea, observatia care nu se noteaza de indata, poate fi considerata ca pierduta"; Rastimpul la care ne-am referit variaza in functie de natura cercetarii; Observatorul nu trebuie sa uite ca el insusi este observat si ca notarea s-a facut in perioade de observare; Continutul notelor de observatie Notele de observatie trebuie sa includa: data, ora, durata observatiei, locul desfasurarii evenimentelor (facandu-se apel la harta, fotografie, desen etc.); circumstantele observarii, aparatele utilizate in observatie, factorii de mediu care pot influenta comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum si modificarile care au survenit in timpul observarii; in notele de observatie nu-si au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetatorului. Este gresit sa notam ca persoana observata era, de exemplu, emotionata. Va trebui sa notam doar expresia faciala, paloarea, contractia musculara etc.; Conversatia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate in stil direct, asa cum s-au desfasurat. Notarea cuvant cu cuvant a declaratiilor persoanelor intervievate se va inchide intre ghilimele ("), iar TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 155 sinteza, prescurtarea conversatiei se marcheaza cu apostrof (), asa cum se accepta prin conventie in studiile etnografice (Fielding, 1993, 162). Opiniile si deductiile cercetatorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite; Definitivarea notelor de observatie Notele de observatie trebuie revazute, adaugite, corectate de indata ce timpul permite acest lucru; Notele de observatie trebuie clasificate provizoriu, iar cand sistemul de categorii este bine conturat, sa se treaca la clasificarea lor definitiva. Fireste ca aceste reguli de observatie pot fi amanuntite, nuantate si particularizate in raport de tipul de observatie. Oricum, ele constituie un bun indreptar pentru cercetatorul incepator. In finalul discutiei depre observatie ca metoda de cercetare in stiintele socioumane sa ne amintim dictonul marelui chimist si biolog francez Lous Pasteur (1822-1895), cel care a pus bazele imunologiei si care a aplicat pentru prima oara vaccinarea antirabica: "In campul observatiei sansa favorizeaza doar mintile cultivate". Termeni-cheie auto-observatia observatia - calitativa - cantitativa - continua - controlata - directa - esantionata - etnografica - externa - necontrolata - nestructurata - participativa - structurata pozitia observatorului - fizica - sociala rolurile observatorului participant - membru-activ - membru-deplin - membru-periferic - observator ca participant participant ca observator totalmente observator totalmente participant serendipitatea sinergologia sistemul de categorii de observatie sociologia vizuala Probleme recapitulative 1. Care este specificul observatiei ca metoda de cercetare in stiintele socioumane 2. Comparati observatia cu alte metode de cercetare din stiintele socioumane. 3. Care sunt avantajele recursului la metoda observatiei in cunoasterea vietii sociale 4. Dar dezavantajele 5. Ce criterii pot fi folosite pentru tipologizarea observatiei 6. Cum se stabileste un sistem de categorii de observatie 7. Ce roluri isi poate asuma cercetatorul care face observatie participativa 8. Ce elemente trebuie avute in vederer pentru calcularea numarului de observatii in cazul observatiei esantionate 9. Care sunt regulile inregistrarii (notarii) faptelor de observatie 10. Ce este sociologia vizuala 156 Septimiu CHELCEA Capitolul 9 Experimentul in stiintele socioumane Definitie, concepte de baza si scheme experimentale Tipuri de experimente in stiintele socioumane Etapele cercetarii experimentale Termeni-cheie Probleme recapitulative inca in urma cu mai mult de un secol, aplicarea experimentului in cunoasterea vietii sociale a dat nastere unei dispute intre "experimentalisti" si "pozitivisti" care, intr-o forma sau alta, se perpetueaza si astazi. Gilles Ferrol si Philippe Deubel (1993, 124) rezuma dezbaterea relevand elementele esentiale, precum si protagonisti. in 1872, C. Pellarin autorul lucrarii Lettre de Fourier au Grand Juge arata, in polemica sa cu lingvistul si filosoful mile P. Littr (1801-1881), avantajele experimentului: rigoarea procedurii si calitatea informatiilor obtinute. Curios este faptul ca nici fondatorii stiintei despre societate nu admiteau experimentarea decat a fortiori in analiza faptelor sociale. Auguste Comte, fiind convins ca acumularea cunostintelor in acest domeniu va servi la regularizarea vietii sociale in directia progresului, si-a manifestat rezerve fata de experiment, aratand ca izolarea unui element din organismul social poate duce la esec in cunoasterea globala a societatii. De asemenea, autorul celebrului Cours de philosophie positive (aparut in sase volume in perioada 1830-1842), insistand asupra istoricitatii fenomenelor sociale, restrangea apelul la experimentare. Aceeasi pozitie a avut-o fata de experiment si mile Durkheim, considerat pe plan mondial ca intemeietor al scolii franceze de sociologie. Spre deosebire de fondatorii sociologiei, reprezentantii orientarii "socialismului utopic" (de exemplu, Charles Fourier) au militat pentru practica experimentala in schimbarea sociala catre o societate ideala. in Adunarea Constituanta, in 1849, s-a propus, in acest sens, infiintarea unui Minister al Progresului si Experimentarii cu scopul de a examina inventiile si inovatiile in domeniile tehnicii si organizarii sociale (cf. Ferrol si Deubel, 1993, 125). in legatura cu istoricul aplicarii experimentului in psihosociologie, exista o deplina concordanta intre specialisti: se considera ca studiile din 1897 ale lui Norman Triplett reprezinta primele incercari de aplicare riguroasa a experimentului in psihosociologie. Norman Triplett a masurat performanta in conditii individuale si in situatia de competitie: a inregistrat durata medie necesara rotirii de 150 de ori a unei mulinete (dispozitiv format dintr-un tambur pe care se infasoara firul unditei) atunci cand subiectii executau aceasta sarcina individual si in situatii de competitie, in grupuri de cate doi. El a constatat ca in situatia de competitie performantele sunt superioare si a incercat sa explice acest fapt de observatie prin ceea ce a numit "dinamogenia prin instinctul competitiv" (The dynamogenic factors in pace-making and competition, in American Journal of Psychology, 1897, 9). Chiar daca explicatia data nu a rezistat timpului, Norman Triplett ramane primul experimentalist, in sensul modern al termenului, in psihosociologie. Paradigma experimentala a influentei individuale introdusa de Norman Triplett este nu numai cea mai veche in psihosociologie, dar si una dintre cele mai fructuoase paradigme experimentale, vizand insusi obiectul de studiu al psihosociologiei: modul in care comportamentul unui individ influenteaza comportamentul celorlalti. Paradigma facilitarii sociale, introdusa in psihosociologie prin experimentele lui Norman Triplett, a fost verificata ulterior in diferite situatii experimentale care au imbogatit cunoasterea in acest domeniu. Astfel, a fost constatata modificarea performantei individuale in prezenta altora si in conditiile in care si ceilalti au de indeplinit aceeasi sarcina (Zajonc, 1971, 10). Sintetizand rezultatele experimentelor referitoare la "facilitarea sociala", Robert B. Zajonc ajunge la concluzia ca "situatia de coactiune, ca si prezenta unui public amelioreaza performanta si ingreuneaza achizitionarea de cunostinte" (Zajonc, 1967, 23). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 157 in cunoasterea stiintifica, valoarea deosebita a experimentului este data de functia acestuia de verificare a ipotezelor cauzale. Asa cum remarca Raymond Siever (1970), experimentul este, de cele mai multe ori, asociat cu abordarea analitica a fenomenului, spre deosebire de observatie, care se asociaza spontan abordarii descriptive. De aici si distinctia pe care o fac unii epistemologi intre stiintele experimentale si stiintele observationale, prin extensie stiintele experimentale fiind considerate superioare. Fireste, o astfel de distinctie si, mai ales, etichetarea in "bun" si "rau" nu se justifica. Toate stiintele observa si descriu si, de asemenea, toate, in masura in care aspira la statutul de stiinta, mai devreme sau mai tarziu tind sa integreze datele de observatie in sisteme teoretice explicative. "Este adevarat, desigur, ca unele stiinte, in primele lor etape de dezvoltare, se caracterizeaza printr-o extraordinar de inalta proportie a datelor de inregistrare fata de datele de analiza" (Siever, 1970, 22). Sociologia se afla tocmai intr-o astfel de etapa, iar aplicarea intensiva a experimentului este in masura sa contribuie la integrarea datelor in modele explicative, in sistemele teoretice din ce in ce mai structurate. in legatura cu functia de verificare a ipotezelor cauzale, rezultatele experimentului se prezinta direct ca fapte stiintifice, ceea ce nu se poate sustine si despre datele empirice obtinute prin intermediul altor medtode, care trebuie sistematizate in continuare in vederea dezvaluirii relatiilor de cauzalitate (cf. Pismanik, 1976, 196). Cercetarea experimentala constituie un proces iterativ, care incepe cu verificarea relatiilor de cauzalitate si sfarseste cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetarii experimentale (Figura 9.1), propusa de G. E. P. Box, se fondeaza pe supozitia ca "nici un plan (experimental) nu este suficient de bun pentru a raspunde la toate intrebarile deodata, oricat ar fi experimentul de important. Este necesara o serie de investigari pentru a raspunde la orice intrebare cu adevarat importanta cu privire la cauzele comportamentului (Sitgreaves, 1978, 568). Aplicat cu succes in stiintele naturii metoda a fost magistral expusa inca in 1865 de Claude Bernard (Introducere in studiul medicinii experimentale, 1958) experimentul este azi tot mai mult utilizat in pedagogie, psihologie, sociologie si psihosociologie. in ceea ce priveste psihosociologia, este semnificativ ca, asa cum rezulta din analiza facuta de Richard Christie asupra publicatiei oficiale a Asociatiei Americane de Psihologie (volumele 60 si 61 din Journal of Abnormal and Social Psychology) intr-un interval de zece ani (1949-1959), ponderea cercetarilor experimentale a sporit de aproape trei ori (Christie, 1965, 143). IPOTEZA Plan Analiza Plan EXPERIMENT Fig. 9.1. Natura iterativa a experimentarii: ipoteza plan experimentanaliza ipoteza (dupa G. E. P. Box) Concomitent a sporit si numarul abordarilor metodologice ale experimentului psihosociologic. Nu numai in tarile cu veche traditie a cercetarilor sociologice experimentale, ci si in tarile in care aceasta stiinta a fost inclusa mai tarziu in randul disciplinelor academice, interesul pentru cercetarea experimentala a fenomenelor sociale si pentru problemele metodologice implicate de acest tip de cercetare este evident. Pentru a-si indeplini functiile cognitive, experimentul trebuie sa se fondeze pe teorie. Nu exista experiment relevant care sa nu porneasca de la o teorie; din aceasta cauza experimentul se aplica intr-o etapa mai tarzie a cunoasterii stiintifice. in afara teoriei, experimentul este o activitate sterila. Daca in 158 Septimiu CHELCEA cazul observatiei asa cum se stie prin serendipitate pot fi descoperite fapte semnificative, care sa initieze teoria, experimentul porneste de la teorie, verificand-o; este, dupa cum se vede, o faza mai tarzie a cercetarii. in acelasi timp, daca experimentul se fondeaza pe teorie, si teoria se bazeaza pe experiment: raporturile sunt bilaterale si orice separare a experimentului de teorie duce, in cele din urma, la esecul cunoasterii. in acest sens, Claude Bernard spunea: "Nu trebuie sa credem in observatiile noastre, in teoriile noastre decat sub rezerva experimentarii" (1865/1958, 103). Dar, silind natura sa i se dezvaluie prin experiment, cercetatorul "nu trebuie sa raspunda niciodata in locul ei sau sa-i asculte pe jumatate raspunsurile si sa retina din experienta numai acele rezultate care-i sprijina sau ii confirma ipoteza" (Bernard, 1865/1958, 86). Pentru a-si indeplini functia de "modalitate de testare a ipotezelor cauzale" asa cum precizau D. Cook si Donald T. Campbell (1976, 224) sunt necesare trei conditii: intre variabila independenta si variabila dependenta sa fie o relatie temporala de anterioritate, stiut fiind ca totdeauna cauza precede efectul; intre cele doua variabile sa existe o covariatie (p 0,05) si, in fine, sa nu existe nici o alternativa de explicare a modificarii variabilei dependente decat prin variabila independenta. Ultimele doua conditii au in vedere validitatea statistica si validitatea interna a experimentului. Fara a face din experiment "coroana a cercetarii empirice" (W. Siebel, 1965; R. Mayntz, 1969 si altii), legand strans experimentul psihosociologic de teorie si practica, se impune sa remarcam locul important pe care acesta il ocupa atat in cunoasterea, cat si in viata sociala. Trebuie respinse incercarile de supraevaluare a dificultatilor reale pe care le intampina experimentul in stiintele socioumane. Este adevarat ca natura obiectului de studiu in aceste stiinte este cu totul alta decat in stiintele naturii: avem dea face cu fiinte rationale, care constientizeaza situatia experimentala, iar posibilitatea subiectului de a-si da seama ca este studiat se modifica "in functie de experienta sa in statusul de obiect de studiu" (Mamali, 1974, 16). Sintetizand observatiile referitoare la consecintele epistemologice ale statusului subiectului in cercetarea psihosociala, Catalin Mamali precizeaza ca modificarea obiectului de studiu in timpul cercetarii se produce datorita actiunii directe a tehnicii de studiu, datorita fenomenului de inductie generat in timpul cercetarii, restructurarii campului social initial prin prezenta cercetatorului, datorita personalitatii cercetatorului si a gradului de informare a subiectilor asupra cercetarii sociale. Dar modificarea obiectului de studiu in timpul cercetarii se intalneste si in stiintele naturii. in fizica acest lucru a fost demonstrat de L. de Broglie, Hans Reichenbach si altii, fiind unanim acceptat, fara sa fie pusa la indoiala oportunitatea experimentului. Vom ilustra efectul tehnicii de cercetare asupra obiectului de studiu facand apel la experimentele dr. G. E. Schwartz (1978) privind dominatia emisferelor cerebrale si expresia emotiilor. Se stie ca emisfera stanga este dominanta in ceea ce priveste functiile simbolice si limbajul, iar emisfera dreapta in perceptia spatiului si a formelor. Dr. G. E. Schwartz porneste de la observatia ca directia privirii constituie un indiciu al activitatii emisferelor cerebrale: deplasarea privirii intr-o anumita directie traduce activitatea emisferei cerebrale din partea opusa respectivei directii. in experimentele facute, sarcinile cu continut afectiv antreneaza lateralizarea privirii spre dreapta. S-a constatat, insa, ca miscarile oculare dispar atunci cand se incearca inregistrarea lor (oculograma. Explicatia: implantarea microelectrozilor produce o stare de disconfort, exprimata prin fixitatea privirii. Este o limita a dispozitivului experimental de inregistrare, care modifica obiectul de studiu. Cu siguranta ca perfectionarea tehnicii experimentale va permite inregistrarea efectului, fara deformarea obiectului de studiu. in buna masura, acest lucru este valabil si pentru experimentele psihosociale. in afara complexitatii obiectului de studiu, specifica experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al variabilelor, izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu in stiintele socioumane il reprezinta interactiunile concret-istorice ale indivizilor umani, multiplu determinate de cauze interne si externe. Subiectii de experiment apartin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumita societate, natiune si grup socioprofesional; au o anumita varsta, un anumit sex, nivel de scolaritate; si-au interiorizat anumite norme si valori intr-o masura mai mare sau mai mica. Cu deplin temei F. S. Chapin remarca: " . . . unitatile sociale au un caracter complex in comparatie cu unitatile relativ simple ale altor discipline. in fizica, aceste unitati sunt omogene, standardizate: in China sau America experimentul are aceleasi sanse de reusita in conditii date si controlabile. in sociologie, unitatile nu sunt nici omogene, nici standardizate, fiecare dintre ele este singulara, individuala, deosebita de celelalte. . . Un experiment efectuat in China poate insemna foarte putin sau nimic pentru America (apud Rabbot, 1972, 140). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 159 Data fiind aceasta situatie, in legatura cu experimentele sociologice, inclusiv cele psihosociologice, se pune problema posibilitatii de generalizare a rezultatelor obtinute. Este vorba despre validitatea externa a experimentului, asupra careia atrage atentia Donald T. Campbell, in studiul Designs for Social Science Experiments, multiplicat in 1953, dezvoltat apoi si inclus sub titlul Factors Relevant to the Validity of Experiments in Social Settings intr-o culegere de probleme de psihologie sociala editata de C. W. Backman (1966). Validitatea externa sau validitatea ecologica (Harvey si MacDonald, 1993, 143) se refera la aplicabilitatea rezultatelor in situatii naturale (ecologice) cat mai diferite. De regula, validitatea externa a experimentelor din stiintele socioumane este destul de restransa atat in ceea ce priveste generalizarea de la grupul experimental la populatia din care sunt selectionati subiectii de experiment (validitatea populationala), cat si sub raportul trecerii de la situatia experimentala la conditiile vietii sociale reale (validitatea ecologica). Fara nici o indoiala ca stabilirea subiectilor de experiment in grupele experimentale si de control pe baza riguroasa a esantionarii mareste posibilitatea de generalizare a rezultatelor obtinute asupra populatiei din care s-a facut selectia. Raman insa alti factori care limiteaza generalizarea: de exemplu, reactivitatea la experiment a subiectilor. Unele persoane au o atitudine ostila fata de includerea lor intr-un experiment, in timp ce altele coopereaza intens cu cercetatorii. Generalizarea rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisa decat in limitele procedeelor utilizate si numai la populatia din care au fost selectionati subiectii de experiment. Este metodologic gresit sa se extrapoleze concluziile unui experiment psihosociologic desfasurat intr-un anumit cadru socio-cultural in altul. Asa cum remarca Walter Friedrich, datele experimentelor pe grupe mici (efectuate in SUA) nu pot fi generalizate automat in alte tari; se impune o noua verificare a lor. Reluind experimentele clasice ale lui Charles E. Osgood in problema eficacitatii comparative a mesajelor cu o latura fata de mesajele cu doua laturi, am constatat ca unele concluzii nu sunt valabile pentru populatia de la noi. Asadar, trebuie sa privim critic experimentele psihosociologice efectuate aiurea si sa le verificam in conditiile concretistorice de la noi. intr-adevar, ce valoare poate avea pentru explicarea comportamentului populatiei din Romania experimentul, de altfel ingenios, montat in gara centrala din New York si pe aeroportul Kenedy (SUA), prin care se pune in evidenta legatura dintre calitatea costumului ca simbol al status-ului social si onestitatea celorlalti La experiment a participat, fara sa stie, un numar de 206 persoane (Bickman, 1974). Anchetatorii, trei barbati si trei femei, prin costumul pe care il purtau, exprimau fiecare un status social: superior (costum de culoare inchisa, vesta, cravata), mediu si inferior (salopeta). Anchetatorii intrau in cabinele telefonice plasate la cele doua puncte de aglomeratie urbana si lasau la vedere o fisa telefonica ("uitau o moneda cu care se putea telefona"). Operatorul inregistra daca persoana care intra in cabina dupa iesirea anchetatorului folosea moneda "uitata" de acesta. in cazul in care o folosea, anchetatorul se intorcea imediat si spunea: "Scuzati-ma doamna (domnule), cred ca am uitat o fisa in aceasta cabina acum cateva minute. Nu cumva ati gasit-o". S-a constatat ca nu exista nici o corelatie intre inapoierea fisei si varsta, sexul, rasa, status-ul social al subiectilor participanti, fara sa stie, la experiment. Nici sexul anchetatorilor nu a influentat cu nimic onestitatea celorlalti; singur, status-ul social, exprimat prin imbracaminte, a exercitat o influenta semnificativa; fisa era mai frecvent inapoiata anchetatorilor cu status social ridicat (imbracati in costum, vesta si cravata). Relatia evidentiata, desigur, este valabila pentru sistemul socio-cultural in care s-a desfasurat experimentul. Reluat in conditiile tranzitiei din tara noastra, s-ar putea ca rezultatele experimentului sa fie altele. Nu numai validitatea externa, dar si validitatea interna constituie o problema in experimentele psihosociologice. Mai mult chiar, dupa opinia autorizata a lui Donald T. Campbell, problema validitatii interne este primordiala (1966, 12). Foarte adesea, in experimentele psihosociologice, variabila independenta reprezinta, in fond, o combinatie de stimuli, sarcina cercetatorului fiind aceea de "purificare a variabilei independente", pentru a stabili cu exactitate daca intre X (variabila independenta) si Y (variabila dependenta) exista intr-adevar o legatura cauzala. in acest scop sunt montate experimente placebo. Dupa cum se stie, sub numele de placebo sunt grupate substantele chimice fara actiune farmacologica specifica, dar care, datorita sugestiei si autosugestiei provoaca ameliorarea starii bolnavului. Astfel de substante, cunoscute inca din Evul Mediu, au primit, dupa moda timpului o denumire latina (placebo), ceea ce inseamna: voi place. Astazi se stie ca toate medicamentele chiar anestezicele si antibioticele au, in afara actiunii farmacologice specifice, si un element placebo, dat de situatia psihosociala in care se administreaza. Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea actiunii farmacologice specifice si, prin analogie, sunt utilizate in psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de stimuli, pentru a-i masura influenta asupra variabilei dependente. Dealtfel, 160 Septimiu CHELCEA rafinarea continua a schemelor experimentale nu reprezinta altceva decat efortul de izolare cat mai deplina a actiunii variabilei independente. Martin T. Orne arata ca "intr-o situatie experimentala, comportamentul unui subiect este determinat de doua serii de variabile: a) variabilele independente in sens traditional; b) comenzile implicite (les consignes implicites; demand characteristics), percepute in situatia experimentala (Orne, 1969, 286). Comanda implicita perceputa de subiect influenteaza comportamentul acestuia si deci rezultatele experimentului. Daca subiectii nu cunosc scopul experimentului, ei fac anumite ipoteze, comportandu-se in sensul confirmarii sau infirmarii acestora. Este necesara, deci, cunoasterea ipotezelor imaginate de subiecti. Martin T. Orne propune utilizarea anchetei post-experiment pentru identificarea comenzilor implicite; inregistrarea scopului si a ipotezelor imaginate de subiecti prin punerea unor intrebari foarte generale: "Dupa parerea dv., ce urmareste acest experiment" etc. De asemenea, in afara experimentului placebo, Martin T. Orne recomanda in acest sens aplicarea experimentului simulat, tehnica pusa la punct in 1959. Experimentul simulat consta in explicarea exacta a modului de derulare a experimentului, in prezentarea materialului si a aparaturii utilizate, precum si in transmiterea comenzilor (sarcinilor, dispozitiilor, instructiunilor) catre subiecti. Subiectii nu sunt pusi insa sa execute aceste comenzi, ci sunt invitati sa relateze ipotezele pe care si le-au imaginat. Se elimina astfel actiunea variabilei independente, ramanand constanta influenta comenzilor implicite. De comun acord cu Martin T. Orne, subliniem ca nu este cu nimic justificata presupunerea potrivit careia subiectii in experiment ar raspunde pasiv, lasandu-se manipulati. in realitate, situatia experimentala este ea insasi un proces psihosocial complex, ce se cere analizat ca atare, putandu-se vorbi de o psihosociologie a experimentului psihosocial. Aplicarea experimentului in stiintele socioumane ridica si numeroase probleme etice. Ca si in stiintele naturii, psihosociologii din intreaga lume se simt raspunzatori de modul in care sunt aplicate rezultatele cercetarilor lor. Nu o data oamenii de stiinta au refuzat cercetarea sau si-au intrerupt experientele cand au constientizat ca rezultatele lor ar putea leza integritatea personala si demnitatea umana sau ar putea fi utilizate in scopuri inumane, impotriva drepturilor si libertatilor individuale si colective. Este cunoscut, de pilda, faptul ca, la inceputul deceniului al saptelea, sociologii si psihosociologii au refuzat sa participe la un proiect de cercetare initiat de Pentagon care, sub masca investigatiei stiintifice, urmarea sa culeaga informatii despre miscarile revolutionare din Chile si din alte tari latino-americane. Protestul sociologilor americani, ca si protestul oficial chilian au determinat guvernul SUA sa renunte la asa-numitul Plan Camelot. In 1976, revistele de specialitate au anuntat intreruperea cercetarilor psihiatrului Stanley Walzer, incepute inca din 1968, asupra aberatiilor cromozomiale de tip XXY sau XYY, in vederea depistarii la copiii nou-nascuti a "cromozomului crimei". Timp de aproape zece ani toti copiii nou-nascuti dintr-un spital din Boston au fost supusi unui control cromozomial pentru depistarea precoce a aberatiilor cromozomiale si preintampinarea deviatiilor comportamentale. Constientizand ca aceste cercetari stigmatizeaza indivizii umani si recunoscand ca existenta unui mediu criminogen influenteaza mai mult aparitia delincventei decat existenta unui cromozom Y suplimentar, Stanley Walzer si-a intrerupt cercetarile experimentale. Probleme etice nu pot sa nu-si puna si cei care au experimentat diverse tehnici de schimbare a comportamentelor. Psihochirurgia, terapia comportamentala, deprivarea senzoriala intr-o societate nedreapta se intorc impotriva omului (Chelcea si Chelcea, 1978, 116). Uitand parca de verdictul dat medicilor nazisti de Tribunalul de la Nrnberg, dr. Gross si dr. Meyer de la Clinica Universitara Hamburg-Eppendorf, in cadrul programului de cercetare "Aspecte psihosomatice, psihodiagnostice si terapeutice ale agresivitatii", au pus la punct o asa-numita "camera a tacerii", care, prin deprivare senzoriala, permite "spalarea creierului". Ceea ce se obtine este pierderea capacitatii de concentrare a atentiei si de gandire coerenta, incapacitatea de orientare in timp si spatiu, halucinatii etc., iar pe termen lung asa cum arata Robert Daly deprivarea senzoriala induce modificari de personalitate, stari depresive, cosmaruri, dificultati in relatiile sociale. Rezultatele cercetarilor dr. Gross si Meyer s-au materializat prin crearea unei "sectii a tacerii" la inchisoarea din Kln-Ossendorf. Din pacate, cazul nu este singular. Probabil ca cel mai vechi caz de incalcare a normelor morale intrun experiment cu continut psihosociologic (vizand socializarea copiilor) ramane experimentul facut din porunca imparatului Frederic al II-lea (1194 1250). Manat de curiozitatea de a afla ce limba (ebraica, greaca, latina, araba sau limba parintilor) vor vorbi copiii cand vor fi mari, daca de la nastere nu vor auzi pronuntandu-se nici un cuvant, acesta a luat cate un nou-nascut din cele 18 regiuni ale imperiului TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 161 germanic, ordonand doicilor sa-i ingrijeasca fara a le adresa insa vreun cuvant. Curiozitatea dementa a imparatului n-a putut fi satisfacuta pentru ca, inainte de a implini varsta de doi ani, toti copiii supusi experimentului au murit, fara a fi fost atinsi de vreo boala incurabila. Carenta afectiva, izolarea sociala, mai ales la varstele timpurii se stie astazi produc totdeauna, daca nu sfarsitul letal, in orice caz tulburari psihice ireversibile. Omul nu devine om decat in contactul lui permanent cu semenii si cu cultura. Nu numai cu secole sau cu decenii in urma, dar si in zilele noastre, uneori, experimentarea pe subiectii umani tradeaza lipsa de responsabilitate. Robert M. Veatch si Sharman Sollito, in Raport of the Hastings Center (1973) au inventariat un numar de 43 de experiente mai mult decat condamnabile din punct de vedere deontologic, publicate cu incepere din 1966 in revistele de specialitate: copii astmatici carora li s-a aplicat tratament placebo, fara ca parintii sau copiii sa stie ca sunt supusi unui experiment, supunerea la unele teste de durere a persoanelor care se prezentau pentru un examen medical obisnuit (respectivele persoane erau convinse ca testarile fac parte din examenul propriu-zis), administrarea unor substante halucinogene (LSD) unui numar de 24 de persoane pentru a observa comportamentul lor, fara a fi fost prevenite in legatura cu consecintele posibile ale administrarii drogului s. a. m. d. (Desportes, 1974). intr-un interviu acordat in 1973, Elliot Aronson marturisea ca in experimentele de laborator pe care le-a efectuat a indus multa anxietate la subiecti pentru a studia efectele in plan comportamental ale acestui fenomen. Pornind de la considerente de etica profesionala, Elliot Aronson insusi declara ca o astfel de practica experimentala trebuie considerabil revizuita. Dupa opinia noastra, experimentele care induc anxietate ar trebui nu revizuite, ci dezavuate, pentru consecintele lor uneori ireversibile. Nu credem ca se justifica un design experimental ca cel al lui Philip G. Zimbardo, de la Universitatea Stanford (SUA), care a inclus in protocolul experimentului sau voluntari pentru studierea comportamentului incarceratilor. Asa-numitul Stanford Prison Experiment (1972) prevedea ca 24 de studenti sa joace timp de doua saptamani fie rolul de prizonieri, fie rolul de gardieni intr-o inchisoare simulata chiar in campusul Universitatii Stanford. Ei primeau cate 15 dolari pe zi pentru participarea la experiment. Pe neasteptate, studentii care acceptasera rolul de prizonieri au fost "arestati", luati din camerele lor si "inchisi" in celulele penitenciarului improvizat. Gardienii au anceput sa-i supravegheze. S-a constatat ca paznicii, luandu-si rolul in serios mai mult decat se asteptase Philip G. Zimbardo, au devenit tiranici, cruzi si sadici. Unii gardieni se comportau normal, erau "buni", dar nu interveneau sa potoleasca zelul celorlalti. Desi plata pentru experiment nu era de neglijat, trei din studentii "incarcerati" au refuzat sa mai participe la experiment, acceptand chiar sa dea toti banii inapoi. Philip G. Zimbardo, observand schimbari comportamentale nedorite, a luat hotararea de a intrerupe experimentul (Babbie, 1988, 23). Atat in ceea ce priveste desfasurarea experimentelor pe oameni element specific experimentelor psihosociologice cat si in aplicarea rezultatelor acestora trebuie respectate fara exceptie normele deotologice. "O severitate fara mila trebuie sa condamne pe cercetatorii care, din interes sau chiar din neglijenta sau dintr-o gresala de judecata, ar uita ca experimentarea pe oameni este diferita. . ., ca trebuie urmarita introducerea unor elemente favorabile privind persoanele supuse ei" (Chombart De Lauwe, 1971, 291). Timpul indelungat si costul adesea ridicat al cercetarilor experimentale limiteaza aplicarea acestora in psihosociologie. Nu numai experimentele cu "variabila timp", ci aproape toate schemele experimentale impun o testare dubla (inainte si dupa introducerea variabilei independente) atat la grupul experimental, cat si la grupul de control. Tocmai acest lucru, impreuna cu aparatura utilizata si plata subiectilor, ridica mult costul cercetarilor experimentale. Cu toate acestea, scepticismul legat de posibilitatile aplicarii experimentului in situatiile sociale nu ni se pare deloc indreptatit. Cel putin in actuala etapa de dezvoltare a sociologiei, psihologiei si psihosociologiei nu se justifica vreo obiectie metodologica de principiu fata de experiment. Suntem intru totul de acord in aceasta privinta cu Vasile Pavelcu, care atrage atentia asupra faptului ca valoarea experimentului variaza in functie de conceptia generala a cercetatorului, de pozitia lui teoretica. De asemenea, subscriem la ideea de a nu cere metodei experimentale mai mult decat poate ea da. Nu impartasim insa rezervele acad. Vasile Pavelcu, care sublinia ca "trebuie sa tinem seama ca unele fapte rezista, total sau partial, prin natura lor (s.n.), la exigentele metodei experimentale, asa cum este cazul, in cea mai mare parte (s. n.) cu fenomenele sociale si cum, cel putin temporar, este cazul cu numeroase fenomene si procese psihice care prin complexitatea lor nu se preteaza totdeauna la o izolare, impusa de 162 Septimiu CHELCEA metoda experimentala a variabilelor" (Pavelcu, 1972, 253). Daca avem in vedere doar experimentul artificial, afirmatia este pe deplin indreptatita; daca luam insa in consideratie ansamblul tipurilor de experimente, nu putem sa nu remarcam ca natura faptelor psihosociale nu respinge metoda experimentala. Diferenta privind baza empirica a stiintelor naturii in raport cu stiintele omului, care ii socheaza pe unii epistemologi, nu trebuie sa duca la ideea falsa a imposibilitatii aplicarii experimentului in stiintele socioumane: "Prima diferenta care socheaza. .. este inexistenta experimentului in disciplinele umaniste, experiment care sa poata fi repetat in conditii identice, inexistenta unor izolari perfecte de laborator" (Dan, 1979, 304). Realizat in conformitate cu principiile dialectice, experimentul constituie o metoda valoroasa de cercetare a cauzalitatii comportamentelor sociale. "Metoda experimentala apreciaza Alexandru Rosca (1971, 11) este metoda preferata a cercetatorului, la care recurge ori de cate ori sunt date conditiile pentru utilizarea ei adecvata". Mai mult, "este vocatia fireasca a experimentului sa serveasca ca norma logica cercetarii empirice" (Pags, 1971, 282). Marcand implinirea a o suta de ani de la infiintarea primului laborator de psihologie experimentala, Ursula Schiopu si colab. remarcau, pe deplin indreptatit, ca "metoda experimentala a avut o contributie decisiva la scientizarea in general a cercetarii si gandirii psihologice, inclusiv in probleme greu sau deloc accesibile experimentului de laborator. Aceasta contributie s-a concretizat in elaborarea unor criterii si reguli metodologice mai obiective si mai riguroase atat pentru observatie, cat si pentru celelalte metode: psihopatologica, genetica si comparata, biografica etc. (1979, 115). Nu este, deci, deloc intamplator faptul ca prima catedra universitara creata in tara noastra si ocupata de Constantin Radulescu-Motru (1910) purta denumirea de Psihologie experimentala (Herseni, 1980, 21). Ceea ce este valabil pentru psihologia generala este cu atat mai valabil pentru psihologia sociala, care asa cum remarca Serge Moscovici, in substantiala sa prefata la cercetarea bibliografica La psychologie sociale. Une discipline en mouvement (1970, 17) , in domeniul experimental, a realizat un progres unic si decisiv, elaborand proceduri din ce in ce mai subtile si mai riguros controlate, inclusiv cu ajutorul matematicilor moderne si al calculatorului electronic. Acest progres s-a exprimat prin infiintarea in SUA a unor reviste de psihosociologie experimentala: Advances in Experimental Social Psychology (1964) si Journal of Experimental Social Psychology (1965). in Europa exista astazi o Asociatie europeana de psihologie sociala experimentala, cu publicatie proprie, care in 1978 si-a organizat cea de a saptea conferinta. Valoarea deosebita a experimentului in dezvoltarea stiintelor socioumane nu trebuie sa duca, insa, la supraaprecierea metodei experimentale si la decretarea psihosociologiei ca stiinta pur experimentala. Parcurgerea unor reprezentative volume de psihologie sociala, precum cele realizate de Anthony N. Doob si Dennis T. Regan (1970); Chester A. Insko si John Schopler; Willem Doise si colab. (1978) sau Jacques-Philippe Leyens ca sa nu facem trimitere decat la cele de larga circulatie ne convinge de caracterul partial al asa-zisei psihosociologii experimentale, care dupa anii 60 isi cerea drept de existenta autonoma. Asa cum remarca J. Waitz "Psihologia sociala este o stiinta, dar psihologia sociala experimentala este o cale de cercetare. Nu trebuie sa limitam stiinta ca atare, identificand-o cu metoda". Consideram ca numai aplicarea convergenta, alaturi de experiment, a cat mai multor metode si tehnici, cat mai rafinate si mai riguroase, va asigura progresul teoretic al psihosociologiei, dezvoltarea ei in continuare. Fireste ca "Cercetatorul din stiintele sociale nu poate sa preia metoda experimentala din stiintele mai vechi fara sa o examineze in functie de problemele si ipotezele ei legate de tema specifica a cercetarii (Rose, 1954, 280). in acest sens, vom analiza in continuare modificarea schemelor experimentale in stiintele socioumane, in conformitate cu complexitatea obiectului de studiu si a cauzalitatii sociale. Definitie, concepte de baza si scheme experimentale Definitie. in fundamentala sa lucrare de metodologie a experimentului in stiintele sociale, Ernest Greenwood, dupa ce trece in revista sensurile in care este folosita metoda experimentala in sociologie si psihologie, ajunge la concluzia ca: "Un experiment este verificarea unei ipoteze incercand de a pune doi factori in relatie cauzala prin cercetarea situatiilor contrastante, in care sunt controlati toti factorii in afara celui ce intereseaza, acesta din urma fiind cauza ipotetica sau efectul ipotetic" (Greenwood, 1945, 28). Doua sunt caracteristicile asupra carora Ernest Greenwood insista: capacitatea experimentului de a TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 163 verifica ipotezele cauzale si controlul situatiei experimentale. Aratand ca experimentul tinde catre controlul maxim al factorilor, autorul precizeaza esenta metodei: "testarea ipotezelor cauzale prin intelegerea unor situatii contrastante controlate" (Greenwood, 1945, 29). Controlul este, asadar, elementul esential in structura metodei experimentale. Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al stiintei, de care cunoasterea stiintifica se apropie utilizand metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul. Definitia data de Ernest Greenwood, in ansamblu acceptabila, este limitata totusi prin aceea ca insista asupra legaturii cauzale doar dintre doua fenomene. Aceeasi limita o remarcam si la alte incercari de definire a metodei experimentale in stiintele socioumane. Arnold M. Rose apreciaza ca "Un experiment consta in aplicarea unui stimul la un anumit obiect, pastrand neschimbati alti stimuli sau conditii posibile care pot sa afecteze obiectul in acelasi timp, si notand schimbarile care se produc in obiect, probabil datorita aplicarii stimulului" (Rose, 1954, 274). Asa cum se recunoaste astazi, in domeniul socialului functioneaza relatii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea in considerare in ipoteza, si deci in experiment, nu doar a doua, ci a mai multor elemente. O definitie riguroasa a experimentului psihosociologic trebuie sa reflecte stadiul prezent de dezvoltare a cunoasterii, dar si posibilitatile de azi ale tehnicii experimentale. Consideram ca definitia data de Leon Festinger corespunde intr-o mai mare masura acestor exigente: experimentul consta in "observarea si masurarea efectelor manipularii unor variabile independente asupra variabilelor dependente intr-o situatie in care actiunea altor factori (prezenti efectiv, dar straini studiului) este redusa la minimum" (Festinger si Katz, 1963, 164). Definitia propusa de Leon Festinger subliniaza in primul rand faptul ca experimentul este o observatie provocata; in al doilea rand, ca situatia este controlata. Aceste doua caracteristici sunt retinute si de alti psihosociologi. John W. Kinch considera ca poate fi vorba de experiment cand "cercetatorul introduce deliberat anumiti factori in situatia observata sau controleaza comportamentul subiectilor pe care ii observa" (Kinch, 1973, 21). in acelasi sens, Marc Richelle apreciaza ca: "A experimenta inseamna a aseza un fenomen sub un control riguros cu scopul de a-i determina conditiile de aparitie (1995, 174). Definitiile reproduse, desi surprind caracteristicile esentiale ale metodei experimentale, nu sunt dupa opinia noastra suficient de cuprinzatoare. Conform lor, raman in afara metodei importante tipuri de experimente frecvent utilizate in disciplinele socioumane (experimentul natural si experimentul mintal). Precizarea ca introducerea unor factori in situatia tinuta sub control poate fi facuta si in absenta experimentatorului de catre alte instante (naturale sau sociale) credem ca va completa in chip fericit definitiile reproduse. Vom spune, asadar, ca in stiintele socioumane experimentul psihosociologic consta in analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente intr-o situatie controlata, cu scopul verificarii ipotezelor cauzale. Observarea si manipularea efectiva a variabilelor de catre cercetator sunt elemente caracteristice doar anumitor tipuri de experimente, nu tuturora. Este adevarat insa ca, de cele mai multe ori, experimentatorul incearca sa provoace fenomenele pentru a le observa si inregistra sistematic, pentru a le masura si explica prin cauze. Celebrul paleontolog francez Georges Cuvier (1769 1832) spunea ca "observatorul asculta natura, experimentatorul o intreaba si o sileste sa i se dezvaluie". Preluand acest aforism atat de valabil in stiintele naturii, putem spune ca si in experimentul psihosociologic propriu-zis cercetatorul pune intrebari fenomenelor psihosociale, nu asteapta ca acestea sa i se dezvaluie de la sine. Factorii naturali si sociali conlucreaza cu experimentalistul, pregatit insa sa interogheze fenomenele: o serie de evenimente naturale, ca si masurile sociale organizatorice, antreneaza schimbari in comportamentele individuale si de grup. Cercetatorul experimentalist analizeaza astfel de situatii, incercand sa le tina sub control, in vederea stabilirii relatiilor cauzale. Se urmareste ca nici un factor exterior, in afara celor manipulati sa nu intervina in situatia experimentala, care, de-a lungul cercetarii, trebuie sa ramana neschimbata, cu exceptia variabilei dependente, pentru ca sa se poata masura influenta factorilor introdusi. Maurice Duverger chiar defineste astfel experimentul: "in desfasurarea unui fenomen se introduc unul sau mai multi factori artificiali: comparand rezultatele obtinute cu acelea pe care le-ar da fenomenul in absenta oricarei interventii, se poate masura influenta factorilor introdusi (1961, 356). Referindu-se direct la experimentul sociologic, Julian L. Simon arata ca: "Esenta experimentului consta in aceea ca cercetatorul manevreaza deliberat una sau mai multe variabile independente (x1, x2, x3. . .), expunand astfel diferite grupuri de subiecti la diferite variabile (sau la diferite cantitati de variabile 164 Septimiu CHELCEA independente) si apoi observa schimbarile produse in variabilele dependente (y1, y2, y3. . .)" (1969, 228). Interventia activa a cercetatorului ca element caracteristic al metodei experimentale este larg acceptata. Ion Irimie defineste experimentul ca pe metoda de cunoastere "in care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo si unde vrea el, in conditiile pe care el i le impune, cu scopul precis al descrierii si sesizarii esentelor si legilor lui" (1971, 135). in definitiile reproduse, ca si in comentariile facute, au aparut unii termeni (control, variabila, variabila independenta, situatie experimentala etc.) care, constituind concepte de baza in metodologia experimentului, se cer a fi, la randul lor, definiti. Prin control se intelege asigurarea conditiilor de repetabilitate a rezultatelor, ori de cate ori se reia cercetarea (Siebel, 1965, 66). Bazandu-se pe studiul lui E. C. Boring (The nature and history of experimental control, in Amer. J. Psychol., 1954, 67, 573-589), Robert Plutchik considera ca termenul de "control" a fost introdus relativ tarziu in istoria stiintei (Plutchik, 1968, 166). Blaise Pascal (1623-1662) se pare ca a fost primul care a realizat, in 1648, un experiment controlat (studiul presiunii aerului). Termenul ca atare a fost insa introdus mai tarziu. Chiar John Stuart Mill nu se refera decat implicit la controlul experimentelor. Abia dupa 1870, prin opera lui W. Wundt, termenul de control, in sensul de "standard de comparare" dobandeste o mai larga circulatie. in studiile de psihologie experimentala, de la inceputul secolului al XX-lea, Edward-lee Thorndike si Robert S. Woodworth sunt primii care recunosc necesitatea utilizarii grupului de control. Dupa 1908, grupul de control incepe sa fie frecvent utilizat in cercetarile experimentale. in 1933, aproximativ 11% din articolele publicate in revistele de psihologie faceau referiri la grupul de control. Douazeci de ani mai tarziu, peste 52% din articolele publicate in domeniul psihologiei experimentale includeau referiri la grupul de control. Astazi aproape ca nu poate fi conceput un studiu experimental cat de cat riguros in absenta grupului de control si a unui control strict al variabilelor. in sens modern, controlul (Figura10.2) vizeaza in primul rand factorii introdusi in expriment pentru declansarea unor comportamente specifice, dar si factorii a caror influenta urmeaza a fi eliminata, fie prin suprimare, fie prin pastrarea lor constanta. Ve Ve Ge Gc Vi Ve Ve Vd Vi = variabila independenta Vd = variabila dependenta Ve = variabila externa necontrolata Ve = variabila externa controlata Ge = grup experimental Gc = grup control Fig. 9. 