Referat Mecanismele psihice reglatorii

MECANISMELE PSIHICE REGLATORII (COMUNICAREA SI LIMBAJUL, ATENTIA SI VOINTA) Mecanismele prin intermediul carora se realizeaza reglajul psihic al activitatii si comportamentului sunt numeroase. Exista insa unele mecanisme psihice care intervin mai direct in reglajul comportamental. Aceste mecanisme sunt: comunicarea si limbajul, care permit proiectarea anticipata a rezultatului actiunii in raport cu intentiile si dorintele persoanei, ca si obtinerea modificarilor comportamentale dorite; atentia, ce asigura reglajul bazat pe orientarea, focalizarea si selectia actelor sau activitatilor; vointa, ca forma superioara de reglaj psihic ce tinteste spre atingerea unui scop constient propus care corespunde motivelor dar si conditiilor sociale si care intra in joc atunci cant este necesara invingerea unor obstacole ce apar in calea realizarii scopurilor propuse. COMUNICAREA Sl LIMBAJUL I. DELIMITARI CONCEPTUALE. Faptul ca limbajul si comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la indemana individului pentru a-si regla propria sa conduita, dar si conduita altora, este mult prea evident pentru a insista asupra lui. Daca sistemul imaginilor, conceptelor si ideilor, format prin intermediul mecanismelor informational-operationale ar fi tinut secret, daca el n-ar fi folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nici o utilitate practica, nu ar fi capabil de influenta si interinfluenta, nu putea fi preluat si reintrodus in circuitul cunoasterii, nu ar avea nici un impact asupra actlvitatii umane. Comunicarea, inteleasa ca act tranzactional, inevitabil in situatii de actiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata persoanei, cat si pentru viata sociala a individului. Din pacate, notiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, ele comportand o pluralitate de sensuri; ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu intotdeauna identice sau macar complementare. Comunicarea a fost definita cel mai adeseori ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri. Claude Levi-Strauss interpreta societatea de pe pozitia unei teorii a comunicarii. Dupa el, in societate sunt posibile tipuri de schimburi (sau de comunicari): schimbul femeilor intre grupuri (datorat regulilor rudeniei sau casatoriei); schimbul bunurilor materiale (datorat regulilor economice); schimbul mesajelor intr-o limba comuna interlocutorilor (datorat regulilor lingvistice). Primele doua tipuri de schimburi largesc