2. Controlul in experimentul psihosociologic De asemenea, controlul se refera la modalitatea de constituire a grupelor experimentale si martor pentru asigurarea comparabilitatii lor. in fine, controlul include si intreaga problematica de efectuare a C O N T R O L C O N T R O L C O N T R O L TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 165 masuratorilor de observare, exactitatea si precizia aparatelor utilizate pentru diferite inregistrari (optice, acustice, termice etc.). De modul in care se asigura controlul intr-un experiment depinde gradul de fidelitate al masurarii variabilelor. Multi autori considera controlul ca elementul definitoriu al experimentului. in acest sens, Hans J. Eysenck sustine: "Esenta experimentului in stiinta este data de capacitatea de a exercita controlul asupra variabilelor care influenteaza rezultatele experimentului" (1966, 49). La aceeasi concluzie ajung si Lee Harvey si Morag MacDonald (1993, 141) cand afirma ca "problema cheie in experimentare este controlul". Din punctul de vedere al exercitarii controlului, toate tipurile de experimente in cercetarea psihosociologica pot fi ordonate pe un continuum, incepand cu experimentul de laborator, in care controlul variabilelor este deplin, si terminand cu experimentul natural, unde cercetatorul se limiteaza doar la controlul modului de constituire a grupelor experimentale si la masurare. Conceptele de baza. Variabilele intalnite intr-un experiment pot fi clasificate in patru categorii (dupa Leslie Kish). Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferentiaza in variabile independente si dependente. Variabilele independente sunt date de factorii introdusi in experiment de cercetator sau de alte instante (natura, societate) si al caror parametri: valoare, intensitate, durata, frecventa etc. se modifica in timp.Variabilele dependente iau valori diferite in urma influentei asupra lor a variabilelor independente. Atat variabilele independente, cat si cele dependente se supun legii conexiunii universale a fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental. Sporirea salariului, de pilda, intr-un experiment psihosociologic, poate fi variabila independenta, pentru a vedea cum influenteaza asupra absenteismului. Nimeni nu va sustine insa ca aceasta ar fi independenta de factorii politici, economici. intr-un alt experiment, salariul ar putea fi variabila dependenta, de exemplu daca s-ar urmari sa se vada cum este influentat de o anumita modalitate de normare a muncii. Allen L. Edwards atrage atentia asupra faptului ca variabilele explanatorii pot fi cantitative, cat si calitative (1968, 8). Sunt cantitative acele variabile ale caror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea, conflictul etc.). Variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de exemplu, profesiunile, apartenenta politica etc.). Distinctia facuta de Allen L. Edwards este deosebit de importanta in perspectiva procedeelor matematice utilizate pentru prelucrarea datelor experimentale. Variabilele exterioare controlate. intr-un experiment, in afara factorilor care isi modifica parametrii, exista o serie de alti factori, exteriori relatiei presupuse intre variabilele explanatorii, care sunt mentinuti constanti, sunt controlati: variabilele exterioare controlate. Numarul variabilelor exterioare care trebuie controlate este totdeauna mare. Daca am incerca sa vedem cum influenteaza coeziunea grupului (variabila independenta) starea de sanatate mintala a indivizilor (variabila dependenta), o serie de factori legati de conditiile de viata si de munca ale indivizilor cuprinsi in experiment ar trebui sa ramana constanti: programul zilnic, regimul alimentar si de odihna, programul de munca etc. Variabilele exterioare necontrolate. Data fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetatorul cu buna stiinta lasa necontrolate unele variabile mai greu de mentinut la acelasi nivel datorita complexitatii lor, a mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. in unele cazuri, cercetatorul nu face nici un fel de legatura intre problema studiata si factorii aparent indepartati. intr-adevar, ce legatura poate fi intre greutatea corporala si sanatatea mintala! La prima vedere, nici una. Variabila ramane necontrolata. Si totusi, daca privim lucrurile mai atent, nu putem sa nu remarcam, macar ipotetic, o anumita legatura. Ne indreptatesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar si social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau erori randomizante, nu ar trebui sa-i preocupe prea mult pe cercetatori, datorita faptului ca influenta lor in experiment se anuleaza reciproc. Ramanand la ultimul nostru exemplu, cantitatea de endorfina "morfina" naturala din creierul subiectilor de experiment constituie o variabila externa necontrolata, care da erori randomizante, unii subiecti avand o cantitate mai mare de endorfina in creier, altii o cantitate mai mica (Endorfinele, care controleaza senzatiile de durere, placere, emotiile, starile depresive si tulburarea echilibrului psihic au fost descoperite de dr. C. H. Li, in 1965. Zece ani mai tarziu, dr. Roger Guillemin a reusit sinteza lor in laborator, primind pentru aceasta realizare Premiul Nobel). intr-un experiment riguros stiintific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui sa produca erori randomizante, ca sa nu mai vorbim de un experiment ideal, in care toate variabilele externe sunt controlate. 166 Septimiu CHELCEA Referindu-se la variabile, ca proprietati ale fenomenelor masurate, ca proprietati tangibile ale lucrurilor (presiune, volum, durata etc.), Donald H. McBurney (1983, 58) distinge patru tipuri: variabile explanatorii (independente si dependente); variabile continuui si discrete ; variabile cantitative si calitative; variabile fizice si nonfizice. Ca orice tipologie, si aceasta reduce infinitatea unitatilor sociale si calitatilor lor la o schema, desigur, utila din punct de vedere didactic. Un alt concept central in metodologia experimentului sociologic, in afara celui de variabila, este conceptul de grup (experimental de control). Grupul experimental este constituit din ansamblul persoanelor asupra carora actioneaza variabila independenta introdusa de cercetator. in metodologia experimentului, termenul de "grup", cu rare exceptii, are alta semnificatie decat cea psihosociologica. Foarte adesea, subiectii din grupul de control rezolva sarcinile experimentului individual, nu interactioneaza. Pentru termenul de grup experimental (si de control), mai apropiat decat sensul psihosociologic este intelesul statistic, de grupare dupa anumite caracteristici a populatiei. Grupul de control serveste pentru compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental; este un grup martor, asupra caruia nu actioneaza variabila independenta. in psihosociologie, se pare ca Edward-Lee Thorndike si Robert S. Woodworth (1901) au utilizat cei dintai grupul de control intr-un experiment riguros (Christie, 1965, 141). Momentul experimental este un alt concept de baza in sistemul explicativ al metodei experimentale. in mod obisnuit, sunt luate in consideratie momentele t1 si t2 ale experimentului, adica momentele in care se masoara variabilele dependente, inainte si dupa introducerea variabilei independente. Achim Mihu atrage atentia asupra momentului th, "perioada de timp in care grupul experimental este pregatit pentru a i se introduce variabila independenta x" (Mihu, 1973, 105). Observatia este cat se poate de intemeiata; in experimentul psihosociologic, variabila independenta nu se introduce instantaneu: grupul experimental, intr-un fel sau altul, este pregatit sa participe la experiment (i se cere acordul, este pus in conditii speciale etc.). Experimentele lui Elton Mayo la atelierele de la Hawthorne, etapa "test-room", sala de observare a montajului de relee constituie un foarte concludent exemplu privind semnificatia momentului th in desfasurarea cercetarii experimentale. Situatia experimentala cuprinde ansamblul persoanelor (cercetatori, personal ajutator, subiecti de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de inregistrare a reactiilor etc.), precum si conditiile concrete in care se desfasoara experimentul. Situatiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetator. Si intr-un caz si in celalalt, trebuie avut in vedere ca elementele constituente ale situatiei experimentale interactioneaza, facilitand sau, dimpotriva, ingreunand actiunea variabilei independente. Astfel de factori, prezenti la inceputul experimentului si actionand asupra variabilei dependente (in fond, variabile externe necontrolate) sunt numiti de catre W. Siebel (1965) "factori paraleli". Spre deosebire de ei, unii factori actioneaza numai in momentul introducerii variabilei independente: sunt "factori catalitici". De-a lungul desfasurarii experimentului, situatia experimentala se schimba. W. Siebel (1965) distinge trei faze in dinamica situatiei experimentale: situatia initiala, situtia de dupa introducerea variabilei independente si situatia finala, in care se manifesta efectul. De cele mai multe ori, cercetatorul este atent la fazele initiala si finala, neglijand situatia intermediara. intrucat situatia experimentala, in dinamica ei reprezinta un singur tot, este fireasca recomandarea de a se urmari interactiunea factorilor si a elementelor pe toata perioada desfasurarii experimentului. De asemenea, in prezentarea experimentului este recomandabil sa se arate, prin schite sau fotografii, situatia experimentala in diferitele ei faze. Schemele experimentale. Oricat de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din stiintele socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetarii experimentale stabilite de John Stuart Mill (1806 1873) in A System of Logic (1843). Aceste canoane "descriu metoda experimentului controlat, care este unul din procedeele indispensabile ale stiintei moderne" (Kneller, 1973, 40). Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentala a ipotezelor cauzale in stiintele socioumane a fost impusa de necesitatea adecvarii metodei la obiectul investigat, avand in vedere complexitatea cauzalitatii, natura factorilor experimentali si influenta situatiei experimentale. Complexitatea cauzalitatii. La nivelul socialului este imposibil de imaginat un fenomen care sa epuizeze cauzalitatea producerii altui fenomen, care sa fie necesar si in acelasi timp suficient pentru producerea lui. in acest domeniu, un factor devine cauzal in anumite conditii, in prezenta altor factori, care maresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea sociala este exprimata printrTEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 167 un "nex complex de fenomene" (Mihu, 1973, 50), in care conditiile contributorii, in prezenta celor contingente si alternative, determina probabilistic aparitia unui fenomen. Canonul diferentei, despre care John Stuart Mill afirma ca reprezinta "cea mai perfecta metoda de investigare stiintifica", constata: "Daca un caz in care fenomenul investigat are loc si un caz in care acesta nu are loc au in comun toate circumstantele, cu exceptia uneia care se intalneste numai in primul caz, circumstanta unica prin care se deosebesc cele doua cazuri constituie fie efectul, fie cauza, fie o parte indispensabila a efectului sau a cauzei fenomenului respectiv". Acest canon constituie schema logica a experimentului de tip determinist. 1) X, A, B, C Y X, A, B, C Y Pe baza lui sunt proiectate experimentele moderne de tip stohastic, descrise de R. A. Fisher (The Design of Experiments, 1935) cu doua grupuri (grup experimental si grup de control) si masurare "numai dupa" introducerea factorului experimental: grup experimental: X Y1 grup control: X Y2 Dupa parerea noastra, canonul diferentei, asa cum a fost formulat de Jon Stuart Mill si, corespunzator lui, experimentul cu doua grupuri si masurare numai dupa constituie forma de reductie a tuturor experimentelor din stiintele sociale. Francis Bacon (1561-1626), in Novum organum scientiarum (1620), numea o astfel de proba "experimentum crucis", subliniind caracterul decisiv al unui astfel de experiment pentru respingerea ipotezelor. Masurarea "inainte" si "dupa" introducerea variabilei independente intr-un astfel de experiment nu constituie decat un caz particular impus de natura factorilor experimentali. Experimentele cu un singur grup, fie cu masurare "numai dupa" despre acestea Donald T. Campbell spune ca "nu merita numele de experiment" (1966, 4) sau cu masurarea "inainte si dupa" introducerea factorului experimental sunt, in realitate, "scheme preexperimentale", "deviatii de la modelul experimentului clasic" (Goode si Hatt, 1952, 31) si au valoare foarte limitata pentru testarea ipotezelor cauzale, desi sunt foarte des utilizate in stiintele sociale. Astfel de cvasiexperimente, care nu sunt suficiente pentru a permite o testare severa a ipotezelor, au totusi meritul de a sugera noi ipoteze apreciaza Thomas D. Cook si Donald T. Campbell (1976). in plus, unele scheme cvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentale propriu-zise. Experimentele cu un singur grup, cu masurare "inainte si dupa", cu introducerea repetata a variabilei independente (2) sau cu reintroducerea ei inversa (3), sunt foarte asemanatoare cu experimentele cu grup de control si chiar preferabile acestora, cu conditia ca reintroducerea variabilei independente sa nu dea nastere fenomenului de invatare. Schematic, aceste experimente cu un singur grup pot fi reprezentate astfel: 2) G1: X Y1 X Y1' 3) G1: XY1 X Y1' Afirmand ca "circumstanta unica" este "fie cauza, fie o parte a cauzei", John Stuart Mill prefigureaza schemele logice ale experimentelor multivariate (cu mai multe variabile independente), in care conditia suficienta conjunctiva "exprima complexitatea cauzalitatii sociale" (Dima, 1975, p. 87). 4. XUZ ABCY in experimentele multivariate, influenta variabilelor independente (XUZ) poate fi luata in considerare fie ca un nex complex cauzal, fara a se diferentia valoarea contributorie a conditiilor, fie ca o complexitate de factori cu valori contributorii diferentiate si cu interactiuni specifice. in primul caz, se impune experimentarea pe doua grupuri si masurarea "numai dupa" (Figura 10.3). in cazul al doilea, vor fi cuprinse in experiment 2n grupe (n fiind numarul variabilelor experimentale cu doua valori). Rezulta o noua schema logica din combinarea valorilor variabilelor experimentale(5). 5. (X. U. Z.), A, B, C Y1 X U Z A B C Y X U Z Y 168 Septimiu CHELCEA (X. U. Z.), A, B, C Y2 (X.U. Z.), A, B, C Y3 (X.U. Z.), A, B, C Y4 (X. U. Z.), A, B, C Y5 (X. U. Z.), A, B, C Y6 (X. U. Z.), A, B, C Y7 (X.U. Z.), A, B, C Y8 Planul de cercetare este foarte asemanator cu cel din primul caz, nota specifica fiind data de numarul crescut de grupe experimentale si de procedeele matematice de analiza a datelor: analiza de varianta, criteriul F, coeficientul de corelatie interclase al lui Fisher. Fireste, in psihosociologie cauzalitatea nu este epuizata doar de doi factori cu valori de absenta si de prezenta, ca in exemplul dat. Luarea insa in considerare a mai mult de doi-trei factori care sa actioneze concomitent ridica serioase probleme de organizare a experimentului, de operativitate si de cost. (De exemplu, pentru 5 factori, cu doua valori, numarul grupelor experimentale se ridica la 32, pentru 6 astfel de factori sunt necesare 64 de grupe experimentale s. a. m. d.). De aici rezulta, in practica cercetarilor concrete din stiintele socioumane, o limitare a schemelor experimentale la cativa factori considerati relevanti si, asa cum remarca Russel L. Ackoff (Scientific Method, 1962), imposibilitatea stabilirii cu certitudine a cauzalitatii sociale, totdeauna putand exista si alti factori (D) in care intr-un caz sa fie prezenti si in altul absenti, contribuind la aparitia sau nonaparitia efectului (Y). Asadar, prin canoanele stabilite de catre John Stuart Mill nu pot fi descoperite legaturile cauzale, ci pot fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observatia prealabila a conditiilor de producere a fenomenelor. Celelalte obiectii metodologice, formulate de catre R. L. Ackoff: necesitatea operarii cu factori discreti (variatii cantitative) sunt depasite, dupa opinia noastra, prin aplicarea analizei de varianta si prin luarea in considerare a canonului variatiei concomitente. Natura factorilor experimentali. Realizarea experimentelor in sociologie, psihologie, pedagogie are in vedere nu numai multicauzalitatea specifica fenomenelor sociale, ci si natura factorilor experimentali, a conditiilor contributorii si circumstantiale, cu un cuvant, a variabilelor independente. Variabilele independente in experimentele psihosociale au foarte rar doar doua valori (absenta si prezenta). Acelasi lucru se poate spune si in legatura cu variabilele dependente. Acest fapt l-a determinat pe mile Durkheim (1857-1917) sa considere, in Regulile metodei sociologice, canonul variatiei concomitente: "instrumentul prin excelenta al cercetarii in sociologie" (1895/1974, 199). Potrivit acestui canon, "orice fenomen care variaza intr-un fel sau altul ori de cate ori un alt fenomen variaza intr-un acelasi fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie ca este legat de acesta printr-un fapt de cauzatie". Schema experimentelor proiectate in conformitate cu canonul variatiilor concomitente este urmatoarea: 7. X maxim A, B, C Y mare (mic) X mediu A, B, C Y mediu X minim A, B, C Y mic (mare) X Y Variabilele independente si dependente pot creste sau descreste concomitent. Legatura cauzala este verificata si in cazul in care unei cresteri a variabilei independente ii corespunde o descrestere a variabilei dependente. in practica cercetarilor psihosociologice se constituie grupuri experimentale si de control in acelasi timp, la care se introduc factorii experimentali: 8. X1 X2 X3 G1: X1 Y1 G2: X2 Y2 G3: X3 Y3 TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 169 Dat fiind faptul ca variabila independenta poate avea valori pozitive si negative, nu numai valori de absenta si prezenta (deci pozitive), schema experimentului "cu doua grupuri si masurare numai dupa" se particularizeaza: un grup este influentat intr-o directie, celalalt in directia opusa (The reversed-tratament). Asa procedeaza N. C. Morse si E. Reimer (1956) cand unui grup ii aplica o "conducere democratica" si celuilalt "un control ierarhic sever" (conducere "autoritara"). Schema utilizata este urmatoarea: 9. G1: X+ Y1 G2: X_ Y2 Obiectia ca nu se pot gasi doua societati sau doua colectivitati umane care sa difere doar printr-un singur factor, obiectie formulata fata de canonul diferentei, poate fi mentinuta, dupa parerea noastra, si fata de canonul variatiilor concomitente. Randomizarea, controlul distributiei frecventelor sau potrivirea pe perechi asigura controlul asupra variabilelor externe, dar nu elimina factorii necunoscuti care ar putea interveni in producerea cresterii sau descresterii variabilei dependente, concomitent cu cresterea sau descresterea variabilei independente. Avand in vedere complexitatea cauzalitatii in domeniul socialului, ca si natura diferita a factorilor cauzali (impletire de factori cu doua si mai multe valori), putem sa ne imaginam schema logica a unui experiment cu doua variabile independente, din care una (X) cu doua valori (absenta si prezenta) si cealalta (U) cu mai multe valori (trei grade de intensitate), astfel: 10. ( X, U1), A, B, C Y1 ( X, U2), A, B, C Y2 ( X, U3), A, B, C Y3 (X, U1), A, B, C Y4 (X, U2), A, B, C Y5 (X, U3), A, B, C Y6 Interpretarea rezultatelor unui experiment desfasurat pe baza unei astfel de scheme nu poate fi facuta decat prin analiza de varianta, care da raspuns intrebarilor: Care este influenta factorului X asupra lui Y in ce masura influenteaza factorul U asupra lui Y Care este actiunea conjugata a factorilor X si U asupra lui Y Valorile lui Y difera sistematic Cu ce grad de semnificatie Influenta situatiei experimentale. Situatia experimentala poate, ea insasi, interveni ca variabila independenta in experiment, datorita faptului ca, spre deosebire de stiintele naturii, in stiintele sociale subiectul experimentului este un participant activ, constient, care intra intr-o forma speciala de interactiune sociala cu experimentatorul. Schema experimentala cu doua grupe de control, propusa de R. S. Solomon (Extension of Control Group Design, in Psychol. Bull., 1949, 46, 137-150), reuseste sa puna in evidenta influenta pretestarii asupra variabilei independente. Dar situatia experimentala nu se reduce numai la masurare, desi aplicarea instrumentelor de testare reprezinta, probabil, elementul cu ponderea cea mai mare in schimbarea comportamentului subiectilor in situatia experimentala. Asa cum atragea atentia Martin T. Orne la simpozionul despre psihologia sociala a psihologiei experimentale (New York, 1961), comportamentul subiectilor in experiment este in functie de totalitatea situatiei (Orne, 1968, 118). Schema lui R. L. Solomon permite atat evaluarea influentei instrumentelor si operatiei de masurare, cat si a influentei combinate a pretestarii si a variabilei experimentale. Aceasta schema este impusa de situatia in care masurarea "inainte" de introducerea variabilei independente (experimentale) este susceptibila de a interactiona cu aceasta. Strategia experimentarii se prezinta in Tabelul 10.1. Tabelul 9.1. Schema experimentala cu doua grupe de control Grup experimental (G1) Grup control (G2) Grup control G3) Masurare "inainte" (pretest) Introduc variabila independenta Masurare "dupa" (posttest) da da da da da da nu da da Diferenta D1 (pretest + v. independenta) D2 (pretest) D3 (v. independenta) 170 Septimiu CHELCEA in cadrul grupului experimental (G1), diferenta D1 intre valoarea variabilei dependente masurate "inainte" si "dupa" introducerea variabilei independente nu exprima, asa cum s-ar parea la prima vedere, numai influenta variabilei independente, ci si influenta operatiei de masurare (pretestarea). Influenta concomitenta a celor doi factori (variabila independenta si pretestarea) este data de urmatoarea relatie: Cand I = 0, inseamna ca nu exista interactiune pretest-variabila independenta. Astfel de situatii sunt totusi rar intalnite in experimentele din stiintele sociale. Cel mai adesea influenta masurarii prealabile se adauga si schimba influenta variabilei independente. Fie situatia prezentata in Tabelele 10.2 si 10.3. Tabelul 9.2. Experimentul A (cu doua grupe, cu masurare "inainte" si "dupa" introducerea variabilei independente) Grup experimental (G1) Grup control (G2) Variabila dependenta (Y) Introduc variabila independenta Variabila dependenta (Y') 20 (Y1) da 80 (Y1) 20 (Y2) nu 30 (Y2) Tabelul 9.3. Experimentul B (cu trei grupe, cu masurarea "inainte" si "dupa" introducerea variabilei independente) Grup experimental (G1) Grup control (G2) Grup control (G3) Variabila dependenta (Y) Introduc variabila indpendenta Varaibila dependenta (Y') 20 (Y1) da 80 (Y1) 20 (Y2) nu 30 (Y2) 20 (Y3) da 60 (Y3) in baza experimentului A, influenta factorului experimental ar fi fost considerata egala cu 50. Vi + V1 '- Y2 '(80 - 30 = 50) in realitate, influenta acestui factor este mai mica (egala cu 40). Experimentul B, in care valoarea initiala a performantei (Y3) grupului de control (G3) nu este masurata, ci estimata: 20 20 2 20 Y Y Y 3 1 2 2 permite masurarea corecta a influentei reale a variabilei independente: Vi = V3 '- Y3 (60 - 20 = 40) Organizarea unui experiment cu trei grupe, in baza schemei lui R. Solomon, este prezentata in Figura 10.9. Fara a se identifica factorii necontrolati care pot contribui la modificarea valorii variabilei dependente, schemele experimentale cu patru grupe (Tabelul 10.4) permit masurarea influentei acestor factori. in acest fel, influenta factorilor experimentali este foarte exact determinata, constituind o strategie experimentala ideala sub raportul sigurantei interpretarii (Ettrich, 1975, 662). I = D1 - (D2+D3) TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 171 Tabelul 9.4. Schema experimentala cu trei grupe de control Grup experimental (G1) Grup control (G2) Grup control (G3) Grup control (G4) Masurare "inainte" Introduc variabila independenta Masurare "dupa" da da da da nu da Nu da da nu nu da Diferenta D1 (pretest + v. independenta + factori necontrolati) D2 (pretest) D3 (variabila independent) D4 (factorii necontrolati) Valoarea Y4 este estimata pe baza mediei valorilor Y1 si Y2. Ca si in cazul celei de a treia grupe experimentale, nici in grupa a patra (G4) nu se introduce variabila independenta (X). Se masoara Y4'si se compara cu Y2'. Daca diferenta este semnificativa, inseamna ca influenta factorilor necontrolati altereaza influenta factorului experimental (a variabilei independente). in schema experimentala cu patru grupe, interactiunea pretestarii si a conditiilor experimentale este data de formula: I = (D1 + D4) - (D2 - D3) Diferenta dintre Y4 si Y4'(adica D4) exprima influenta conditiilor experimentale (factorii necontrolati), care in experimentele din domeniul stiintelor sociale sunt greu, daca nu imposibil, de eliminat. Tipuri de experimente in stiintele socioumane Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente in psihosociologie sunt foarte variate: gradul si specificul interventiei cercetatorului in manipularea variabilelor, nivelul controlului variabilelor, natura variabilelor modificate, locul si functia experimentului in cadrul cercetarii etc. John Stuart Mill, care aprecia ca valoarea situatiilor experimentale depinde de ceea ce este in ele, iar nu de modul cum au fost obtinute aceste situatii, facea distinctie totusi intre experimentul natural, in care situatia experimentala este oferita de natura, si experimentul artificial, in care situatia este creata de cercetator. in acelasi sens, Claude Bernard, afirmand ca "nu se poate admite ca mana experimentatorului trebuie sa intervina totdeauna activ pentru a provoca aparitia fenomenelor (1958, 68), facea distinctie intre experimentele active si experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urma, invocate, mintale. intr-un experiment natural (numit de Frankiln H. Giddins experiment partial, pentru ca verifica numai o parte din ipoteza cauzala) sau experiment necontrolat in terminologia lui Ernest Greenwood cercetatorul observa situatia inainte si dupa producerea unei schimbari, determinate de aparitia unui factor natural accidental sau de o combinatie specifica de factori obisnuiti (naturali sau sociali). Observarea vietii zilnice a unei comunitati umane, inainte si dupa producerea unei catastrofe, constituie, prin excelenta, un exemplu de experiment natural. Cercetatorul nu poate fara a incalca regulile deontologice induce stresul pentru a studia experimental colectivitatea. Natura o face, insa, montand situatii experimentale nedorite (inundatii, seisme etc.), necesar a fi studiate pentru a preveni sau pentru a reduce suferinta celor calamitati. Astfel de experimente nu il gasesc insa pe cercetator pregatit sa observe, el insusi (de cele mai multe ori) fiind afectat de calamitate. Alteori cercetatorul se afla departe de locul catastrofei: observa fenomenul fie de la distanta, fie cu intarziere. Controlul factorilor experimentali se dilueaza. Cu un cuvant, "caracteristicile, meritele si slabiciunile experimentului natural sunt identice cu cele ale cercetarii de teren (McDavid si Harari, 1968, 407). Aceasta nu inseamna ca experimentul natural nu poate furniza date stiintifice semnificative, mai ales cand factorii experimentali sunt de natura sociala. Studiul lui Seymour Lieberman (1956) asupra raportului dintre rolul social al unei persoane si atitudinile acesteia este foarte ilustrativ. Studiul face parte dintr-o ancheta mai vasta efectuata intr-o intreprindere producatoare de echipamente menajere (numita de autor "Societatea Rockwell"), unde lucrau aproximativ 4 000 persoane, din care 2500 de muncitori si 150 contramaistri. Din randul muncitorilor, 150 erau delegati sindicali. 172 Septimiu CHELCEA Studiul a constat dintr-o ancheta de teren. Variabila experimentala a fost considerata schimbarea rolului, iar perioada experimentala a fost delimitata de intrarea in rol. Grupele experimentale cuprindeau pe cei care si-au schimbat rolul in perioada delimitata, iar grupul de control pe cei care in aceeasi perioada nu si-au schibat rolul. Seymour Lieberman a compartimentat studiul sau in trei faze: faza anterioara schimbarii rolului, faza experimentala si faza post-experimentala. in faza anterioara schimbarii de rol (septembrie-octombrie 1951) au fost chestionati aproape toti muncitorii, delegatii sindicali si contramaistrii din intreprindere. Chestionarul cuprindea intrebari referitoare la atitudinea fata de intreprindere, fata de activitatea sindicatului din intreprindere, fata de delegatii sindicali. in decembrie 1952, in faza post-experimentala s-a aplicat acelasi chestionar, in aceeasi forma, unui numar de 23 de muncitori deveniti contramaistri, la un grup de control (muncitori care nu si-au schimbat rolul, 46 la numar), unui numar de 35 de noi muncitori care nu-si schimbasera rolul, nu devenisera delegati sindicali). Constituirea grupurilor de control s-a facut luandu-se in considerare anumite criterii de esantionare: demografice, atitudinea si motivatia. Subiectilor cuprinsi in ancheta li s-a explicat ca se urmareste compararea de la un an la celalalt a sentimentelor lor fata de intreprindere, ca au fost inclusi intr-un esantion reprezentativ barbati si femei, tineri si varstnici etc. Ipoteza studiului a fost confirmata: plasat in rol, individul tinde sa adopte si sa dezvolte atitudinile in acord cu ceea ce rolul social ii prescrie. Muncitorii deveniti contramaistri ca reprezentanti ai conducerii intreprinderii au inceput sa aiba atitudine mai favorabila fata de directiune. La randul lor, noii delegati sindicali ca reprezentanti ai muncitorilor au dezvoltat o atitudine mai favorabila fata de aceasta organizatie si mai critica fata de conducerea intreprinderii. Schimbarea atitudinilor in acord cu schimbarea rolurilor a fost inregistrata cu un inalt grad de semnificatie statistica (p = 0,01). Pentru ilustrarea efectului rolurilor de contramaistru si de delegat sindical asupra atitudinilor fata de conducere si fata de sindicat reproducem doua fragmente din tabelele prezentate in studiul lui S. Lieberman (cf. Mendras, 1968, 372) (Tabelul 9.5). Faptul ca studiul a continuat cu repetarea anchetei in 1954, cand, datorita recesiunii economice, si in intreprinderea Rockwell forta de munca a fost redusa si multi din contramaistri au fost din nou trecuti ca muncitori, facandu-se alte alegeri sindicale, probeaza posibilitatile oferite cercetatorului de experimentul natural. Cercetatorul trebuie sa urmareasca continuu evolutia fenomenelor, sa astepte introducerea factorului experimental in situatia deja cunoscuta, pentru a masura efectele. Experimentul natural se apropie, prin aceasta, foarte mult de observatie, fiind uneori denumit "observatie controlata". De asemenea, experimentul natural, prin modul lui de desfasurare, se aseamana cu cercetarea de teren. Studiul lui S. Lieberman o dovedeste cu prisosinta. in fond, tendinta de separare a experimentului pur in raport cu observatia pura sau cu cercetarea de teren propriu-zisa nu se justifica. in cadrul fiecarei metode regasim, intr-o masura sau alta, elemente generale ale procesului de cunoastere. Contactul nemijlocit cu obiectul presupune procesele de perceptie, de observatie. Clasificarea obiectelor si fenomenelor implica procesele psihice superioare de gandire si abstractie. in tipologia creata de John Stuart Mill, ca si in cea propusa de Claude Bernard, gradul de interventie a cercetatorului in manipularea variabilelor constituie elementul esential. Acelasi criteriu il intalnim si in tipologia propusa de F. S. Chapin: experiment proiectat si experiment ex post facto (Experimental Designs in Sociological Research, 1947). Daca in experimentul proiectat cercetatorul creeaza situatia, in experimentul ex post facto situatia furnizata de natura serveste cercetatorului ca material de analiza rationala a legaturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a introdus in experiment, dar pe care le "reconstruieste" mintal. Dar experimental mintal nu se desfasoara exclusiv in planul abstractiilor si nici nu se contrapune experimentului proiectat. Foarte indreptatit, Stefan Lantos observa ca experimentul mintal continua reflexia pronind de la observatie, "o prelungeste prin forta imaginatiei si fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observatii" (1971, 131). Observatia reprezinta nu numai instanta de initiere a experimentului mintal, ci si de ghidare pe intreg parcursul lui. Este foarte adevarat ca "activitatea constructiva, ipotetico-deductiva a spiritului, care sta la baza organizarii experimentului fizic, material, se prelungeste si isi gaseste realizarea deplina in experimentul mintal (Flonta, 1971, 157), dar tot atat de adevarat ni se pare si faptul ca cercetatorul revine mereu la datul senzorial, se ridica in planul operatiilor logico-rationale, actioneaza apoi asupra reprezentarilor s. a. m. d., astfel incat experimentul mintal se caracterizeaza deopotriva prin concretitudine senzoriala si inalta abstractizare. El se aplica nu numai acolo unde observatia nu este accesibila, ci oriunde si oricand se proiecteaza un experiment, intrucat TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 173 inaintea manipularii efective a variabilelor, cercetatorul le modifica in plan mintal si anticipeaza rezultatele. in conditiile adecvate, nu numai de accesibilitate a observatiei, dar si de timp, de mijloace materiale, de dezirabilitate sociala, experimentul din plan mintal este tradus in plan fizic. Experimentul propriu-zis (fizic) poate fi privit astfel ca o verificare a experimentului mintal. Tabelul 9.5. Atitudinea contramaistrilor si a delegatilor sindicali fata de conducere si sindicat Felul schimbarii Mai favorabil conducerii Neschimbat Mai putin favorabil conducerii Total N P in ce masura conducerea se intereseaza de muncitori Noii contramaistri Grupul de control Noii delegati sindicali Grupul de control % 48 15 29 20 % 52 76 62 80 % 0 9 9 0 % 100 100 100 100 % 23 46 001 , 35 35 NS in ce masura cadrele sindicale se intereseaza de muncitori Noii contramaistri Grupul de control Noii delegati sindicali Grupul de control % 22 15 57 26 % 69 78 37 68 % 9 7 6 6 % 100 100 100 100 % 23 46 0 01 , 3 5 3 5 N S Tot un criteriu dihotomic utilizeaza si Edgar Sydenstricker (The Statistical Evaluation of the Results of Social Experiments, in Public Health, 1928), cand imparte experimentele in: simultane si succesive, dupa cum rezultatul este obtinut printr-o sectiune transversala, comparand grupul experimental cu cel de control, sau printr-o sectiune longitudinala, comparand grupul experimental cu sine insusi, la diferite intervale de timp. Acest ultim timp de experiment corespunde schemei logice a experimentului cu o singura grupa, cu masurare inainte si dupa introducerea variabilei independente. Alte tipologii sunt mai sofisticate, utilizandu-se criterii combinate. Tipologia creata de Ernest Greenwood, care in Experimental Sociology. A Study in Method (1945) identifica in literatura sociologica si psihologica de dupa 1900 peste o suta de moduri de definire a termenului de experiment, nu reprezinta decat o combinare a tipurilor de experimente propuse de F. S. Chapin si Edgar Sydenstricker. Dupa Ernest Greenwood, experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat succesional, ex post facto cauza-efect si ex post facto efect-cauza. Primele doua tipuri nu necesita lamuriri suplimentare. Sunt experimente active. Experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate in doua categorii, pornind de la observatia ca uneori cercetatorul cunoaste numarul si situatia celor care au suferit actiunea unui factor (ex post facto cauza-efect), iar alteori nu se cunoaste acest numar, dar se stiu numarul si situatia celor care prezinta efectul actiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauza). Cateva exemple vor ilustra diferentele dintre cele doua tipuri de experimente. Sa presupunem ca intr-o intreprindere industriala cu forta de munca tanara, jumatate din numarul angajatilor a urmat un curs de sporire a creativitatii. Dupa terminarea cursurilor, la o distanta de sase luni, in intreprindere se desfasoara 174 Septimiu CHELCEA o cercetare psihosociologica privind factorii de sporire a productivitatii muncii. in ce masura cursurile urmate au contribuit la sporirea productivitatii muncii Cercetatorul vietii sociale procedeaza la proiectarea mintala a unui experiment, incercand sa stabileasca in planul muncii efectele cursului de sporire a creativitatii. El stie numarul cursantilor si situatia lor profesionala (din registrele de evidenta); nu poate insa reconstitui situatia actuala a acestora, deoarece unii s-au transferat, altii au promovat, in fine, altii si-au schimbat profesiunea. in acest caz, el se limiteaza la compararea situatiei prezente a celor care au ramas in intreprindere, in aceeasi profesiune, cu situatia lor de dinaintea inceperii cursurilor de sporire a creativitatii, inregistrand numarul inventiilor, inovatiilor si rationalizarilor facute: este un experiment mintal, imaginat, retroactiv, in care cercetarorul manipuleaza in plan mintal variabila experimentala, inregistrand situatia, dupa ce variabila independenta si-a facut efectul. Tot un experiment mintal, invocat, de tipul ex post facto cauza-efect este si studiul lui E. Skeels (1966), care probeaza influenta mediului social asupra dezvoltarii intelectuale a copilului. intr-un orfelinat modest, cu conditii nestimulatoare din punct de vedere intelectual, E. Skeels testeaza nivelul intelectual al copiilor in varsta de 1-2 ani si gaseste un numar de 24 de intarziati mintal. Dupa un timp, 13 din acestia au fost transferati intr-un orfelinat in care se acorda mai multa atentie educatiei si erau conditii mai bune de viata. Ulterior, toti cei 13 copii au fost adoptati de familii cu posibilitati corespunzatoare de educatie. Dupa 25 de ani, E. Skeels se intereseaza din nou de copiii pe care i-a testat. Care a fost evolutia lor Cei care ramasesera in vechiul orfelinat continuau sa fie internati in institutii ajutatoare; cei transferati se puteau intretine singuri, prin practicarea unor profesiuni foarte diferite. in plan mintal, pornind de la cauza, construim un grup experimental (cei transferati) si un grup de control (cei ramasi in vechiul orfelinat). Schimbarea conditiilor mediului social constituie variabila independenta. Reusita profesionala, ca expresie a dezvoltarii intelectuale, reprezinta variabila dependenta. Legatura cauzala mediu social dezvoltare intelectuala este astfel probata experimental, aducandu-se un plus de cunoastere la elucidarea raportului ereditate/mediu in dezvoltarea intelectuala. Sa vedem acum ce se intampla intr-un experiment ex post facto efect-cauza. Cercetatorul nu cunoaste numarul si situatia celor care au fost expusi factorului care a produs un anume efect; cunoaste insa efectul. Din totalul celor care prezinta o anumita caracteristica, cati au fost expusi actiunii, posibil cauzale, a unui anumit factor Inducerea violentei prin comportamente imitative de catre filmele ce prezinta modele agresive a fost initial demonstrata in experimentele conduse de Albert Bandura si colab. (1963, p. 3). La gradinita de copii a Universitatii Stanford, 96 de baieti si fetite, in varsta de 3 pana la 5 1/2 ani, au constituit trei grupe experimentale si o grupa de control (fiecare grupa avand cate 24 de copii). in grupele experimentale, ca variabila independenta, s-au prezentat: un model real de agresiune, un film cu scene de violenta si, in fine, un film de desene animate cu acelasi continut. Variabila dependenta (comportamentul copiilor dupa expunerea lor timp de 20 de minute la modelele de agresivitate amintite) a fost masurata prin inregistrarea agresiunii imitative (lovirea papusilor cu care copiii de obicei se jucau, calcarea si distrugerea lor, agresiune verbala), a raspunsurilor partial imitative (lovirea altor obiecte decat a papusii, asezarea pe papusa, fara alta agresiune), a agresiunii nominative si a agresiunii efective, respectiv lovirea papusii si a altor obiecte concomitent cu remarcile ostile adresate altor lucruri decat papusii si impuscarea cu un pistol-jucarie a obiectelor din camera. Calculandu-se agresiunea totala indusa de modelele prezentate (scor: 83 pentru modelul real, 92 pentru film si 99 pentru filmul de animatie), se confirma ipoteza ca expunerea la modele agresive sporeste probabilitatea ca subiectii sa dezvolte comportamente agresive. Fata de grupul de control (scorul la agresivitatea totala = 54), grupele experimentate se diferentiaza statistic semnificativ (Xr 2 = 9,06, p < .05). Subiectii din experimentul proiectat de A. Bandura au raspuns, prin comportamente agresive, instigatiei modelelor atat din viata reala, cat si din filme. Diferentele dintre cele trei modele prezentate, in ceea ce priveste forta de inducere a unor comportamente agresive, nu sunt semnificative. Se inregistreaza insa diferente statistic semnificative intre baieti si fetite (t = 2,69, p < .01), baietii avand o agresivitate totala mai mare. Sintetizand posibilitatile experimentelor ex post facto, Pierrette Rongre (1975, 31) precizeaza ca prin acest tip de experiment se cerceteaza fie consecintele unei variabile cunoscute asupra situatiilor in care ea este prezenta sau absenta, fie factorii care au influentat o situatie cunoscuta. De remarcat ca, in experimentele ex post facto, cercetatorul nu manipuleaza efectiv variabilele si nici nu este prezent in momentul actiunii lor, procesele sociale desfasurandu-se in mod natural, fapt care confera acestui tip de experiment un plus de valoare cognitiva. "El elimina elementul de artificialitate TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 175 care caracterizeaza cele mai multe din experimentele de laborator cele mai precise. De asemenea, el permite investigarea situatiilor in care este imposibil pentru experimentator sa introduca variatii controlate" (Jahoda si colab., 1958, 84). Unii specialisti, subliniind varietatea domeniilor in care se adecveaza perfect studiile ex post facto, apreciaza ca acest tip de cercetare este mai important decat experimentul propriu-zis. Aceasta apreciere nu se refera la valoarea metodologica intrinseca a experimentului ex post facto, care, conform observatiei foarte judicioasa a lui Fred N. Kerlinger (1973, 84), are trei mari slabiciuni: inabilitate in manipularea variabilei independente, lipsa posibilitatii de esantionare, riscul interpretarii improprii a relatiilor dintre variabile. Experimentele ex post facto sunt totusi de neevitat in cercetarea relatiilor sociale si psihosociale, dat fiind faptul ca cele mai multe din fenomenele studiate sunt mai usor de definit decat de manipulat. Ilustram virtutile experimentului ex post facto printr-o cercetare de ecologie sociala. Doi cercetatori din Marea Britanie, F.R. Deleuzun si I.D. Griffiths (1978, 19) si-au propus sa identifice factorii care influenteaza expresia subiectiva neplacuta a expunerii la zgomot, in mod special, sa stabileasca daca sunt diferente individuale in ceea ce priveste sensibilitatea la zgomote si daca modalitatea curenta de stabilire a standardelor nocivitatii zgomotelor este valida. Variabila independenta o constituie, in acest caz, expunerea la zgomotele produse de circulatia rutiera. Cum apreciaza subiectii intensitatea zgomotelor Exista diferente individuale in ceea ce priveste aprecierea subiectiva a senzatiei neplacute produsa de expunerea la zgomote Aprecierea subiectiva a senzatiei neplacute produsa de expunerea la zgomote constituie, deci, variabila dependenta. Nu era suficient si nici nu corespundea normelor deontologice sa se incerce manipularea de catre cercetatori a variabilei independente sporind nivelul zgomotelor rutiere pentru a vedea cum reactioneaza subiectii. A fost suficient sa se aleaga un grup de persoane rezidente intr-o zona cu trafic rutier intens si un grup martor dintr-o zona cu trafic rutier scazut, deci, cu expunere la un nivel moderat al zgomotelor. S-a alcatuit un esantion de 400 de persoane din doua zone periurbane (Londra si Liverpool) si din fiecare zona s-au ales, pe baza registrului electoral, cate 100 de persoane cu status socio-economic asemanator, rezidente de-a lungul unor artere de circulatie cu nivel ridicat al zgomotelor (70 80 de decibeli) si un nivel mai scazut de sonorizare (zone linistite). A rezultat urmatorul esantion de populatie (Tabelul 9.6). Tabelul 9.6. Structura esantionului utilizat in studiul lui F. R. Delauzun si I. D. Griffiths (1978) Zona Numarul de persoane anchetate Etapa I Etapa II Etapa III Londra Liverpool Zgomotoasa Linistita Zgomotoasa Linistita 109 98 102 104 87 68 88 82 25 - 25 - Total 413 325 50 Nota. Reducerea volumul esantionului in etapa a doua se datoreaza persoanelor absente (4%); refuzului de a mai fi intervievat (7%); altor cauze (9%) in vederea evaluarii senzatiei de jena produsa de expunerea la zgomote si pentru stabilirea sensibilitatii la zgomote s-a administrat, prin interviu, un chestionar, care cuprindea intrebari referitoare la atitudinea fata de diferitele aspecte ale mediului rezidential, precum si intrebari de identificare. Aplicarea chestionarului dura, in medie, 30 de minute, iar subiectii erau incredintati ca se urmarea cunoasterea conditiilor generale de locuire, nu evaluarea speciala a nivelului zgomotelor si senzatia subiectiva produsa de acestea. Pentru a pune in evidenta relatia dintre aprecierea subiectiva a zgomotelor si factorii de personalitate, pe un subesantion de 50 de persoane, selectate probabilist din esantionul principal, s-au administrat testele de persoalitate Eysenck si Cattell. La un interval de trei luni, conform procedurii "testretest", acelorasi persoane li s-a aplicat acelasi chestionar, stabilindu-se astfel fiabilitatea metodelor curente de evaluare a senzatiei subiective produse de expunerea la zgomote (evaluarea pe o scala cu sapte intervale). Desi nu rezultatele, ci procedeul ne intereseaza, acest studiu ex post facto a dus la concluzia ca senzatia subiectiva neplacuta exprimata de o persoana expusa la zgomot reflecta efectiv nivelul zgomotelor cotidiene si ca modalitatea stabilirii standardelor zgomotelor admise, pe baza de esantionare, 176 Septimiu CHELCEA este valida. Se recomanda insa in astfel de cazuri intervievarea persoanelor in diferite momente ale zilei, saptamanii si anului. Unele tipologii ale experimentului in stiintele socioumane se bazeaza pe functia pe care acesta o joaca in procesul de cunoastere stiintifica. Tipologia propusa de Allem L. Edward in Experiments, their planning and execution (1954) ia in considerare tocmai acest criteriu, facand distinctie intre experimentul: explorativ, metodic, stiintific si critic. Experimentul explorativ, cu functie de sondare a situatiilor sociale mai putin cunoscute, fara a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce urmeaza a fi clarificate in cercetarile stiintifice ulterioare. in procesul cunoasterii, experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un moment de initiere. O functie pregatitoare in procesul de cunoastere, dar mai avansata, o are si experimentul metodic, proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale. Experimentul propriu-zis stiintific, in tipologia propusa de A.L. Edwards, este experimentul cu ajutorul caruia se masoara influenta variabilei independente asupra variabilei dependente. in fine, experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezinta tipul superior de experiment, cu valoare de cunoastere ridicata. Criteriul luat in considerare de tipologia propusa de Allen L. Edward este valid, tipologia prezinta insa o anumita nota de artificialitate. Ne putem intreba: experimentul explorativ nu este stiintific Dar in experimentul critic nu se masoara actiunea variabilei independente in vederea testarii ipotezelor cauzale Pornind de la acelasi criteriu al rolului pe care il are in cadrul cercetarii stiintifice, tipologia propusa de H. Parthey si D. Wahl (Die experimentalle Methode in Natur und Gesellschaftswissenschaften, 1966) ni se pare a fi mai riguroasa. in afara experimentului explorativ, Parthey si Wahl fac distinctie intre experimentul principal si experimentul de control, acesta din urma servind pentru siguranta si generalizarea rezultatelor experimentului principal in care sunt testate ipotezele cauzale. Trecand peste incercarile, dupa parerea noastra, nejustificate, de includere in randul experimentelor a unor categorii precum "experimentul prin incercare si eroare" sau "studiul observational controlat", vom insista asupra principalelor tipuri de experimente intalnite cel mai frecvent in tratatele si manualele de sociologie si psihosociologie: experimentul de laborator si experimentul de teren. Includerea procedurii "prin incercare si eroare" in categoria experimentelor, sustinuta de unii sociologi de exemplu, Albion Small conduce la concluzia ca orice introducere de masuri noi in viata sociala reprezinta un experiment, ceea ce, fireste, constituie o exagerare. De asemenea, facand din "studiul observational controlat" o categorie a experimentului sociologic, se neglijeaza specificul experimentului, dat de manipularea reala sau mintala a variabilelor. Experimentul de laborator. Fara indoiala ca A. Chapanis avea dreptate cand afirma ca noi apelam la experimentul de laborator in acelasi mod in care invatatii din secolele trecute apelau la autoritatea lui Aristotel sau Toma dAquino. Exista specialisti de necontestata reputatie care considera chiar ca "Progresul unei stiinte se apreciaza dupa gradul de finete si precizie pe care il pot atinge manipularile sale de laborator" (Festinger si Katz, 1963, 166). Existenta unor stiinte deplin dezvoltate, in care experimentul de laborator este impropriu matematica sau astronomia, de exemplu infirma un astfel de punct de vedere si modereaza tendinta de supraevaluare a experimentelor de laborator. in acest sens, evaluarea critica a puterii de cunoastere a experimentului de laborator facuta de A. Chapanis ni se pare deplin indreptatita: "Teoriile care pot prezice numai ceea ce se petrece in cadrul celor patru pereti ai laboratorului sunt teorii ineficiente" (1967, 557). Ce este insa un experiment de laborator Orice experiment psihologic desfasurat intr-un laborator este, automat, "experiment de laborator" in foarte subtilul sau studiu, in care raporteaza relevanta experimentului de laborator la situatiile practice, studiu la care ne-am referit, A. Chapanis precizeaza ca un experiment de laborator constituie, inainte de orice, o situatie artificiala, in care cercetatorul variaza unii factori (variabile independente), minimalizeaza actiunea altor factori, care nu-l intereseaza in acel moment (variabile externe controlate) si masoara schimbarile variabilei dependente, care sunt un rezultat al/sau sunt produse prin actiunea variabilelor independente. La randul sau, Paul G. Swingle, intr-o remarcabila lucrare cu pronuntat caracter didactic, de expunere pentru studenti a varietatii domeniilor de experimentare in psihosociologie si de analiza a problemelor teoretice si metodologice fundamentale ale experimentului in psihosociologie, preciza ca in experimentul de laborator cercetatorul "manipuleaza variabilele in conditii de control precis pentru a observa clar comportamentul asociat variabilelor" (1968, 3). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 177 Din cele spuse pana acum despre experimentul psihosociologic de laborator se contureaza raspunsul si la intrebarea daca, automat, orice experiment desfasurat intr-un laborator reprezinta un experiment de laborator. in definitiile reproduse nu s-a facut nici o asociere intre locul de desfasurare a experimentului si tipul determinat de experiment. Exista posibilitatea ca un experiment desfasurat intr-un laborator sa fie un veritabil experiment de teren. Fireste, cu conditia ca laboratorul sa constituie locul obisnuit al activitatii subiectilor de experiment. Cercetarile experimentale asupra marturiei, efectuate de Al. Rosca in 1933, reprezinta un foarte bun exemplu in acest sens. in timpul unor experiente de laborator cu studentii in medicina, cineva (necunoscut de studenti, dar "complice" cu experimentatorul) intra in sala si cere un microscop pentru profesorul P. Urmeaza o discutie. Microscopul este cedat cu conditia de a fi repede inapoiat. Se anunta insa ca microscopul a fost furat. Studentii sunt rugati sa dea cate o declaratie despre cele intamplate si sa descrie semnalmentele celui care a luat microsopul. Desi desfasurat intr-un laborator sala de curs experimentul nu este de laborator. Specific experimentului de laborator este izolarea cat mai deplina a variabilelor explanatorii, fapt ce confera caracterul de "situatie artificiala" acestui tip de experiment, care se apropie de experimentul pur, intalnit in stiintele naturii. Nu intamplator, Paul G. Swingle, in lucrarea semnalata, compara aplicarea experimentului de laborator in psihosociologie cu utilizarea microscopului in stiintele naturii. Uneori experimentul psihosociologic de laborator este numit chiar "experiment pur" (L. Festinger) sau "adevarat" (H. Anger) sau "stiintific" (F. H. Giddings). Dar tocmai caracterul de artificialitate este foarte adesea criticat. Analizand posibilitatile de utilizare a experimentului de laborator in stiintele juridice, Sofia Popescu si Dragos Iliescu se intreaba: "Comportamentul unui grup de delincventi ce discuta cu un anchetator ce nu este, in realitate, organ de urmarire penala, va avea oare aceeasi desfasurare ca in cazul in care ei ar fi constienti ca se afla in fata unei situatii reale, de care depinde soarta lor" (1979, 104). Foarte probabil ca nu. Dar cine ne obliga sa proiectam un experiment de laborator pentru a vedea cum se comporta delincventii in timpul anchetei in viata reala factorii sociali si naturali nu influenteaza izolat comportamentele umane: intrepatrunderea lor determina reactii specifice, nereductibile la suma actiunilor lor independente. Perfectionarea experimentelor de laborator trebuie cautata in directia apropierii cat mai mult a situatiei experimentale de situatiile reale. Trebuie deci o cat mai mare asemanare intre sistemul experimental si cel natural; intre cele doua sisteme trebuie sa existe un inalt grad de homofilie, este de parere sociologul Walter Friedrich, respingand astfel teza lui Leon Festinger, potrivit careia in experimentul de laborator se urmareste actiunea unei variabile in conditii speciale, fara sa intereseze daca respectiva situatie se intalneste sau nu in realitate. Aceasta teza a lui Festinger contine o exagerare la limita a caracterului artificial al experimentului de laborator, dar si o nota de adevar: daca s-ar urmari reproducerea in situatia experimentala a situatiei naturale, nu ar mai trebui proiectat nici un experiment, s-ar studia direct situatia naturala! Oricum, validitatea externa ramane o problema reala in toate experimentele psihosociologice de laborator. Eliott Aronson si J. Merrill Carlsmith (1968) discuta aceasta problema facand distinctie intre realismul experimental si in lipsa unei expresii echivalente, sa-i spunem realismul natural (mundane = pamantesc, terestru, lumesc). Nu este suficient sa ne asiguram ca variabila independenta are un impact autentic cu variabila dependenta (realism experimental); trebuie sa ne punem si intrebarea in ce masura experimentul de laborator, prin situatia creata, instructiuni, manipularea variabilelor etc., constituie o oglinda a lumii reale (realism natural). Dupa opinia noastra, experimentele psihosociologice de laborator trebuie sa modeleze situatiile sociale reale; ele nu au sens decat daca se confrunta cu viata sociala, explicand relatia cauzala dintre variabile in conditii naturale, nu intre "cei patru pereti ai laboratorului". De acord cu Fred N. Kerlinger, vom spune ca artificialitatea reprezinta, pur si simplu, o caracteristica a experimentului de laborator, dificil de precizat daca constituie sau nu un dezavantaj in procesul cunoasterii (1973, 399). intr-adevar, tinerea sub control a variabilelor, manipularea lor fina, masurarea exacta oferite de experimentul de laborator nu ar fi posibile in afara unei situatii artificiale, de izolare fata de factorii aleatori. in fond, tocmai artificialitatea este aceea care confera experimentului de laborator avantajele pe care le enumera Elliot Aronson si J. Merrill Carlsmith autoritati indiscutabile in materie: posibilitatea de a pune in evidenta fara ambiguitate cauzalitatea, un mai bun control asupra variabilelor externe si, in fine, posibilitatea de explorare a dimensiunilor si parametrilor variabilelor complexe (Aronson si Carlsmith, 1968, 10). Pe de alta parte, reproducerea in situatii artificiale a factorilor naturali ridica numeroase probleme: caracteristicile variabilelor sunt modificate fie prin reducerea intensitatii lor, fie prin "supraincarcarea operatorie" (adaugarea unor sarcini suplimentare, limitarea posibilitatilor de raspuns, 178 Septimiu CHELCEA sporirea vitezei de prezentare a stimulilor, reducerea timpului de decizie etc.). Marcand distanta dintre situatia naturala si experimentul de laborator, este foarte revelatoare declaratia unuia dintre primii cosmonauti, Richard Gordon, referitoare la iesirea sa din capsula Gemini 11 si legarea acesteia cu un cordon de racheta Agena: "Tot ceea ce efectuam in laborator in 30 de secunde a devenit in cosmos o sarcina enorma, de 30 de minute". in sens contrar, pentru a putea masura efectele unor variabile in experimentul de laborator se maresc dimensiunile acestora, uitandu-se ca astfel situatia experimentala se diferentiaza si mai mult de situatia reala. Dar insasi abstragerea variabilelor din contextul lor natural de actionare, ca si combinarea dupa dorinta cercetatorului a variabilelor constituie o denaturare a actiunii lor. in plus, urmarind obtinerea unor rezultate semnificative, cercetatorul este tentat sa manipuleze variabile independente cu efecte concludente, fara ca aceasta sa fie totdeauna in concordanta cu situatia reala. Prezenta cercetatorului in situatia experimentala sporeste si mai mult gradul de artificialitate a experimentului de laborator. Pe plan mondial, s-a adunat o bogata literatura referitoare la aceasta problema. La noi, s-a studiat teoretic problematica experimentului psihologic ca act de comunicare, relevandu-se influenta cercetatorilor asupra performantei subiectilor din experiment. Asa cum arata psihologul social Robert Rosenthal (1966), experimentatorul comite uneori erori de observare, alteori falsifica, prin omiterea unor date, rezultatele experimentelor si modifica raspunsurile subiectilor, obtinand un comportament conform cu ipotezele sale. Acest fenomen este cunoscut sub numele de efectul Rosenthal. intr-un experiment cu valoare metodologica, 30 de experimentatori au fost pusi sa transcrie pe fise normalizate datele obtinute intr-o proba de autoestimare a succesului sau insuccesului intr-o sarcina determinata. Dintr-un volum total de 3000 de date transcrise nu s-au inregistrat decat 20 de erori. Proportia erorilor este nesemnificativa, dar faptul ca erorile inregistrate proveneau nu de la toti experimentatorii, ci doar de la un numar de doisprezece si ca aceste erori nu se distribuiau aleator, ci in functie de ipotezele cercetarii, ni se pare deosebit de semnificativ. Robert Rosenthal gaseste o corelatie de 0,48 (p = 0,01) intre erorile de inregistrare si erorile de calcul ale experimentatorului. Este interesant insa ca erorile au un caracter constant, in timp ce erorile de inregistrare converg catre ipoteza avansata. Experimentatorul, incalcand regulile deontologice elementare, poate introduce distorsiuni in mod intentionat. Demonstrarea falsitatii unor date experimentale publicate de Cyrill Byrt, fostul titular al Catedrei de psihologie de la Universitatea din Londra, a starnit dezaprobarea vie a oamenilor de stiinta, cu atat mai mult cu cat pretinsele experimente erau invocate frecvent de catre sustinatori ai tezei determinarii ereditare a inteligentei (Arthur Jensen, Richard Hernstein, William Shockley, Hans J. Eysenck). Cyrill Burt a publicat, in 1955, un studiu asupra unui numar de 21 de cupluri gemelare, in 1958 un al doilea studiu pe 32 de cupluri de gemeni, iar in 1966 raportul final pe 53 de astfel de cupluri. in toate studiile publicate, corelatia dintre coeficientul de inteligenta al gemenilor crescuti in medii diferite era de +0,771, iar corelatia dintre coeficientii de inteligenta ai gemenilor crescuti in acelasi mediu era de +0,944. Dar, asa cum a demonstrat Leon Kamin, de la Universitatea Princeton, intr-un studiu publicat in revista Science (nr. 194 din 1976), este absolut imposibil sa se obtina invariant aceeasi corelatie pe esantioane atat de diferite. Astfel de cazuri de introducere a unor erori intentionate in datele experimentale de catre insisi oamenii de stiinta sunt, desigur, extrem de rare, insa, asa cum se dovedeste, nu de neintalnit. Mai frecvente sunt cazurile de falsificare a rezultatelor prin omiterea datelor care contravin ipotezelor formulate, "fardand" astfel experimentele. Experimentatorul poate fi, de asemenea, suspectat de introducerea unor erori nesistematice: transcrierea gresita a unor rezultate, inregistrarea neatenta a unor comportamente s.a.m.d. Astfel de erori nesistematice se compenseaza reciproc, iar pe un numar mai mare de subiecti nu altereaza valabilitatea rezultatelor si, deci, a concluziilor. Alta este insa situatia erorilor sistematice involuntare (bias); ele pot duce la concluzii false. Referitor la efectele neintentionate provocate de experimentator asupra comportamentului subiectilor, Robert Reosenthal atrage atentia ca sexul, rasa, confesiunea religioasa, statusul social, comportamentul social si simpatia pot provoca modificarea raspunsurilor; la fel, relatiile anterioare ale experimentatorului cu subiectii, gradul de adaptare al acestora, ostilitatea, anxietatea, tendinta aprobativa, autoritarismul, inteligenta. Efectul Rosenthal a fost pus in evidenta chiar si in experimentele pe animale. A fost suficient ca cercetatorul sa eticheteze soarecii care trebuiau sa pargurga un labirint in "inteligenti" si "prosti" pentru ca studentii experimentatori sa clasifice soarecii dupa expectatia ce li s-a creat. Inutil sa mai precizam ca Robert Rosenthal etichetase la intamplare animalele. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 179 Si in viata de zi cu zi efectul Rosenthal isi spune cuvantul. Sa ne gandim doar la felul in care asteptarile profesorilor fata de elevii pe care ii "eticheteaza" disciplinati sau indisciplinati si care sunt apreciati mai degraba dupa eticheta ce le-a fost atribuita decat dupa comportamentul lor efectiv. Pedagogii au analizat acest fenomen, denumindu-l efectul Pygmalion, recunoscand astfel sagacitatea observatiilor dramaturgului englez George Bernard Shaw din scanteietoarea sa comedie Pygmalion, in care un profesor de lingvistica reuseste sa faca dintr-o femeie inculta o doamna ce impresioneaza inalta societate. Efectele declansate de prezenta experimentatorului, dupa opinia lui J. P. Desportes, sunt in functie de nivelul de anxietate si de dificultatea sarcinii experimentului. La randul sau, C. Argyris considera ca rezultatele experimentelor de laborator sunt determinate de raporturile de inegalitate intre experimentator si subiectii de experiment. El compara relatia experimentator-subiect in experiment cu raportul dintre patron si muncitor. Ca si muncitorii, subiectii de experiment sunt intr-o masura sau alta manipulati. Uneori ei sunt platiti pentru participarea lor, ceea ce face si mai evident raportul de inegalitate fata de experimentator. Faptul ca uneori subiectii sunt platiti ca sa participe la experiment, rolul de judecator al experimentatorului, prestigiul sau academic, diferenta de varsta, sex, rasa, status social etc. intervin ca factori perturbatori in desfasurarea experimentului. De aceea este necesar ca in prezentarea studiilor experimentale sa se precizeze totdeauna prezenta sau absenta cercetatorului in situatia studiata, pentru ca s-a observat ca experimentatorul obtine in mod spontan de la subiectii de experiment un comportament conform cu ipotezele sale (efectul Rosenthal). Subiectii de experiment introduc si ei numeroase distorsiuni. Cel mai adesea in experimentele psihosociologice de laborator, ca subiecti sunt utilizati studentii in sociologie, psihologie etc. in SUA, toti studentii din primii ani ai facultatilor de psihologie trebuie sa fi servit ca subiecti intr-un anumit numar de experimente. Dar ei au un status special in raport cu statusul de observator spontan al celorlalti subiecti: sunt mai interesati de situatia experimentala, de tehnica si instrumentele utilizate, au mai multe cunostinte referitoare la comportamentul uman si la conditionarea lui sociala. Cu toate acestea, in studiile experimentale de psihosociologie, studentii continua sa fie utilizati ca subiecti, constituind ceea ce sociologul Walter Friedric numea "drosophila psihosociologica" a studiilor experimentale. Unele cercetari (E. Aronson si J. M. Carlsmith, 1963; J. Freedman, 1965) au aratat insa ca subiectii-studenti in experimentele de reducere a disonantei cognitive procedeaza foarte asemanator cu subiectii de aceeasi varsta, dar de alte ocupatii. Consideram ca este judicios sa spunem ca includerea studentilor de la facultatile de stiinte sociale in experimentele de psihosociologie trebuie judecata in primul rand dupa natura sarcinii experimentale si abia apoi dupa facilitatile pe care o astfel de strategie le ofera. Indiferent de caracteristicile socio-profesionale ale subiectilor, studenti sau de alte categorii, totdeauna se pune problema motivarii participarii lor la experimentul de laborator. Uneori subiectii, in special cei de varsta mica sau cu nivel de scolaritate scazut, nu sunt avertizati ca participa la un experiment; li se da o sarcina si se urmareste, ca si in situatiile naturale, modul de rezolvare a ei. Ei se comporta natural, angajandu-se in rezolvarea sarcinii, dar cercetatorul nu cunoaste foarte exact gradul de motivare produs de sarcina propusa. Alteori, se cere acordul subiectilor de a participa la un experiment. Dar si participarea benevola are o motivatie care se cere cunoscuta: dorina de a sprijini progresul stiintei, simpatia fata de cercetator, politetea sau prestigiul cercetatorului influenteaza angajarea in sarcina experimentala a subiectilor. Cand experimentul se desfasoara pe o durata mai mare de timp este necesar ca subiectii sa fie platiti pentru fiecare proba la care participa. in astfel de situatii, chiar daca toti primesc aceeasi retributie, ei sunt motivati totusi diferit. Motivarea participarii subiectilor in experimentele de laborator ramane totdeauna o variabila externa greu de controlat. Participarea voluntara a subiectilor la experimentele psihosociologice de laborator a fost studiata de un mare numar de cercetatori, care au ajuns la concluzia, aparent paradoxala, ca subiectii de experiment nu sunt deloc voluntari si ca prezentarea lor pentru participare la experiment nu se datoreaza hazardului, fapt care limiteaza considerabil generalizarea rezultatelor. Chiar in cazul in care studentii de la psihologie si sociologie sunt inclusi ca subiecti de experiment ei nu sunt reprezentativi nici macar pentru ansamblul studentilor de la aceste discipline si, cu atat mai mult, nu sunt reprezentativi pentru intreaga populatie studenteasca. De regula, se ofera ca voluntari studentii cei mai silitori, cei mai interesati sa se autocunoasca. Deformarea rezultatelor, datorita modului de recrutare a subiectilor voluntari este ilustrata de faptul ca, intr-o mare universitate, proportia voluntarilor variaza intre 10% si 100%, in timp ce pentru studentii din facultatile de psihologie proportia este de 50-100 la suta. 180 Septimiu CHELCEA Sintetizand rezultatele la care s-a ajuns in cercetarea problemei participarii voluntare in experimentele psihosociologice, Robert Rosenthal atrage atentia asupra faptului ca, in astfel de experimente, esantioanele de voluntari difera considerabil fata de populatia de non-voluntari prin urmatoarele caracteristici: subiectii voluntari in experiment dau dovada de capacitate intelectuala superioara, sunt mai interesati si au o motivatie mai puternica decat non-voluntarii, sunt mai independenti fata de conventii, mai tineri, mai putin autoritari, simt intr-un grad mai inalt nevoia de aprobare sociala, sunt mai sociabili etc. (Rosenthal, 1969, p. 71). Experimentul de teren, definit ca "cercetare bazata pe cunostinte teoretice, in care experimentatorul manevreaza o variabila independenta intr-o situatie sociala reala in vederea verificarii unei ipoteze" (French, 1963, 123), elimina dificultatile legate de artificialitatea experimentului de laborator. Subiectii sunt observati in conditiile naturale ale existentei lor, variabilele independente au caracteristici reale, experimentatorul, de cele mai multe ori, nu influenteaza prin prezenta sa situatia experimentala, motivarea participarii subiectilor este in intregime determinata de situatia sociala reala, astfel incat generalizarile in cadrul experimentelor de teren au mai mult temei decat in cazul experimentelor de laborator. Experimentul de teren, numit uneori si experiment natural, prin desfasurarea lui in situatii sociale reale, se apropie de cercetarea sociologica de teren; pastreaza, totusi, ca o caracteristica definitorie, "manevrarea variabilelor". Cercetatorul introduce un factor experimental in situatia sociala pe care o studiaza si alege situatia sociala de studiu fara a incerca sa o modifice. Si intr-un caz si intr-altul se observa si se inregistreaza reactiile persoanelor in situatii reale. Introducerea unui nou procedeu de predare sau examinare in scoala, schimbarea organizarii productiei, modificarea programului de lucru sau schimbarea regulamentului de ordine interioara sunt tot atatea situatii care se ofera cercetatorului spre a fi studiate printr-un experiment de teren. Responsabilitatea schimbarilor produse in situatiile sociale reale o are managerul, sociologul masurand doar efectele produse in urma acestor schimbari si oferind celor interesati informatii precise si complete referitoare la consecintele apropiate si indepartate ale hotararilor luate. Experimentele de teren sunt foarte variate. Dupa posibilitatea cercetatorului de a manipula variabilele, se disting in terminologia propusa de Maurice Duverger (1961) urmatoarele tipuri: experimentul de teren pasiv si experimentul de teren activ. in primul tip de experiment de teren, cercetatorul nu manipuleaza variabilele; se margineste sa anunte doar o schimbare a situatiei si inregistreaza reactia subiectilor (observatie provocata sau pseudoexperiment) sau cauta sa stabileasca inlantuirea factorilor care au generat o anumita situatie (ex post facto). Experimentul de teren activ, caracterizat prin manipularea efectiva a variabilelor in conditii naturale, poate fi si el de doua tipuri: experiment activ direct, in care cercetatorul introduce factorii experimentali, si experimentul activ indirect, in care factorii experimentali nu sunt introdusi de catre cercetatori, ci de cei cu putere de decizie sau sunt, pur si simplu, generati de o situatie naturala (incendiu, seceta, inundatie, cutremur etc.). Cercetatorul cunoaste situatia anterioara si este prezent in momentul introducerii sau producerii factorilor care schimba situatia sociala, inregistrandu-le efectele. De asemenea, dupa durata de timp a experimentului, intalnim experimente instantanee, in care factorul experimental actioneaza doar cateva fractiuni de secunda (explozie, cutremur) si experimente de durata, extinse pe luni sau chiar ani. Factorul experimental poate fi introdus o singura data sau in repetate randuri, poate fi simplu, dar si extraordinar de complex. La fel, situatia experimentala poate fi restransa la o colectivitate putin numeroasa (o clasa scolara, o echipa de munca etc.), dar poate viza o zona intreaga (un judet sau chiar mai multe). Experimentarea pe colectivitati restranse este mai frecventa in psihosociologie decat experimentarea pe populatii mari si pe zone intinse. Exista chiar parerea ca nu este posibil decat experimentul pe grupuri mici. O astfel de opinie nu rezista unei analize epistemologice riguroase si nici nu corespunde inventarului cercetarilor psihosociologice. Este adevarat ca experimentarea pe grupuri mici are un avans considerabil, ca in acest domeniu s-au obtinut rezultate spectaculoase: sa ne amintim experimentul lui Kurt Lewin, R. White (1939) privind influenta stilului de conducere asupra climatului social sau experimentele asupra relatiilor intergrupale ale lui Muzafer Sherif (1951), care au deschis orizontoruri noi in investigatia psihosociologica. De remarcat este faptul ca notorietatea acestor experimente a devenit incontestabila abia dupa reluarea lor si generalizarea rezultatelor la maturi, in conditiile existentei naturale a acestora (munca, relatii de conducere etc.). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 181 Vom ilustra posibilitatea aplicarii experimentului psihosociologic in conditii naturale, pe mari ansambluri umane, invocand experimentele conduse de Elton Mayo (1880 1950) care au si constituit actul de nastere al psihosociologiei industriale. Primele experimente au fost efectuate intr-o filatura din Philadelphia (sept. 1923 aug. 1925), fiind determinate de faptul ca, in unele ateliere ale acestei filaturi, fluctuatia personalului atingea 25 la suta, iar in altele era de numai 5-6 la suta. Conditiile de lucru pentru intreaga filatura erau aceleasi: munca monotona, zgomot mare, munca fara pauze, saptamana de lucru de 50 de ore; pentru fiecare sectie care depasea 75 la suta din norma stabilita se aloca o prima colectiva. Cercetarea poate fi considerata ca avand sase faze, dintre care patru au fost impuse de directia filaturii respective, Elton Mayo neavand decat o libertate limitata. in prima faza au fost introduse pauze intercalate: patru pauze (doua dimineata, doua dupa-amiaza) a cate 10 minute fiecare, iar muncitorii au fost initiati in tehnica relaxarii musculare. Pauzele au fost introduse doar pentru 3/4 din salariati. Rezultatele au fost imediat remarcate si cat se poate de imbucuratoare, atat asupra starii fizice, cat si asupra moralului muncitorilor. Dupa o luna de aplicare, productia a atins 82 la suta si muncitorii au primit pentru intaia data prima colectiva. Interesant si surprinzator pentru Elton Mayo a fost insa faptul ca rezultate asemanatoare au fost remarcate si la muncitorii care nu fusesera cuprinsi in experiment, care continuau deci sa lucreze in aceleasi conditii. La acea data, Elton Mayo nu a putut sa explice corect fenomenul pe care il descoperise. Pe baza primelor rezultate, s-a decis introducerea pauzelor pentru toti muncitorii. Productia a crescut, atingand 79,5 la suta din norma de plan. in 1924 (15 februarie) s-a facut experimentul crucial: pauzele au fost suprimate. Imediat a scazut productia si moralul muncitorilor a inregistrat o prabusire. La 25 februarie, dupa numai 10 zile, au fost reintroduse pauzele. Aceasta masura a dus la ridicarea nivelului productiei pana la 70 la suta. in aprilie 1924, Elton Mayo sugereaza introducerea unor "pauze neconditionate" cu oprirea masinilor de 40 de minute pe zi. Productia sporeste: atinge 77,5 la suta. Conducerea intreprinderii decide in continuare introducerea a patru pauze prin rotatie. in grupuri de cate trei, muncitorii isi puteau alege singuri momentul luarii acestor pauze. Randamentul muncitorilor a depasit, ca urmare a acestei situatii noi, toate cifrele de plan precedente: 88,5 la suta. Aceasta masura, introdusa in septembrie 1924 si aplicata pana in august 1925, a mentinut acelasi nivel ridicat al productiei. Este de notat si faptul ca in aceasta ultima faza a experimentului calitatea firelor s-a imbunatatit, iar fluctuatia s-a redus pana la 5-6% anual. Prima interpretare pe care a dat-o Elton Mayo rezultatelor experimentelor de la Philadelphia a fost de ordin psihofiziologic (Mayo, 1924, 273). El considera ca sarcina de supraveghere a masinilor din filatura provoaca oboseala fizica, iar monotonia disperseaza atentia si produce reverii melancolice. Pauzele au darul de a ridica potentialul psihofiziologic al muncitorilor. Explicatia reala a datelor inregistrate cu ocazia exprientelor o da Elton Mayo 21 de ani mai tarziu (Mayo, 1945): muncitorii si-au constientizat situatia lor ca grup, experientele la care au participat au avut darul de a transforma "o multime de solitari intr-un grup social". Investirea muncitorilor cu autocontrolul asupra pauzelor a dus la o autoevaluare considerabil sporita a propriei pozitii in cadrul intreprinderii. Se poate spune ca inlocuirea explicatiei de ordin psihofiziologic printr-o explicatie psihosociologica reprezinta o contributie majora la afirmarea ca stiinta a psihosociologiei industriale. Experimentele de la Hawthorne au pus in lumina elementele esentiale ale organizarii informale: a) dezvoltarea spontana a relatiilor stabilite pe simpatie si solidaritate; b) dezvoltarea unor norme de comportament admisibile in materie de productivitate sau de asistenta mutuala; c) sustinerea acestor norme de catre un membru al grupului (responsabil) sau de catre intregul grup. Asa cum remarca Arnold S. Tannenbaum (1967), experimentele de la Hawthorne au relevat universalitatea si importanta organizarii informale subiacente structurilor formale. De acord cu Ren Knig (1967, 133), putem spune, trecand peste minusurile aratate, ca experimentele montate de Elton Mayo si de colaboratorii sai, in special F. J. Roethlisberger si T. N. Whitehead, au devenit modele clasice pentru cercetarile empirice de sociologie industriala si au deschis campuri de investigatie multiple: studiul organizarii formale; studiul organizarii informale; studiul conflictelor; studiul conducerii; studiul relatiei dintre industrie si societatea globala. 182 Septimiu CHELCEA Transformarea sistemului sociotehnic (tipul de tehnologie si modul de organizare a muncii) constituie un raspuns adaptativ al omului contemporan, imbogatirea muncii facandu-se atat prin efectuarea unui larg complex de operatii, cat si prin asocierea functiilor de conducere (luarea deciziei, control etc.) cu cele de executie. Adaptandu-se industriei, omul contemporan modifica tehnologiile si sistemul de organizare a muncii, sporind considerabil ponderea actiunilor intelectuale in cadrul productiei de bunuri materiale, dezvoltand totodata spiritul de cooperare in grup. in acest sens, sunt deosebit de interesante experimentele din industria suedeza, la care ne-am referit deja. Modificarea traditionalei linii de asamblaj de tip taylorist a fost, initial, incercata in 1969 la operatiile de asamblare a sasiurilor la uzinele auto Saab-Scania. Productia s-a organizat astfel incat, in locul liniei de asamblare de tip taylorist, la care divizarea operatiilor de munca era facuta pe fiecare individ, sarcinile de munca au fost repartizate pe grupuri mici, in interiorul carora muncitorii executau, prin rotatie, intreaga gama a operatiilor prevazute pentru respectivul grup, isi controlau singuri calitatea productiei si decideau in comun cine sa execute o anumita operatie tehnica si cand sa se faca rotatia in posturile de munca sau sa se ia pauza. Executarea in bune conditii a operatiilor ce reveneau grupurilor de munca, reducerea consturilor de productie cu aproximativ 5% si reducerea fluctuatiei fortei de munca exprimand toate o mai buna adaptare industriala au determinat conducerea uzinei sa extinda experimentul de imbogatire a muncii, astfel ca, dupa numai trei ani de la data initierii lui, in 1972, erau cuprinsi in experiment peste 1500 de muncitori, in prezent noul sistem de organizare devenind o realitate cotidiana in cadrul intreprinderilor. Experimente asemanatoare au fost initiate si in alte intreprinderi industriale suedeze (Lindestad si Norstedt, 1972). incercarile de imbogatire a muncii la Uzinele de automobile Volvo din Kalmar sunt extrem de incurajatoare, constituind un interesant model de adaptare la munca industriala prin transformarea sistemului sociotehnic. La constructia unei noi intreprinderi a grupului de uzine Volvo s-a renuntat la traditionala linie de montaj, transportul sasiurilor facandu-se pe carucioare electrice de-a lungul celor 20 de ateliere de asamblare a diferitelor parti ale automobilului (motor, sistem electric, transmisie, indicatoare de bord etc.), unde lucrau echipe de muncitori ce executau operatiile prin rotatie in grup si stabileau in comun ritmul de munca. Existenta unor "spatii-tampon" intre atelierele, care au intrare proprie, vestiar separat si incaperi speciale pentru masa si odihna, creeaza posibilitatea de stocare a productiei, ceea ce permite fiecarui grup sa decida cand sa intrerupa munca pentru odihna. Organizarea muncii in grupuri mici, sporirea posibilitatilor de decizie si control asupra productiei, ridicarea gradului de complexitate a muncii prin rotatia personalului si implicarea in functiile de conducere cu un cuvant, imbogatirea muncii reprezinta modalitatea de adaptare industriala specifica omului contemporan. Considerand ca experimentul este aplicabil in toate domeniile vietii sociale, insistam asupra necesitatii de a conjuga studiul experimental cu studiul de teren (experimentul cu ancheta) si, in cadrul studiului experimental, subliniem cerinta de a combina experimentul de laborator cu experimentul de teren. Prin aceasta respingem ca nefondata aprecierea ca "Experimentul de laborator este principala metoda utilizata in campul interdisciplinar al psihologiei sociale (Bonacich si Light, 1978, 145). Utilizarea combinata a mai multor metode si tehnici in studierea aceluiasi fenomen este un principiu al metodologiei materialist-dialectice, impus de faptul ca fiecare metoda sau tehnica prezinta limite interne in surprinderea adevarului si ca virtutile de cunoastere ale uneia suplinesc limitele celeilalte. in ceea ce priveste experimentul, validitatea lui interna ca principala virtute metodologica compenseaza aceasta limita a anchetelor psihosociologice, care au insa o buna validitate externa, ceea ce reprezinta o limita a studiilor experimentale. Controlul variabilelor constituie un avantaj oferit de experimentele de laborator si, in acelasi timp, o limita a experimentelor de teren, unde intreaga situatie experimentala este foarte greu de controlat. in conditii naturale, variabilele experimentale sunt greu de izolat si adesea imposibil de pastrat constante variabilele externe. De aceea, este bine ca una si aceeasi problema sa se studieze in paralel prin experimentare in laborator si in contextul vietii reale, urmarindu-se sa se stabileasca daca apar diferente semnificative intr-o situatie si cealalta. De asemenea, este firesc, in conditiile in care avantajele si limitele experimentelor de laborator si de teren sunt reciproce, ca cele doua tipuri de experimente sa fie utilizate nu numai conjugat, ci si impreuna cu alte metode (observatie, studiu de caz etc.), pe baza unei teorii adecvate. in incheierea prezentarii aspectelor metodologice ale experimentului psihosociologic, fara a considera experimentul ca fiind cea mai valoroasa metoda de cercetare, vom spune impreuna cu Muzafer TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 183 si Carolyn Sherif, ca: "Metodele experimentale sunt preferabile cand si daca pot fi utilizate fara sa anuleze sau sa deformeze caracteristicile esentiale ale problemei alese pentru cercetare (1956, 759). Etapele cercetarii experimentale Experimentul reprezinta o metoda care se utilizeaza relativ tarziu in desfasurarea procesului de cercetare a vietii sociale, numai dupa ce teoria a atins un anumit nivel de structurare. Nici o cercetare sociologica nu incepe cu experimentarea. Experimentul isi poate dovedi "vocatia" sa de testare a ipotezelor cauzale numai dupa ce au fost acumulate suficiente fapte de observatie si au fost elaborate sisteme coerente de ipoteze empiric verificabile. John C. Townsend (1953, 38) considera ca la inceputul oricarui experiment in psihologie, ca si in oricare stiinta sociala, trebuie sa ne punem un set de intrebari, care si fixeaza etapele cercetarii: Care este problema Care este ipoteza Care este variabila independenta Care este variabila dependenta Cum voi masura variabila dependenta Ce control este necesar Ce procedee vor fi folosite in conducerea experimentului Ce aparate sunt necesare Cum, exact, si in ce secvente voi planifica experimentul Cum voi analiza rezultatele Voi utiliza experimentul pentru a confirma sau pentru a infirma ipoteza Am facut vreo greseala in acord nu numai cu John C. Townsend, ci si cu logica lucrurilor, vom spune ca prima etapa in realizarea unui studiu experimental o constituie alegerea si formularea problemei ce urmeaza a fi elucidata prin rezultatele experimentului. A pune noi probleme, a sugera noi posibilitati de explicare a relatiilor dintre fenomene, a privi vechile probleme intr-o perspectiva noua, incluzandu-le in alte relatii, toate acestea asigura progresul stiintei. Cu siguranta ca avea dreptate Albert Einstein (1879 1955), creatorul teoriei relativitatii, cand spunea: "Formularea unei probleme este adesea mai importanta decat solutionarea ei" (The Evolution of Physics). Alegerea problemei, ca in orice proces de cercetare stiintifica, trebuie sa fie facuta atat in functie de aplicabilitatea directa, cat si de aplicabilitatea indirecta a concluziilor permise de experiment. Categoria de "problema" in procesul cercetarii stiintifice i-a preocupat in mod deosebit pe epistemologi. Ce reprezinta o problema "O problema este forma subiectiva in care se exprima necesitatea dezvoltarii cunoasterii stiintifice. Ea este reflectarea situatiei problematice, adica a procesului obiectiv de dezvoltare a societatii" (apud Berger si Jetzschmann, 1973, 60). Problema de cercetare in stiintele socioumane izvoreste, asadar, direct sau indirect, din procesul obiectiv al practicii sociale si trebuie sa vizeze rezolvarea imediata sau mediata a unor situatii problematice reale. Sarcina psihosociologilor este aceea de a sesiza problema, de a o formula in termeni stiintifici, de a o trata conform principiilor metodologice si, in fine, de a preciza variantele de solutii, cu implicatiile lor. Fireste insa ca este simplista reprezentarea procesului de alegere a temei de cercetare numai in functie de necesitatile practicii sau numai in functie de logica dezvoltarii stiintei. in realitate, intervin numerosi factori de natura sociala, stiintifica si personala.). Factorii sociali nu se reduc numai la necesitatile practicii, care, fireste, raman prioritari. Comandamentele politice si ideologice impun studierea cu precadere a unor fenomene, orienteaza alegerea temelor. Cercetatorul din domeniul stiintelor socioumane nu poate sa fie indiferent fata de problemele sociale. De asemenea, sensibilitatea societala asa cum remarca Dennis P. Forcese si Stephen Richer (1973) intervine din plin. Multe posibile teme de cercetare raman neabordate pentru ca societatea, in intregul ei, manifesta o anumita retinere in a le accepta ca probleme reale, demne de a fi stiintific cunoscute. intre acestea se numara problemele vietii sexuale, violenta in familie, maltratarea copiilor etc. Si astazi exista inca un tabu asupra abordarii psihosociologice a mortii si sunt de-a dreptul eroice studiile de psiho-socio-thanatologie. La fel, factorii stiintifici nu se reduc la cei derivati din logica dezvoltarii stiintei, desi in primul rand ei ordoneaza prioritatile de alegere a temelor de cercetare. Modul de organizare a activitatii stiintifice, relatiile in cadrul organizatiilor si organismelor stiintifice, traditiile, marile personalitati etc. pot influenta orientarea cercetarilor stiintifice la un moment dat. in fine, factorii de personalitate vizand valorile si normele, pasiunea si inclinatiile, pregatirea de specialitate si experienta de viata a cercetatorilor nu sunt deloc elemente imponderabile in alegerea temelor de cercetare. Fiecare cercetator autentic isi evalueaza si da o semnificatie precisa muncii sale. Gradul lui de implicare in societate il apropie sau, dimpotriva, il tine de o parte fata de problemele majore 184 Septimiu CHELCEA ale societatii in care traieste. Angajarea deplina in studierea acestor probleme ofera nu numai o autentica satisfactie profesionala, dar si posibilitatea dezvoltarii in continuare a stiintei. "imprumutul mecanic de teme si metode remarca Ion Radu (1973, 272) analizand directiile de dezvoltare ale psihologiei sociale in tara noastra duce la artefact, la detasarea de comanda sociala a propriei tari, la extrapolarea unui model limitat care s-a elaborat in si pentru alte conditii. Scopurile direct utilitare ale experimentelor trebuie sa fie totdeauna dublate de scopurile fundamentale impuse de dezvoltarea teoriei. Luarea deciziei, de exemplu, poate fi privita in acelasi timp ca o problema practica, dar si ca o problema fundamentala de sociologie. Cum influenteaza cantitatea de informatie de care dispune fiecare membru al echipei de decizie relatiile interpersonale Dar optimizarea deciziei in domeniul conducerii, experimentul este indispensabil. Nu numai verificarea eficientei modalitatilor existente de conducere, ci, mai ales, testarea valorii unor noi procedee si identificarea consecintelor sociale ale introducerii noului fac necesara experimentarea. Depinde de pregatirea teoretica si de implicarea sociala a cercetatorului sa faca din experiment un insotitor permanent al cercetarii stiintifice si al practicii social-politice. in acest sens, este de sustinut orientarea cu precadere a cercetarii in domeniul vietii sociale spre studiile experimentale, imbinand armonios cercetarea cu actiunea sociala. Nu trebuie uitat insa ca "valoarea experimentului depinde esential de noutatea ipotezei de lucru (Georgescu, 1978, 158). Problemele vietii sociale, ca si problemele teoretice genereaza in permanenta teme pentru cercetarea experimentala. Aceasta este calea principala, pe baza careia se asigura nu numai rezolvarea problemelor sociale, dar si progresul stiintei. Nu este exclusa insa si o alta modalitate de fixare a temei. E. Wolff remarca: "El (cercetatorul) poate pleca, de asemenea, de la tehnica (de cercetare) si sa se intrebe la ce problema ii poate fi ea folositoare" (apud Lantos, 1971, 123). intr-adevar, ne putem intreba daca tehnicile moderne de inregistrare a debitului sanguin cerebral nu cumva pot elucida problema contagiunii mintale Dar tehnicile psihochirurgicale Pot oare furniza ele cunostinte suplimentare referitoare la comportamentul deviant Perfectionarea instrumentelor de inregistrare a comportamentelor deschide drumul spre abordarea in profunzime a unor fenomene psihosociale si, de ce nu, spre descoperirea experimentala a unor noi etape sau mecanisme de interactiune comportamentala. Alegerea variabilelor explanatorii urmeaza imediat etapei de stabilire a problemei ce se intentioneaza a fi supusa experimentului. Alegerea variabilelor explanatorii este in functie de ipotezele avansate. Variabila independenta operationalizeaza componenta "daca", iar variabila dependenta operationalizeaza componenta "atunci" a ipotezelor. Pentru verificarea uneia si aceleiasi ipoteze cauzale pot fi alese multiple variabile explanatorii, pentru ca indicatorii definitionali asa cum se stie sunt intersanjabili. Intuitia cercetatorului, pregatirea lui teoretica, conditiile concrete de montare a experimentului determina alegerea variabilelor independente si dependente. Dificultatea consta in alegerea acelei sau acelor variabile care sa operationalizeze adecvat conceptele reunite in structura "daca . . ., atunci . . ." si care sa permita masurarea si izolarea lor. Dupa opinia noastra, variabilele explanatorii au aceeasi functie ca si indicatorii definitionali si, in consecinta, intreaga problematica a raportului dintre indicat si indicator se regaseste in strategia alegerii variabilelor. in plus, daca pentru indicatorii definitionali se cere ca ei sa fie observabili si usor masurabili, pentru alegerea variabilelor se pune problema manipularii, a schimbarii rapide si ample a caracteristicilor lor. Fara indoiala ca au dreptate psihosociologii care afirma ca "Limita majora a cercetarii experimentale provine din dificultatea de introducere a variabilei independente" (Freedman si colab., 1974, 443). De exemplu, nu se poate astepta, intr-un experiment, sa se vada consecintele expunerii la zgomotul rutier cotidian; ar trebui sa se astepte zeci de ani de zile. Este suficient sa se mareasca intensitatea zgomotelor pentru ca efectele sa se produca rapid. Dar acest lucru contravine deontologiei psihosociologice. Astfel de experimente sunt practicate doar pe animale: un soarece expus la zgomotul produs de un avion cu reactie (120dB) sufera leziuni grave ale aparatului auditiv si, in cele din urma, isi pierde viata. Asa cum s-a aratat, in studierea efectului zgomotelor rutiere s-a recurs la o cercetare ex post facto. Totdeauna trebuie alese acele variabile care se modifica rapid, dar care sa nu pericliteze existenta umana, sa nu lezeze demnitatea omului si idealul in sine. Introducerea variabilei independente pune problema modului in care sunt prezentate instructiunile subiectilor inclusi in experiment. Cu totul general se formuleaza cerinta ca prezentarea variabilei independente sa aiba nu numai maximum de impact asupra subiectilor, ci si un impact corect (Aronson si Carlsmith, 1968, 9). Aceleasi instructiuni pot avea intelesuri diferite pentru diferitele categorii socio-profesionale. Unii dintre TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 185 subiectii inclusi in experiment inteleg rapid sarcina transmisa prin instructiunile cercetatorului. Altii, fara sa se concentreze, nu reusesc sa intre in rolul de subiect in experiment. Instructiunile standard uneori imprimate pe banda de magnetofon nu asigura de la sine o situatie experimentala standard. Este mult mai judicios sa se procedeze diferentiat, sa se dea instructiuni suplimentare, explicatii mai ample celor care, prin nivelul lor de scolaritate, lasa deschisa posibilitatea intelegerii gresite sau doar partiale a instructiunilor. Oricum, introducerea variabilei independente trebuie facuta prin astfel de instructiuni care sa fie la fel de bine intelese de catre toti subiectii, indiferent de nivelul lor de scolaritate sau de experienta lor ca subiecti in experiment. Cum ne putem insa incredinta ca toti subiectii au inteles sarcina experimentala, ca variabila independenta actioneaza efectiv asupra lor Prin pretestare. Sa ne imaginam ca urmarim sa vedem cum induce disonanta cognitiva schimbarea atitudinii si comportamentelor. Va trebui sa cream subiectilor o situatie de disonanta cognitiva, cerandu-le sa emita, de exemplu, judecati apreciative asupra unor evenimente impotriva convingerilor lor intime. Asa a procedat Josef M. Nuttin, cand, imediat dupa miscarile studentesti din mai 1968, a cerut unor studenti care militau pentru reforma universitara, considerand examenele ca inumane, conservatoare, o pledoarie pentru mentinerea acestor examene. in realitate, studioul tv era improvizat, studentii participand involuntar la un experiment de laborator (Nuttin, 1972, 13). inaintea desfasurarii experimentului trebuie sa ne convingem ca, prin sarcina propusa, subiectii traiesc o situatie de disconfort psihic. Putem sa realizam aceasta pretestand actiunea variabilei independente. Prin convorbiri adancite si observatii sistematice, putem sa ne dam seama de confortul sau disconfortul psihic al subiectilor. De cele mai multe ori, cercetatorii ocolesc etapa pretestarii, desfasurand experimentul si procedand mai degraba prin incercare si eroare decat pe baza unei certitudini pe care tocmai pretestarea variabilei independente o poate oferi. Fireste, pretestarea actiunii variabilei independente trebuie facuta pe subiecti foarte asemanatori cu cei introdusi in experimentul propriu-zis, interogarea si observarea lor urmand sa furnizeze informatii cercetatorului in legatura cu receptionarea instructajului, intelegerea lui, in legatura cu constientizarea situatiei experimentale sau cu intensitatea resimtita a stimulilor introdusi. Procedand astfel, utilizand pretestarea variabilei independente, in ansamblu, nu urmarim durata experimentului, ci o reducem. Este mai judicios sa reluam experimentul din aceasta faza decat sa constatam ca variabila independenta nu a introdus diferentieri intre subiectii de experiment si de control, fiind obligati astfel sa reluam experimentul de la inceput, pe alti subiecti, intr-o altfel de stare de spirit, mai putin entuziasta. Stabilirea situatiei experimentale. in functie de variabilele alese, se face optiunea pentru un experiment de laborator sau un experiment de teren. in marile universitati si centre de cercetari exista laboratoare de sociologie si psihosociologie. Ele constituie o necesitate si la noi. Achim Mihu semnala acest lucru inca la primul simpozion de sociologie din tara noastra (24-26 iunie 1969), argumentand ca: "ele ar permite efectuarea unor cercetari de microsociologie si micropsihosociologie; ele ar fi totodata un mijloc de instruire a viitorilor sociologi (si chiar de perfectionare a maiestriei celor care efectiv lucreaza in acest domeniu)" (Mihu, 1970, 105). Necesitatea organizarii unui laborator de psihologie sociala si sociologie rezida in posibilitatea pe care acesta o ofera cercetatorului de a produce, el insusi, situatia observata si de a masura riguros variabilele, gratie izolarii fenomenelor si crearii unui ansamblu de dispozitive, uneori foarte complicate, care asigura obiectivitatea si exactitatea masurarii. Fiind, de regula, integrate in universitati, astfel de laboratoare au o dubla functionalitate: de cercetare si de formare a cercetatorilor, astfel incat in amenajarea spatiului trebuie sa se prevada camere pentru seminar, cu multiple posibilitati de observare a activitatilor desfasurate in celelalte incaperi. in mod obisnuit, pentru a da posibilitatea cercetatorilor si studentilor sa observe subiectii in timpul rezolvarii sarcinii experimentale fara a fi observati, se utilizeaza oglinzi cu vedere unilaterala, asemanatoare lentilelor pentru ochelarii de soare (one way mirror panel). Montarea unor astfel de oglinzi de mari dimensiuni poate da nastere suspiciunii subiectilor de experiment. H. Heckhausen (1963) propune, in locul oglinzilor cu vedere unilaterala, montarea in laboratoarele psihosociologice a unor dulapuri care au aceeasi functie, desi alt principiu de observare camuflata, si care nu trezesc neincrederea subiectilor, fiind plasate si pe hol si in alte incaperi ale laboratorului. Prin forma lor, dulapurile pentru observarea camuflata nu se deosebesc prea mult de dulapurile obisnuite pentru pastrarea instrumentelor de laborator. Aparatura si echipamentul necesare intr-un laborator de psihosociologie se compun din: 1) tablou pentru cabinele individuale, cuprinzand: casca si microfon, dispozitiv de afisaj numeric, diferite butoane pentru comanda si raspuns; 2) instalatie de transmitere si inregistrare a sunetelor, in special a comunicarii 186 Septimiu CHELCEA verbale. Au fost amintite deja aparatele utilizate in acest scop. Se impune totusi o observatie: magnetofoanele trebuie sa aiba patru piste, pentru a permite inregistrarea simultana a sunetelor (pistele 1 si 2) si a impulsurilor destinate comandarii aparaturii (proiector, lampa color etc.), deoarece in multe experimente este necesara o perfecta sincronizare a sunetelor cu lumina; 3) instalatia de televiziune cu circuit intern permite luarea si transmiterea imaginilor in si din cabinele individuale si salile de experiment. in plus, camerele de luat vederi, in laboratoarele de psihosociologie, trebuie sa permita comanda de la distanta. in afara dispozitivelor amintite, in laboratoarele de psihosociologie pot fi amplasate aparate speciale pentru studierea influentei sociale, masurarea timpului de reactie al grupei (dupa metoda pusa la punct de Robert B. Zajonc) sau pentru jocurile experimentale (dupa modelele oferite de E. Apfelbaum 1968, M. Plan 1967 s.a.). Specificarea aparaturii si instalatiilor existente in laboratoarele de psihosociologie ne convinge ca si in stiintele sociale "Laboratorul este un atelier sau o uzina care produce cunostinte cu ajutorul unor instalatii si procese foarte apropiate (. . .) de acelea utilizate in atelierele si uzinele propriu-zise" (Valentin, 1971, 36). Este de la sine inteles ca in cadrul experimentelor de teren situatia experimentala nu este creata de cercetator, iar cadrul de desfasurare este cel natural. Se pune insa problema alegerii situatiei experimentale astfel incat controlul variabilelor sa fie cat mai deplin. Asa a procedat S. C. Dodd cand, in 1953, a ales o mica localitate, cu circa 1200 de locuitori, pentru a masura viteza de circulatie a informatiei. Deasupra localitatii au fost lansate din avion afise, intr-un numar determinat. Dupa trei zile, prin esantion probabilist, cuprinzand 50% din locuitori, s-a facut o ancheta pentru a se stabili procentul persoanelor care cunosc continutul afiselor lansate. in final, s-a propus o formula logaritmica de calcul a numarului de afise necesar producerii saturatiei informationale. Ca si experimentul de laborator, in anumite cazuri, se pune si pentru experimentul de teren problema inregistrarii comportamentelor fara ca cercetatorii sa fie observati. Si aici oglinzile cu vedere unilaterala pot fi utilizate cu succes. Aparatul de filmat ajuta si el, in acest caz, mai ales daca se foloseste un aparat de filmat al carui obiectiv capteaza imaginea din alta directie decat cea in care este indreptat aparatul. Cu un astfel de aparat, etologul german I. Eibel Eibesfeldt a filmat scene intime pe strada sau in localurile publice. Constiinta deontologica a cercetatorilor trebuie sa marcheze insa limita pana la care este moral sa incerci sa observi comportamentele oamenilor fara a fi observati. D. Middlemist, E. Knowles si C. Matters au instalat, in 1976, un periscop intr-un W.C. public pentru a observa efectele proximitatii indivizilor asupra micturitiei. Observau fara sa fie observati. Deontologic erau justificati Stabilirea subiectilor in grupele experimentale si de control. Pentru satisfacerea cerintelor controlului intern, dar si extern, in stabilirea subiectilor care vor participa la experiment trebuie procedat cu deosebita rigurozitate. intregul efort de experimentare este zadarnic daca subiectii cuprinsi in experiment nu au caracteristici comune cu populatia la care se face extrapolarea rezultatelor (controlul extern) sau daca subiectii din grupul experimental nu sunt similari, sub raportul anumitor caracteristici, cu cei din grupul de control (controlul intern). in principiu, posibil de aplicat in stabilirea subiectilor de experiment sunt atat procedeul esantionarii (probabiliste sau stratificate), cat si procedeul potrivirii pe perechi. in practica, procedeul esantionarii este utilizat mai frecvent in experimentele de teren, iar potrivirea pe perechi in experimentele de laborator. Dupa opinia noastra, potrivirea pe perechi, care asigura cel mai fidel control intern, poate fi aplicata la fel de bine experimentului de teren, ca si celui de laborator. Potrivirea pe perechi (matching) se recomanda in experimentele de teren si pentru faptul ca, in cazul experimentarii indirecte, cand variabila independenta este introdusa de altcineva decat cercetaror, grupul experimental nu este ales de catre oamenii de stiinta.in astfel de situatii, cercetatorul stabileste criteriile de esantionare pornind de la structura grupului experimental deja constituit si alege, in grupul de control, subiectii similari fie prin potrivire pe perechi, fie prin esantionare stratificata. Diferentele dintre esantionarea probabilista, stratificata si potrivirea pe perechi sunt prezentate de Bernard S. Phillips (1971, 110) intr-un tabel foarte sugestiv, care ne-a inspirat urmatorul exemplu (Tabelul 9. 7). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 187 Tabelul 9.7. Compararea rezultatelor aplicarii procedeelor de potrivire pe perechi, esantionare stratificata si aleatoare in stabilirea subiectilor de experiment (dupa Phillips, 1971). Procedeul Mediul de rezidenta Grup experimental (N = 50) Grup de control (N = 50) Barbati Femei Barbati Femei Potrivirea pe perechi Urbani Rurali 10 15 10 15 10 15 10 15 Esantionare stratificata Urbani Rurali 5 20 15 20 15 10 5 20 Esantionare aleatoare Urbani Rurali 12 13 8 17 8 17 12 13 Din tabelul prezentat rezulta ca, luand in considerare chiar si numai doua criterii de esantionare, precizia procedeelor de selectionare a subiectilor in grupele experimentale si de control este foarte diferita. Potrivirea pe perechi procedeu ideal este practic inoperanta in conditiile mai multor criterii de esantionare: varsta, sex, domiciliu, nivel de scolaritate, nationalitate, religie etc. Se aplica in astfel de cazuri esantionarea stratificata, dar ea nu prezinta acelasi grad de precizie ca potrivirea pe perechi. Fireste ca in cadrul straturilor pot fi utilizate tehnicile aleatoare (pasul statistic, tabela numerelor intamplatoare etc.) de selectare a subiectilor. Combinarea stratificarii cu tehnicile de selectie aleatoare sporeste gradul de comparabilitate intre grupele experimentale si de control si, prin aceasta, validitatea experimentului. Uneori, in selectia subiectilor pentru experiment nu se urmareste omogenizarea lor decat dupa anumite criterii, alte caracteristici fiind contrastante. De exemplu, pentru a verifica ipoteza ca experienta individului (sistemul de valori internalizat) determina perceptia situatiei, Tiberiu Bogdan efectueaza un experiment in domeniul psihosociologiei judiciare: selectioneaza dintr-un liceu din Bucuresti 30 de baieti si fete in varsta de 15 ani si toti atatia baieti si fete de aceeasi varsta proveniti insa din randurile delincventilor minori. Cele doua grupuri erau asemanatoare sub raportul caracteristicilor de baza, dar se deosebeau sub raportul experientei infractionale. Celor doua grupuri (experimental si de control) li s-a proiectat un film "plictisitor de educativ", voit didacticist, in montajul caruia existau cateva scene de violenta, neesentiale in raport cu tema filmului si cu o pondere neinsemnata in economia peliculei. Dupa vizionare, subiectii delincventi si nedelincventi au fost pusi sa relateze continutul filmului. Relatarile erau stenografiate. Din compararea relatarilor celor doua grupuri, de experiment (delincventii minori) si de control (elevii de liceu), a reiesit ca in timp ce delincventii au retinut cu precadere si detaliat, cele cateva scene de violenta, elevii de liceu (grupul martor, de control) nu au acordat importanta deosebita acestor scene, judecandu-le in contextul actiunii sau ignorandu-le pur si simplu (Bogdan, 1973, 69). Manipularea variabilelor. Desfasurarea propriu-zisa a experimentului presupune, ca moment esential, manipularea variabilelor. S-a spus adesea ca ingeniozitatea unui experiment consta mai mult in gasirea mijloacelor tehnice de verificare a unei ipoteze indraznete decat in ideea pe care o probeaza. Afirmatia nu ni se pare deloc exagerata, mai ales cand este vorba de psihosociologie. Aici "mijloacele tehnice" nu semnifica in primul rand aparatele tehnice de inregistrare a fenomenelor, ci planul experimental, manipularea variabilelor si masurarea lor. H. Parthey si D. Wahl (1966) considera ca, in general, in realizarea unui experiment stiintific pot fi utilizate patru metode principale: izolarea de ceea ce este neesential, mentinerea constanta a conditiilor, efectuarea unui control practic si teoretic (in special masurarea conditiilor) si, in fine, amplificarea parametrilor unor variabile pentru a verifica influenta lor in sistemul de interdeterminari. in raport cu specificul manipularii variabilei independente, se poate face distinctie intre experimentele prin izolarea influentei unuia sau mai multor factori, experimentele prin introducerea de factori noi si experimentele prin modificarea unuia sau mai multor factori existenti (Muresan, 1975, 3). Prin insasi instructiunile date subiectilor, cercetatorul poate manipula variabilele: dand anumite instructiuni grupului experimental si cu totul alte instructiuni grupului de control se obtin variatii in indeplinirea sarcinii experimentale. Asa a procedat Morton Deutsch cand, in 1949, a studiat efectele cooperarii si ale competitiei asupra proceselor de grup; dand aceeasi sarcina grupurilor, el a schimbat instructiunile, astfel ca subiectii din grupul experimental au fost informati ca vor fi clasificati dupa contributia lor la rezolvarea sarcinii, iar notele vor 188 Septimiu CHELCEA fi trecute in situatia matricola universitara, in timp ce grupul de control a primit instructiunea ca se va nota doar rezultatul colectiv, fiecare student urmand sa fie notat cu calificativul general al grupei. S-a creat astfel o situatie miniaturala de conflict, care s-a comparat cu situatie de cooperare, urmarindu-se efectele in planul relatiilor interpersonale. Hotaratoare in acest caz este plauzibilitatea instructiunilor: ce credit acorda subiectii instructiunilor date Cum le receptioneaza ei Si cum le interpreteaza in functie de aceste elemente, variabila introdusa produce sau nu efecte observabile. in ultimele decenii s-a incercat, nu fara succes, crearea in laborator, prin instructiunile date de cercetator, a unor situatii sociale miniaturale. Utilizarea situatiilor sociale miniaturale in cercetarile experimentale intereseaza in mod deosebit psihosociologia, pentru ca ceea ce se studiaza este grupul, nu individul. Cercetatorul incearca sa creeze un comportament de grup care sa poata fi cuprins in campul de observatie (de aici denumirea de miniatural), incercand sa masoare nu comportamentul individual, ci interactiunea subiectilor, rezultatele activitatii de grup. Facand o trecere in revista a studiilor experimentale bazate pe metoda situatiilor sociale miniaturale, Edgar Vinacke arata ca principalele linii de dezvoltare isi au originea in cercetarile privind efectele situatiei sociale asupra comportamentului individual (de ex., efectul publicului etc.) si cercetarile comparative ale performanetelor in rezolvarea individuala si in grup a unei sarcini (Vincke, 1969, 130). Sociometria, jocul de rol, psihoterapia, discutia de grup au contribuit esential la conturarea noii metode de studiu a grupurilor mici, care au cunoscut o dezvoltare rapida. Manipularea variabilelor in situatiile sociale miniaturale se realizeaza prin cadrul fizic si sarcina experimentala, compozitia grupului, caracteristicile grupului ca unitate, atitudine si motivatie, rolul jucat de anumite persoane etc. Folosirea raportului "fals" constituie o modalitate eficienta de manipulare a subiectilor atat in experimentele de laborator, cat si in cele de teren. in fond, folosirea raportului fals nu reprezinta altceva decat aplicarea procedeului pedagogic de stimulare a activitatii scolare prin aprecierea superlativa a activitatii celorlalte clase de elevi: in clasa a V-a A, de exemplu, profesorul spune ca cei din a V-a B sunt cei mai disciplinati si in clasa a V-a B, ca cei din a V-a A ocupa locul intai la disciplina. Se creeaza astfel o stare de emulatie, termenul de "raport fals" neavand aici un inteles peiorativ. Se pare ca Leon Festinger a contribuit cel mai mult la impunerea tehnicii "raportului fals" ca modalitate de manipulare a variabilelor. Studiile sale asupra nivelului de aspiratie (1943) au utilizat tehnica "raportului fals" pentru a vedea cum se modifica nivelul de aspiratie cand subiectii de experiment sunt informati ca au avut o performanta superioara sau inferioara altora, cu statut social mai ridicat sau mai scazut decat al lor. Aceeasi tehnica este folosita cu succes de Leon Festinger (1947) pentru studierea influentei apartenentei etnice asupra alegerilor preferentiale in grupurile mici. Votul secret, alegerile sociometrice, evaluarea performantelor etc. ofera cercetatorului posibilitatea de a manipula variabilele printr-un "raport fals", creand situatii experimentale de cooperare sau conflict. Tehnica "raportului fals" poate fi aplicata si in studierea frustrarii si a agresiunii. Important este ca membrii grupului sa aiba totala incredere in raportul cercetatorului, care trebuie sa fie perfect plauzibil. in caz contrar, experimentul esueaza. Folosirea subiectilor "complici" si limitarea comportamentelor sunt tehnici de manipulare a variabilelor specifice experimentului de laborator. Ilustram posibilitatile oferite de introducerea in experiment a subiectilor "complici" prin studiile lui Stanley Milgram asupra conformismului si presiunii grupului (1956, 115). in afara ingeniozitatii planului experimental, remarcabil este faptul ca in studiile lui Stanley Milgram se analizeaza nu "conformismul verbal" dupa modelul propus in psihosociologie de Solomon Asch (vezi cercetarile din 1956 asupra modificarii judecatilor individuale in conditiile grupului complice), ci "conformismul actional". Experimental, erau constituite echipe de trei persoane (din care doua erau "complici" cercetatorului, reactionand in conformitate cu instructiunile acestuia), cu sarcina de a invata o a patra persoana o lista de cuvinte asociate. Cand aceasta gresea, echipa, ca sanctiune, ii aplica un soc electric. Cei doi complici cereau subiectului "naiv" din echipa sa aplice un soc electric din ce in ce mai puternic. Experimentatorul observa masura in care subiectul "naiv" se supune sau rezista presiunii de grup. Evident ca subiectul "naiv" nu trebuia sa cunoasca scopul experimentului. El era incredintat ca participa la un experiment pentru masurarea memoriei si capacitatii de invatare. De asemenea, el nu stia ca ceilalti doi membri ai echipei sunt "complici" experimentatorului. Pentru a nu lasa nici o banuiala in acest sens, experimentatorul organizase o tragere la sorti trucata a rolurilor ce urmau sa fie indeplinite in experiment de catre fiecare subiect. Totdeauna subiectul "naiv" tragea la sorti rolul celui care trebuia sa aplice sanctiunea (socul electric). Generatorul electric utilizat in experiment avea o scala cu 30 de TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 189 gradatii, de la 15 la 450 de volti, sub care erau trecute semnificatiile intensitatii socului electric (soc slab: 15-60 V; soc mediu: 75-120 V; soc puternic: 135-180 V; soc foarte puternic: 195-240 V; soc violent: 255- 300 V; soc foarte violent: 135-360 V; soc dureros: 375-450 V). Pentru a se convinge ca generatorul electric functioneaza si pentru a evalua senzatia produsa de socul electric, subiectul "naiv" proba pe propria persoana efectele unui soc electric cu o intensitate de 45 de volti. in realitate, socul electric nu putea depasi o intensitate total inofensiva pentru subiectul care trebuia sa invete lista de cuvinte si care, "complice" fiind, comitea intentionat erori. Reactiile sonore la socul electric (de la lamentare la strigate disperate) erau inregistrate pe banda de magnetofon si transmise in cabina in care se afla echipa si subiectul naiv. Rezultatele experimentului au pus in evidenta presiunea exercitata de grup si gradul diferit de conformism (obedienta) in functie de nivelul de scolaritate si confesiunea subiectilor. Majoritatea subiectilor "naivi" refuza sa aplice socuri electrice cu intensitate mai mare de 150 V, oprindu-se cand subiectii "complici", simuland, incep sa "planga". intr-o serie de experimente, Stanley Milgram a ales ca subiecti "naivi" un numar de cercetatori de la Institutul Max Planck din Germania. Surprinzatoare a fost constatarea ca 85 la suta din subiecti au dat dovada de o excesiva docilitate: aproximativ patru la suta continuand sporirea intensitatii socului electric pana la 200 de volti. Supunandu-se presiunii grupului, subiectii faceau grimase, isi exprimau compasiunea, dar continuau sa creasca intensitatea socului electric (Hacker, 1971). Un foarte ilustrativ exemplu de limitare a comportamentelor, ca procedeu de manipulare a variabilei independente, il constituie experimentele din 1950 ale lui Alex Bawelas si cele ale colaboratorului sau H. Leawitt (1951) referitoare la structura de comunicare si performantele grupului. Fara a intra in detalii informatii suplimentare in legatura cu retetele de comunicatie in grup pot fi gasite in lucrarile de specialitate publicate la noi precizam doar ca, in cadrul experimentului, comunicarea era restransa la anumite modele: stea, cerc, lant, y etc., inregistrandu-se efectele structurii de comunicare asupra performantei si satisfactiei membrilor grupului. Limitand posibilitatile de comunicare ale membrilor grupului, s-a constatat ca structura de comunicare influenteaza activitatea, precizia si gradul de satisfactie al acestora. Tipul de retea de comunicare si locul in retea determina rolul de lide. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas, 1950), indicele de conexiune si de periferialitate (Leavitt, 1951). Acelasi procedeu al limitarii posibilitatilor de comunicare intre membrii grupului a fost utilizat si in cercetarea procesului de rezolvare de probleme (Roco, 1979). Manipularea variabilelor se conjuga permanent cu masurarea lor. Pentru mai multa precizie, uneori se impune ca intreaga desfasurare a experimentului sa fie filmata si inregistrata pe banda de magnetofon. Asa a procedat Tiberiu Bogdan in experimentele sale de psihologie judiciara (1973, 153). Cu ajutorul unor teleobiective camuflate a fost fimat intregul conflict provocat intr-o aglomeratie (Halele Obor), partea sonora fiind inregistrata pe banda de magnetofon. Filmul s-a dovedit a fi extrem de util in studiul psihosociologic al conflictelor, si anume cand, din ratiuni deontologice, experimentul este exclus. Prin filmare, evenimentele pot fi readuse in actualitate ori de cate ori cercetatorul doreste si, in plus, ele pot fi evaluate independent de mai multi cercetatori, ceea ce permite compararea rezultatelor, sporind astfel gradul de incredere in concluziile formulate. O buna ilustrare a posibilitatilor oferite de utilizarea filmului in cercetarea psihosociologica ne este sugerata de studiile lui J. J. Groen, care, analizand ciocnirile violente dintre studenti si politie (filmate de Louis Van Gastern), distinge trei stadii in evolutia comportamentelor agresive: verbal, gestual si violent (actional propriu-zis). Chiar daca cele trei forme ale comportamentelor agresive nu sunt totdeauna prezente, cuvintele si gesturile constituie totdeauna, in situatiile conflictuale, un preludiu al violentei (cf. Goldberg, 1975). Foarte modern, filmul este utilizat in studiile de etologie umana. Irenas Eibl-Eibesfeldt, fondatorul primului laborator de etologie umana (la Percha-Starnberg, Germania), unul din prestigiosii discipoli ai lui Konrad Lorenz, folosind un aparat de filmat de constructie speciala, avand fixata la obiectiv o prisma care, in raport cu orientarea aparatului, devia cu 90 de grade directia de luare a imaginilor, a inregistrat o serie de comportamente sociale: salutul, plansul, apropierea amoroasa, lupta, despartirea etc. Proiectate cu incetinitorul, imaginile inregistrate pe pelicula au pus in evidenta faptul ca, indiferent de cultura si civilizatie, aceste comportamente prezinta multe elemente invariante. Astfel a fost infirmata ipoteza acelor antropologi care considera ca, in intregime, comportamentul social este transmis prin cultura. Apartinand unor configuratii culturale foarte diferite, oamenii au comportamente sociale asemanatoare, 190 Septimiu CHELCEA gesturi comune si o serie de expresii faciale identice. Rasul, plansul, de exemplu, au valoare universala, cu toate nuantele culturale si diferentele de expresie specifice fiecarei comunitati umane. De asemenea, expresia faciala a copiilor nou nascuti in relatia cu mama lor are o baza ereditara, ramanand in afara influentelor culturale. Apeland la experimentul natural, Irinas Eibl-Eibesfeldt (1979) a filmat expresiile faciale ale copiilor nou-nascuti orbi-surdo-muti si ale celor normali. Stabilind etogramele (structura unitatilor de comportament), s-a putut demonstra importanta adaptarii filogenetice a comportamentelor umane, care impiedica agresivitatea umana sa se transforme in distructivitate" (Eibl-Eibesfeldt, 1995, 284). in multe situatii este suficient daca se inregistreaza doar anumite secvente din desfasurarea experimentului, prin fotografiere. Descoperirea placii uscate (dupa 1860) da avant fotografiei, facand posibila aplicarea ei in cercetarea stiintifica. Charles Darwin (1809-1882) se numara printre primii care utilizeaza fotografia in scopuri stiintifice, inregistrand expresiile emotionale la om si animale ("The exprression of the emotions in man and animals", 1873). Un exemplu clasic de utilizare a fotografiei pentru inregistrarea situatiei experimentale ni-l ofera Muzafer Sherif in studiile sale privind conflictele dintre grupuri si posibilitatile de rezolvare a acestor conflicte (Intergroup Conflict and Cooperation, Oklahoma, 1961). incepand din 1948, Mzafer Sherif face studii experimentale de teren in taberele de vacanta din Connecticut, urmarind sa evidentieze procesul de adoptare a normelor de comportament nescrise, dezvoltarea "spiritului de corp" in grupele informale (baieti intre 11 si 12 ani), precum si relatiile dintre grupurile aflate in conflict, modul de reducere a frictiunilor intergrupale (Oklahoma, 1954). Rivalitatea dintre grupuri a fost artificial intensificata prin orientarea spre scopuri astfel incat fiecare grupa sa constituie un obstacol pentru cealalta. Fotografiile ce insotesc studiul prezinta grupurile de copii in incercarea lor de atingere a scopurilor (prepararea mesei, aprovizionarea cu apa etc.). in literatura psihosociologica de la noi, lucrarea Comunicarea in procesul muncii, de Tatiana Slama-Cazacu (1964), constituie un model si in ceea ce priveste utilizarea fotografiei in studierea relatiilor interumane. La fel de bine dar mai putin facil situatia experimentala de ansamblu sau in detaliu poate fi schitata prin desen. intelegem mai deplin tehnica experimentala de limitare a schimbului de mesaje utilizata de Alex Bawelas si colaboratorii sai, daca, de exemplu, printr-un desen, prezentam montajul de laborator: boxe individuale pentru fiecare membru al grupului, paravane separatoare cu deschizatori care permit schimbul directionat de mesaje scrise Aparatura utilizata poate fi si ea, cu real folos, reprezentata prin desene si schite adecvate. Un bun exemplu ni-l ofera Muzafer Sherif in prezentarea experimentelor privind miscarea autocinetica Succesiunea desenelor si a imaginilor fotografiate recompun filmul experimentului, ajutand la masurarea si interpretarea actiunii variabilei independente asupra variabile dependente. Manipularea variabilelor presupune cu necesitate masurarea lor. Cand variabilele experimentale sunt reprezentate de fenomene fizice, cercetatorul are de intampinat, in principal, dificultati de ordin tehnic. Exista insa, la ora actuala, dezvoltata o adevarata industrie pentru aparatura psihometrica. Nu numai procesele psihice elementare (senzatiile, perceptiile, timpul de reactie etc.) beneficiaza de aparate precise de inregistrare si masurare, ci si procesele psihice complexe (memorie si gandire, afectivitate si motivatie etc.) sunt astazi abordate experimental cu ajutorul unor instrumente, aparate si dispozitive de inalta fidelitate (electroencefalograf, poligraf, pneumograf, kimograf, cronograf s. a. m. d.). Au fost create chiar dispozitive generatoare de inregistrare si de masurare a fenomenelor psihosociale. Astfel, conflictograful, utilizat in mod curent in lucrarile practice de laborator de Paul Fraisse, poate genera subiectilor de experiment toate cele trei tipuri de conflicte: apropiere-apropiere, evitare-evitare, apropiere-evitare (dupa clasificarea conflictelor introdusa de K. Lewin). in acelasi fel, cu ajutorul unei benzi rulante cu carlige ("Zwangslaufapparat" proiectat de Gise), F. Hoppe (unul din colaboratorii lui K. Lewin), de la Institutul de psihologie al Universitatii din Berlin, a studiat actiunea succesului si insuccesului asupra nivelului de aspiratie (1930). in tara noastra, Valeriu Ceausu (1978, 178) a studiat nivelul de aspiratie utilizand un aparat de conceptie proprie. Experimentul consta din urmarirea pe ecran a unui reper-tinta, prevazut cu celula fotoelectrica, cu ajutorul spotului luminos proiectat de un dispozitiv optic. Reperul-tinta se deplaseaza cu viteza din ce in ce mai mare, astfel ca sarcina de suprapunere a spotului luminos peste reperul-tinta devine din ce in ce mai dificila. Cercetarile realizate de Valeriu Ceausu au demonstrat inca o data ca sporirea nivelului de aspiratie duce la imbunatatirea performantelor sub toate aspectele. S-a demonstrat, de TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 191 asemenea, ca, pe masura cresterii dificultatilor reale ale sarcinii, nivelul de aspiratie scade, dar intr-un ritm mai lent, in raport cu scaderea performantelor obiective. Un alt exemplu: masurarea influentei relative a unui individ intr-o sarcina colectiva s-a putut realiza utilizandu-se "masa lui Lambert" (1957). Influenta se masoara direct, prin variatiile performantelor grupului. Dispozitivul consta dintr-o masa circulara prevazuta cu circuite pe care se poate deplasa un mobil manevrat cu ajutorul unor cabluri. Subiectii de experiment (in numar de cinci) au sarcina ca, tragand de aceste cabluri, sa deplaseze mobilul din centrul mesei spre marginea ei, fara sa depaseasca limitele circuitului fixat. Sarcina nu poate fi indeplinita decat prin cooperarea tuturor subiectilor. inlocuirea alternativa a membrilor grupului de experiment da posibilitatea masurarii indirecte a infuentei fiecarui individ asupra performantei grupului (Fraise, 1970, 127). Un dispozitiv la fel de ingenios, care permite masurarea spiritului de cooperare in cadrul grupurilor, este si "homeostat"-ul imaginat de Feodor Garbov, cercetator stiintific la Institutul de psihologie generala si pedagogica al Academiei de stiinte pedagogice din Moscova. Subiectii de experiment, in numar variabil, au sarcina de a manevra, prin intermediul unor manere, acele indicatoare de pe cadranele dispuse in fata fiecaruia, astfel incat sa fie aduse in pozitia zero sau in orice alta pozitie ceruta de cercetator. Sarcina poate fi realizata numai prin cooperarea subiectilor de experiment (grupuri naturale sau artificiale), intrucat miscarea acului indicator de pe fiecare cadran depinde de actiunea fiecarui subiect in parte, dar si de interactiunea tuturor subiectilor (cf. Levi, 1978, 268). Discutia despre aparatura si tehnica experimentelor psihologice (si psihosociologice) ar putea continua. O foarte documentata si lamuritoare prezentare a tehnici experimentale o gasim in lucrarea Metodologie si tehnici experimentale in psihologie de Alexandru Rosca (1971). in experimentele psihosociale, dificultatea cea mai mare o intampinam totusi in inregistrarea si masurarea nu a fenomenelor fizice, ci in masurarea fenomenelor si proceselor psihosociale ca atare, fenomene ce nu se traduc direct si imediat in comportamente inregistrabile, exterior observabile (atitudini, stari de spirit, mentalitati colective etc.). Masurarea intensitatii curentului electric ca variabila independenta in experimentele lui Stanley Milgram -, de exemplu, nu ridica probleme deosebite. in schimb, masurarea obedientei nu este deloc un lucru usor. Nici masurarea distantei dintre interlocutori, in cadrul experimentelor privind comunicarea interumana, nu presupune vreo tehnica deosebita. Patrick Cannolly a stabilit, pe baza unor experimente riguros controlate, ca populatia alba, in comparatie cu populatia de culoare, prefera un spatiu mai mare fata de interlocutor. La populatia de culoare, o distanta mai mica de un metru (limita de apropiere) intre interlocutori induce consecinte negative in actul comunicarii verbale. Populatia alba acuza un astfel de efect numai daca distanta dintre interlocutori devine mai mica de 1,5 m. Studiul lui Patrick Cannolly, relatat dupa revista Psychologie (1974, 49), constituie un bun exemplu nu numai pentru a sustine ideea ca in experimentele psihosociologice se pune, deopotriva, problema masuratorilor fizice si a celor psihosociale, dar si pentru a proba ca psihosociologia are o reala vocatie umanista, servind mai bunei intelegeri intre oameni, indiferent de rasa, cultura sau nationalitate. Daca populatia de culoare se apropie mai mult de interlocutor, aceasta nu reprezinta un act de impolitete atrage atentia antropologul american Edward Hall care a vorbit primul despre spatiul personal si despre zonele de distanta fixate cultural (The hidden dimension, 1966) -, iar daca albii "se tin la distanta" in timpul conversatiei cu o persoana de culoare, prin aceasta ei nu exprima ostilitate, nici indiferenta; si unii si ceilalti se supun diferitelor lor modele culturale de comunicare, iar cunoasterea modelelor culturale faciliteaza comunicarea interumana. Prelucrarea datelor experimentale. Prin masurarea variabilelor se obtin valori care urmeaza a fi prelucrate statistic, stabilindu-se frecventele, valorile medii, calculandu-se dispersia, coeficientii de corelatie si semnificatia acestora. Utilizarea metodelor statistico-matematice in prelucrarea datelor experimentale este imperios necesara pentru a verifica distinctiile intuite la nivelul simtului comun. Andr Ombredane spunea despre statistica aplicata in cercetarile psihologice ca nu reprezinta altceva decat "o politie bine facuta a observatiei si experimentului". Niciodata insa statistica nu poate inlocui reflectia psihologica; o poate doar controla. Metoda statistica "este indispensabila pentru progresul psihologiei spunea Vasile Pavelcu (1972, 266) fara a fi suficienta in efortul de constituire a adevarului psihologic". Ea este necesara pentru ca asa cum arata Maurice Reuchlin (1969, 64) permite descrierea rezumata a datelor de observatie, degajand caracteristicile sistematice si stabile ale fenomenelor, asigura trecerea de la descriere la previziune si, inainte de orice, cand este vorba despre experiment, ajuta decisiv la verificarea ipotezelor . 192 Septimiu CHELCEA Redactarea raportului de cercetare in cazul experimentului nu prezinta decat unele particularitati fata de cerintele generale ale acestei etape in orice tip de investigatie psihosociologica (Chelcea, 2000). Si in legatura cu experimentul psihosociologic se pune problema: cui se adreseaza raportul de cercetare Simplificand oarecum lucrurile, vom spune ca raportul cercetarii experimentale se adreseaza, in primul rand, celor care au sposorizat cercetarea. Data fiind aceasta situatie, raportul de cercetare destinat nivelurilor de conducere nu trebuie sa insiste foarte mult asupra importantei teoretice si practice a temei, nu trebuie sa cantoneze in prezentarea abordarilor anterioare ale aceleiasi teme si, mai ales, nu trebuie sa insiste asupra tehnicii de investigatie. Ceea ce intereseaza sunt rezultatele. in raportul cercetarii experimentale destinat sponsorilor, prezentarea rezultatelor trebuie sa ocupe ponderea cea mai insemnata. Se va arata noutatea concluziilor la care s-a ajuns. Desigur, aceasta presupune compararea cu rezultatele altor cercetari pe aceeasi tema. Cercetarile anterioare servesc numai pentru comparatie, nu vor fi prezentate in amanunt. Vor fi insa specificate gradul de incredere, rigurozitatea concluziilor la care s-a ajuns. Este o obligatie a cercetatorului de a prezenta limitele metodei sale, gradul de incredere in rezultatele obtinute. in fine, pentru factorul de decizie, aplicabilitatea rezultatelor cercetarii experimentale constituie elementul de cel mai mare interes. Nu este insa suficient sa se spuna ca o anumita relatie cauzala descoperita poate fi utilizata in organizarea vietii sociale. Foarte important este sa se spuna cum. Se pune, deci, problema convertirii datelor de cunoastere in mijloacele de actiune, transformandu-se rezultatele experimentelor in solutii concrete la problemele reale care au generat investigatia. Din punct de vedere deontologic, constituie o obligatie a specialistilor din domeniul stiintelor socioumane sa prezinte factorului de decizie, odata cu solutiile preconizate, si consecintele previzibile ale implementarii lor. De asemenea, asa cum remarca intr-o remarcabila lucrare de metodologie reputatul sociolog polonez Stefan Nowak, cercetatorul vietii sociale, ca si a raporturilor psihosociale adaugam noi -, "nu poate sa faca compromisuri, constand in a spune neadevaruri sau adevaruri pe jumatate, deoarece in propria realizare a rolului sau profesional, ca om de stiinta, a da raspunsuri valide stiintific la intrebarile formulate constituie datoria sa morala (1977, 490). Uneori, cercetarea experimentala este prezentata publicului larg. Intereseaza acum, deopotriva, tema si rezultatele. Cercetatorul va sublinia noutatea temei cand si daca este cazul -, ce se stia anterior in legatura cu tema studiata, de ce a fost necesara abordarea respectivei probleme. Justificarea vizeaza atat latura fundamentala, cat si cea aplicativa. in ceea ce priveste latura fundamentala, explicatiile nu trebuie sa se opreasca la consideratii de pura specialitate intr-o terminologie ezoterica, ci, utilizand un limbaj larg accesibil, este necesar sa se arate implicatiile general-filosofice ale problemei studiate, lumina noua pe care o proiecteaza asupra omului si existentei lui sociale, rezultatele experimentale la care s-a ajuns. De asemenea, posibilitatile de aplicare a rezultatelor vor fi amplu prezentate, subliniindu-se in perspectiva deontologica daca utilizarea in practica a datelor de cercetare serveste si in ce grad bunastarii individuale si generale. Discutiile amanuntite despre metoda nu isi au, intr-o astfel de prezentare, nici o justificare. Este suficient daca vom spune, in cateva cuvinte, cum au fost obtinute datele: ce s-a cerut subiectilor in experiment, cum s-au inregistrat raspunsurile, cum au fost prelucrate si cu cata precizie. Si de aceasta data, gradul de incredere in rezultatele cercetarii trebuie specificat. in general, autorul raportului de cercetare "nu are dreptul sa-l puna pe cititor in fata unor numeroase calcule de erori standard, a rezultatelor testelor de semnificatie, matricilor de corelatie etc., fara sa-i spuna ce inseamna aceste rezultate" (Moser, 1958/1967, 422). Cand raportul de cercetare se adreseaza specialistilor, se acorda cea mai mare atentie prezentarii metodei. De ce Pentru ca prin metoda se asigura caracterul stiintific al cunoasterii: punctele de vedere personale, imaginile subiective despre om si societate sunt inlaturate, reprezentandu-se lumea asa cum este ea in realitate. Fireste, din punctul nostru de vedere, nu metoda, ci praxisul constituie, in ultima instanta criteriul adevarului. Insistandu-se in raportul de cercetare asupra metodei, se creeaza insa posibilitatea verificarii rezultatelor prin repetarea experimentelor, largindu-se astfel baza empirica a concluziilor, evitandu-se totodata pericolul generalizarilor nepermise in timp si in spatiu. Exigenta epistemologica de prezentare detaliata a metodei, inclusiv a tehnicilor si instrumentelor utilizate, nu trebuie sa duca insa la impresia, pe care o lasa unele studii experimentale, ca s-a urmarit in sine tehnica de cercetare. Adesea, reproducandu-se sofisticate calcule matematice, se neglijeaza prezentarea semnificatiei psihosociologice a situatiei experimentale, continutul psihosocial al sarcinii experimentale si, mai ales, avansul teoretic obtinut. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 193 in raportul de cercetare supus atentiei comunitatilor oamenilor de stiinta, rezultatele experimentelor vor fi integrate teoriilor existente, fapt ce presupune compararea sau cel putin semnalarea celorlalte cercetari avand aceeasi tema. Se va specifica ce anume relatie cauzala s-a identificat, fara a se considera insa ca prin aceasta raportul cercetarii experimentale poate fi incheiat. Tot atat de importanta este si perspectiva pe care experimentele realizate o creeaza. Ce noi ipoteze au fost sugerate Cum se va dezvolta teoria in cazul confirmarii lor Fireste, aplicabilitatea rezultatelor intereseaza acum intr-o dubla perspectiva: cea a solutionarii unor probleme sociale si cea a verificarii rezultatelor prin punerea lor in aplicare. Asa cum s-a putut vedea, experimentul nu reprezinta altceva decat "testarea teoriei" (Fogiel, 1994, 804), iar variabilele explanatorii si limbajul psihologiei behavioriste nu sunt decat fie stimulul (variabila independenta), fie raspunsul (variabila dependenta). Important este a le distinge cu claritate (McBurney, 1983), lucru posibil numai in cadrul unei bune teorii. Recursul la experimentare dupa cum precizau R. Guy Sedlack si Jay Stanley (1992, 239) trebuie sa ia in calcul mai multe probleme: din punct de vedere fizic, este posibil de realizat studiul experimental Exista suficiente resurse financiare pentru desfasurarea experimentului Studiul experimental proiectat incalca preceptele etice Raspunsul negativ la oricare din aceste trei intrebari anuleaza intentia de experimentare. Consider, totusi, ca pentru cercetatorul vietii sociale ordinea intrebarilor nu poate fi aleatoare. Se cuvine sa incepem totdeauna cu intrebarea vizand respectarea deontologiei, stiut fiind ca prin cunoasterea stiintifica "trebuie sa se urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si intarirea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale" asa cum se stipuleaza in articolul 26 din Declaratia universala a drepturilor omului adoptata in Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948. Termeni-cheie Constituirea grupelor - de control - experimentale Controlul variabilelor Cvasiexperiment Design experimental - cu o singura grupa - cu doua grupuri si masurare numai dupa - cu doua grupuri si masurare inainte si dupa - cu doua grupe de control - cu trei grupe de control Dublu orb Efectul - Hawthorne - Pygmalion - Rosenthal Experiment - artificial - crucial - de laborator - de control - de teren - explorativ - metodic - mintal - natural - partial - stiintific Etica experimentarii Grup - de control - experimental Interactiunea variabilelor Limitarea comportamentelor Manipularea variabilelor Moment experimental Placebo Raportul fals Schema experimentala Simplu orb Situatie experimentala Subiecti complici Validitate - ecologica - externa - interna - populationala Variabile - controlate - dependente - explanatorii - exterioare - independente - necontrolate 194 Septimiu CHELCEA Probleme recapitulative 1. Care este specificul experimentului in stiintele socioumane 2. Prin ce se diferentiaza variabilele dependente de variabilele independente 3. in ce consta tehnica experimentala dublu orb 4. Cum a fost pus in evidenta efectul Hawthorne 5. Ce importanta au experimentele cu doua grupe de control 6. Identificati in revistele academice din Romania studii cvasiexperimentale si comentati valoarea lor stiintifica. 7. Comparati experimentul cu ancheta sociologica. 8. Comentati din literatura de specialitate experimentele care s-au abatut de la etica profesionala. 9. Ce deosebire este intre validitatea ecologica si validitatea populationala 10. Gandindu-va la un dezastru natural (inundatii, seisme etc.), proiectati un experiment mintal. Capitolul 10 Studiul documentelor sociale Ce este un document social Clasificarea documentelor Recensamantul populatiei Documente scrise necifrice Biografiile sociale Termeni-cheie Probleme recapitulative Progresul metodologiei cercetarilor sociologice presupune, concomitent cu largirea surselor informative, verificarea calitatii informatiilor sociale si integrarea lor in modele explicative, cu valoare prognostica. Utilizarea documentelor in cercetarea sociologica, asigurand o diversificare a informatiilor, impune elaborarea unei teorii a documentelor sociale si examinarea critica, pe baza experientei acumulate, a valorii si limitelor acestei surse informative. O teorie a documentelor sociale va trebui sa porneasca de la raspunsul dat intrebarii: ce este un document social Ea va trebui, de asemenea, sa clarifice natura informatiilor din documentele sociale si sa clasifice corespunzator acest documente. Ce este un document social in limbajul comun, termenul "document" are, in principal, intelesul de act oficial cu ajutorul caruia poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilita o obligatie. in sociologie, termenul "document" este utilizat, cu precadere, in acceptia lui originara: lat. documentum (der. de docere, a indica) si semnifica un obiect sau un text care ofera o informatie. Si documentul sociologic, asmenea celor etnografice sau istorice, are o natura dubla, data fiind pozitia sa intermediara intre faptul studiat si cercetator; "Continutul sau exista independent de observatia care il constituie in marturie, dar el nu accede la demnitatea de document st decat in masura in care cercetatorul este capabil sa-l utilizeze ca indiciu, adica sa-l faca inteligibil si semnificativ totodata, prin intermediul intrebarii care I se pune" (Lenclud, 1991/1999, 435). Pentru reconstituirea vietii sociale cercetatorul sociolog se serveste, asemenea istoricului, de documentele scrise, dar, spre deosebire de acesta, nu porneste de la ele, ci de la realitatea sociala in evolutia sa. "Istoria, in procesul ei de dezvoltare, in osatura ei afirma P. P. Panaitescu se bazeaza in primul rand pe marturiile scrise ale contemporanilor" (1969, 16), deci pe observarea indirecta. Sociologia se bazeaza in primul rand pe observarea directa a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale, studiul documentelor scrise si nescrise constituind o metoda complementara, indispensabila insa, dat fiind faptul ca societatea umana se afla intr-o continua evolutie istorica. in afara documentelor oficiale, asupra carora se concentreaza in mod deosebit studiul istoricului, sociologul analizeaza ansamblul documentelor scrise si nescrise, oficiale si neoficiale, intr-un cuvant, ia in considerare tot ceea ce poate da o indicatie despre viata sociala prezenta sau trecuta. O analiza comparativa aprofundata a metodologiei cercetarilor istorice si sociologice intalnim in lucrarea lui Henri H. Stahl, Teorii si ipoteze privind sociologia oranduirii tributale (1980). Asa cum preciza Charles Seignobos (1854 1942), un document nu este decat "o urma lasata de un fapt" (1901, 17). Problema este: cum se trece de la cunoasterea "urmei" la cunoasterea faptului, de la document la realitatea sociala Analizand aceasta problema, Charles Seignobos a contribuit semnificativ la dezvoltarea metodologiei cercetarilor sociale. Mult timp lucrarea sa Metoda istorica aplicata in stiintele sociale (1901) a fost utilizata ca manual de cercetare in stiintele sociale nu numai in Franta, dar si 196 Septimiu CHELCEA in SUA, unde Franklin H. Giddings (1855 1931), unul din fondatorii sociologiei americane, o recomanda ca material de referinta studentilor sai de la Universitatea Columbia. Urmele lasate de faptele anterioare pot fi de doua tipuri: urme directe (de exemplu, o cladire, o masina-unealta etc.), rezultate din activitatea productiva a oamenilor, si urme indirecte (texte, acte oficiale etc.). Aceasta distinctie, introdusa de istoricul francez, se pastreaza si astazi. Charles Seignobos sustine insa ca stiintele sociale, cercetand raporturile abstracte dintre fapte, nu trebuie sa se intereseze de obiectele materiale, de urmele directe ale activitatii productive. Aici se intrevede o limita serioasa in gandirea sa: noi consideram ca modul cum produc oamenii si produsele activitatii lor ofera sociologului informatii la fel de bogate, daca nu mai bogate, ca documentele scrise. Charles Seignobos considera insa ca in stiintele sociale nu ar fi utilizabile decat textele scrise (1901, 19). De aceea, in lucrarea la care ne-am referit intalnim, din pacate, doar o teorie a documentelor scrise. Spunem "din pacate", pentru ca profunzimea si subtilitatea analizei documentelor scrise lasa sa presupunem ca examinarea de catre savantul francez si a "urmelor directe" ar fi deschis perspective metodologice mai largi nu numai in stiintele istorice, dar si in sociologie, etnografie, etnologie, antropologie sociala si culturala etc. in spiritul lui Charles Seignobos, in prezent in sociologia franceza se utilizeaza sintagma "studiul urmelor" (fr. etude des traces), grupandu-se in aceasta metoda "analiza documentelor, a statisticilor oficiale, ca si a urmelor materiale reale" (Ghiglione si Matalon, 1991, 11). in ceea ce ne priveste vom folosi in continuare terminologia consacrata "analiza documentelor sociale", intelegand prin aceasta o metoda nonreactiva la care cercetatorul apeleaza dupa ce fenomenele sociale s-au produs, astfel ca derularea lor nu a suferit nici o modificare datorata studiului, prezentei sau interventiei analistului vietii sociale. Mentionam ca in literatura anglo-saxona de specialitate prin "unobstrusive research", de regula, se face referire la: analiza continutului, analiza statisticilor existente si analizele comparativ/istorice (Babbie, 1992, 311), ca si analiza arhivelor, a documentelor publice si private, si analiza secundara (Sedlack si Stanley, 1992, 295).Observatia se include si ea in categoria modalitatilor unobstrusive de cunoastere a vietii sociale. Clasificarea documentelor Bogatia surselor de informare, marea varietate a documentelor utilizate de sociolog pentru reconstituirea vietii sociale din trecutul mai apropiat sau mai indepartat, pentru descrierea si explicarea proceselor si fenomenelor sociale contemporane impun elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor, sistem care sa faciliteze atat comunicarea intre specialisti, cat, mai ales, sa il orienteze pe cercetator in activitatea de cautare a documentelor si de interpretare a lor. Elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor utilizate in cercetarea sociologica ridica unele probleme reale, care se pot grupa dupa opinia noastra in doua categorii: stabilirea criteriilor de clasificare si stabilirea unei terminologii adecvate. Din multitudinea criteriilor de clarificare a documentelor (natura lor, continutul, gradul de incredere in ele, autenticitatea, destinatia lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie retinute doar acelea care sunt suficient de generale, putand fi aplicate, daca nu tuturor, cel putin unor categorii mai largi de documente. Fara a avea pretentia de a fi gasit unica solutie a problemei, retinem pentru elaborarea schemei de clasificare urmatoarele criterii: forma (natura lor), continutul, destinatarul si emitentul. Ultimele doua criterii sunt aplicabile doar categoriei documentelor scrise, documentele nescrise putand fi suficient de relevant clasificate dupa forma (natura) si continutul (functia) lor. Clasificarea pe care o propunem utilizeaza intercorelat criteriile amintite . Terminologia intalnita in descrierea diferitelor tipuri de documente sufera de o oarecare neclaritate: uneori se vorbeste de documente personale, alteori de documente private; se utilizeaza gresit termenul de "cifrat" in loc de "cifric"; termenul "oficial" nu este foarte clar precizat; la fel, termenul "oficios" etc. in aceste conditii, credem ca descrierea tipurilor de documente si prezentarea tehnicii de utilizare a lor in cercetarea sociologica trebuie sa inceapa cu analiza terminologica. Sunt oficiale (lat. officialis) documentele emise de guvern si de autoritatile de stat cele emise de o inalta autoritate; in timp ce oficioase (lat. officiosus) sunt cele care exprima pozitia oficiala, fara a fi recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelor partide politice). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 197 Documentele private sunt individuale (lat. privatus), ca si cele personale (lat. personalis), ele apartin cuiva (fiind proprietatea lui). Distinctia intre privat si personal este destul de greu de facut. De multe ori, termenii sunt utilizati ca avand acelasi inteles. Exista insa nuante care ne indreptatesc sa retinem pentru clasificarea documentelor termenul de "personal", care are nu numai intelesul de individual, ele apartinand cuiva, dar si intelesul de specific, caracteristic pentru o anumita persoana. Putem spune proprietate privata sau proprietate personala, dar nu putem afirma ca cineva are un farmec privat (in timp ce este foarte magulitor sa constatam ca are un farmec personal). Referitor la documente, putem aprecia ca Buletinul de identitate ca document oficial este personal, dar nu vom spune niciodata ca el este "privat". Documentele publice, spre deosebire de cele personale, intereseaza intreaga colectivitate umana, privesc viata politico-administrativa a statului. Ele pot fi oficiale sau neoficiale (in nici un caz private). Uneori, in loc de documente cifrice (exprimate in cifre) se utilizeaza evident, gresit termenul de "documente cifrate" (scrise in cifru). Fireste, clasificarea pe care o propunem nu reprezinta singura modalitate de grupare a documentelor utilizate in cercetarea sociologica. Alti autori, chiar numai enumerand tipurile de documente, realizeaza clasificari implicite. Astfel, Theodore Caplow (1970, 186) grupeaza mai intai documentele dupa obiectul de studiu al sociologului: individul, colectivitatea, organizatia. Apoi, face distinctie intre documentele personale, rezervate strict utilizarii de catre insusi autorul lor sau de catre un cerc restrans de persoane (spre exemplu, jurnale de insemnari zilnice, carnete de note, corespondenta etc.) si documentele publice, destinate tuturor (carti, ziare, reviste, anuare, cantece populare). Sunt mentionate apoi documentele oficializate (documents officialiss), specifice tuturor societatilor alfabetizate, unde prin sigilii, semnatura sau stampila se asigura veridicitatea informatiei (spre exemplu, acte, certificate, diplome etc.). in fine, Theodore Caplow (1970) face distinctie intre documente de prima mana (originale) si documente de mana a doua (in care informatia provine printr-un intermediar nu de la observatorul direct). Madeleine Grawitz (1972, 559), examinand diversele surse de documentare ale sociologului, trateaza in sectiuni separate documentele scrise si documentele de alta natura (desene, inregistrari, obiecte, fotografii, filme). in cadrul documentelor scrise, Madeleine Grawitz diferentiaza: documentele oficiale, documentele distribuite sau vandute (publicitate, anuare, opere literare etc.) si documentele private (intre care enumera si documentele personale). Maurice Duverger (1964, 75), intr-o lucrare mai veche (1959), analizeaza urmatoarele categorii de documente: scrise, statistice si altele (iconografice, foto si fonice). in unele manuale si tratate de sociologie termenul de "documente" este rezervat numai pentru a desemna scrisorile personale, biografiile, jurnalele personale si rapoartele referitoare la istoria grupurilor mici, celelalte informatii fiind grupate sub termenul generic de date (provenite de la serviciile de inregistrare si recensamant) (Angell si Freedman, 1963, 350). in alte lucrari, se insista numai asupra documentelor personale si statistice (Phillips, 1971, 147). Alti specialisti fac distinctie intre documentele statistice si verbale, oficiale si neoficiale, publice si personale (Gerth, 1975, 519). Kenneth D. Bailey (1978/1982, 301) include in capitolul Document study analiza documentelor primare, scrise de persoanele care au trait anumite experiente de viata, si documentele secundare realizate de persoanele care nu au fost prezente la evenimentele descrise. Dincolo de distinctia amintita, documentele mai sunt clasificate si dupa gradul lor de structurare, ca si dupa scopul pentru care au fost elaborate. Exemplele aduse in discutie, si ele ar putea fi multiplicate, ne conving suficient de marea diversitate a modalitatilor de clasificare a documentelor de interes sociologic, justificand in acelasi timp, credem noi, efortul de clasificare a lor pe baza criteriilor intercorelate amintite. Documente cifrice publice oficiale. Colectivitatile si activitatile umane, societatea in ansamblul ei, pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice. "Daca cifrele nu guverneaza lumea, cel putin ele ne arata cum e guvernata" spunea Mihai Eminescu. Recensamintele populatiei, ale locuintelor si animalelor, statistica starii civile, vechile catagrafii si urbarii (registru oficial de proprietate funciara), actele administrative, darile de seama statistice, balanta cheltuielilor si incasarilor etc. sunt tot atatea documente cifrice oficiale, cu caracter public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile in cercetarea vietii sociale. Nici o cercetare sociologica nu poate fi cat de cat relevanta daca nu porneste de la cunoasterea numarului, structurii pe varste si socioeconomice, de la cunoasterea repartizarii pe localitatii a populatiei. 198 Septimiu CHELCEA Recensamantul populatiei Aceasta forma de observare statistica urmareste "inregistrarea populatiei la un moment dat impreuna cu o serie de caracteristici demografice si socioeconomice: domiciliul, varsta, sexul, starea civila, cetatenia, nivelul de instruire, locul de munca, categoria sociala, ocupatia etc., organizata in vederea determinarii numarului, structurii si repartizarii teritoriale a populatiei" (Trebici, 1975, 69). Spre deosebire de alte modalitati de determinare a populatiei (anchete, registre permanente ale populatiei etc.), recensamintele moderne ale populatiei au o serie de caracteristici distincte din care decurg atat valoarea, cat si limitele lor: sunt initiate de autoritatea administrativa suprema in stat; se refera la intreg teritoriul asupra caruia se exercita suveranitatea statului respectiv (in cazul recensamantului general) sau la anumite zone bine delimitate (recensamant partial); se inregistreaza situatia la un moment determinat, acelasi pentru toata populatia cuprinsa in recensamant (momentul critic al recensamantului ziua decretata, ora zero). Chiar daca inregistrarea dureaza mai multe zile, totdeauna se are in vedere situatia din momentul critic al recensamantului, asigurandu-se astfel conditia de simultaneitate a inregistrarii; inregistrarea populatiei se face in baza unei metodologii unice pentru intreg teritoriul cuprins in recensamant. Din aceste caracteristici definitorii rezulta unele note specifice recensamintelor. Fiind realizate in baza unui act normativ de stat, inregistrarea populatiei devine obligatorie. Obligativitatea inregistrarii se extinde asupra inregii populatii. Metodologia recensamintelor s-a perfectionat continuu. La fel, pregatirea recenzorilor (a persoanelor insarcinate oficial sa efectueze inregistrarea informatiilor furnizate de populatia recenzata). Formularele de recensamant, buletinul individual ce se completeaza separat pentru fiecare persoana, lista membrilor gospodariei (cand unitatea de observare este gospodaria) pot cuprinde date mai bogate sau mai limitate despre populatie. La recensamantul din 15 martie 1966, care marcheaza introducerea in tara noastra a prelucrarii electronice a datelor, s-au inregistrat: sexul, varsta, locul nasterii, anul stabilirii in localitatea de domiciliu, starea civila, anul incheierii casatoriei, numarul copiilor nascuti vii, cetatenia, nationalitatea, limba materna, nivelul de instruire, scoala absolvita, sursa de existenta, locul de munca, ocupatia, sectorul social-economic de incadrare si categoria sociala (obtinuta prin corelarea caracteristicilor economice inregistrate). La recensamantul din 5-12 ianuarie 1977, s-au inregistrat, pentru fiecare persoana, conform declaratiilor facute: sexul, varsta, starea civila, nationalitatea si limba materna, nivelul de instruire, ocupatia si locul de munca (Halus, 1976, 7). Volumul informatiilor cerute intr-un recensamant depinde de necesitatile de organizare si conducere a societatii, in fiecare etapa a evolutiei ei, de disponibilitatile materiale si umane (recensamantul antreneaza cheltuieli financiare ridicate si un mare numar de persoane), ca si de gradul de tehnicitate in efectuarea recensamantului de care dispune la un moment dat societatea (mijloace mecanografice sau electronice, pregatirea recenzorilor, gradul de instruire a populatiei etc.). Din istoricul recensamintelor. Din cele mai vechi timpuri, in scopuri administrative sau militare, s-a urmarit inregistrarea populatiei. in China si Egipt s-au facut astfel de inregistrari mai mult sau mai putin complete cu mii de ani inaintea erei noastre (Trebici, 1975, 72). Astfel, este atestat recensamantul efectuat in Egiptul antic in 1400 i.e.n. Dupa textele biblice, Moise a dispus efectuarea recensamantului evreilor in desrtul din Peninsula Sinai (1491 i.e.n.). Este cunoscut de asemenea "recensamantul regelui David" (1017 i.e.n.). Biblia, amintind acest eveniment, il considera ca un pacat pedepsit de Dumnezeu cu o epidemie de ciuma. in Grecia antica primul recensamant este efectuat mult mai tarziu (la Atena, in 313 i.e.n.). in Roma antica, recensamintele numite "census" au fost introduse in timpul lui Servius Tullius (578 534 i.e.n.). in evul mediu, primele recensaminte consemnate sunt cele din Nrnberg (1449), Quebec (1666), Prusia (1701). in secolul al XVIII-lea sunt amintite recensamintele din Suedia (1749) si SUA (1790). incepand cu secolul al XIX-lea se poate vorbi de generalizarea recensamintelor si de efectuarea lor dupa metodologii moderne.Un rol insemnat in organizarea recensamintelor in Europa il are sociologul si statisticianul belgian Adolphe Qutelet (1796 1874), care a condus primele recensaminte din Franta, Anglia si Belgia si care a organizat, impreuna cu W. Farr, primul Congres international de statistica (Bruxelles, 1853). O deosebita importanta pentru metodologia efectuarii recensamintelor moderne a avut-o Congresul International de Statistica (St. Petesburg, 1872), la care s-au adoptat "normele TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 199 internationale minime" pentru recensaminte: precizarea notiunilor, caracterul nominal, simultaneitatea, continutul (sexul, varsta, starea civila, profesiunea etc.) (Sanielevici, 1931, 576). in prezent, aceasta forma de inregistrare s-a extins, incat "numarul si caracteristicile populatiei globului se determina aproape integral prin recensaminte si numai in foarte mica masura prin estimatii" (Trebici, 1975, 75). Conform Anuarului demografic O.N.U., numarul tarilor care pana in 1963 efectuasera cel putin un recensamant era de 192 (fata de 51 in 1855). Cu prilejul Anului Mondial al Populatiei (1974) s-a perfectat Programul african de recensamant, pentru efectuarea inregistrarii totale a populatiei si in tarile in care nu avusese loc pana la acea data nici un recensamant. Recensamintele se efectueaza in prezent pe baza metodologiei O.N.U., pentru comparabilitate, de preferinta din 10 in 10 ani (in anii terminati cu 0 sau 5). Din istoricul recensamintelor in Romania. Istoricul inregistrarii populatiei pe teritoriul tarii noastre incepe imediat dupa cucerirea Daciei, prin "cens"-ul dispus de imparatul Traian (98-117 e.n.). Din pacate, rezultatele acestei inregistrari, ca si ale celor efectuate in timpul ocupatiei romane, nu s-au pastrat. in perioada statelor feudale, evidenta populatiei se facea pe baza listelor de dari fata de biserica, prin catastifele vistieriei. Catastiful din 1591 al domnitorului Petru Schiopul este cunoscut ca prima inregistrare in limba romana a populatiei. Din timpul domniei lui Mihai Viteazul (1599) se pastreaza un al doilea catastif. in 1713, sub domnia lui Constantin Brancoveanu, se efectueaza o cuprinzatoare inregistrare a populatiei pentru stabilirea tributului datorat turcilor. Din secolul al XVIII-lea se pastreaza catagrafii ale localitatilor (fiscale sau religioase) si conscriptii (fiscale, militare), ca si urbarii, registre de dijme, asezaminte domnesti etc. in tara Romaneasca, prima catagrafie se crede ca s-a efectuat in anul 1739. in secolul al XIX-lea s-au intocmit numeroase catagrafii in scop fiscal. Catagrafia din 1820 din Moldova poate fi considerata un adevarat recensamant general al populatiei. Prin Regulamentul Organic se dispune instituirea primului organ de statistica (1831) din tara noastra si efectuarea cu regularitate a catagrafiilor. Din aceeasi perioada dateaza si primul recensamant modern din tara noastra (1838). Pana in prezent, s-au efectuat 11 recensaminte intr-un interval de peste 150 de ani. Frecventa lor s-a dublat in ultimele decenii: in prima suta de ani s-au efectuat cinci recensaminte, mai putine de cate s-au facut in ultima jumatate de veac. Recensamantul din 1838 a cuprins intreg teritoriul Moldovei, populatia inregistrandu-se nominal. Pentru recensamantul din 1859-1860, de o mare insemnatate au fost instructiunile metodologice date de Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). Recensamantul de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca si cele de la inceptutul secolului al XX-lea (in Transilvania 1910, Moldova si Muntenia 1912) sunt comparabile ca tehnica de inregistrare si prelucrare a datelor cu cele efectuate in tari cu veche traditie a recensamintelor. La 29 decembrie 1930 se inregistreaza, pentru prima data, populatia si caracteristicile ei simultan in toate provinciile istorice romanesti. Recensamintele din 1941 si 1948 au fost doar partial publicate, valoarea lor fiind limitata (primul, facandu-se in timpul razboiului, nu a fost prelucrat in intregime, cel de-al doilea, efectuat in preajma nationalizarii, trebuie, de asemenea, atent interpretat). in 1956 a avut loc un recensamant separat al populatiei, cu scopul de a determina structura sociala a Romaniei. Prin metodologie, volumul informatiilor si participarea populatiei, recensamantul din 15 martie 1966 ramane de referinta. S-au obtinut date statistice relevante referitoare la structura si caracteristicile populatiei, precum si la fondul de locuinte. Pe baza experientei acumulate inclusiv in prelucrarea electronica a datelor , s-a realizat recensamantul din 5-12 ianuarie 1977, ale carui rezultate complete au fost publicate in 1980 in doua volume. Recensamantul din 7 ianuarie 1992, ale carui rezultate continua a fi publicate, s-a desfasurat in climatul inca tensionat al schimbarilor radicale produse in Romania dupa evenimentele din decembrie '89. La acest recensamant, pe langa aflarea numarului (22.760.449 locuitori) si distributiei teritoriale a populatiei, s-a putut inregistra si structura pe nationalitati. Alte documente cifrice publice oficiale. Am staruit mai mult asupra recensamintelor pentru ca ele constituie forma principala a observarii in statistica sociala, dar si pentru ca in cadrul acestor acestor forme de inregistrare "au fost elaborate tehnicile generale de observare statistica" (Stoichita, 1972, 64). Alaturi de recensaminte, statisticile economice, culturale, juridice etc. sunt indispensabile cercetarii sociologice. Daca ne referim la tara noastra, trebuie sa subliniem faptul ca Anuarul statistic al Romaniei contine o mare bogatie de informatii utile sociologului. Prezentand Izvoarele de informatie statistica asupra realitatii romanesti, I. Measnicov si V. V. Protopopescu (1938) apreciau ca "cel mai important izvor general de informatie statistica il constituie Anuarul statistic al Romaniei care a aparut prima data in 1902, fiind publicat de Directiunea statistica din 200 Septimiu CHELCEA Ministerul Finantelor. Urmatoarele aparitii ale Anuarului (din 1909 si 1912) au fost asigurate de Ministerul Industriei si Comertului. Anuarul din 1919 (cel de-al patrulea din serie) prezinta doar situatia din Vechiul Regat (1915/1916). Abia Anuarul din 1922 editat de Institutul de Statistica Generala al Statului prezinta date cu privire la Romania intregita. Din 1922 Anuarul apare cu regularitate, prezentand un volum mai mare sau mai redus de date. Astfel mentioneaza autorii citati Anuarul din 1936, care ofera informatii statistice despre situatia din 1935, contine 303 tabele statistice referitoare la: 1. Cadrul fizic si administrativ (coordonate geografice, climatologice, organizarea administrativa); 2. Cadrul biologic si social (populatia, migratiuni, igiena si sanatate, invatamant, justitie, munca); 3. Productia (agricultura, pasuni, pescuitul si cresterea animalelor, industria extractiva, industria transformatoare, constructii); 4. Cai de comunicatie si transporturi (drumuri, autovehicule, transporturi aeriene, transporturi de apa, posta, telegraf, telefon); 5. Comert (interior, exterior, preturi); 6. Finante, capital, moneda (finante publice, finante private, societati anonime, burse, cursuri); 7. Diverse (incendii, masuri si greutati, brevete si inventiuni). in perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a continuat publicarea Anuarului statistic, volumul de informatii variind de la o etapa la alta. Cenzura absurda practicata anterior prabusirii comunismului in Romania a facut ca datele statistice din Anuar sa fie din ce in ce mai sarace. Pentru comparatie, a se vedea, de exemplu, structura Anuarului statistic al R. S. Romania (1983) si a Anuarului statistic al Romaniei (1994). Anuarul statistic al R. S. Romania era structurat pe urmatoarele capitole: date generale (pozitia geografica, frontierele, cursurile de apa etc.), populatia (pe sexe, pe medii: urban si rural, pe judete etc.), indicatorii sintetici ai dezvoltarii economiei nationale, forta de munca, date statistice despre industrie, agricultura si silvicultura, investitii si constructii, transporturi si telecomunicatii, date referitoare la comertul interior si exterior, bugetul de stat si executia bugetului de stat, invatamant, cultura si arta, ocrotirea sanatatii, gospodarie comunala. in partea finala a Anuarului era inclusa o statistica internationala (populatia si densitatea populatiei pe continente, pe tari, dinamica venitului national etc.). in prezent "Anuarul statistic al Romaniei", in cele aproximativ o mie de pagini ale sale, cuprinde 18 capitole: 1) geografia si mediul inconjurator; 2) populatia; 3) forta de munca; 4) veniturile, cheltuielile si consmul populatiei; 5) protectia sociala; 6) sanatate; 7) invatamant-cercetare; 8) cultura-sport; 9) indicatori sintetici; 10) preturi; 11) agricultura-silvicultura; 12) industrie-constructii; 13) transporturi si telecomunicatii; 14) comert-turism-servicii; 15) justitie; 16) finante; 17) teritoriul; 18) statistica internationala. Alte izvoare de informatie statistica mentionate de I. Measnicov si V. V. Protopopescu (1938) sunt: Indicatorul statistic al satelor si unitatilor administrative din Romania (aparut in 1922), care ofera date despre structura populatiei, numarul cladirilor, al gospodariilor, al locurilor de munca si al intreprinderilor comerciale si industriale din fiecare sat, oras, plasa si judet; Buletinul demografic al Romaniei (aparut in 1932); Buletinul statistic al Eforiei Spitalelor Civile (aparut in 1938); Statistica invatamantului din Romania (aparut in 1922); Buletinul muncii (aparut in 1920). in afara acestor surse de informatii statistice, cei care studiaza viata sociala din Romania pot face apel la publicatiile Institutului Central de Statistica (de exemplu, Breviarul statistic al Romaniei, 1938). La nivelul intreprinderilor industriale intalnim diferite dari de seama statistice documente de evidenta a activitatii economico-financiare. Darile de seama statistice cuprind intreaga activitate a intreprinderilor economice si firmelor, ele putand fi centralizate la nivelul directiilor statistice judetene sau la nivelul ministerelor si al Directiei Nationale de Statistica, ce editeaza un Buletin statistic trimestrial cu principalii indicatori economico-sociali (populatie, forta de munca, preturi, industrie si constructii, transporturi, comert interior si exterior, turism, servicii, finante, sanatate). in fine, semnalam pentru documentarea investigatorilor sociali importanta Revistei Romane de Statistica, editata de Comisia nationala pentru Statistica. Documente cifrice publice neoficiale. in diferite carti, ziare sau reviste sunt publicate date statistice de interes sociologic. Publicarea rezultatelor cercetarilor sociologice include numeroase tabele statistice. Ele pot fi reinterpretate, adancindu-se sau formulandu-se noi concluzii. De asemenea, in reviste si publicatii internationale, precum World Development Report sau Population, gasim informatii statistice utile pentru cunoasterea comparativa a situatiei din Romania, raportata atat la statele cele mai dezvoltate industrial, cat si la fostele state cu economie socialista. Lipsa unor documente publice oficiale adecvate il obliga pe sociolog la efectuarea unor microrecensaminte. Publicarea microrecensamintelor realizate in TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 201 cercetarile sociologice de teren da nastere unor documente cifrice publice neoficiale ce pot fi utilizate pentru comparatii sau ca baza pentru noi cercetari. De altfel, cercetarea comunitatilor urbane si rurale incepe, de regula, cu inregistrarea totala a populatiei dupa caracteristicile impuse de tema de studiu. in cercetarile de psihosociologie concreta de la Boldesti coordonate de Traian Herseni (1970) de exemplu am inceput printr-un recensamant al populatiei. Cu acordul autoritatilor locale, am inregistrat populatia stabila, consemnand totodata caracteristicile populatiei migrante. Fiind vorba de o comunitate rurala ca volum al populatiei, operatia de inregistrare nu a ridicat probleme deosebite. S-a utilizat sistemul de reprezentate grafica a spitelor de neam propus de Henri H. Stahl (1934, 28). Orice persoana adulta putea da informatii despre membrii familiei. Pe schema, in dreptul simbolului respectiv erau trecute datele de identificare: varsta, nivelul de scolarizare, profesiunea etc. (vezi Figura 11-2). in unitatile putine la numar in care intreaga familie era plecata pentru o perioada mai lunga din sat, informatiile au fost furnizate de vecini cu destula exactitate, obtinandu-se astfel o situatie cuprinzatoare asupra localnicilor, dar si a migrantilor. in comunitatile rurale mai mici intalnim persoane care cunosc intregul sat, oferind informatii "autorizate" despre fiecare. Reunirea la discutie a mai multor astfel de "informatori autorizati" suplineste efectuarea microrecensamantului. Si mai indicat este sa initiem cercetari sociologice de teren imediat dupa efectuarea recensamintelor generale ale populatiei. Beneficiind de listele de recensamant de la primarii, putem caracteriza populatia si putem, de asemenea, intocmi cu usurinta esantioane reprezentative. Astfel, in primavara anului 1977, impreuna cu un grup de studenti, am efectuat o ancheta in comuna Bosanci (judetul Suceava). in vederea stabilirii esntionului s-au folosit listele intocmite pentru recensamantul populatiei din 5-12 ianuarie 1977. Documente cifrice personale oficiale si neoficiale. Astfel de documente sunt mai rar utilizate in cercetarile sociologice, desi, atunci cand pot fi colectionate in numar suficient, ele constituie o sursa de informatii extrem de valoroasa. Deciziile de incadrare, deciziile de trecere intr-o alta ctegorie de salarizare ca documente cifrice personale oficiale pot reconstitui evolutia reala in cariera profesionala a unei persoane sau a unei categroii socioprofesionale. De asemenea, listele de venituri si cheltuieli ale familiei ca documente cifrice personale neoficiale pot furniza informatii dintre cele mai semnificative referitoare la calitatea vietii si evolutia ei. Este de la sine inteles ca documentele cifrice personale oficiale si neoficiale trebuie corelate cu celelalte tipuri de documente si cu informatiile obtinute prin intermediul altor metode si tehnici. Valoarea si limitele utilizarii documentelor cifrice in cercetarea sociologica. Documentele cifrice asigura o determinare cantitativa a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale. Ele se cer a fi intotdeauna verificate pentru a se stabili autenticitatea informatiilor statistice in expresia lor numerica. Se exclud de la inceput statisticile trucate, cele cu erori de inregistrare sau incomplete.Valoarea informativa a datelor statistice sociale depinde, in principal, de doi factori si anume: de sistemul de recoltare si prelucrare a datelor statistice si de "vizibilitatea" faptelor, fenomenelor si proceselor sociale.Beneficiind de metodologii de elaborare indelung verificate, documentele cifrice oficiale contin informatii in ansamblu valide. Verificarea lor se impune totusi, intrucat sistemele de recoltare a informatiilor pot introduce distorsiuni. Vizand scopuri strict determinate, statisticile oficiale referitoare la unul si acelasi fenomen pot indica situatii diferite. Este gresit, in aceste conditii, sa se acorde incredere deplina doar uneia dintre statistici. Pentru a le stabili valoarea, statisticile trebuie raportate la sistemul de evidenta general, coroborandu-le, fara a exclude de la inceput vreuna din ele. Vizibilitatea faptelor, fenomenelor si proceselor ce urmeaza a fi inregistrate conditioneaza valabilitatea statisticilor sociale. Christian N. Robert (1979, 31) analizeaza acest aspect referitor la statisticile criminalitatii. Statistica delincventei (sau a criminalitatii) este dependenta de gradul specific de vizibilitate a diferitelor tipuri de infractiuni. Furtul este o infractiune mai vizibila decat, sa spunem, abuzul de incredere. Caracterul ascuns al infractiunii impiedica inregistrarea statistica. Infractiunile cu caracter consensual (escrocherie, abuz de incredere, santaj) sau considerate dezonorante pentru victima (insulta, viol) au o reportabilitate redusa, nefiind incluse in statistici decat in masura descoperirii lor de catre organele de ordine, victimele ascuzand de cele mai multe ori infractiunea. Asa se face ca exista crime fara victime cum demonstreaza E. Schur (Crimes without victims, New Jersey, 1965). Se intelege ca, pentru caracterul ascuns al infractiuni, comportamentul victimei este hotarator. Schimbarile de mentalitate pot determina modificari in reportabilitatea fenomenelor. in Franta, de exemplu, in perioada 1970-1977, conform statisticilor oficiale, s-a inregistrat o crestere cu 53% a cazurilor de viol. Specialistii sunt insa de parere ca rata violurilor nu s-a schimbat. S-a schimbat insa mentalitatea femeilor, care, 202 Septimiu CHELCEA "rupand zidul tacerii, se plang astazi deschis ori de cate ori cad victima ale sexualitatii agresive" (Monneret, 1978, 85). Personal, consider ca nu numai in ceea ce priveste statistica delincventei vizibilitatea fenomenelor ce urmeaza a fi inregistrate conditioneaza valabilitatea datelor si, deci, importanta documentelor cifrice. Caracterul mai vizibil sau mai ascuns al oricaror fenomene sociale influenteaza valoarea de adevar a statisticilor, a documentelor cifrice oficiale si neoficiale. Fenomenele demografice sunt, de exemplu, mai vizibile decat credintele religioase sau decat comportamentele delincvente. Din aceasta cauza statisticile populatiei sunt mai demne de crezut decat statisticile delincventei, unde, in afara infractiunilor inregistrate in documente, exista si o "infractionalitate ascunsa", greu de estimat. Interpretarea documentelor cifrice trebuie asadar sa ia in considerare "vizibilitatea" fenomenelor inregistrate. Cu cat vizibilitatea fenomenelor este mai accentuata, cu atat valoarea de reflectare a documentelor cifrice este mai mare. in baza acestui rationament, ne asteptam in mod legitim ca recensamantul locuintelor sa fie mai exact decat recensamantul populatiei si aceasta mai exact decat recensamantul animalelor. Aspectul cantitativ real al fenomenelor se impune a fi estimat pornindu-se de la datele statistice inregistrate, adaugandu-se sau scazandu-se "fenomenele ascunse". De asemenea, trebuie avuta in vedere semnificatia unitatii statistice. Sa luam ca exemplu statistica lecturii (Escarpit, 1980, 15). Unitatea statistica este titlul. Din 1965 statisticile UNESCO mentioneaza si tirajul. Asadar, titlul si tirajul. S-ar parea ca lucrurile sunt foarte clare. Daca vrem sa vedem cat se citeste intr-o tara sau alta nu avem decat sa studiem documentele statistice oficiale: cate carti s-au publicat (titluri) si in ce tiraj. Aici lucrurile se complica. De la o tara la alta prin carte publicata se intelge altceva. UNESCO a propus in 1964 urmatoarea definitie a cartii: "publicatie neperiodica, cuprinzand cel putin 49 de pagini". Unele tari au acceptat aceasta definitie (Canada, Finlanda, Norvegia), altele au marit volumul (Danemarca 60 pagini, Italia 100 pagini) sau l-au redus considerabil (Belgia 40 pagini; Cehoslovacia 32 pagini; Islanda 17 pagini). in India, cea mai neinsemnata brosura este inclusa in categoria cartilor. Daca lucrurile stau asa cum le prezinta sociologul francez Robert Escarpit, faptul ca in 1969 India publicase 13723 de titluri are o semnificatie cu totul alta decat ar fi avut-o in cazul in care ea ar fi adoptat definitia UNESCO. in orice caz, din cele prezentate rezulta, credem, foarte limpede ca statisticile nationale au semnificatii diferite, iar pentru comparare trebuie totdeauna verificat continutul unitatilor statistice de inregistrare. Pentru lectura de carte titlul si tirajul nu ofera decat o prima aproximatie. Trebuie sa avem in vedere numarul cartilor nevandute, ca si volumul exportului de carte (exportul reprezinta pentru Franta 17% din cifra de afaceri a editurilor). De asemenea, trebuie sa avem in vedere ca o carte este citita de mai multe persoane (se admite ca este citita de de trei patru persoane). Ceea ce rezulta in urma unor astfel de calcule se raporteaza la numarul stiutorilor de carte, determinanduse lectura medie posibila. Lectura efectiva constituie o alta problema. Dar definitia pur cantitativa a carti asa cum arata Robert Escarpit are defectul de a considera cartea ca pe oricare obiect material, ingnorand functia ei culturala. Acelasi defect il au si statisticile lecturii bazate pe titluri si tiraje. Una este aparitia in zeci de mii de exemplare a Cartii de telefon, a Mersului trenurilor sau a Codului postal si cu totul altceva publicarea unui volum de versuri, a unei carti de stiinta sau a unui volum de literatura beletristica. Chiar daca se opereaza cu sistemul clasificarii zecimale a cartilor, categoriile (0. Generalitati; 1. Filosofie; 2. Religie; 3. Stiintele sociale; 4. Filologie; 5. Stiinte pure; 6. Stiinte aplicate; 7. Arte si delectare; 8. Literatura; 9. Istorie si geografie sunt destul de imprecise. "Acesta este si motivul pentru care statisticile oficiale nu ne pot da decat indicatii vagi si, de multe ori, false" (Escarpit, 1980, 19). Filosoful si sociologul Eugeniu Sperantia, scriind Cartea despre carte ne-a dat, poate, cea mai frumoasa scriere despre "lumina sufletului si dascalul virtutii", definind cartea nu dupa continutul ("un maximum de date mintale de universala si eterna valabilitate"), forma ("unitatea desavarsita a continului") si destinatia, adica "functia" de a propaga valori universale si eterne si "adresa" cartea fiind o "scrisoare adresata spiritului uman" in genere: omului impersonal, de oricand si de oriunde, omului care este om numai in masura in care tinde sa se afirme, sa se mentina si sa exceleze ca atare, insusindu-si avid toate inaltele valori spirituale pe care omenirea i le pune la dispozitie (Sperantia, 1984, 40). Chiar recensamintele populatiei, atat de perfectionate sub raport metodologic, nu sunt ferite de distorsiuni. Exista o atractie catre rotunjirea numerelor, ca sa nu mai vorbim de erorile de inregistrare nesistematice. Persoanele care au 49 de ani, ca si cele de 51 de ani de exemplu au tendinta de rotunjire a varstei, declarand pur si simplu ca au varsta de 50 de ani. Alcatuind piramida varstelor se observa o supradimensionare a claselor de varsta terminate cu zero (20, 30, 40 ani s.a.m.d.). Uneori TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 203 rezultatele recensamintelor sunt in mod voluntar trucate. in urma recensamantului din 1980 din SUA, municipalitatea din New York a intentat o actiune de justitie impotriva Biroului de recensamant, apreciind ca populatia newyorkeza a fost subestimata. Se pare ca eroarea nu a fost deloc intamplatoare: in SUA, in functie de rezultatele recensamintelor se stabileste numarul locurilor in Camera reprezentantilor, ca si ajutorul federal pentru fiecare stat in parte. Exprimarea cu precizie a rezultatului numararii populatiei nu confera de la sine si exactitate documentului. Se confunda precizia cu exactitatea. in mod curent se spune: "brutal ca o cifra", subintelegandu-se ca cifrele reprezinta "adevarul crud", "adevarul adevarat". Fara a considera statistica doar ca pe "o arta de a minti cu precizie" cum se exprima Benjamin Disraeli (1804-1881), primul ministru al Angliei din perioada expansiunii sale coloniale consideram ca se impune distinctia intre calitatea documentelor cifrice de a fi precise si calitatea lor de a fi exacte. in mod spontan tindem sa credem ca o informatie precisa este si exacta. inca la inceputul secolului, Charles Seignobos atragea atentia sa nu confundam notiunile "precis" si "exact" (1901, 34). O informatie vaga, nonprecisa, nu exprima adevarul obiectiv, il aproximeaza. Opozitia dintre "vag" si "exact" (sau adevarat) spune Charles Seignobos a dus la concluzia identitatii dintre "precis" si "exact", ceea ce e fals. Asupra distinctiei dintre "precis" si "exact", in literatura de specialitate din tara noastra a atras atentia Henri H. Stahl (1974, 304). Pentru clarificarea diferentei dintre cele doua notiuni, sa luam ca exemplu informatia furnizata de Environmental Fund, care anunta ca vineri, 14 martie 1980, orele 19,42 GMT, populatia globului a atins numarul de 4 .500.000.000 de locuitori. Informatia socheaza prin precizie, specificand ziua, ora si minutul. Cu toate ca e precisa, ea este insa departe de a fi si exacta. Asa cum s-a aratat, in lume, mai exista zone in care nu s-a efectuat inca nici un recensamant. in plus, estimatiile populatiei sunt foarte diferite, dat fiind faptul ca in unele tari nu s-au mai facut recensaminte de zeci de ani. Toate acestea au dat nastere unor estimatii ale populatiei mondiale pentru 1975 cat se poate de diferite: de la 392000000 Worldwatah Institute, pana la 4 147.000.000 Environmental Fund (Ghetau, 1989, 551). in conditiile aratate, stirea ca vineri, 14 martie 1980, orele 19,41 GMT populatia mondiala era de 4,5 miliarde locuitori, desi foarte precisa, este totusi lipsita de exactitate, e falsa. De altfel, stralucitul istoric Fernand Braudel (1984, 19) aprecia ca "astazi nu cunoastem populatia globului decat cu o aproximatie de 10%". Chiar daca populatia Terrei s-ar fi determinat printr-un recensamant mondial, rezultatul n-ar fi fost valid decat pentru momentul critic al recensamantului. O limita serioasa a recensamintelor asa cum se stie rezida in caracterul lor statistic, pe masura indepartarii de momentul critic intervenind diferente greu de estimat. Chiar intervalul de cinci ani pentru efectuarea unui recensamant, in conditiile exploziei demografice si schimbarilor social-politice contemporane, este mult prea mare. S-ar putea desigur reduce acest interval, dar efectuarea unui recensamant antreneaza mijloace umane, materiale si financiare considerabile (de exemplu, recensamantul din 1950 din SUA a costat 89.683.000 de dolari). Cu cat caracteristicile inregistrate ale populatiei sunt mai numeroase, cu atat va fi mai ridicat si costul general al recensamantului. Din acest motiv, recensamintele iau in calcul caracteristicile cele mai generale, datele fiind doar orientative pentru cercetarea sociologica, care adesea vizeaza elemente particulare, ce nu pot fi obtinute decat prin anchete selective. Cu toate limitele mentionate, publicarea rezultatelor recensamintelor ofera sociologilor documentele cifrice oficiale indispensabile activitatii lor de cercetare. Valoarea documentelor cifrice, in afara autenticitatii informatiei primare, consta si in completitudinea lor. Truncherea informatiei statistice reprezinta forma benigna a "minciunii statistice". Prin trunchere, chiar inregistrarea "precisa" si "exacta" a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale, departe de a furniza informatii corecte, dezinformeaza, ascunde adevarul. Daca dintr-o structura se descrie cantitativ doar un singur element, nu se pot trage concluzii cu privire la intreg. Daca, de exemplu, referitor la transportul urban in comun se inregistreaza doar lungimea in km a liniilor de tramvai, nu se pot trage concluzii pertinente cu privire la situatia transportului in comun din respectivul oras. Pentru a ne face o imagine corecta asupra transportului in comun va trebui sa beneficiem de date statistice (numarul, densitatea si lungimea retelei etc.) referitoare la totalitatea mijloacelor de transport in comun (metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi etc.). De asemenea, va trebui sa cunoastem volumul si structura populatiei urbane si navetiste, pentru a construi indicii capabili sa reflecte intregul cat mai complet. in ceea ce priveste transportul in comun, un indice relevant se obtine prin raportarea numarului de calatori la lungimea retelei de transport, pe unitatea de timp. Indicele calatori km/ora ofera o imagine statistica sintetica asupra transportului urban in comun. 204 Septimiu CHELCEA in concluzie, informatiile statistice cuprinse in documentele cifrice se impun dintru inceput atentiei sociologului, care trebuie sa le verifice autenticitatea si sa le integreze cu alte informatii, astfel incat sa obtina o descriere cantitativ-calitativa a vietii sociale in dinamica ei. Dar sa nu uitam ceea ce spunea Constatin Noica: "in veacul nostru am mers din exactitate tot spre exactitate", in loc "sa mergem din exactitate spre adevar" (Noica, 1985, 175). Daca exactitatea agresiva se opune unilateral adevarului, adevarul ramane neimplinit in afara exactitatii. Adevar nu poate fi fara exactitate; exactitatea fara adevar da ! Cu deplin temei Constatin Noica ne indemna "Sa fim prudenti in fata exactitatii goale" (1985, 170). Documente scrise necifrice Documentele scrise necifrice pot fi publice (interesand intreaga comunitate, pe toti membrii societatii) sau persoanele. Cele publice, la randul lor, pot fi oficiale sau neoficiale. Pentru reconstituirea vietii sociale din trecut, dar si pentru a obtine date despre prezent, documentele publice oficiale necifrice sunt de cea mai mare insemnatate. Documentele istorice, poruncile domnesti, actele vistieriei, rapoartele consulare sau registrele de vama servesc la reconstituirea trecutului, chiar daca, asa cum atragea atentia Nicolae Iorga (Adevar si greseala in scrierea istoriei, 1935) intr-un ascutit spirit polemic, "Actele publice nu sunt facute pentru a-ti spune adevarul, ci pentru a sustine un interes, ... ele s-au scris intr-o anumita atmosfera de interese, de care nu poate scapa cine a redactat". Preocuparea istoricilor ( Eudoxiu N. Hurmuzaki, Nicolae Iorga, Ioan Bogdan, Petre P. Panaitescu s.a.) de a publica culegeri de documente vechi, ca si existenta unor reviste specializate in publicarea documentelor inedite (Manuscriptum, Revista muzeelor si a monumentelor s.a.) il intereseaza in cel mai inalt grad pe sociolog cand incearca sa gaseasca legatura intre trecut si prezent. Dar nu numai documentele oficiale publicate ci si cele nepublicate mai ales acestea vor fi utilizate in cercetarile de teren, unde pot fi intalnite valoroase arhive cu documente oficiale. Pentru vechile forme de viata economica si statala din tara noastra in afara documentelor oficiale amintite actele breslelor, ca si actele judecatoresti ofera o bogata informatie privind raporturile de proprietate, organizarea activitatilor economice si de munca, dezvoltarea tehnica, asezarile orasenesti si satesti s.a.m.d. Viata comunitatilor rurale, din trecutul mai indepartat sau mai apropiat, poate fi inteleasa mai bine daca cercetatorul staruie in studierea "actelor de impropietarire", a "invoielilor agricole", a altor documente emise de administratia de stat (locala sau centrala). in ceea ce priveste situatia prezenta, la nivelul firmelor organizatiilor de tip economic sau cultural exista o serie intreaga de documente oficiale necifrice pe baza carora se organizeaza si se desfasoara viata colectiva: regulamentele de ordine interioara, rapoartele de bilant la adunarile actionarilor, hotararile consiliilor de administratie etc. Desfasurand cercetari sociologice in cadrul intreprinderilor industriale sau in institutiile cultural-educative, va trebui sa se inceapa cu studiul acestor documente. De asemenea, in cercetarile zonale se va porni de la documentele oficiale. in fiecare comunitate rurala exista astazi o bogata arhiva de documente oficiale, care, in conditiile impuse de legile in vigoare, sprijina efortul de documentare a sociologului. La nivel central, Constitutia, legile, Monitorul Oficial al Romaniei, decretele prezidentiale, declaratiile Parlamentului Romaniei, hotararile guvernului sunt documente publice necesare intelegerii de catre cercetatorul vietii sociale a macroprocesoarelor si structurilor globale. Documentele necifrice publice neoficiale constituie o sursa bogata de informatii pentru toate societatile alfabetizate, chiar si in prezent, cand se anunta intrarea in era Marconi. Civilizatia, inca sub semnul galaxiei Gutemberg, se reflecta in documentele tiparite (cifrice, dar mai ales necifrice), nu numai prin continutul, dar si prin calitatea tiparului si a hartiei, prin tirajul lor s.a.m.d. Ziarele si revistele, cartile beletristice si de stiinta, afisele si reclamele comerciale, programele pentru spectacole, inscpriptiile de tot felul etc. alcatuiesc un univers de simtire si gandire specific fiecarei epoci si zone geografice. in mod deosebit, lucrarile cu caracter monografic trebuie sa retina atentia cercetatorului de teren. Deplin intemeiat, Henri H. Stahl (1974, 23) spunea: "e cu neputinta de admis ca un sociolog sa nu fi citit si studiat Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir sau Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia (1718) a lui Dell Chiaro". in aceasta ordine de idei, initiativa publicarii complete a insemnarilor de calatorie despre tara noastra in colectia Calatori straini despre tarile romane datorata Institutului de Istorie "N. Iorga" nu poate fi decat salutara. Se continua astfel o traditie extrem de valoroasa. Nicolae Iorga, in cadrul lectiilor facute la Scoala de razboiu, ne-a dat asa cum se stie Istoria romanilor prin TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 205 calatori (1922), opera de larga informare, cu numeroase elemente de interes sociologic. in aprecierile calatorilor straini care au trecut prin tarile romane, alaturi de remarci subiective, uneori nedrepte, intalnim numeroase consemnari ale faptelor de observatie referitoare la institutiile politice, juridice, administrative, dar si la psihosociologia poporului, la munca si viata de zi cu zi a taranilor si orasenilor. Tocmai aceste fapte de observatie ne intereseaza, ele stau marturie evolutiei noastre sociale. De asemenea, initiativa publicarii unor monografii de comune sau orase ar trebui sa fie mai mult incurajata. Traditia publicarii unor astfel de lucrari este foarte veche la noi in tara (Constatinescu si colab., 1974, 31). Primele monografii de judete: Judetul Dorohoi, 1866 (539 p.), Judetul Mehedinti, 1868 (368 p.) si Agricultura in judetul Putna, 1878, sunt datorate personalitatii marcante a lui Ion Ionescu de la Brad (1818 1891), considerat intemeietorul economiei agrare, initiatorul metodei monografice, precursor al sociologiei agrare romanesti, primul profesor de contabilitate la noi in tara si cel dintai in lume care a stabilit caracterul previzional al calculelor, contabilitatii in conducerea stiintifica si a conceput simbolizarea conturilor. Monografierea comunelor (Chelcea, 1934) de data la fel de veche ca si cea a judetelor, daca luam in considerare ca Vasile Gr. Borgovanu, care in 1892 a tiparit prima monografie a unei comune (Monografia comunei Ilva Mare, in Revista noua (pp. 314-349), aminteste ca inca din 1863 exista un manuscris al monografiei comunei Ilva Mare intocmit de Pavel Galan a cunoscut la sfarsitul secolului trecut o adevarata voga. Au fost initiate concursuri de catre revistele vremii, iar cele mai merituoase monografii au fost premiate: Monografia comunei Orlat de Romul Simu (1895) si Monografia economica culturala a comunei Gura Raului de Ioachim Munteanu (1896). Programul de monografiere a comunelor (1903 1905), stabilit de A.V. Gidei, ansamblul cercetarilor monografice realizate sub conducerea lui Dimitrie Gusti, incepand cu cele din comuna Goicea Mare (1924-1925), studiile cu caracter monografic publicate in Arhiva pentru stiinta si reforma sociala (aparuta in 1919) sau in Sociologie romaneasca (aparuta in 1936) sunt tot atatea surse de informare pentru sociolog. Aceeasi functie au avut-o si majoritatea studiilor de teren publicate in revista de sociologie Viitorul social editata, serie noua, incepand cu 1972 sau in Seria Sociologie a Analelor Universitatii Bucuresti, ca si investigatiile sociologice publicate in revistele de specialitate aparute dupa decembrie '89 (Sociologie romaneasca serie noua, Cercetari sociale, Studii si cercetari socioumane, Revista romana de sociologie s.a.). De un mare ajutor in reconstituirea vietii sociale din trecutul nu prea indepartat, dar mai ales pentru descifrarea realitatii cotidiene se dovedeste a fi presa scrisa, emisiunile de radio si televiziune, ca si filmele documentare. Asa cum aprecia chiar Karl Marx in Dezbaterile in legatura cu libertatea presei (in Gazeta renana, nr. 139 din 19 mai 1842): "Presa libera reprezinta ochiul mereu treaz al spiritului poporului, intruchiparea increderii unui popor in sine insusi, legaturile graitoare care leaga individul de stat si de lumea intreaga; ea este intruchiparea culturii care transfigureaza lupta materiala ridicand-o la rangul de lupta spirituala, si care idealizeaza forma ei materiala, bruta. Libertatea presei este spovedania deschisa a unui popor fata de el insusi, si, dupa cum se stie, forta care rezida in marturisire este izbavitoare. Ea este oglinda spirituala in care un popor se vede pe el insusi, iar cunoasterea de sine este prima conditie a intelepciunii. Ea este spiritul statului, care poate fi adus in orice coliba cu cheltuieli mai mici decat mijloacele materiale de iluminat. Ea este omnilaterala, omniprezenta, atotstiutoare. Ea este lumea ideala care tasneste in permanenta din lumea reala, si sub forma unui spirit tot mai bogat se varsa inapoi in ea, insufletind-o din nou". in presa scrisa (ziare, reviste, foi volante) se stocheaza un mare volum de informatii sociale, pe care cercetatorul vietii sociale le poate interpreta obiectiv, chiar daca articolele sunt scrise de pe pozitii de partizanat politic. in functie de tema cercetata, sociologul se va sluji de informatiile din presa fie pentru depistarea unor probleme sociale, fie pentru precizarea atitudinilor politice dominante. Studiul atent al presei trebuie sa ocupe, asadar, un loc central in activitatea de documentare a sociologului. Documentele necifrice personale (scrise, necifrice) oficiale si neoficiale contin informatii nu numai despre individ, dar si despre colectivitate, despre forma de organizare a vietii sociale. Documentele necifrice personale oficiale (certificat de nastere, buletin de identitate, certificat de casatorie, actele de proprietate, adeverintele si dovezile eliberate de autoritati) servesc in primul rand pentru identificarea subiectilor anchetati. O serie de documente personale oficiale (acte de danie, testamente, inventare de 206 Septimiu CHELCEA gospodarii) sunt utilizate in analiza dinamicii structurilor sociale din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea cand astfel de documente incep sa reglementeze raporturile de proprietate. Sunt extrem de rare anchetele directe in care sociologul utilizeaza documentele personale oficiale; mai frecvent sunt cercetate arhivele oficiale, unde se pastreaza duplicatele certificatelor de nastere, casatorie etc. Asa cum se stie, inaintea infiintarii oficiilor de stare civila, prin prevederile Regulamentului Organic (1832), evidenta botezurilor, casatoriilor si inmormantarilor era tinuta in asa-numitele "metrice" bisericesti. in cercetarile de teren, nu este exclusa descoperirea "intamplatoare" a unor astfel de documente, care, prin vechimea lor, permit reconstituirea genealogiilor, miscarea demografica. Chiar daca intamplarea nu poate fi planificata, cercetarea atenta a documentelor de stare civila trebuie sa il preocupe pe sociolog cand urmareste viata colectivitatii urbane si rurale, transformarile petrecute in aceste medii sociale. in studiul proceselor sociale, va trebui sa pornim de la existenta indivizilor umani vii, de la "producerea vietii, atat a celei proprii, prin munca, cat si a celei straine, prin procreare..." (Marx, Engels, 1958, 30). in acelasi sens se pronunta si Fernand Braudel (1979/1984, 18) cand analiza viata de zi cu zi, societatea in secolele al XV-lea si al XVIII-lea: "Fara indoiala, tocmai de la oameni trebuie sa incepem", precizand: "pe termen scurt, ca si pe termen lung, la nivelul realitatilor locale, ca si pe imensa scala a realitatilor mondiale, totul este legat de numar, de oscilatiile maselor de oameni" (1984, 19). in acest context, registrele de stare civila sunt deosebit de utile. Asa, spre exemplu, in cercetarile efectuate sub coordonarea lui Traian Herseni (1970) la Boldesti am incercat sa determinam evolutia populatiei unei comunitati rurale sub impactul industrializarii. Pentru perioadele mai vechi ne-am folosit de catagrafiile existente; pentru situatia de dupa primul razboi mondial am utilizat actele de stare civila din arhiva consiliului popular: actele de nastere, de deces, casatorie. Am consultat registrele de stare civila pentru nasteri, decese si casatorii. Am putu stabili astfel etapele formarii populatiei, caracteristicile imigratiei, cauzele care au influentat stabilizarea in localitate. Documentele necifrice personale neoficiale (foi de zestre, spite de neam, insemnari zilnice, scrisori, jurnale intime, biografii etc.) sunt realizate pentru a fi utilizate de catre insisi autorii lor sau de catre persoane foarte apropiate acestora (prieteni, familie etc.). in definirea documentelor personale se pune accentul pe faptul ca ele reflecta experienta de viata a individului, ca sunt confidentiale, un produs spontan al celui care le realizeaza. intr-o lucrare de referinta, Herbert Blumer (1939, 29) defineste documentele personale ca "relatare a experientei individuale care releva actiunile individului ca agent uman si ca participant la viata sociala" (apud Allport,1942,VIII). Este de retinut ambivalenta subiectiv-obiectiv, individual-social a documentelor personale. in actiunile individului, asa cum sunt ele consemnate in documentele personale, se reflecta subiectivitatea proprie, dar si factorii sociali, de natura obiectiva. Pe sociolog tocmai acesti factori il intereseaza in primul rand. Psihologii urmaresc factorii subiectivi relevati de documentele personale. Bine cunoscutul psihosociolog Gordon W. Allport considera in acest sens documentele personale ca "orice destainuire inregistrata care, intentionat sau neintentionat, ofera informatii referitoare la structura, dinamica si functionarea vietii mintale a autorului " (1942, XII). El facea distinctie intre ceea ce numea "first-and third-person documents". Distinctia ni se pare deplin justificata: documentele scrise la "persoana intai" exprima mai bine subiectivitatea autorului lor, spre deosebire de documentele scrise la "persoana a treia", elaborate cu ajutorul persoanei in cauza, dar nu spontan, ci dupa un plan la intocmirea caruia aceasta nu a luat parte. Foile de zestre. Unele documente personale neoficiale au o reala valoare pentru reconstituirea vietii sociale din trecut. Astfel, se impune sa amintim, in primul rand, foile de zestre in care, in trecut, se specifica tot ceea ce primeau ca dota tinerii casatoriti (terenurile si inventarul agricol, piesele de imbracaminte etc.). "incheierea foii de zestre care urmeaza tocmelii scrie Xenia C. Costa-Foru este de fapt un act legal (1945, 105) ce trebuie studiat ca manifestare juridica. Spre deosebire de actul de dota, conform dreptului civil, foaia de zestre, desi are valoare juridica, constituie totusi un document personal neoficial (nu emana de la o autoritate). in "planul pentru cercetarea dreptului familial", Heni H. Stahl (1940, 358) face distinctie intre urmatoarele forme de inzestrare: act de dota, foaie de zestre, tocmeala in conformitate cu obiceiul pamantului, diferite forme deghizate (vanzare, donatie, renta, dijma, simpla tolerare etc.). Fiind urmarea unei intelegeri intre familiile celor ce se casatoresc, foile de zestre au caracter neoficial, sunt documente personale cu o mare valoare informativa si pentru cercetatorul culturii materiale din trecutul tarii noastre. Prin intermediul foilor de zestre "dispunem de un fel de inventar al pieselor de imbracaminte femeiasca caracteristice zonei respective, existand astfel posibilitatea de a stabili cu mai TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 207 multa certitudine atat inventarul, cat si evolutia pieselor de imbracminte a populatiei intr-o anumita zona, intr-o anumita perioada istorica" (Vladutiu, 1973, 41). Din punct de vedere sociologic, foile de zestre furnizeaza informatii pretioase referitoare la obiceiurile juridice ale poporului nostru, dand in acelasi timp o imagine autentica asupra situatiei materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai departat al patriei. Aducem in discutie, in acest sens, un singur exemplu. Ion Rautescu semnaleaza in monografia comunei Dragoslavele (1923) ca intr-o foaie de zestre din 1859 se consemna si "o litra de fierastrau" (p. 165), cu drept de padure in Valea Cheii. Acest lucru constituie un indiciu pretios pentru viata economica a satului si zonei (Muscel-Arges), evidentiind importanta exploatarilor forestiere, industria sateasca, mestesugaritul, ocupatiile traditionale. Coroborate cu alte documente oficiale sau neoficiale, foile de zestre ajuta la reconstituirea vechilor structuri sociale. Spitele de neam. in acelasi scop pot fi utilizate si "spitele de neam" cu sau fara prezentare grafica. Spitele de neam, ca documente personale neoficiale, redau sistemul de rudenie pe mai multe generatii. in trecut, taranii obisnuiau sa-si faca spite de neam si sa le transmita din generatie in generatie pentru ca sa se calculeze mai usor cota parte ce revenea fiecaruia in sistemul devalmasiei familiale. Xenia C. Costa- Foru, care reproduce in lucrarea sa de metodologie a cercetarilor monografice asupra familiei cateva spite de neam descoperite in cursul cercetarilor de la Nerej (1927), atrage atentia asupra faptului ca: "De cate ori ne va fi cu putinta sa gasim asemenea spite de neam familiale va trebui sa le analizam cu mai multa atentie, tehnica alcatuirii lor dandu-ne multiple indicatii asupra felului de organizare veche si noua a familiei din acel loc" (Costa-Foru, 1945, 63). Jurnalele personale. Dar nu numai in perspectiva istoriei sociale pot fi utilizate cu succes documentele personale. Pentru trecutul apropiat si, mai ales, pentru prezent, insemnarile zilnice, scrisorile si alte documente personale ofera informatii despre indivizii umani in contextul social al existentei lor. insemnarile ocazionale sau zilnice, jurnalele intime, scrisorile primite sau expediate, ca si autobiografiile spontane (neprovocate) intregesc imaginea asupra vietii sociale, relevand modul in care societatea este evaluata de catre indivizii umani apartinand unor structuri sociale determinate. Daca astfel de documente personale provin de la personalitati proeminente ale vietii politice, culturale, stiintifice valoarea le este sporita fireste nu in primul rand prin gradul lor de obiectivitate, ci prin experienta de viata mai vasta a autorilor, prin capacitatea acestora de a fi fost participanti activi la evolutia fenomenelor sociale reflectate in documente. Acordand cea mai mare atentie documentelor personale ale unor mari personalitati, sociologul nu face abstractie de insemnarile si marturiile unor oameni abia stiutori de carte, care si-au consemnat gandurile dintr-o nevoie interioara, fara intentia de a le face publice vreodata. Astfel de documente pot fi utilizate pentru reconstituirea mentalitatii populare, a psihologiei poporane, "creata chiar de popor" cum remarca Traian Herseni (1980, 23). Desigur, psihologia poporana poate fi analizata si pe baza documentelor lingvistice si a documentelor folclorice. Consideram insa ca documentele personale, in masura in care avem acces la ele, sunt la fel de relevante ca documentele lingvistice si folclorice. Sa luam ca exemplu "carnetul intim" al lui Tudor Dumitru, taran din Feleac, in care acesta nota zilnic prin 1908 "multe si de toate" (Chelcea, 1934, 113). Asa cum atragea atentia in urma cu aproape cinci decenii Ion Chelcea, astfel de documente "scrise direct de oameni din popor fara alte preocupari decat acelea de a satisface propriile cerinte sufletesti" au o deosebita importanta pentru cercetatorul vietii sociale, iar, daca este vorba de psihologia populara, cazul luat in discutie probeaza ca "trecerea de la un mediu de cunoastere (popular) la celalalt (carturaresc) nu se face brusc, aici, spre a avea pseudocultura, trecerea se face pe nesimtite, fara nici o deformare a ideilor (Chelcea, 1934, 113). Psihologia populara apare astfel ca o ingemanare de cunostinte poporane si carturaresti popularizate. Mediul social este si el reflectat in astfel de documente personale. "Acuma in luna lui Martie in 15 nota Tudor Dumitru in carnetul sau se implineste 60 de ani de la stergerea iobagiii". Pe cat de lapidara, aceasta nota din 15 martie 1908 exprima atitudinea si spiritualitatea unui taran roman din Ardeal din consemnarile caruia "simti pe undeva, in apropiere, umbra marilor revolutionari din '48". "De aceea conchidea Ion Chelcea (1934, 114) pentru continutul sau, carnetul intim al lui Tudor din Feleac e un document de pret, in care remarcam din partea taranului roman o hotarare darza contra impilatorilor". De altfel, valoarea acestui document, comentat si publicat de Ion Chelcea, a fost remarcata si de C. Radulescu-Motru (1942, 95). 208 Septimiu CHELCEA Ca si insemnarile zilnice, jurnalele intime dezvaluie trairile psihice sub influenta factorilor sociali obiectivi. in anumite epoci si la anumite varste asistam la proliferarea documentelor personale de tipul jurnalelor, a oracolelor si scrisorilor confidentiale. Se pare ca adolescenta, cu nevoia sa specifica de autoanaliza, ofera posibilitati mai generoase de valorificare a documentelor personale in scopul cunoasterii schimbarilor de mentalitate. Unele cercetari estimeaza ca mai mult de jumatate din adolescentii si tinerii intre 13 si 18 ani instruiti poseda jurnale intime. in Japonia, de exemplu, dintr-un numar de 3500 eleve, 50% aveau astfel de jurnale (A. Yoda, 1937). Jurnalele intime ale adolescentilor au fost exploatate cu mai mult succes decat jurnalele intime ale adultilor. Studiul lui J. R. Runner, Social distance in adolescent relationship (Amer. J. Sociol, 1937, 43, 428-439) este o dovada in acest sens. Gordon W. Allport (1942) recomanda utilizarea jurnalelor intime in studiul personalitatii. El considera ca, pe baza jurnalelor intime, din care aflam trecutul unei persoane, se pot face prognoze mai autentice decat pe baza "legilor" generale referitoare la persoanele din acelasi mediu social. Cu toate acestea, studiile bazate in principal pe informatiile din jurnalele intime sunt extrem de rare. Explicatia, desigur, o gasim in dificultatea de a colectiona jurnale intime intr-un numar suficient pentru a permite unele generalizari. Spre deosebire de biografiile sociale, scrierea unor jurnale intime la indicatia cercetatorilor este practic imposibila. Biografii sociale provocate exista, jurnale intime si scrisori provocate nu. Iata de ce, comparativ cu alte documente personale, biografiile sociale au fost mai frecvent utilizate in cercetarea sociala. Nu criterii de continut, ci considerente tehnice au condus la situatia prezenta cand in intrega sociologie abia daca pot fi semnalate lucrari semnificative bazate exclusiv pe studiul documentelor personale de tipul jurnalelor intime sau al scrisorilor. in afara studiului amintit al lui J. R. Runner, mai poate fi mentionata lucrarea lui R. S. Cavan, Suicide (Chicago, 1928), in care o pondere insemnata o are analiza unor jurnale intime ale adultilor sinucigasi. De asemenea, poate fi citata cercetarea realizata de Charlotte Bhler (1934) asupra schimbarilor de mentalitate in succesiunea generatiilor. Dintr-un numar de 93 jurnale intime au fost selectionate trei, considerate reprezentative pentru cele trei generatii (de la 1873 la 1910). Charlotte Bhler aprecia ca jurnalele intime ofera o baza convenabila pentru reconstructa "Zeitgeist"-ului (spiritul epocii). Scrisorile. in literatura de spcialitate se mentioneaza ca exemplara utilizarea conjugata a autobiografiilor, a scrisorilor si insemnarilor intime in opera lui William I. Thomas si Florian Znaniecki, ca si in cercetarile coordonate de Alfred Charles Kinsey (1894-1956). Asupra contributiilor lui William I. Thomas si Florian Znaniecki vom reveni. Amintim acum doar faptul ca in des citata lor lucrare The Polish Peasant in Europe and America sunt reproduse 764 scrisori expediate de taranii polonezi emigranti familiile lor ramase in Europa sau de familiile imigrantilor in America. Studiul introductiv (peste 200 de pagini) ce insoteste lucrarea interpreteaza informatia cuprinsa in aceste scrisori, da lamuriri cu privire la viata de familie a interlocutorilor, se descrie cadrul geografic si comunitar in care acestia traiesc. La subsolul paginilor sunt explicate anumite expresii si se analizeaza atitudinile si actiunile descrise in scrisori. intregul material dcumentar este ordonat in acord cu scopul declarat al lucrarii, de a evidentia rolul atitudinilor in viata sociala. Asa cum se precizeaza, "trimiterea scrisorilor este pentru ei (emigrantii n.n.) o datorie sociala cu caracter ceremonial si traditional, forma fixa a scrisorilor taranilor este un semn al functiei lor sociale. Toate scrisorile pot fi considerate ca variatii ale unui tip fundamental, a caror forma rezulta din functia lor si ramane totdeauna esential aceeasi, chiar daca in cele din urma degenereaza" (Thomas si Znaniecki, 1963, 197). William I. Thomas si Florian Znaniecki numesc acest tip de epistole "scrisori ceremoniale" (bowing letter), functia lor fiind aceea de manifestare a solidaritatii familiei in conditiile in care unul din membri este temporar separat de ea. Descompunerea vechii forme a unitatii familiale sub influenta conditiilor concrete de viata (integrarea celor separati de familie in noi grupuri profesionale, teritoriale, nationale etc.), atitudinea fata de casatorie, armonia "familiei naturale" toate acestea sunt ilustrate prin seriile de scrisori Kukielka, Jablokowski si altele, cuprinse in volumul al II-lea al lucrarii. Fiecare serie de scrisori beneficiaza de scurte introduceri care precizeaza valoarea lor de document. Utilizarea intensiva a scrisorilor pentru sustinerea tezelor teoretice privind destramarea si restructurarea relatiilor sociale are deopotriva limite si avantaje. Comentand modul de utilizare a scrisorilor de catre autorii citati, Matilda White Riley mentioneaza caracterul fragmentar si incomplet al datelor din comunicarea epistolara, dificultatea de a obtine documente spontan elaborate, ca si dependenta schimbului de scrisori de anumite date situationale: durata separarii, frecventa, obisnuinta exprimarii in scris etc. in acelasi timp sunt subliniate si avantajele utilizarii documentelor personale de tipul scrisorilor: permite cercetatorilor sa TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 209 abordeze un domeniu inaccesibil observatiei directe, obtinand informatia referitoare la o lunga perioada de timp, in conditii naturale, neprovocate artificial (Riley, 1963, 242). Si in studierea comportamentului sexual al barbatului si femeii Alfred C. Kinsey si colab., Sexual Behavior in the Human Female (1953) analiza documentelor personale (insemnari zilnice, scrisorile partenerilor, poezii erotice etc.) s-a dovedit utila pentru completarea informatiilor obtinute prin intervievarea celor peste 12000 de subiecti umani. Multe din documentele personale utilizate de echipa de cercetatori de la Universitatea Indiana (SUA) proveneau de la persoane cu talent literar recunoscut, dar asa cum remarca Alfred C. Kinsey, in capitolul introductiv consacrat metodei, "si corespondenta dintre persoane fara talent literar deosebit poate oferi o imagine interesanta privind atitudinea celor ce scriu" (1953/1970, 107), referitor la problemele cercetare. Biografiile sociale Biografiile sociale au atras atentia cercetatorilor mai mult decat oricare alte documente personale necifrice. in timp, s-a adunat o experienta vasta de utilizare a lor si s-a precizat cu mai multa claritate valoarea si limitele acestui tip de documente. Biografiile sociale intre celelalte tipuri de documente scrise necifrice personale au fost utilizate in cercetari devenite clasice, fiind considerate cercetari devenite clasice, fiind considerate "documente sociologice prin excelenta" (Fl. Znaniecki). "General vorbind nota Jan Szczepanski (1981, 229) autobiografiile ofera descrieri selective ale faptelor si evenimentelor din viata cotidiana a autorilor lor. Orice autobiografie este o constructie logica, rationala a faptelor considerate mai importante: viata autorului autobiografiei este in mod obisnuit prezentata ca un lant de fapte, evenimente si procese mai mult sau mai putin logic organizate". Fiind nu numai un produs individual (reflectare personala a experientei de viata), ci si o oglinda a vietii sociale aratand ceea ce este acceptat de colectivitatile umane, modele de gandire, simtire si comportament recunoscute intr-un moment dat al evolutiei societatii, (auto) biografiile sociale inlesnesc atat cunoasterea particularului, cat si a generalului. La cel de-al IX-lea Congres Mondial de Sociologie (Uppsala, 14 19 august 1978) s-a afirmat chiar ca reinvierea interesului pentru metoda biografica este rezultatul crizei metodologice din sociologie, biografia sociala putand compensa "tendinta spre general a epistemologiei aristoteliene, care postuleaza faptul ca numai ceea ce e comun in viata este interesant pentru stiinta" (Ferrarotti, 1978, 152). Sub forma biografiilor spontane sau a celor provocate de catre cercetator (biografii vorbite), ca biograme (termen propus in 1947 de T. Abel pentru a desemna biografiile scrise la indemnul cercetatorului) sau curriculum vitae (autobiografii elaborate pentru institutiile oficiale), metoda biografiei sociale este in prezent reconsiderata. Conform clasificarii propuse de Gordon W. Allport (biografii comprehensive, tematice si redactate), au fost si sunt mai frecvent utilizate biografiile tematice (referitoare la o experienta de viata strict determinata) decat biografiile comprehensive (care urmaresc intreaga experienta de viata a individului). De asemenea, s-a practicat si se practica cu mai mult succes asa-numitele biografii redactate (edited), in care cercetatorul intervine eliminand repetitiile, greselile de ortografie, sporind claritatea relatarii, reducand discursul, dar pastrand nealterat continutul. Un bun exemplu de utilizare a biografiilor redactate il constituie lucrarea lui Oscar Lewis, The children of Snchez (1961). in ordine cronologica, publicarea lucrarii lui William I. Thomas si Florian Znaniecki The Polish Peasant in Europe and America. Monograph on an immigrant group (vol. I si II in 1918, vol. III in 1919 si vol. IV in 1920) a insemnat nu numai o demonstrare a valorii documentelor personale in studierea unor procese sociale cum sunt cele de adaptare si integrare social-culturala, de destructurare a vechilor obiceiuri si cutume si de adoptare a unor noi norme si valori, dar a marcat si o cotitura in metodologia sociologica relevand insemnatatea cazurilor individuale in studiul proceselor sociale. Evidentiind meritele lucrarii, in studiul sau deja citat, Herbert Blumer (1939) mentiona ca, inainte de orice, ea a demonstrat necesitatea studierii factorilor subiectivi in viata sociala si a propus documentele, in special biografiile, ca sursa de informare sociologica. impotriva tendintei dominante in epoca de a reduce cercetarea sociologica la analiza seriilor de date statistice, William I. Thomas (1863- 1947), profesor la Universitatea din Chicago, si Florian Znaniecki (1882-1958), poet, sociolog si filosof polonez, militeaza pentru o sociologie 210 Septimiu CHELCEA bazata pe existenta concreta a indivizilor umani, pe analiza experientei de viata si a atitudinilor oamenilor in stransa dependenta de influentele evenimentelor sociale. Metoda biografica a fost larg utilizata in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, mai ales in Polonia, astfel ca ea a primit numele de "metoda poloneza" (Zygmunt Dulczewski, 1975). Din initiativa lui Florian Znaniecki, Institutul de Sociologie din Poznan a lansat la 20 decembrie 1921 un prim concurs cu premii pentru strangerea unor "memorii muncitoresti". Pe baza materialului adunat, Jakob Wojciechowski a publicat lucrarea Autobiografii muncitoresti (1931). in perioada 1921 1938, in Polonia au fost lansate 20 de concursuri cu scopul de a fi colectionate autobiografii muncitoresti, metoda biografiei dobandind un succes neobisnuit, propagandu-se ca moda. Este suficient sa amintim, pentru a ne face o imagine despre informatia stocata, ca materialul documentar adunat cu prilejul acestor concursuri a fost publicat in 25 de volume (J. Jakubczak, 1972). Au fost arhivate numeroase autobiografii nu numai de la muncitori, ci si de la someri si de la tarani (mai ales in perioada crizei economice). Astfel, in 1931, Institutul de Economie Sociala din Polonia a initiat un vast program de strangere de biografii, cu care ocazie s-au obtinut 774 de astfel de documente de la someri. in cadrul unui concurs, in 1937, Institutul Polonez de Cultura Rurala reuseste sa obtina un numar de 1544 de autobiografii taranesti. Josef Chalasinski, profesor la Universitatea din Varsovia, care a interpretat aceste autobiografii in lucrarea Tanara generatie de tarani (1941), sublinia importanta unor astfel de documente pentru studiul dinamicii culturii (Chalasinski, 1981, 119). Traditia concursurilor pentru colectionarea de autobiografii continua in Polonia si dupa cel de-al doilea razboi mondial. in perioada 1946 1972 desfasurandu-se peste 800 de astfel de manifestari la care au participat circa 25000 de polonezi. Asa cum preciza Janina Markiewicz- Lagneau, strangerea autobiografiilor prin lansarea de concursuri cu premii constituie o trasatura caracteristica a "metodei poloneze" (1976, 591). Initiatorul metodei, Florian Znaniecki, instituise chiar o diploma de merit ce era conferita tuturor celor care trimiteau autobiografii pentru concurs. Josef Chalasinski (1931), cel mai notabil continuator al traditiei initiate de Florian Znaniecki, oferea ca premiu in concursurile pentru colectionarea de autobiografii excursii in strainatate si in Capitala, carti etc. Utilizarea biografiilor sociale, ca si a celorlalte documente personale neoficiale, ridica probleme metodologice deosebite. Un prim aspect, asa cum remarcau chiar William I. Thomas si Florian Znaniecki in cel de-al treilea volum al lucrarii lor, este acela al dificultatii de a colectiona un numar mare de astfel de documente. Desi reala, aceasta dificultate nu trebuie sa il descurajeze pe cercetator: prin metoda concursurilor asa cum s-a vazut pot fi colectionate biografii sociale suficiente pentru alcatuirea daca nu a unor esantioane nationale reprezentative cel putin a unor loturi omogene de populatie, conform criteriilor de varsta, sex, profesie etc. Charlotte Bhler, de exemplu, a reusit sa adune un numar de 400 biografii, suficiente pentru a schita "cursul vietii" indivizilor umani. Analiza biografiilor a permis identificarea a cinci faze in cursul vietii omului: doua faze de crestere (una rapida, a doua mai lenta), un "platou", apoi doua faze de descrestere (una mai lenta, urmata de o ultima faza, de descrestere accelerata). Dar realizarea si numai a catorva biografii sociale il poate conduce pe sociolog la formularea unor ipoteze interesante. Lucrarea lui Oscar Lewis The children of Snchez (1961/1978) este o dovada in acest sens (vezi Lecturi 11.1). Pe baza celor cinci biografii ale membrilor familiei Snchez, reputatul antropolog nord-american avanseaza ipoteza existentei unei "culturi a saraciei", caracteristica celor privati de "cultura culta". in afara demonstratiei concrete ca utilizarea biografiei sociale ca metoda principala in investigarea sociologica nu duce la descriptivism si nu condamna cercetarea la factologie, lucrarea are si o dubla semnificatie metodologica: in primul rand, atrage atentia asupra necesitatii de imbinare a datelor cantitative cu cele calitative (a datelor statistice cu informatiile din biografiile sociale) si, in al doilea rand, constituie un ghid de teren pentru alcatuirea biografiilor sociale (Chelcea, 1979, 840). in ultimele doua decenii, pe plan mondial se inregistreaza o reorientare a sociologilor spre studiul documentelor neoficiale, in special al biografiilor sociale. Bertrand de Jouvenel atragea atentia asupra pericolului de a ramane doar la o viziunea globala a societatii oferita de datele statistice, ignorandu-se studiile monografice ale familiilor, si, in cadrul lor, schimbarile modurilor de viata, perspectivele, aspiratiile membrilor de familie (evidentiate de biografiile sociale). Urmand indemnurile lui Bertrand de Jouvenel (1972), doua din colaboratoarele sale, Ccile Bouzitat si Florence Evin, au realizat un numar de sapte monografii de familii, fara preocuparea de reprezentativitate, in cadrul carora s-a cerut mebrilor familiilor anchetate sa-si povesteasca viata si, individului. De exemplu, nasterea unui copil intr-o familie poate influenta mobilitatea sociala a parintilor. Gandita astfel, demografia se centreaza pe analiza TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 211 longitudinala a fenomenelor demografice, nu pe studiul evenimentelor indeosebi, perioada recenta, asa cum a fost ea resimtita prin prisma avantajelor si inconvenientelor sale, si apoi sa descrie o saptamana asa cum le-ar fi placut sa o traiasca (saptamana ideala). Complementar biografiilor sociale, in studiul amintit s-au utilizat metoda anchetei, pe baza interviului nestructurat, si metoda bugetului de timp, pe baza chestionarului lui Szalai si a "functiei saturniene", propusa de Bertrand de Jouvenel (1969). Revirimentul metodei biografiilor sociale a fost marcat de prezentarea la cel de al IX-lea Congres Mondial de Sociologie (Uppsala, 14 19 august 1978) a unor valoroase studii in care aceasta metoda era utilizata complementar sau ocupa un loc central. A se vedea, de exemplu, studiul sociologului maghiar Krpaty Zoltn Worker's Life-History Analyses. De asemenea, in ultimul timp au inceput sa fie editate valoroase studii privind bazele epistemologice si metodologice ale metodei biografice (Josef Chalasinski, Jan Szczepanski, Martin Kohli, Franco Ferrarotti, Daniel Bertaux), precum si cercetari sociologice si psihosociologice in care metoda biografiilor a fost utilizata in studiul unor procese ca: mobilitatea sociala si urbanizarea (Zoltn Krpati), migratia interna (Isabelle Bertaux-Wiame), schimbarile sociale (Paul Thompson), ca si in studiul unor categorii sociale (Aspasia A. da Camargo). Howard S. Becker (1986, 105-110) citat de Ana Rodica Brezeanu Staiculescu (1995, 122) -, evidentiind functiile biografiilor in cercetarile socioumane ne ajuta sa intelegem de ce in prezent biografia nu mai este privita ca un "material ordinar". Astfel, biografiile, fara a putea testa ipotezele cauzale, servesc la orientarea teoriei, ajuta la formularea unor ipoteze noi legate de domeniile contingente cercetarii, permit clarificarea problemelor subiective ale proceselor institutionale, impulsioneaza investigarea au fost epuizate analizele cantitative si, in ultimul rand, dar nu cel mai putin important, ipotezele ofera cunoasterea sensului desfasurarii in timp a proceselor sociale. Date fiind aceste functii nu este de mirare ca dupa 1980, asa cum remarca Jean Peneff (1990), metoda biografiilor a constituit tema unui numar insemnat de reuniuni stiintifice, de trei ori mai numeroase decat pentru oricare alta metoda. Nu este de mirare, in aceste conditii, ca metoda biografica s-a perfectionat, conturandu-se noi directii de cercetare. Ne vom referi, in primul rand, la genealogiile sociale comparate. Daniel Bertaux, care a elaborat si experimentat inclusiv in Romania (1991-1993) aceasta modalitate de cercetare aprecia la o reuniune stiintifica (Lisabona, 10.11.1991) ca "metoda genealogiilor sociale comparate are avantajul abordarii calitative, dar si puterea generalizarii oferita de ancheta cu chestionar pe esantioane reprezentative". Aceasta metoda aplicata in studiul mobilitatii sociale in Qubec a pus in evidenta strategiile pe termen lung ale familiilor, relatia dintre originea sociala a familiei si pozitia sociala a persoanei care isi povesteste viata, precum si raportul dintre istoria nationala si istoria familiei. Desi mai rafinata, beneficiind de o conceptualizare riguroasa si de o teoretizare adecvata, metoda propusa de Daniel Bertaux se aseamana foarte mult cu analiza spitelor de neam practicata de scoala sociologica de la Bucuresti in perioada interbelica. O alta directie de dezvoltare a biografiei sociale rezulta din utilizarea ei in analiza demografica. Sub influenta filosofiei lui I. Prigogin (Entre le temps et l'eternit, Fayard, Paris, 1988), Daniel Courgeau si va Lelievre (1989) au atras atentia asupra faptului ca un eveniment familial creste sau scade probabilitatea producerii altor evenimente care pot schimba cursul vietii demografice asa cum remarca Vladimir Trebici (Viitorul social, septembrie-decembrie, 1989, 490) comentand lucrarea celor doi autori francezi mai sus citati (1989) si relevand valoarea "triplei biografii", care permite utilizarea metodelor matematice in analiza "duratei de ramanere" a indivizilor si colectivitatilor in diferite stadii de pe traiectoria vietii lor. in literatura romaneasca de specialitate metoda biografiei sociale este mai frecvent intalnita in studiile predominant psihosociologice. De altfel, in aceasta perspectiva s-a si incercat "de a stabili experimental ce da si ce nu da (metoda biografica) in cunoasterea personalitatii in contextul (lor) social concret" (Herseni si colab., 1967). Printre contributiile metodologice la studiul sociologic al familiei trebuie semnalat ca, inca in 1932, Xenia C. Costa-Foru atragea atentia asupra importantei documentelor personale, a biografiilor sociale, in mod deosebit: "A doua sursa de informatii pe care o avem la indemana sunt insemnarile ce eventual le-a facut un membru al familiei mai batran, cum de pilda este cazul pe care l-am mai citat, al familiei Codru din Dragus, care isi avea un catastif, o , in care isi face o biografie si da nenumarate informatii asupra membrilor si averii familiei lui". 212 Septimiu CHELCEA De asemenea, trebuie amintit ca in revista "Sociologie romaneasca", la rubrica Documente, au fost publicate autobiografii sau fragmente din biografiile gasite in cercetarile de teren. Astfel, in numarul din noiembrie/decembrie 1937 al revistei intalnim Povestea lui mos Pelea din Fibis (Botez, 1937, 548), in numarul din aprilie iunie 1939, un fragment din autobiografia unui invatator din tara Oltului s.a.m.d. intr-o perspectiva mai cuprinzatoare, in perioada 1965 1966, un colectiv al sectiei de psihologie sociala de la Institutul de Psihologie, sub conducerea lui Traian Herseni, a aplicat extensiv (pe 550 de lucratori din industrie) si intensiv ( pe doua grupe de cate 9 si 10 maistri) un ghid pentru biografii cuprinzand urmatorii itemi: date personale, familia parinteasca si copilaria, pregatirea scolara si profesionala, ruta profesionala, situatia actuala, aspiratii, probleme speciale. Pe baza biografiilor orale dirijate (s-a utilizat un chestionar cu 200 de intrebari), au fost identificate etapele evolutive ale omului contemporan: nastere scoala, scoala munca, munca prezent. Trecerea de la o etapa la alta, realizata prin salturi adaptative, impune integrarea scolara, profesionala, familiala. Scoala-intreprinderea-familia marcheaza "axul vietii", iar zonele de contact considera Traian Herseni sunt generatoare de probleme psihosociale. intr-adevar, articulatiile scoala-familie, scoala-intreprindere, intreprindere-familie constituie tot atatea momente tensionale pe axul vietii. Centrarea pe un singur element limiteaza autorealizarea personalitatii, astfel incat omul contemporan se afla mereu in situatia de a incerca sa armonizeze elementele axului vietii. Cercetarea psihosociologiei omului contemporan pe baza biografiilor sociale si a altor documente oficiale si neoficiale (situatia scolara, caracterizarea de la locul de munca, aprecierea grupului de munca, aprecierea psihologului etc.) a pus in evidenta valoarea metodei, faptul ca utilizand extensiv si intensiv biografiile sociale putem formula concluzii "care privesc oamenii contemporani in generalitatea lor". Metoda biografiei sociale a fost aplicata cu succes si in studiile de psihologie istorica, "stiinta care trebuie sa preia informatiile despre copil imprastiate in diferite contexte disciplinare si care, depasind imaginea copilului unei culturi, sa poata infatisa procesul copilariei in devenire, in evolutia sa istorica, pe o anumita zona, in conditii sociale si educative concrete, tinand seama de continuitatea materiala si spirituala logica a generatiilor" (Tucicov-Bogdan si Radu, 1972, 39). Desi domeniul psihologiei istorice urmeaza sa fie creat de-abia de aici inainte (Robert Mandrou, 1961), autorii primei schite de psihologie istorica din literatura noastra de specialitate subliniaza ca: "Biografiile mai ales furnizeaza o multitudine de date, fixate pe succesiunea genealogica a diferitelor familii cercetate" (Tucicov-Bogadan si Radu, 1972, 41). Personal, intr-o cercetare sociologica de teren din 1966, coordonata de Vasile V. Caramelea, am incercat sa obtinem biografii sociale provocate pentru a aduce lamuriri asupra transformarilor petrecute in procesul de adaptare la munca industriala a fostilor agricultori. Fragmente din biografiile inregistrate au fost reproduse pentru ilustrare intr-una din lucrarile publicate ulterior (1975, 82). Pe baza unui ghid de biografii sociale, in 1968/69, studiind relatia dintre urbanizare si delincventa, am incercat sa identificam factorii sociali de context (familia, structura de vecinatate, conditiile de viata etc.) responsabili pentru fenomenele de devianta expresie a inadapatarii sociale (Chelcea, 1970, 325). Tot in studiul urbanizarii, pentru a determina de aceasta data factorii adaptarii industriale, pe baza unui ghid cuprinzand: date despre parinti, casa parinteasca, localitatea natala, copilaria, munca, stagiul militar, parasirea satului, stabilirea in oras, am realizat in 1970/1973, impreuna cu o echipa de studenti de la Facultatea de Filosofie, sectia sociologie, un numar de 26 biografii sociale. Ele au fost utilizate, post factum, in scopul verificarii altor date ale cercetarii. De asemenea, autobiografiile sociale ne-au servit ca material ilustrativ, constituind un element de completare a chestionarului, care cuprindea in cea mai mare parte intrebari inchinse, precodificate (Chelcea, 1974, 165). Valoarea si limitele utilizarii documentelor personale in cercetarea sociologica. Odata cu utilizare tot mai frecventa a documentelor personale in cercetarea sociologica (inclusiv psihosociologica) s-a pus problema determinarii valorii metodologice a demersului, urmarindu-se totodata stabilirea unor criterii de clasificare si unor reguli de tratare a informatiilor cuprinse in diferitele documente. Dintre abordarile metodologice, in literatura de specialitate sunt de amintit studiile mai vechi ale sociologilor, psihosociologilor si psihologilor: A. R. Burr (1909), A. Ponsonby (1923), E. T. Krueger (1925), E. W. Burgess (1930), S. A. Stouffer (1930), J. Dollard (1935), G. Murphy, L. B. Murphy si T. M. Newcomb (1937), D. Cartwright si J. P. French (1939), H. Blumer (1939), A. L. Baldwin (1940), G. W. Allport (1942), R. C. Angell (1945), C. Kluckhohn (1945), T. Abel (1947). in a doua jumatate a secolului nostru, analiza informatiei sociale cuprinsa in documente, in special in biografiile sociale, constituie obiectul unor capitole distincte in manualele si tratatele de metode si tehnici TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 213 de cercetare sociologica. Contributii metodologice recunoscute au adus in acest domeniu Leon Festinger si Daniel Katz (1953), Jan Szczepanski (1960), Matilda W. Riley (1963), Norman K. Denzin (1970), D. G. Mandelbaum (1973), Daniel Bertaux (1980) s.a. Dupa opinia noastra, orice discutie despre valoarea si limitele utilizarii documentelor personale in cercetarea sociologica trebuie sa porneasca de la definirea generala a documentelor ca "urme" ale faptelor sociale, ca reflectare de natura ideala sau materiala a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale. in acelasi timp, trebuie avut in vedere specificul fiecarui tip de document, ca si modalitatea particulara de realizare a lor. Foarte general spus, valoarea documentelor pentru cercetarea sociologica consta in aceea ca studiindu-le putem reconstitui faptele sociale. Documentele personale raman totusi doar o reflectarea a faptelor si proceselor sociale. Ca atare, studiul lor are, intr-un anume sens, aceeasi valoare si aceleasi limite ca si interviul sau chestionarul. Fireste, nu se identifica cu procedeele de ancheta, dar se apropie mult de interviu si chestionar, mai ales daca avem in vedere biografiile provocate, realizate pe baza unui ghid. Informatia continuta in documentele personale este, de regula, mai bogata decat cea obtinuta cu ajutorul anchetei pe baza de chestionar sau interviu. Calitativ, nu difera insa prea mult. in fond, autenticitatea celor declarate in ancheta sau consemnate in documentele personale ramane problema principala. Daca este legitim sa cercetam de ce raspund oamenii in anchetele sociologice, tot atat de justificat ne putem intreba: Ce-i determina pe oameni sa fixeze in insemnari zilnice, scrisori, jurnale intime sau autobiografii experienta lor de viata Ce incredere putem avea in obiectivitatea reflectarii in documentele personale a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale Ce ii indeamna pe unii sa prezinte cercetatorilor documentele lor personale, in timp ce altii nu le cedeaza nici contra unor recompense pecuniare deloc neglijabile Gordon W. Allport, in studiul sau din 1942, sistematizeaza astfel motivele pentru care oamenii isi scriu documente personale: pentru autojustificare, din egotism, cu intentia de a se prezenta intr-o lumina favorabila, din dorinta de a pune in ordine propria viata, in scop estetic, in vederea gasirii unei perspective sigure in viata, pentru autoexplicarea conflictelor traite, din motive pecuniare, cu intentia de a le publica, la cererea expresa a cercetatorilor sau a oficialitatilor, spre a gasi "mantuirea" sau pentru a facilita reintegrarea in societate, cu scop stiintific, spre a servi ca exemplu celorlalti sau din dorinta de a-si asigura "nemurirea", stiut fiind ca "uitarea este a doua moarte". Data fiind gama larga a motivelor ce-i determina pe oameni sa scrie jurnale, autobiografii etc., totdeauna trebuie verificata obiectivitatea documentelor personale. Deformarea relatarii intamplarilor traite poate fi voluntara in cazul documentelor realizate cu intentia de a fi publicate, de exemplu -, dar si involuntara (exchibitionism, trairi conflictuale). Luand in considerare tocmai capacitatea individului de a reflecta realitatea, E. T. Krueger (Autobiographical documents and personality, 1925) clasifica autobiografiile in patru categorii: confesiuni ale persoanelor psihic dezorganizate, cu complexe de inferioritate etc.; autobiografii egotistice, in care se acorda propriei personalitati o importanta exagerata; autobiografii stiintifice, scrise cu intentia deliberata de a descrie si analiza in mod obiectiv ceea ce autorul lor a simtit si a facut; autobiografii naive, la nivelul simtului comun, ce contin aprecieri referitoare la experienta de viata a celor care le realizeaza. Desigur, documentele realizate de persoane cu tare psihice, ca si documentele egotistice sunt utilizabile in primul rand in psihologie, mai putin in cercetarea sociologica. Documentele stiintific realizate, incercarea de analiza obiectiva a vietii sociale si a propriei persoane sunt de cel mai mare interes pentru sociolog. Memoriile, jurnalele, insemnarile si amintirile unor personalitati sociale pot arunca o lumina asupra realitatilor inaccesibile direct experientei cercetatorului. Documente cu o reala valoare stiintifica poate realiza orice persoana instruita, cu conditia de a se limita la propria experienta de viata, semnaland rolul pe care l-a jucat in desfasurarea evenimentelor relatate, diferentiind intre faptele petrecute si opinia despre ele, intre atitudinea de moment si atitudinea din timpul consemnarii experientei trecute. in acest sens, Gordon W. Allport atragea atentia asupra necesitatii de a face distinctie intre modul de inregistrare a experientei de viata si modul de interpretare a acestei experiente. Interpretarea poate fi facuta la nivelul simtului comun ("populara, conventionala"), poate fi suprasimplificata sau realizata stiintific. in afara limitelor legate de calitatea de observator spontan a autorului documentelor personale, pentru utilizarea lor adecvata in cercetarea sociologica trebuie depasite dificultatile generate de raritatea descoperirii unor documente personale chiar la subiectii investigati si care accepta sa le cedeze spre studiu. Dificultatea colectionarii unui numar suficient de mare de autobiografii este dublata de faptul ca 214 Septimiu CHELCEA cei care realizeaza astfel de documente nu sunt reprezentativi pentru ansamblul populatiei. Chiar daca esantionul biografiilor spontane ar corespunde ca volum, ca structura, el nu ar fi deloc reprezentativ, deoarece asa cum aratau Gardner Murphy, Loys B. Murphy si Theodore M. Newcomb (Experimental social psychology, 1937) de regula persoanele frustrate sunt cele care "pun pe hartie" problemele lor de viata. De asemenea, elaboreaza spontan documente personale in special cei care au inclinatii literare, "fascinatia stilului" prevaland adesea asupra sinceritatii marturiei (H. W. Gruhle, 1928). Pe de alta parte, descoperirea unor autobiografii spontane, a unor jurnale intime, autobiografii etc. ridica problema cunoasterii exacte a contextului in care respectivele documente personale au fost relizate. De la o epoca la alta, continutul documentelor personale sufera schimbari substantiale. Daca avem in vedere scrisorile, cu siguranta ca intr-un fel comunicau oamenii prin intermediul lor inaintea raspandirii telefonului si in cu totul altfel comunica azi. Introducerea televiziunii a schimbat si mai mult continutul corespondentei dintre oamenii aflati la sute si mii de km departare. Apoi, punerea la dispozitie de catre cei investigati a unor scrisori nu rezolva decat partial problema; aflam doar o parte a comunicarii (scrisorile primite, cele expediate ramanand, de regula, necunoscute cercetatorului). Asa cum un raspuns la un chestionar nu poate fi corect interpretat decat prin prisma intrebarii care l-a provocat, tot astfel o scrisoare ca document personal in cercetarea sociologica trebuie sa fie integrata sistemului de comunicare. Trebuie avuta in vedere "diada", nu numai individul. insemnarile zilnice, jurnalele intime sunt greu de colectionat in numar satisfacator si, mai totdeauna, lacunar redactate. Cercetatorul incearca sa umple lacunele din text, ceea ce, asa cum remarca Madeleine Grawitz (1972, 573), constituie o potentiala sursa de eroare. Biografiile provocate tind sa inlature unele neajunsuri din utilizarea documentelor personale in cercetarea sociologica: pot fi adunate suficient de multe autobiografii (metoda concursurilor s-a dovedit a fi fructuoasa), exista garantia ca inregistram experienta de viata chiar a persoanei care ne intereseaza (in cazul autobiografiilor vorbite), putem afla informatii complete in raport cu obiectul cercetarii (mai ales, prin utilizarea ghidului pentru biografiile sociale). Este adevarat ca biografiile provocate asa cum remarca Gordon W. Allport (1942) isi pierd caracterul de document spontan, fapt ce limiteaza, dar nu exclude, posibilitatea utilizarii lor in cunoasterea vietii sociale, a relatiei individ/societate . Biografiile sociale, ca si celelalte documente personale, de altfel, pot fi valorificate in cercetarea sociologica in multiple moduri: ca baza intuitiva, pentru elaborarea ipotezelor, ca material ilustrativ, pentru verificarea ipotezelor, pentru intelegerea concreta a motivatiei sociopsihologice, pentru orientarea cercetarii spre alte teme (Robert C. Angell, 1945). in functie de modul de valorificare, documentele personale vor fi utilizate ca sursa principala de informatii sau, complementar, alaturi de alte metode si tehnici. Ele pot fi recoltate in faza initiala cercetarii sau intr-o etapa mai tarzie. in orice caz, nu multe sunt temele de cercetare sociologica care sa excluda utilizarea documentelor personale.De aici si indemnul de a apela mai staruitor la studiul documentelor personale, fireste, intr-o perspectiva teoretica integratoare. Herber Blumer (1939) atragea atentia asupra unor cerinte metodologice ce trebuie satisfacute de orice cercetare bazata pe studiul documentelor personale: reprezentativitatea, adecvarea la tema de cercetare, reliabilitatea (fidelitatea) si validitatea. Sustinand ca documentele personale au importanta pentru stiinta doar daca exista intr-un numar suficient de mare, Herbert Blumer pierde din vedere aspectul calitativ si reduce polivalenta functiilor indeplinite de documentele personale, retinand doar pe cea de verificare a ipotezelor cauzale. O pozitie asemanatoare este sustinuta si de Samuel A. Stouffer, care apreciaza ca este posibil, desi neeconomicos, sa se trateze cantitativ documentele personale. Chestionarul, afirma autorul cunoscutei lucrari The American Soldier (1949), conduce la aceleasi rezultate, dar este mai convenabil de aplicat. Cercetand reliabilitatea si validitatea utilizarii documentelor personale, Samuel A. Stouffer gaseste o corelatie ridicata (+ 0,81) intre autobiografii si scalele de atitudine. Comentand lucrarea The Polish Peasant in Europe and America, Gordon W. Allport, apreciaza ca fiind o expresie a "entuziasmului" autorilor afirmatia ca documentele personale "constituie tipul perfect de material sociologic", ca daca stiintele sociale folosesc si alte materiale aceasta se datoreaza numai faptului ca in practica se intalnesc dificultati in colectarea rapida a unui numar suficient de astfel de documente sbiografiit care sa acopere totalitatea problemelor cercetate. Accentuarea dificultatilor legate de colectarea unui numar suficient de mare de autobiografii in vederea obtinerii reprezentivitatii tradeaza mentinerea acestei surse de informare in limitele metodologiei anchetelor (survey research). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 215 in prezent se contureaza o noua perspectiva: utilizarea biografiei sociale ca alternativa metodologica, nu doar ca sursa de informare. Lucrarile coordonate de Daniel Bertaux sunt ilustrative in acest sens (1980). Grupul de studiu al abordarii biografice in sociologie, care din 1976 organizeaza reuniuni anuale la Maison des Sciences de l'Homme (Paris), propune nu numai perfectionarea tehnicilor de inregistrare si de valorificare a biografiilor sociale, ci si experimentarea unui nou demers metodologic (abordarea biografica) (1980, 197). Care sunt premisele noii orientari metodologice Respingand filosofia neopozitivista pe care se bazeaza conceptia dominanta in sociologie, potrivit careia teoria sociologica nu ar fi decat relatia cantitativa dintre variabilele anchetelor cu chestionar, prin abordarea biografica se ofera posibilitatea construirii unei etnosociologiii dialectice, istorice si concrete, fondata pe bogatia experientei umane. Obiectul de studiu al sociologiei, considera Daniel Bertaux, nu il constituie sociostructura, ci evolutia istorica a societatii. Pozitivismul este responsabil de divortul dintre nivelul teoretic si empiric in sociologie " (1981, 37). Abordarea biografica reinvesteste omul cu atributul de "masura a tuturor lucrurilor", denuntand mitul scientificitatii sociologice care, sub pretextul obiectivitatii, "reifica ceea ce e viu, structureaza ceea ce e lupta si contradictie, considera stabil si fix ceea ce e istoric" (Morin, 1980, 313). in cercetarea sociologica empirica este reintrodusa dimensiunea temporala, utilizarea autobiografiilor permitand relevarea proceselor socioistorice in desfasurarea lor. Fata de empirismul cantitativ grosier al anchetelor pe baza de chestionar, fata de agregarea de date, reprezentand o sectiune transversala in care toate referintele temporale si personale sunt eliminate, autobiografia (fr. recit de vie) ofera informatii care prin natura lor formeaza o totalitate coerenta si bogata in experienta sociala reala. Aceasta stimuleaza imaginatia sociologica, in comparatie cu prelucrarea raspunsurilor preformulate la intrebarile inchise din chestionar (Thompson, 1980, 250). in acelasi sens, Daniel Bertaux nota ca, astfel, in cercetarea sociologica se investeste un maximum de reflectie teoretica si un minimum de proceduri si tehnici. Cateva aspecte privind tehnica biografiilor sociale se impun, totusi, a fi relevate. Dupa opinia noastra, ramane inca neclarificata problema numarului de autobiografii necesare in studiul sociologic. Se pot realiza studii de certa valoare stiintifica utilizandu-se o singura autobiografie, mai multe biografii juxtapuse, sau mai multe biografii recoltate dintr-un mediu omogen. Deci, nu numarul conteaza, ci atingerea punctului de saturatie. "Saturarea este fenomenul prin care, dupa un numar de convorbiri (biografii sau nu) cercetatorul sau echipa de cercetare au impresia ca nu mai obtin nimic nou in ceea ce priveste obiectul cercetarii" (Betaux, 1980, 205). Ca si in cazul anchetelor pe baza de chestionar, in care, daca la un esantion reprezentativ se mai adauga suplimentar cateva zeci sau sute de interviuri, valoarea de adevar a concluziilor ramane neschimbata, tot astfel in abordarea biografica depasirea punctului de saturatie nu aduce nimic nou sub raportul cunoasterii. De altfel, prin abordarea biografica in cercetarea sociologica nu se urmareste obtinerea "reprezentivitatii morfologice" a unitatilor sociale, ci asigurarea nivelului de reprezentativitate a "relatiilor sociostructurale" (1981, 37). Cum ne dam insa seama ca punctul de saturatie a fost atins Pentru esantionare exista formule de calcul ce si-au dovedit valabilitatea; pentru determinarea punctului de saturatie ne slujim inca de intuitie, de capacitatea cercetatorului de a-si reprezenta obiectul investigatiei. Subiectivitatea cercetatorului devine astfel principiu metodologic in abordarea biografica. in aceasta rezida dupa opinia noastra slabiciunea noului demers de investigare. Tot din perspectiva tehnicii de investigare, abordarea biografica ridica o serie de probleme legate de procedeul de intervievare (directiv sau nondirectiv), de modalitatea de transcriere a relatarilor s.a.m.d. Nu sunt propuse principii noi, tehnica autobiografiilor ramanand, in ansamblu, aceeasi. Se mentioneaza totusi faptul ca autobiografiile publicate au in realitate totdeauna nu un singur autor, ci doi: naratorul si cercetatorul (Maurice Catani, 1975). Observatia are, fara indoiala, relevanta metodologica, subliniind rolul investigatorului, care dintr-o evocare de "scene de viata" face o "autobiografie". Termeni-cheie autobiografie biografie sociala documente - cifrice - scrise - secundare - statistice 216 Septimiu CHELCEA - de mana a doua - de prima mana - necifrice - neoficiale - nescrise - oficiale - private-primare - publice foile de zestre genealogii sociale recensamantul populatiei scrisorile spitele de neam vizibilitatea faptelor Probleme recapitulative 1. Ce se intelege prin document sociale 2. Ce criterii pot fi luate in considerare pentru clasificarea documentelor sociale 3. Care sunt notele definitorii ale recensamantului 4. Cand se face pentru prima data recensamantul populatiei pentru intreaga Romanie 5. Care este structura Anuarului statistic al Romaniei 6. Ce se intelege prin vizibilitatea faptelor 7. De cand dateaza cea mai veche monografie a unei comune din Romania 8. Care este valoarea documentelor cifrice 9. Dar a celor necifrice 10. De ce biografia este considerata si o alternativa metodologica, nu numai o metoda de culegere a datelor Capitolul 11 Tehnicile de analiza a continutului comunicarii Specificul tehnicilor de analiza a continutului comunicarii Unitatile de analiza Etapele analizei continutului Procedeele de analiza a continutului Aplicarea tehnicilor de analiza a continutului Termeni-cheie Probleme recapitulative Pentru valorificarea documentelor, in investigatiile socioumane foarte adesea se face apel la tehnicile de analiza a continutului (Content analysis). Desi aceste tehnici s-au dezvoltat in stransa legatura cu propaganda si nu o data a fost utilizata in scopuri politice condamnabile (intretinerea unei stari de suspiciune, de neincredere intre popoare si guverne), ele pot si trebuie, sa serveasca idealurilor de pace, de buna vecinatate, in vederea sporirii eficientei activitatilor educative in spiritul demnitatii umane si nationale. Specificul tehnicilor de analiza a continutului comunicarii Deoarece in ultimele doua, trei decenii s-au inregistrat progrese insemnate, care pun sub semnul intrebarii unele definitii altadata larg acceptate, caracterizarea acestei tehnici impune unele precizari. Bernard Berelson, unul din sociologii care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea tehnicii analizei continutului, considera ca "Analiza continutului este o tehnica de cercetare care are ca obiect descrierea obiectiva, sistematica si cantitativa a continutului manifest al comunicarii" (Berelson, 1952, 220). Desi des citata, aceasta definitie este vulnerabila pentru ca se opreste la indicarea genului proxim, fara a arata si diferenta specifica. in fond, orice metoda sau tehnica de cercetare sociologica trebuie sa fie obiectiva si sistematica si sa permita cuantificarea faptelor si fenomenelor sociale. Definitia citata reflecta entuziasmul de inceput al posibilitatilor de cuantificare oferite de tehnica analizei continutului documentelor scrise. Astazi asa cum remarca Madeleine Grawitz (1972, 586) interesul pentru cuantificare a scazut, numeroase analize ale continutului documentelor sociale imbinand studiul cantitativ cu cel calitativ. Se poate spune, asadar, ca analiza continutului reprezinta o modalitate cantitativ-calitativa de studiere a comunicarii, dar nu numai a continutului manifest al acesteia, ci si a celui latent. Tocmai continutul latent, ceea ce nu e imediat sesizabil, ceea ce e "ascuns" constituie obiectul de interes al tehnicii analizei continutului. Posibilitatea de dezvaluire, prin utilizarea analizei continutului, a propagandei camuflate a generat un considerabil interes pentru metoda aceasta. Se citeaza, in acest sens, dezvaluirea, prin utilizarea acestei tehnici, a propagandei naziste efectuate de revista The Galilean care aparea in SUA in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Asa cum se stie, inaintea intrarii in razboi, guvernul SUA interzisese orice fel de propaganda favorabila unora sau altora din partile beligerante. Cu ajutorul analizei continutului, evidentiindu-se paralelismul dintre temele articolelor aparute in The Galilean si temele emisiunilor germane de radio pentru SUA, s-a demascat propaganda camuflata efectuata in mod ilegal de respectiva revista. Din analiza continutului a emisiunilor radio s-au identificat 14 teme ale propagandei naziste (dupa Daval, 1967, 468). Aceste teme s-au regasit si in publicatia amintita (Tabelul 11.1). in total, articolele din revista The Galilean au fost de 1195 de ori in acord cu temele propagandei naziste si doar de 45 de ori in dezacord, fapt care a constituit un indiciu al propagandei camuflate. Pe aceasta baza, prin decizie juridica, revista a fost suspendata. O definitie mai acceptabila a tehnicii analizei continutului o intalnim la Ole R. Holsti (1966, 5): "analiza continutului reprezinta acea tehnica de cercetare care permite inferente prin identificarea 218 Septimiu CHELCEA sistematica si obiectiva a caracteristicilor specifice in cadrul unui text". Consideram aceasta definitie ca fiind mai riguroasa pentru ca accentueaza scopul analizei continutului a face inferente. Analizam un text pentru a trage concluzii, a face inferente de natura psihologica si sociologica. Caracteristicile specifice ale textului intereseaza numai in masura in care acesta ne da informatii despre trasaturile de personalitate sau despre structurile sociale. Din acest punct de vedere precizarea facuta de Renate Mayntz ni se pare edificatoare: identificarea, descrierea sistematica si obiectiva a caracteristicilor lingvistice ale unui text, in cadrul analizei continutului, se face pentru a se trage concluzii asupra particularitatilor nonlingvistice ale persoanelor si structurilor sociale (Mayntz si colab., 1969. 151). A face inferente este, asadar, ratiunea de a fi a analizei continutului. Tabelul 11.1. Enunturile din The Galilean in acord si in dezacord cu temele propagandei naziste Nr. crt. Temele Acord Dezacord 1 SUA sunt corupte in interior 279 25 2 Politica externa a SUA este nejustificabila din punct de vedere moral 39 0 3 Presedintele SUA este blamabil 70 0 4 Marea Britanie este corupta intern 28 0 5 Politica externa a Marii Britanii este nejustificabila din punct de vedere moral 23 0 6 Primul ministru Churchill este blamabil 16 0 7 Germania nazista este dreapta si virtuoasa 12 2 8 Politica externa a Japoniei este din punct de vedere moral justificabila 15 2 9 Germania nazista este puternica 19 2 10 Japonia este puternica 72 2 11 SUA sunt slabe 317 5 12 Marea Britanie este slaba 113 3 13 Natiunile Unite sunt destramate 29 0 14 Statele Unite si lumea intreaga sunt amenintate de: a) comunisti b) evrei c) plutocrati 43 112 1 0 0 0 Definitia propusa de Ole R. Holsti impune si ea o serie de precizari. Fiind o tehnica de cercetare, analiza continutului trebuie integrata unei metodologii, in concordanta cu o teorie sau alta. O tehnica de cercetare, oricat de rafinata ar fi, ramane sterila in afara unei metodologii si unei teorii corespunzatoare. Nu orice descriere obiectiva si sistematica a comunicarii se ridica la nivelul tehnicii analizei continutului. Pregatirea teoretica a cercetatorului ramane hotaratoare. in literatura de specialitate se intalnesc numeroase cercetari bazate pe tehnica analizei continutului, dar care nu au relevanta teoretica necesara. A numara si a clasifica unitatile continutului comunicarii interumane sau de masa fara a verifica sau fara a sugera vreo ipoteza nu reprezinta o autentica activitate de cercetare stiintifica. Nici clasificarea de rutina a raspunsurilor la intrebarile deschise dintr-un chestionar, nici lectura chiar foarte atenta a documentelor sociale (autobiografii, jurnale intime etc.) in vederea rezumarii continutului lor nu constituie, de cele mai multe ori, o aplicare a tehnicii analizei continutului, ci pur si simplu o prelucrare a chestionarului, un studiu obisnuit al documentelor sociale. Cerinta ca analiza continutului sa fie obiectiva si sistematica, precum si raportarea acestei tehnici la metoda, metodologie, teorie nu introduc un element specific. Orice tehnica de cercetare sociologica trebuie sa se caracterizeze prin obiectivitate, sa fie sistematica, sa permita obtinerea acelorasi rezultate in cazul reluarii cercetarii de catre altcineva. Satisfacerea cerintelor amintite presupune, pe de o parte, ca procedura analizei continutului sa aiba caracter explicit, algoritmul utilizarii tehnicii analizei continutului TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 219 sa fie nu numai corect, dar si clar expus, iar, pe de alta parte, intregul continut al comunicarii sa se clasifice in conformitate cu sistemul de categorii de analiza. Desi cerinta de a fi obiectiva si sistematica constituie diferenta specifica in definirea tehnicii analizei continutului, totusi prin aceasta se subliniaza faptul ca analiza continutului s-a nascut (la sfarsitul secolului al XIX-lea) ca o reactie la modul intuitiv, speculativ si subiectiv al criticii literare. Asa cum remarca Roger Daval, atat clasica analiza literara, cat si analiza continutlui au ca scop evidentierea intentiilor autorului, reconstituirea cadrului social, prin studiul limbii si al stilului. Pentru criticul literar, textul constituie punctul de sprijin in relevarea propriei personalitati, in timp ce pentru analist textul reprezinta fundamentul concluziilor referitoare la personalitatea autorului si contextul social concret. Idealul in critica literara este acela de a fi cat mai personal, de a spune despre o opera beletristica ceea ce nimeni altul n-ar mai putea spune. in cazul analizei continutului ideal este ca toti cei care fac analiza unui text literar sa ajunga la aceleasi concluzii, sa dea aceeasi interpretare, sa evalueze in acelasi fel. Roger Daval ia ca exemplu analiza facuta de B. K. White in Journal of Abnormal and Social Psychology (nr. 42, 1947) romanului Black Roy de Richard Wright. Analistul a consemnat prin cate un simbol ori de cate ori in roman se exprima un scop al actiunii personajelor, un sentiment, o judecata de valoare pe care acestea o emiteau etc. De exemplu: Co = confort psihic; M = mama; T = toleranta; apostroful = negatie s.a.m.d. S-a trecut apoi la clasificarea simbolurilor. Iata scopurile identificate: fiziologice (hrana = H, sex = S, repaus = R, activitate = A etc.), sociale (amor familial = Af, amor = As, prietenie = P etc.), egoiste (independenta = I, dominare = D etc.), practice, de cunoastere etc. in acelasi fel au fost identificate si exprimate prin simboluri normele morale si sociale, precum si personajele (naratorul = e, persoanele de culoare = n, albii = a etc.). Prelucrarea statistica a simbolurilor (stabilirea frecventei de aparitie a unor scopuri, sentimente etc.) pentru cele doua categorii de personaje (albi si negri) existente in roman a permis stabilirea continutului sau manifest si latent: personajele de culoare sunt prezentate ca avand cu precadere scopuri fiziologice, egoiste, iar albii scopuri sociale, superioare. Sentimentele albilor sunt si ele diferite de cele ale personajelor de culoare. Pe baza analizei s-a stabilit, obiectiv si sistematic, orientarea ideologic rasita a respectivului roman. Mai aproape de zilele noastre, in 1981, Wendy Griswold citat de Royce Singleton si colab. (1988, 348) a analizat un esantion de 130 de povestiri publicate in secolul al XIX-lea si la inceputul sec. al XXlea de scriitorii americani pentru a vedea cum au reflectat acestia specificul national si experientele de viata ale americanilor. S-au analizat: varsta, apartenenta la genul social (masculin/feminin), clasa sociala careia apartin personajele la inceputul si sfarsitul povestirii). S-a avut in vedere si actiunea personajelor: care este pozitia lor in cadrul actiunii Cand se desfasoara actiunea Constituie iubirea heterosexuala un element important in cadrul actiunii Dar banii Dar analiza continutului nu se aplica numai textelor, orice comunicare simbolica putand fi supusa unei astfel de analize. in acest sens, Dorwin P. Cartwright propune o definitie mai larga, considerand ca prin analiza continutului se realizeaza "descrierea obiectiva, sistematica si cantitativa a oricarui comportament simbolic" (1963, 481). De retinut este faptul ca analiza continutului poate fi utilizata cu succes si in studiul comunicarii paralingvistice. Sunt clasice in acest sens analizele continutului unor filme, tablouri, benzi desenate etc. Se citeaza frecvent cercetarea realizata de Dorothy Jones (1942) asupra continutului filmelor americane. Cercetatoarea si-a propus sa stabileasca daca eroii filemelor americane sunt reprezentativi pentru structura sociodemografica a populatiei din SUA. Studiind un esntion de 100 de filme, Dorothy Jones ajunge la concluzia ca structura pe sexe a populatiei din SUA nu este reflectata de personajele principale. Din cele 188 de personaje principale (care apareau in filmele analizate) 126 erau barbati si doar 62 femei. Proportia de 1 la 2 in favoarea barbatilor reflecta conform studiului amintit discriminarea sociala din societatea americana a timpului. Si sub raportul altor caracteristici sociodemografice (varsta, origine etnica, stare civila) filmele analizate nu ofereau o imagine reprezentativa pentru structura sociala concreta. Ca tematica, filmele americane asa cum constata Dorothy Jones evitau problematica social-politica: 68% din filmele analizate aveau ca subiect amorul, 26,1% reputatia personala, 15,9% securitatea individului si 13,8% stilul de viata (totalul depaseste 100% pentru ca unele filme tratau concomitent mai multe subiecte). Therese L. Baker (1988, 264) ilustreaza posibilitatile utilizarii tehnicilor de analiza a continutului comunicarii facand trimitere la studiul lui David H. Fischer, Growing Old in America (New York, Oxford University Press, 1978). Tema studiului viza relatiile in cadrul familiilor americane de-a lungul generatiilor. David H. Fischer a supus analizei continutului un numar de 30 de picturi ale familiilor 220 Septimiu CHELCEA americane din periaoda 1729-1871. in picturile de dinainte de 1775 parintele familiei (tatal) era plasat deasupra celorlalti membrii ai familiei, mama sezand pe scaun si copiii mai jos, in jurul ei. Un astfel de aranjament piramidal exprima rolul patriarhal al tatalui si relatiile ierarhice dintre parinti si copii. Trecerea la aranjamentul orizontal in tablourile de familie sugereaza schimbarea rol-statusurilor sociale, in sensul democratizarii relatiilor familiale, pastrandu-se totusi in sec. al XIX-lea diferentierea legata de varsta: indiferent de variatiile in aranjament, de regula, copiii erau plasati mai jos decat parintii. in revista Insight Holland din 1980 se prezinta o interesanta analiza a continutului unei picturi a lui Pieter Bruegel cel Batran (1525 1569), supranumit Bruegel al taranilor, pentru pasiunea cu care a zugravit scene din viata oamenilor simpli. Pe baza analizei continutului tabloului Jocuri de copii (1560), au putut fi inventariate jocurile practicate la jumatatea secolului al XVI-lea (capra, baba-oarba, batutul mingii, tranta, invartirea titirezului cu biciul s.a.m.d.), ceeea ce reprezinta fara indoiala o contributie semnificativa la istoria culturii, cu atat mai mult cu cat, de-a lungul timpului, mai mult de jumatate din cele 78 de exeperiente ludice (reprezentate in tablou) s-au pierdut. Analiza continutului tabloului amintit a permis stabilirea ariei de raspandire a unor jocuri, sugerand anumite imprumuturi culturale. J. Hills, in lucrarea Das Kinderspielbild von Pieter Bruegel d.A. (1560) (Viena, 1957), atrage atentia asupra unui detaliu din tablou: in coltul din stanga, pe o prispa, doua fete joaca arsice (cinci pietre). Jocul redat de Pieter Bruegel e foarte vechi; era intalnit in antichitatea greaca si romana, a fost raspandit in Anglia, Franta, Germania, vechea Rusie, chiar si in Japonia (Liiceanu, 1977, 5). in urma cu 30 40 de ani il jucau frecvent si copii din tara noastra. Astazi, daca nu adisparut total, este totusi dat uitarii, mai ales in mediul urban. Altele sunt acum jocurile copilariei. Analiza continutului taboului Jocuri de copii asa cum s-a aratat a fost facuta nu cu scopul de a evalua pictura, ci, in primul rand, pentru a reconstitui realitatea sociala a timpului, pentru a face inferente sociologice si psihologice cu privire la joc, ca element permanent al culturii; la om, ca fiinta care se joaca (homo ludens). Tot in scop ilustrativ, pentru a sublinia posibilitatea aplicarii tehnicii analizei continutului la documentele nescrise (de tipul celor vizuale: desene, caricaturi etc.), semnalam cercetarea pe care am realizat-o (cu concursul studentilor) in 1978 la Facultatea de Ziaristica. S-a cercetat continutul caricaturilor semnate de Matty la rubrica Una pe zi in cotidianul Romania libera (luna iunie a anilor 1969, 1974, 1976, 1978). Fara a intra in detaliile procedurii, amintim unele din concluziile acestei aplicatii practice cu finalitate didactica: in cele 108 editii ale cotidianului au fost publicate 73 de caricaturi, 33 vizand dimensiunea psihologica si 43 dimensiunea sociala a fenomenelor ce fac obiectul criticii lui Matty. Ca frecventa, pe primul loc se situeaza "carentele educative" (20,5% din totalul caricaturilor), apoi "munca necorespunzatoare" (18,6%), "deficientele din activitatea serviciilor publice" (17,3% s.a.m.d.). Sa mai constatat ca Matty nu foloseste ca subiecti ai caricaturilor sale copii si persoane in varsta decat cu totul accidental; manifesta o predilectie pentru subiectii de sex masculin (78,7% din personaje). Chiar si atunci cand apar in caricaturi personaje de sex feminin (21,3% din totalul caricaturilor), ele au o functie pasiva si un rol, de cele mai multe ori, negativ. in ansamblu, caricaturile lui Matty sunt dupa distinctia introdusa de Bernard Berelson (125) si preluata de Tudor Vianu (1934) umoristice nu comice. "in adevar, redus la timpul sau cel mai general, comicul este totdeauna o impostura demascata si facuta, o data cu aceasta, neprimejdioasa. Umoristicul este si el o demascare, dar una care ajunge sa descopere o valoare inalta sub aparentele umile sau stangace care o ascund. Radem in ambele prilejuri, dar in primul caz pentru a pedepsi si in cel de al doilea pentru a rascumpara" (Vianu, 1965, 369). Matty nu isi acuza, ci isi iubeste personajele. Desigur, aceasta concluzie, ca si celelalte, rezultate din aplicarea tehnicii analizei continutului, necesita verificarea intregii sale creatii. Noi o retinem doar ca ipoteza. Din definitiile reproduse, din exemplele invocate si comentariile facute rezulta ca, in stiintele socioumane, analiza continutului reprezinta un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativa a comunicarii verbale si nonverbale, in scopul identificarii si descrierii obiective si sistematice a continutului manifest si/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul si societatea sau comunicarea insasi, ca proces de interactiune sociala. "Ideea de baza sin analiza continutului simbolic al oricarei comunicarit este de a reduce intregul continut al comunicarii (de exemplu, toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezinta anumite caracteristici de interes pentru cercetare" (Singleton, Jr. si colab., 1988, 347). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 221 Unitatile de analiza Utilizarea tehnicii analizei continutului presupune determinarea unitatilor de inregistrare, de context si de numarare. De asemenea, trebuie stabilita schema categoriilor de analiza. Unitatea de inregistrare, acea parte din comunicare ce urmeaza a fi caracterizata si introdusa intr-una din categoriile schmei de analiza variaza in functie de obiectul cercetarii, de nivelul de profunzime a analizei, de tipul si posibilitatile materiale de care dispunem. Daca, de exemplu, ne intereseaza sa analizam modul in care contribuie literatura beletristica la formarea si dezvoltarea sentimentului de dragoste pentru patrie, vom lua ca unitate de inregistrare romanul, nuvela, poemul sau poezia in intregime. Cate romane, nuvele etc. din totalul productiei beletristice a unui an au ca tena dragostea de patrie Luarea in considerare a continutului total al unei carti, al unui film sau discurs politic (cuvantare, comunicat etc.) constituie o modalitate rapida, dar destul de imprecisa de analiza a continutului comunicarii. Un roman de exemplu care are ca tema centrala dragostea de patrie, poate contine capitole intregi de descriere a naturii, evocarea unor amintiri din copilarie sau tinerete etc. intr-un astfel de caz, capitolul reprezinta o unitate de inregistrare mai fidela. in analiza unui articol de presa sau continut politic, unitatea de inregistrare poate fi articolul in totalitatea lui, dar si tema, paragraful, fraza, propozitia sau cuvantul. Cuvantul sau simbolul constituie cele mai mici unitati de inregistrare. in trecut, cuvantul sau simbolul ca unitati de inregistrare erau frecvent utilizate, mai ales in analliza limbajului politic. Se incerca sa se determine care sunt simbolurile politice continute in declaratiile oficiale, discursurile prezidentiale etc. Astfel de analize, extrem de laborioase, necesitau un timp indelungat si aveau un cost ridicat. Introducerea calculatorului electronic in practica analizei continutului readuce in actualitate posibilitatea utilizarii unor unitati de inregistrare foarte mici, cum sunt simbolurile, cuvintele. in acest sens, Jacques Claret prezinta in rezumat (vezi Lecturi 12.2) un studiu al campaniei legislative din Franta (martie-aprilie, 1977), realizat de Centrul de Cercetari asupra Informatiei si Comunicatiei de la Universitatea Paris I, Sorbona, aratand ca "Ar fi usor de schitat pentru fiecare dintre lideri profiluri de atitudine si de comportament in fata alegatorilor, dupa simpla comparare a frecventelor; tot astfel, vocabularul folosit neatent sau neingrijit este destul de revelator pentru caracterele si personalitatile in cauza". s...t"Cuvintele parlament, adunare, deputati nu au fost pronuntate niciodata sau aproape niciodata de catre cei patru lideri " (Claret, 1982, 92). De cele mai multe ori, tema o asertiune despre un anumit subiect reprezinta unitatea de inregistrare cea mai convenabila. Stabilind tema ca unitate de inregistrare, prin analiza continutului parcurgem drumul invers al activitatii de redactare. Cum procedam cand avem de elaborat un material (studiu, dare de seama, articol de presa etc. intocmim o lista de probleme, un punctaj, care sa acopere subiectul pus in discutie. Selectam problemele esentiale si le grupam pe anumite teme. Fiecare problema este tratata separat si apoi este integrata temei, facandu-se raportarile si legaturile cuvenite. Cand facem analiza textului astfel elaborat, incercam sa identificam temele, sa le separam si apoi sa le caracterizam cantitativ si calitativ. Obstacolul principal in utilizarea temei ca unitate de inregistrare, apreciaza Ole R. Holsti, bine cunoscut analist si metodolog al analizei continutului, il constituie timpul consumat pentru codificare, pentru plasarea temelor in categoriile stabilite (1969, 116). Ole R. Holsti atrage atentia asupra faptului ca celelalte unitati de inregistrare (propozitia, fraza, paragraful), desi usor de reperat, impun trransformarea lor in unitati tematice, ceea ce ridica serioase probleme in ordinea fidelitatii analizei continutului. O propozitie si cu atat mai mult o fraza sau un paragraf poate cuprinde mai multe teme. Transformarea "unitatilor gramaticale" in "unitati tematice" este indispensabila in analiza de continut evaluativa. in fine, in legatura cu unitatile de inregistrare mai trebuie precizat ca fraza, paragraful si chiar item-ul (articolul de presa in intregime, filmul, nuvela, romanul etc.) asa cum s-a aratat nu constituie unitati de inregistrare pe de-a-ntregul satisfacatoare. Alegerea unitatii de inregistrare are consecinte directe in analiza continutului. S-a stabilit ca unitatile de inregistrare mai reduse ca intindere permit sesizarea cu mai multa finete a modificarilor survenite in continutul comunicarii. Allan Grey, David Kaplan, H. D. Lasswell (1965) au studiat consecintele alegerii 222 Septimiu CHELCEA unor unitati de inregistrare mai extinse sau mai restranse (1965). Aceleasi texte editoriale din New York Times din timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost analizate, utilizandu-se unitati de inregistrare diferite (Tabelul 11.2). Tabelul 11.2. Unitatile de inregistrare si de context ale analizei continutului Nr. crt. Unitatea de inregistrare Unitatea de context I Cuvantul Propozitia II Paragraful Paragraful III Trei propozitii Trei propozitii IV Articolul intreg Articolul intreg S-a constatat ca unitatile de inregistrare restranse (cuvantul, propozitia) dau o frecventa mai mare de aparitie a temei decat unitatile de inregistrare extinse (paragraful, articolul in totalitatea lui). Orientarea (pozitiva sau negativa, "pro" sau "contra") ramane aceeasi, indiferent de marimea unitatilor de inregistrare, intensitatea atitudinilor se modifica. O data cu marirea unitatilor de inregistrare se observa o sporire a frecventei unitatilor de analiza neutre. in afara acestor diferentieri, mentionam ca, cu cat unitatea de inregistrare este mai larga (articol, nuvela, roman, film etc.), cu atat durata in timp a analizei continutului este mai redusa. Referitor la relatia dintre alegerea unitatilor de inregistrare si valoarea rezultatelor analizei continutului, R. P. Weber (1985) considera ca "in general, unitatile de inregistrare mai mici pot fi codificate mai fidel decat unitatile de inregistrare mai mari, pentru ca ele au informatie mai redusa" (apud, Singleton Jr. si colab., 1988, 349). Pe de alta parte, asa cum remarca autorul anterior citat, unitatile de inregistrare mai mici (de exemplu, cuvantul) nu ajuta suficient la intelegerea mesajului: se impune luarea in considerare a unor unitati de inregistrare mai mari. Dar o astfel de alegere este limitata in analiza continutului computerizata, dat fiind faptul ca, pana in prezent, calculatorul electronic nu poate fi programat decat pentru identificarea cuvintelor, frazelor sau numelor proprii. Unitatea de context reprezinta acel segment al comunicarii care permite a se vedea daca unitatea de inregistrare are o orientare pozitiva, negativa sau neutra. Marimea unitatii de context este conditionata de marimea unitatii de inregistrare, putand fi mai mare sau cel putin egala cu ea. Daca, de exemplu, luam ca unitate de inregistrare cuvantul, unitatea de context va fi propozitia, fraza sau paragraful. Daca fraza constituie unitatea de inregistrare, atunci paragraful sau tema devin unitati de context. Desi greu cuantificabile, unitatile de context ne ajutam sa caracterizam mai corect unitatile de inregistrare. Nu este totuna daca intr-un raport, dare deseama sau intr-un material de sinteza o apreciere critica (propozitie) se face intr-un paragraf care subliniaza rezultate in ansamblu pozitive sau in contextul unor constatari critice. De asemenea, cuvintele sau simbolurile ca unitati de inregistrare pot fi reparate in contexte diferite, fapt ce le determina sensul denotativ sau contativ. Cuvintele: cultura, societate, birocratie, normal s.a. au semnificatii diferite in vorbirea de zi cu zi si in textele de istoria sociologiei. De aceea a spune doar ca intr-o comunicare au fost reperate astfel de cuvinte nu ajuta prea mult. Trebuie totdeauna precizat contextul. Iata de ce apare necesitatea ca in analiza continutului sa se ia intotdeauna in considerare si unitatile de context. Unitatea de numarare are functie de cuantificare. Ea poate fi identica cu unitatea de inregistrare, dar, in cele mai multe cazuri, se prefera unitatile de numarare cu caracteristici fizice evidente (lungimea, suprafata, durata in timp). in afara cuvantului, propozitiei, frazei, paragrafului, articolului, a nuvelei, romanului, filmului etc., ca unitati de numarare se utilizeaza frecvent unitatile tipografice (cvadratul = 18,04 mm; cicero = 4,512 mm sau 12 puncte tipografice) si centimetrul (pentru stabilirea lungimii randurilor); cm2 si coloana (pentru analiza presei scrise); randul si pagina (pentru alte publicatii); minutul si ora (pentru analiza continutului emisiunilor radio si tv., a filmelor sau discursurilor politice). Determinarea cantitativa a continutului comunicarii constituie o caracteristica definitorie pentru analiza continutului (identificarea temelor propagandei trebuie sa fie dublata de determinarea cantitativa a lor). in studierea eficientei propagandei politice se pune cu si mai multa acuitate problema masurarii continutului comunicarii: nu este acelasi lucru daca o tema beneficiaza de o expunere pe mai multe pagini sau de cateva randuri. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 223 Royce Singleton Jr. si colab. (1988, 349), rezumand posibilitatile de cuantificare in analiza continutului, se refera la patru sisteme de numarare: masurarea timpului si a spatiului, aparitia/nonaparitia categoriilor de analiza, frecventa lor si, in fine, intensitatea (cand obiectul cercetarii il constituie atitudinile, credintele si valorile sociale). Schema de categorii. Continuturile comunicarii (unitatile de inregistrare) urmeaza a fi clasificate, introduse in rubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cercetarii. Stabilirea sistemului de categorii decurge in mod logic din ipotezele ce trebuie testate. Cand nu sunt utilizate categorii standard, analistul procedeaza prin "incercare si eroare", creand o schema de categorii originala. in prezent, se discuta mai mult cu argumente luate din cercetarile empirice, decat intr-o perspectiva metodologica autentica avantajele standardizarii in analiza continutului. Fara indoiala ca preluarea unor scheme de categorii indelung verificate in cercetarile anterioare reduce timpul necesar analizei si, deci, costul ei. De asemenea, apelul la "categoriile standard" permite comparativitatea si cumulativitatea rezultatelor. Ori de cate ori avem la dispozitie schme standard va trebui sa le verificam si, in cazul adecvarii lor la obiectivele cercetarii, sa le folosim, chiar daca prin aceasta originalitatea studiului are de suferit din punct de vedere metodologic. Sub raportul valorii rezultatelor un astfel de demrs compenseaza inca lipsa de originalitate metodologica. Nu ar avea nici un sens sa incercam analiza discutiilor de grup folosind alte categorii decat cele stabilite in urma unor laborioase studii de catre psihosociologul Robert F. Bales (1950). Initial, Robert F. Bales retinuse pentru analiza un numar de 85 de categorii. in cele din urma a redus numarul lor la 12. in calitate de categorii pot aparea activitatile si actiunile umane, procesele si fenomenele psihice si sociale, diferitele tipuri de unitati sociale etc. Pentru exemplificare, prezentam dupa Ole R. Holsti cateva scheme de categorii. Categoriile tip "tabla de materii" sunt, probabil, cel mai frecvent utilizate. D. Horton (1957), analizand cantecele populare de dragoste, foloseste urmatoarea schema de categorii: Prologul: dorinte si visuri Actul I: A face curte Scena 1: abordare directa -- " -- 2: apel sentimental --" -- 3: disperare --"-- 4: intrebari si promisiuni --"-- 5: nerabdare si capitulare Actul al II-lea: Luna de miere Actul al III-lea: Diminuarea iubirii Scena 1: despartire temporara --"-- 2 : forte ostile --"-- 3: amenintare --"-- 4: despartire definitiva Actual al IV-lea: Singuratatea Scena 1: pledoarie pentru singuratate --"-- 2: dansul iubirii --"-- 3: un nou inceput. De asemenea, sunt frecvente schemele de categorii tip "scala", in care se acorda diferite ponderi atitudinilor relevate in text. Goldine C. Gleser si colab. (1961) au utilizat o astfel de schema de categorii pentru masurarea anxietatii (Tabelul 11.3) Tabelul 11.3. Schema de categorii pentru masurarea anxietatii (dupa Glaser si colb.,1961) Tipul de anxietate Experineta in legatura cu: Ponderea 1. Moartea a) propria persoana b) alte persoane c) disparitia lucrurilor d) refuz 3 2 1 1 2. Anxietate multipla (a, b, c, d) 3. Anxietate specifica (a, b, c, d) 224 Septimiu CHELCEA 4. Vina (a, b, c) 5. Rusine (a, b, c) 6. 6.Anxietate difuza si nespecifica (a, b, c) in fine, au fost create numeroase scheme de categorii pentru analiza valorilor. Printre cele mai cunoscute sunt, fara indoiala, schema de categorii propusa de Harold D. Lasswell si A. Kaplan (1950), precum si cea elaborata de R. K. White, cu ajutorul careia in 1949 a analizat discursurile tinute de Hitler si Roosevelt si apoi, in 1967, discursurile lui Kennedy si Hrusciov (vezi Lecturi 12.3). Utilizarea schemei de categorii presupunea insa doua lucruri: categoriile sa fie exclusive, adica, nici o unitate de inregistrare sa nu poata fi introdusa in mai mult de o singura categorie; categoriile sa fie exhaustive, adica, toate unitatile de inregistrare sa poata fi introduse intr-una din categorii, si doar intr-una singura. Se mai adauga o cerinta: categoriile sa fie clar formulate, astfel incat analistii sa poata codifica cu usurinta mesajul comunicarii. Referitor la categoriile analizei continutului, Ole R. Holsti afirma ca ele trebuie sa reflecte scopurile cercetarii, sa fie exclusive si mutual exclsuive (precise, lipsite de ambiguitate), independente si sa derive dintr-un singur principiu de clasificare. in analiza continutului unei brosuri de educatie politica, de exemplu, tabla de materii constituie adesea cea mai buna schema de categorii. Rubricile permanente ale unei reviste, de asemenea, formeaza o posibila schema de analiza. in mod curent, normele si valorile sociale, orientarea (pozitiva sau negativa) a actiunilor, atitudinilor si opiniilor sunt folosite pentru elaborarea schemei de categorii. Etapele analizei continutului Aplicarea tehnicii analizei continutului, ca orice alt proces de cercetare stiintifica, se desfasoara in etape. Alegerea temei de cercetare. Nu orice problema de cercetare reclama aplicarea tehnicii analizei continutului. Uneori este suficienta lectura atenta a documentelor oficiale sau neoficiale si extragerea ideilor esentiale sau prezentarea lor in rezumat. Orice cercetare sociologica uzinala are la baza studiul aprofundat al regulamentelor de ordine interioara, dar aceasta nu presupune folosirea tehnicii analizei continutului. Pana in prezent tehnica analizei continutului a fost aplicata cu succes, in primul rand, pentru stabilirea caracteristicilor mesajului, pentru identificarea determinantelor si cunoasterea efectelor comunicarii. Unele din posibilitatile de aplicare a acestei tehnici sunt ilustrate chiar de studiile incluse in acest volum (analiza propagandei, cercetarea lizibilitatii etc.). Asupra acestora nu mai insistam. Semnalam insa ca analiza continutului a servit si la identificarea determinarilor comunicarii, adica la cunoasterea caracteristicilor psihologice si sociale ale autorilor comunicarii. in mod deosebit, a fost utilizata in studiul interviurilor, al biografiilor sociale, jurnalelor intime etc. (A se vedea in acest sens studiile semnate de Ioan Marginean (1985, 169) si Adrian Neculau (1985, 152)). De asemenea, aceasta tehnica a servit, cum s-a vazut, la descoperirea propagandei camuflate, identificand "paralelismele" dintre temele de propaganda din surse aparent fara legatura, identitatea vocabularului si a deformarii informatiilor etc. in perioadele de conflict militar sau de "razboi rece" tehnica analizei continutului a furnizat informatii greu de obtinut pe alte cai. Analiza continutului scrisorilor populatiei germane din teritoriile bombardate in timpul celui de-al doilea razboi mondiale a aratat ca bombardamentele ce se desfasurau noaptea erau mai demoralizatoare decat raidurile din timpul zilei, chiar daca tonajul bombelor aruncate era mai redus. V. S. Korobelnikov (1971) evidentiaza, faptul ca analistii au spulberat parerea organelor de informare ale armatelor aliate potrivit carora "arma razbunarii" (rachetele V 1 si V 2) ar fi sot doar o manevra a propagandei naziste. Pe baza Dictionarului politic Standford, utilizandu-se calculatorul electronic, au fost supuse analizei continutului notele diplomatice dintre ex-URSS si R. P. Chineza din perioada 1950-1965 (Philip J. Stone, 1966). Cuvantarile delegatiei sovietice la sedintele delegatiei sovietice la sedintele Consiliului de Securitate din perioada 1946-1960 au fost si ele supuse analizei continutului de catre analistii americani. Au fost studiate cu ajutorul tehnicii analizei continutului declaratiile oficiale din perioada 1953-1959 ale secretarului de stat al SUA, John F. Dulles, referitoare la ex-URSS. in cele 434 de documente incluse in TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 225 analiza s-au identificat 3584 de asertiuni vizand ex-URSS. Ele au fost grupate in patru categorii polare: ostilitate prietenie, putere slabiciune, satisfactie frustrare, bun rau. S-a dovedit ca J. F. Dulles considera "inamicul" rau prin definitie (Holesti, 1962, 244). Fara indoiala ca multe din astfel de analize raman nepublicate, constituind secrete militare si de stat. Din cele cunoscute, rezulta insa ca analiza continutului permite cunoasterea efectelor comunicarii, cunoasterea receptorului, a publicului. Pornind de la ideea ca intre repertoriul propagandei si repertoriul auditoriului exista o zona de intersectie, studiind mesajul propagandei, putem reconstitui caracteristicile indivizilor, grupurilor, mai larg, a publicului expus propagandei sau mijloacelor comunicarii de masa. O analiza a continutului presei scrise arata, intr-o anumita masura, asteptarile publicului caruia i se adreseaza. Pot fi identificate astfel interesele, trebuintele, aspiratiile individuale si de grup. Bogatia de idei, varietatea de stiluri, volumul vocabularului caracterizeaza nu numai propaganda, dar si publicul caruia i se adreseaza. Trecerea in revista a problemelor cercetate cu ajutorul analizei continutului poate servi ca sursa de inspiratie pentru alegerea unor noi teme de cercetare. Desigur, creativitatea, si in acest domeniu, nu trebuie limitata. Dimpotriva, s-ar putea aplica analiza continutului la cantecele noastre patriotice, utilizandu-se schema actiunii sociale: agentul actiunii, scopul, mijloacele, finalitatea, contextul actiunii. in felul acesta s-ar putea orienta mai eficient creatia de cantece revolutionare si patriotice. De asemenea, analiza continutului titlurilor din publicatiile periodice ar putea releva masura in care ele, asa cum sunt formulate, au capacitatea de condensare a informatiei in putine cuvinte, sugerand modalitati grafice sau statistice inedite de detasare a cuvantului-soc, astfel incat titlurile sa fie mai lapidare si cat mai dense in acelasi timp. Suprimarea unor elemente din propozitie (elipsa) si permutarea elementelor in vederea scoaterii in evidenta a cuvantului-cheie (hiperbatul) asa cum se stie dau arta titlului (Dubois si colab., 1974, 125). Care este arta titlului in publicatiile noastre centrale si locale Raspunsul cert nu-l putem afla decat apeland la tehnica analizei continutului. in acest sens, semnalam un interesant studiu al lui Pavel Campeanu asupra titlurilor emisiunilor de televiziune (1975). Stabilirea materialului pentru analiza. in functie de problema cercetata, de extinderea care intentionam sa o dam studiului, de timpul pe care il avem la dispozitie, de posibilitatile tehnice si materiale pe care le avem, materialul (textele, filmele, benzile imprimate etc.) supus analizei continutului poate fi mai redus sau mai extins. Daca vrem sa vedem, de exemplu, care este imaginea studentilor, ce trasaturi psihice, morale si politice il definesc, putem aplica analiza continutului la presa studenteasca (ziare, reviste, emisiuni radio si tv. specializate). Daca intentionam sa surprindem si modificarea de-a lungul timpului a imaginii studentilor reflectata in presa, va trebui sa incepem studiul cu primele publicatii pentru tineret si sa ajungem la prezent. Materialul va fi deosebit de bogat, volumul de munca deloc neglijabil. Ne-ar trebui, lucrand individual, cativa ani buni de munca pentru a analiza intregul material. Putem insa simplifica lucrurile, limitand analiza doar la presa tiparita si, in cadrul ei, doar la ziarul sau revista cu cea mai mare circulatie. De asemenea, ne putem opri doar la imaginea studentilor, asa cum rezulta ea din presa dupa decembrie 1989. Esantionarea. Un prim pas in stabilirea materialului pentru analiza il reprezinta, deci, selectarea surselor de comunicare. Din multitudinea surselor de informare, cercetatorul trebuie sa aleaga acea clasa de documente care este cea mai relevanta pentru tema de studiu. in luarea deciziei, cand este vorba de analiza presei, spre exemplu, trebuie sa se tina seama, in primul rand, de prestigiul ziarului, revistei, postului de radio sau tv. O data luata decizia de a retine pentru analiza doar o anumita clasa de dcumente, se trece la esantionarea documentelor (a textelor). Prin esantionarea materialelor ce urmeaza a fi analizate, se obtine o reducere considerabila a volumului de munca impus de analiza continutului. Problema esantionarii in analiza continutului are aspecte specifice, chiar daca nu difera ca principiu de esantionarea aleatoare utilizata in anchetele sociologice si sondajele de opinie. Analiza sistematica a esantionarii in analiza continutului a fost realizata de Alexander Mintz (1965, 127). Studiind pe baza unei scheme de zece categorii titlurile dintr-un ziar central (pe o perioada de sase luni), Alexander Mintz ajunge la concluzia ca alegerea metodei de esantionare trebuie sa fie facuta in functie de natura fluctuatiilor textelor (fluctuatii de esantionare, tendinte primare, tendinte ciclice si tendinte de compensare). Fluctuatiile de esantionare sunt greu de eliminat. Prin metoda abaterii standard poate fi insa determinata amplitudinea acestora. Tendinta primara rezulta din modificarea continutului unui numar de ziar in functie de continutul numarului anterior. Tendinta ciclica exprima practica ziaristica de reluare a 226 Septimiu CHELCEA unor teme dupa un anumit interval de timp. in fine, tendinta de compensare se refera la faptul ca prezenta in ziar a unei informatii intr-o zi scade posibilitatea aparitiei ei si in ziua urmatoare. Cele patru tipuri de fluctuatii ridica problema preciziei esantioanelor de zile consecutive si a esantioanelor de zile neconsecutive. in timp ce esantioanele de zile neconsecutive elimina in buna parte efectele tendintei primare, esantioanele de zile consecutive (saptamana ca unitate de esantionare) accentueaza consecintele acestei tendinte. in cazul tendintelor ciclice, trebuie mai intai determinata amplitudinea ciclului (cicluri saptamanale, decanale, bilunare etc.), pentru ca in esantion sa se retina unitati de esantionare (numere de ziar) din toate fazele ciclului. Determinarea ciclurilor din presa cotidiana se poate face fie utilizand metoda reprezentarii grafice, fie prin examinarea variatiilor procentelor calculate pentru esantioanele de zile consecutive, fi cu ajutorul metodei Wallis-Moore, bazata pe calculul posibilitatilor. Tendinta de compensare se determina prin calcularea frecventei de aparitie a unei teme intr-un esantion de zile neconsecutive, comparativ cu esantioanele de cate doua zile consecutive. Rezulta din cele spuse pana aici ca esantionarea de zile neconsecutive asigura o reprezentativitate superioara a esantionarii presei cotidiene. E bine ca esantioanele sa cuprinda un numar suficient de mare de zile neconsecutive, la intervale regulate, pentru a surprinde diferitele faze ale tendintei. Se recomanda aplicarea pasului de esantionare din doua in doua numere ale ziarului, din cinci in cinci sau in fiecare a cincea zi din luna s.a.m.d. Ori de cate ori este posibil se vor utiliza concomitent mai multe procedee de selectie (esantionare dubla), pentru a se verifica gradul de incredere in rezultatele obtinute. De la caz la caz, in afara selectarii surselor de comunicare si esantionarii documentelor, se pune si problema esantionarii din documente a unor texte, fie in mod aleator, fie in functie de anumite criterii (autor, tema etc.). Astfel, din volumele de literatura beletristica cuprinse in esantion pot fi analizate doar unele pagini, stabilite si ele printr-o esantionare probabilista. De asemenea, dupa stabilirea numerelor de ziar cuprinse in esantion, analiza continutului se poate face luand in considerare doar articolele de fond, materialele semnate de un anumit comentator de presa s.a.m.d. in multe cazuri de aplicare a analizei continutului nu se impune esantionarea, dimpotriva chiar. Nu are nici un rost sa utilizam tehnicile de esantionare cand avem de studiat, de exemplu, continutul unei rubrici dintr-un cotidian pe timp de un an. Cand volumul comunicarii este redus, procedam la analiza in intregime a textelor, stiut fiind ca reprezentativitatea esantionarii depinde atat de selectia, cat si de volumul unitatilor de esantionare (talia esantionului). Esantioanele aleatoare cu un volum mai mic de 300 400 unitati de esantionare de regula nu asugura o reprezentativitate corespunzatoare. Procede de analiza a continutului Dezvoltarea tehnicii analizei continutului ofera in prezent un larg evantai de procedee, incepand cu analiza de frecventa si terminand cu analiza continutului computerizata. Alegerea unui procedeu sau a altuia impune moduri speicifce de determinare a unitatilor analizei continutului. Pe de alta parte, alegerea procedeului de analiza este in functie de tema de cercetare si de materialul ce urmeaza a fi suspus analizei. Analiza frecventelor reprezinta procedeul clasic al analizei continutului. Ea consta in determinarea numarului de aparitii ale unitatilor de inregistrare in sistemul categoriilor de analiza. De exemplu, se numara cuvintele afectogene care apar intr-un discurs sau cuvintele dificile (vezi cercetarea lizibilitatii), se identifica citatele dintr-un text si se compara frecventa lor intr-un alt text. Cand unitatea de inregistrare este tema, se determina prezenta unei anumite teme intr-un material dat. Cu ajutorul analizei frecventelor s-au putut studia tipurile campaniilor de presa din ziaristica romaneasca contemporana (Cristian Ionescu, 1980). intelegand prin campanie de presa "o actiune ziaristica planificata si desfasurata intr-o perioada de timp determinata, avand obiective precise, pentru atingerea carora sunt antrenate principalele forte redactionale (O. Butoi, 1974), vom distinge campaniile de presa periodice (de exemplu, campaniile agricole) de campaniile neperiodice (determinate de evenimente politice exceptionale, neplanificate si neplanificabile). Dupa punctul culminant al campaniei de presa, conform literaturii de specialitate, se diferentiaza trei tipuri: a) campanii de presa declansate de evenimente deosebit de importante, inedite, punctul culminant situandu-se la inceputul campaniei; b) campaniile de presa periodice, la care punctul culminant este plasat in a doua jumatate a duratei de desfasurare a campaniei; c) campaniile de presa generate de evenimente anterior planificate, care au punctul culminant spre sfarsitul actiunii ziaristice. TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 227 Fara indoiala ca o campanie de presa bine organizata sporeste eficienta propagandei, suscitand interesul publicului pentru o anumita idee, mobilizand oamenii la actiune. Analiza tendintei porneste de la analiza frecventelor, urmarind sa puna in evidenta, in cadrul comunicarii, orientarea (atitudinea) pozitiva, neutra sau negativa a emitatorului fata de o persoana, o idee, un fapt social, un eveniment istoric, Ca si in cazul analizei frecventelor, se incepe prin identificarea temelor, fiecare tema fiind clasificata dupa pozitia pozitiva, neutra sau negativa exprimata. intr-un material de propaganda (o brosura, un film etc.) nu intreg continutul se refera la obiectivul propus: influentarea intr-un anumit sens a publicului. Din continutul total sunt reparate unitatile continutului in legatura cu tema propagandei. Se calculeaza frecventa unitatilor in legatura cu tema si se raporteaza la numarul lor total. Nu este acelasi lucru daca intr-un articol de presa, de exemplu, tema adancirii continue a democratiei in tara noastra apare o singura data sau de mai multe ori. Cu cat numarul unitatilor in legatura cu respectiva tema va fi mai mare, cu atat eficienta propagandei va fi mai sporita. O data identificate temele, se trece la clasificarea lor dupa cum atitudinea este "neutra" sau "contra". Evidentierea tendintei se face prin folosirea formulei (cand se iau in calcul numai unitatile de continut in legatura cu tema) (cand se ia in calcul numarul total de unitati de continut) unde: AT = indicele de analiza a tendintei F = numarul de unitati favorabile (pozitive, "pro" etc.) D = numarul de unitati defavorabile (negative, "contra" etc.) L = numarul de unitati in legatura cu tema T = numarul total de unitati (continutul total). Observam ca cele doua formule dau indici de tendinta diferiti pentru ca numitorul fractiei este diferit. Continutul in legatura cu tema cuprinde totalul unitatilor favorabile, defavorabile si neutre, in timp ce la continutul total se mai adauga si numarul unitatilor fara legatura cu tema a carei tendinta o calculam. Sa luam urmatorul exemplu, construit pentru demonstratie: din 462 numere de ziar analizate s-au repetat 389 articole care trateaza modul de desfasurare a activitatilor cultural-artistice in diferite centre universitare. in 276 de cazuri continutul articolelor scoate in evidenta calitatea lor de exceptie; in 63 de situatii se amintesc si unele lipsuri; iar in 50 de cazuri se analizeaza exclusiv neimplinirile. Intuitiv, ne dam seama ca ziarul respectiv prezinta in mod favorabil activitatea desfasurata. Dar cat de favorabil Indicele tendintei ne-o poate spune cu precizie: Acest indice, calculat dupa o formula sau alta, ne permite sa comparam atitudinea exprimata printr-o sursa de informatii cu cea exprimata prin intermediul celeilalte surse. Daca analizam, comparativ, un alt ziar (un esantion de 503 numere) sau acelasi ziar, dar dintr-o alta perioada de timp, putem avea urmatoarea situatie: in 266 articole se apreciaza rezultatele pozitive; 35 de articole cuprind aprecieri laudative, dar si critice; 53 de articole sunt critice. Fara calcularea indicelui de tendinta, ne-ar fi greu sa comparam pozitia celor doua surse de informatii. in cazul al doilea, indicele de tendinta este de + 0,60 sau conform formulei care ia in calcul continutul total, + 0,42. Analiza realizata evidentiaza faptul ca ambele ziare apreciaza pozitiv activitatea cultural-artistica. Cel de-al doilea ziar analizat face mai multe semnalari pozitive decat primul, dar se preocupa intr-o masura mai mica decat acesta de aspectele acestei activitati. Pentru calcularea tendintei, in analiza continutului poate fi utilizata si o formula mai dezvoltata, care ia in considerare concomitent atat continutul in legatura cu tema, cat si continutul total: (Simbolurile se pastreaza, iar T reprezinta numarul total al unitatilor continutului). Aplicand aceasta formula, constatam ca valoarea indicelui de tendinta al primului ziar este de + 0,284. Indicele de tendinta al celui de-al doilea ziar este de 0,255. Rezulta de aici ca prima sursa de informare are o atitudine, in ansamblu, mai favorabila fata de desfasurarea activitatilor cultural-educative decat cea de a doua. in formulele prezentate, unitatile continutului neutre nu au fost luate direct in calcul. Studiile efectuate au relevat insa rolul lor in determinarea indicelui de tendinta. Asa cum remarcau Harold D. AT F D L - 228 Septimiu CHELCEA Lasswell si N. Leites (1965), indicele de tendinta descreste in valoare absoluta atunci cand creste numarul de unitati de continut neutre; daca toate unitatile continutului in legatura cu tema data sunt neutre, atunci indicele de tendinta este egal cu zero; daca nu exista unitati neutre, indicele de tendinta rezulta din raportarea numarului de unitati favorabile la numarul unitatilor de continut defavorabile. Analiza evaluativa reprezinta un procedeu al analizei continutului propus de Charles E. Osgood (1959). Se face distinctie intre obiectul atitudinii (O) si evaluarea obiectului (E). Ca obiect al atitudinii intalnim diferitele unitati sociale (familia, grupul, colectivtatea etc.) sau fenomenele si procesele sociale (democratia constitutionala, tranzitia, privatizarea, etc.), iar ca evaluare luam in considerare toate determinarile calitative ale unitatilor sociale (coeziunea, caracterul progresist, eroic etc.). Aplicarea procedeului de analiza evaluativa impune transformarea asertiunilor din text in constructii sintactice echivalente semantic, astfel incat sa apara foarte clar obiectul atitudinii si evaluarea. in mod concret analiza evaluativa presupune: a) Identificarea tuturor asertiunilor din text referitoare la obiectul atitudinii. Pentru a preintampina eventualele distorsiuni, obiectele atitudinii sunt inlocuite cu simboluri (literele mari ale alfabetului). Se codifica prin acelasi simbol fie elementele unei multimi, fie multimea ca unitate integratoare. b) Identificarea expresiilor care contin determinari directe si a expresiilor care contin determinari indirecte. Toate expresiile care contin ca obiect al atitudinii unitatea sociala, fenomenul sau procesul ce ne intereseaza sunt transformate in expresii sintactice simple care pun in evidenta: subiectul, predicatul si complementul. c) Expresiile transformate sunt evaluate, acordandu-se ponderi (intre + 3 si 3) predicatelor si complementelor. Se analizeaza, deci, directia si intensitatea atitudinilor, intocmindu-se apoi cate o foaie de codificare pentru fiecare obiect al atitudinii ce ne intereseaza. Evaluarea fiecarei propozitii, produsul dintre directia si intensitatea atitudinii, poate lua valori pozitive sau negative. Analiza contingentei permite evidentierea structurilor de asociere a termenilor (conceptelor) dintr-un text. Frecventa de aparitie asociata a "cuvintelor-cheie" in textul analizat (frecventa relativa) se compara cu probabilitatea teoretica de asociere a lor (valoarea de asteptare). Daca diferenta este semnificativa, se trage concluzia ca asocierea termenilor nu este intamplatoare, ea datorandu-se fie unei particularitati de stil, fie intentiei manifeste sau latente a autorului. Analiza contingentei, asa cum a fost prezentata de Charles E. Osgood (1959), presupune: a) Identificarea unitatilor de inregistrare. De regula, sunt utilizate unitatile "clasice" ale textului; articolele, cand se analizeaza ziarele; capitolele, atunci cand se analizeaza un roman; telegramele oficiale, sloganurile etc. b) Stabilirea schemei de categorii. De exemplu, ne intereseaza sa vedem gradul de asociere intr-un text a termenilor, desemnand categoriile sociale A, B, C, D, E, F. Se construieste apoi o matrice pentru analiza contingentei, un tabel cu dubla intrare, in care se trec unitatile de inregistrare si prezenta (+) sau absenta (-) termenilor a caror asociere se testeaza (Tabelul 11.4) Tabelul 11.4. Matricea pentru analiza contingenta Unitatea de inregistrare Termenii A B C D E F 1 + + + - + - 2 + + + + - - 3 + + + - + - 4 + - + + - + 5 + + + - + + 6 - - + - - - 7 + + + - - - 8 + + + - - - 9 + + + + - + 10 + + + - + + Frecventa relativa (%) 90 80 100 30 40 40 TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 229 d) Se calculeaza frecventa relativa (procentul) de aparitie a fiecarui termen in totalul unitatilor de inregistrare. (in exemplul dat in tabelul 5 se utilizeaza doar ilustrativ exprimarea procentuala. in mod obisnuit nu se calculeaza procentajele la totaluri mai mici de 30). e) Se calculeaza apoi valoarea probabila de asociere a termenilor, prin inmultirea frecventelor relative de aparitie in text a termenilor (categoriilor) luati in considerare. f) Dupa calcularea probabilitatii de asociere doi cate doi a termenilor, se construieste un tabel de contingenta. Atat pe orizontala, cat si pe verticala sunt trecute simbolurile termenilor (categoriilor). in partea superioara a diagonalei sunt trecute valorile probabilistice de asociere, iar in partea inferioara frecventele relative (%) de aparitie concomitenta a termenilor in textul analizat (Tabelul 12.5). Tabelul 11.5. Matricea de contingenta Termenii A B C D E F A /// 0,72 0,90 0,27 0,36 0,36 B 0,80 /// 0,80 0,24 0,32 0,32 C 0,90 0,80 /// 0,30 0,40 0,40 D 0,30 0,20 0,30 /// 0,12 0,12 E 0,40 0,40 0,40 0,00 /// 0,16 F 0,40 0,30 0,40 0,20 0,20 /// in exemplul luat in discutie, termenii A si B apar asociati in 80% din unitatile de inregistrare, termenii A si C in 90%, termenii A si D in 30% din totalul unitatilor de inregistrare s.a.m.d. g) Valorile probabilistice de asociere a termenilor, inscrise in partea superioara a diagonalei, se compara cu frecventele relative de asociere, asa cum rezulta din analiza textului. Daca frecventele relative (observate) sunt semnificativ mai mari sau mai mici decat valorile probabilistice, se poate trage concluzia ca intre elementele (termenii, categoriile) luate in considerare exista o structura de asociere. Semnificatia diferentei dintre valoarea probabilistica si frecventa relativa observata se examineaza prin intermediul deviatiei standard. Analiza contingentei constituie procedeul cel mai adecvat pentru studierea continutului latent al comunicarii. Aplicarea acestui procedeu poate fi combinata cu celelalte procedee de analiza (a frecventelor, a tendintei, evaluativa), cu alte metode si tehnici de cercetare. in studiul comunicarii, schema celor cinci "C"-uri (Cine Ce Cui Cum Cu ce rezultat ) propusa de Harold D. Lasswell (1903-1978) poate fi, asa cum remarca si Traian Herseni (1975), mult dezvoltata. Analiza continutului telegramelor de felicitare a impus completarea schemei cu inca doua intrebari: "in numele cui " si "Pentru cine ". De altfel, adaugand la "schema lui Lasswell" intrebarea "de ce " obtinem dupa cum remarca Ole R. Holsti (1969, 25) paradigma oricarei comunicari: sursa sau emitentul, procesul de codificare, mesajul, canalul de transmitere, procesul de decodificare si receptorul. Aplicarea tehnicilor de analiza a continutului Etapa distincta in cercetare, operatia de aplicare a tehnicii analizei continutului consta din codificarea sau din introducerea unitatilor de inregistrare in schema de categorii. Ea nu este deloc simpla, analistul trebuie sa faca uneori disocieri fine intre sensul denotativ si cel conotativ al termenilor. in vederea codificarii, pentru fiecare cercetare in parte, se intocmesc liste cu sensul denotativ (explicit, formal) si cu sensul conotativ (explicit, formal) si cu sensul conotativ (implicit, latent) al termenilor. Cu cat schema de categorii este mai clara, cu atat codificarea este mai rapida, mai fidela si mai valida. Problema fidelitatii, asigurarea ca unitatile de inregistrare cuprinse in categorii au sens stabil, i-a preocupat cel mai mult pe analisti, pentru ca analiza continutului s-a nascut ca o reactie la interpretarea subiectiva a textelor, autodefinindu-se ca "inregistrare sistematica si obiectiva" a continutului comunicarii. intr-o lucrare de referinta in domeniul analizei continutului, Marshall S. Smith examineaza patru metode de stabilire a fidelitatii unui sistem de categorii de continut (Stone, 1966, 359): Fidelitatea codificatorilor, adica aplicarea corecta a regulilor de codificare si de clasificare in categorii pe baza listei cu sensul termenilor. Analistii codifica si clasifica acelasi text, pe baza acelorasi 230 Septimiu CHELCEA instructiuni, utilizand aceeasi schema de categorii. Se face apoi o corelatie a rezultatelor obtinute de catre fiecare analist separat. Acordul rezultatelor fiecarui analist cu restul grupului exprima fidelitatea acestora. Consistenta categoriilor se refera la masura in care unitatile de inregistrare intr-o anumita categorie au toate acelasi sens. Cu ajutorul analizei variantei sau al metodei impartirii in jumatate poate fi masurata consistenta interna a categoriei si echivalenta textuala a unitatilor semantice cu elementele componente ale categoriei. Stabilitatea categoriilor releva gradul de incredereacordat masurarii realizate cu ajutorul categoriilor. Verificarea stabilitatii categoriilor poate fi facuta fie cu ajutorul "dictionarelor de cuvinte uzuale si simboluri-cheie", fie prin procedeul clasificarii a doua texte diferite pe baza aceleiasi scheme de categorii si apoi calcularea coefientilor de corelatie pentru perechile de valori. Fidelitatea interpretarii vizeaza masura in care analistii, lucrand separat, cunoscand scopul cercetarii si utilizand aceleasi procedee de analiza, ajung la aceeasi interpretare a rezultatelor. Ca si problema fidelitatii, cercetarea validitatii in analiza continutului reprezinta un moment deosebit in desfasurarea propriu-zisa a analizei. Pentru cercetatorul din domeniul vietii sociale este fundamentala intrebarea: "Masoara instrumentul creat in cazul nostru, analiza continutului ceea ce presupunem ca masoara ". Fara a dezvolta o argumentatie prea larga, trebuie retinut ca validitatea continutlui constituie procedeul cel mai des utilizat pentru a raspunde la intrebarea mai sus formulata. Concret, se incearca a se determina, prin analiza logica, legatura dintre unitatile de inregistrare si categoriile stabilite. Cu alte cuvinte, examinam daca, si in ce grad, caracteristicile textului sunt relevante pentru verificarea ipotezei in raport cu care categoriile din schema au functie de variabile explanatorii. La fel ca si in cazul altor cercetari, validitatea analizei continutului poate fi evaluata si prin determinarea capacitatii ei predictive (validitatea predictiva sau validitatea criteriilor) si prin identificarea fenomenelor si caracteristicilor sociale si psihologice care sunt presupuse de categoriile stabilite (validitatea de construct). Dupa efectuarea codificarii (introducerea unitatilor de inregistrare in schema de categorii si asocierea normelor de cod sau a simbolurilor) se construiesc tabelele de frecventa, matricele sau tabelele de incidenta si matricele de contingenta. Se pot calcula anumiti coefiecienti de corelatie (pentru corelatia rangurilor, coefientii Spearman si Kendell sau coeficientul de corelatie produs moment Bravais-Pearson etc.) si se aplica textele de semnificatie (chi patrat, testul Student, testul /Z/, Mann-Whitney, Wilcoxon etc.). Fireste, coefientii de corelatie si testele de semnificatie vor fi utilizati numai cu respectarea restrictiilor impuse de nivelul de masurare cu care s-a lucrat (masurare nominala, ordinala si, mai rar, de interval). Analiza continutului, desi a cunoscut in ultima perioada o dezvoltare exceptionala, mai ales prin utilizarea calculatorului electronic (asa-numita analiza computerizata), care permite repararea directa de catre computer, pe baza unui dictionar intocmit pentru fiecare cercetare, a categoriilor stabilite, are limite ca oricare alta metoda si tehnica de cercetare, iar utilizarea complementara, in cadrul aceleiasi cercetari, a anchetei pe baza de chestionar, a observatiei sau experimentului nu poate decat sa sporeasca valoarea de ansamblu a investigatiei. Asa cum remarca inca Bernard Berelson, tehnica analizei continutului nu are calitati miraculoase, ea nu este, in cercetarea stiintifica, un substitut pentru o idee de studiu valoroasa. Termeni-cheie analiza continutului - computerizata continutul - latent - manifest esantionarea documentelor fidelitatea procedee de analiza - analiza contingenta - analiza frecventelor - analiza tendinei schema de categorii statistica lingvistica tendintele - ciclica - de compensare - primara unitatile de analiza - de context - de inregistrare - de numarare validitatea TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA 231 Probleme recapitulative 1. Care este specificul tehnicilor de analiza a continutului comunicarii 2. Prin ce se deosebeste analiza continutului comunicarii de statistica lingvistica 3. Aparitia si evolutia preocuparilor de analiza a continutului comunicarii. 4. Prin ce se diferentiaza continutul latent de continutul manifest 5. Care sunt etapele unei cercetari pe baza analizei continutului comunicarii 6. Ce erori pot sa apara in fiecare din aceste etape 7. Prin ce se deosebeste esantionarea documentelor de esantionarea populatiei 8. Care sunt cele patru sisteme de numarare posibila in analiza continutului comunicarii 9. Ce conditii trebuie sa satisfaca o buna schema de categorii de analiza a continutului 10. Comentati schema de categorii de analiza utilizata de R. K. White. 11. Ce valoare au schemele de categorii standard 12. Analizati comparativ diferitele procedee de analiza a continutului comunicarii. 13. Care sunt avantajele si dezavantajele utilizarii tehnicilor de analiza a continutului comunicarii in studiile socioumane in loc de incheiere Orice sfarsit este si un nou inceput. incheind aici lectura cursului de Tehnici de cercetare sociologica, studentii pasionati de cunoasterea vietii sociale vor cauta desigur sa-si completeze cunostintele. Bibliografia selectiva din finalul volumului (am fost mentionate doar titlurile lucrarilor de referinta accesibile) ii poate ajuta, orientandu-le cautarile. Credincios "terenului", ii indeamn pe studentii cu vocatie sa treaca la cercetarea concreta, pentru ca nu exista lectie mai buna decat cea oferita de investigatia de teren. in amfiteatre, asa cum aprecia Max Weber (1917/2001, 139), studentii pot sa invete de la profesorii lor doar: - capacitatea de a se achita constiincios de o sarcina data; - capacitatea de a recunoaste faptele, chiar si sau indeosebi pe acelea care li se par dezagreabile, si de a sti sa faca distinctie intre constatarea faptelor si luarea de pozitie valorizanta; - capacitatea de a-si retrage propria persoana in spatele unei cauze pe care o serveste si, prin urmare, de a-si reprima nevoia de a face etalari inoportune ale propriilor gusturi si a altor impresii persoanele. Aprecierile lui Max Weber sunt pentru sociologia romaneasca mai actuale azi decat pentru sociologia germana in urma cu opt decenii, pentru ca, dupa perioada de aservire ideologica din timpul comunismului, au reaparut la noi semnele inregimentarii politice a cercetatorilor vietii sociale. Pe baza experientei de cercetare, imi exprim convingerea ca identificarea sociologiei cu propaganda politica nu a adus si nici nu va aduce respectabilitate sociologiei sau practicienilor ei. Bibliografie selectiva Bailey, Kenneth D. s1978t(1982). Methods of Social Research (editia a II-a). New York: The Free Press Baker, Therese. (1988). Doing Social Research. New York: McGraw-Hill Book Company. Bardin, Laurence. (1977). LAnalyse de contenu. Paris: P.U.F. Berger, Peter L. s1966t(1999). Construirea sociala a realitatii. Bucuresti: Editura Univers. Bernard, Claude. s1865t(1958). Introducere in studiul medicinii experimentale. Bucuresti: Editura Stiintifica. Boudon, Raymond (ed.). s1992t(1997). Tratat de sociologie. Bucuresti: Editura Humanitas. Boudon, Raymond si altii (eds.). s1993t(1996). Dictionar de sociologie. Bucuresti: Editura Univers Enciclopedic. Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul in investigatia sociala. Bucuresti: Editura Paideia. Burke, Peter. s1992t(1999). Istorie si teorie sociala. Bucuresti: Editura Humanitas. Caplow, Theodore. (1970). LEnqute sociologique. Paris: Armand Colin. Chelcea, Septimiu. (2000). Cum sa redactam in domeniul stiintelor socioumane. Bucuresti: Editura SNSPA Chelcea, Septimiu. (2001). Meotodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitatzive. Bucuresti: Editura Economica. Chelcea, Septimiu, Marginean, Ioan si Cauc, Ion. (1998). Cerecetarea sociologica. Metode si tehnici. Deva: Editura Destin Denzin, Norman K. si Linkoln, Yvonna S. (eds.). (1994). Handbook of Qualitatve Research. Thousand Oaks: SAGE Publications, Inc. Durkheim, mile. s1895t(1974). Regulile metodei sociologice. Bucuresti: Editura Stiintifica. Durkheim, mile. s1897t(1993). Despre sinucidere. Iasi: Institutul European. Ferrol, Gilles (ed.).s1995t(1998). Dictionar de sociologie. Iasi: Editura Polirom. Ghiglione, Rodolphe si Matolon, Benjamin. (1991). Les Enqutes sociologiques. Thories et pratique. Paris: Armand Colin Giddens, Anthony. s1989t(2000). Sociologie. Bucuresti: Editura All. Grawitz, Medeleine. (1992). Mthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz. Gusti, Dimitrie (ed.). (1940). indrumari pentru monografiile sociologice. Bucuresti: Institutul de Stiinte Sociale al Romaniei. Hammersley, Martyn (ed.). (1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice. Londra: Routledge. Herseni, Traian. (1969). Metodologia cercetarilor sociologice de la Boldesti. in Sociologia militans. Metode si tehnici sociologice (pp. 25-55). Ilut, Petru. (1997). Abordarea calitativa a socioumanului. Concepte si metode. Iasi: Editura Polirom. King, Gary, Keohane, Robert si Verba, Sidney. s1994t(2000). Fundamentele cercetarii sociologice. Iasi: Editura Polirom. Knig, Ren (ed.). (1967). Handbuch der empirisches Sozialforschung (2 vol.). Stuttgart: Ferdinand Enke Verlag. Kuhn, Thomas S. s1962t(1976). Structura revolutiilor stiintifice. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Laplatine, Franois. s1996t(2000). Descrierea etnografica. Iasi: Editura Polirom. Lewis, Oscar. s1961t(1978). Copiii lui Sanchez. Bucuresti: Editura Univers. Mayntz, Renate, Holm, K. si Hubner, P. (1969). Einfhrung in die Methoden der empirische Soziologie. Kln: Westdeutscher Verlag. Marginean, Ioan. (1982). Masurarea in sociologie. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Marginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetarii sociologice. Iasi: Editura Polirom. Miftode, Vasile. (1995). Metodologia sociologica. Metode si tehnici de cercetare sociologica. Galati: Editura Porto-Franco. Mihailescu, Ioan. (2000). Sociologie generala. Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti. Mihu, Achim. (1973). ABC-ul investigatiei sociologice (2 vol.). Cluj-Napoca: Editura Dacia. Mihu, Achim. (1992). Introducere in sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia. 234 Septimiu CHELCEA Miller, Delbert C. s1964t(1991). Handbook of Research Design and Social Measurement (editia a V-a). Newbury Park: SAGE Publications, Inc. Moser, C. A. s1958t(1967). Metodele de ancheta in investigarea fenomenelor sociale. Bucuresti: Editura Stiintifica. Neuman, Lawrence W. s1991t(1997). Social Research Methods. Qualitative and Quantitatve Approach. Boston: Allyn and Bacon. Nowak, Stefan. (1977). Methodology of Social Research. Varsovia: Polish Scientific Publishers. Parvu, Ilie. (1981). Teoria stiintifica. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Popa, Cornel. (1972). Teoria cunoasterii. Bucuresti: Editura Stiintifica. Popper, Karl R. s1934t(1981). Logica cercetarii. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Riley, Matilda W. (ed.). (1963). Sociological Research. A Case Approach. New York: Harcourt, Brace & World, Inc. Rotariu, Traian si Ilut, Petru.(1997). Ancheta sociologica si sondajul de opinie publica. Teorie si practica. Iasi: Editura Polirom. Russell, Bernard H. (1995). Research Methods in Anthropology. Qualitative and Quantitative Approach. Walnut Creek, CA: AltaMira Press. Silverman, David. s1997t(1998). Qualitative Research. Theory, Method and Practice. Londra: SAGE Publications, Inc. Singly, Franois de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne si Kaufman, Jean-Claude. s1992t(1998). Ancheta si metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv. Iasi: Editura Polirom. Stahl, Henri H. (1934). Tehnica monografiei sociologice. Bucuresti: Institutul Social Roman. Stahl, Henri H. (1974). Teoria si practica investigatiilor sociale (2 vol.). Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Suppes, Patrick. s1984t(1990). Metafizica probabilista. Bucuresti: Editura Humanitas. Tamasi, Sergiu si Culea, Haralambie (eds.). (1972). Cunoasterea faptului social. Bucuresti: Editura Politica. Unguranu, Ion. (1990). Paradigme ale cunoasterii societatii. Bucursti: Editura Humanitas. Veyne, Paul. s1971t(1999). Cum se scrie istoria. Bucuresti: Editura Meridiane. Vlasceanu, Lazar. (1982). Metodologia cercetarii sociologice. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Vlasceanu, Lazar. (1986). Metodologia cercetarii sociale. Bucursti: Editura Stiintifica si Enciclopedica. Weber, Max. s1917t(2001). Sensul "neutralitatii axiologice" in stiintele sociologice si economice. in M. Weber. Teorie si metoda in stiintele culturii. Iasi: Editura Polirom. Weber, Max. s1920t(1993). Etica protestanta si spiritul capitalismului.Bucuresti: Editura Humanistas. Zamfir, Catalin. (1987). Structurile gandirii sociologice. Bucuresti: Editura Politica. Zamfir, Catalin. (1999). Spre o paradigma a gandirii sociologice. Texte alese. Iasi: Editura Cantes. Zamfir, Catalin si Vlasceanu, Lazar (eds.). (1993). Dictionar de sociologie. Bucuresti: Editura Babel.
Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

Comentarii

Nu am terminat de citit tot dar am si eu nevoie de ajutor sa fac o fisa de lectura la Apendice , CAP 1 SI 2 , Mills Wright, este cineva care o are si imi poate spune sau sa mi-o trimita cumva? Multumesc

 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook
Publicitate pe Studentie.ro ×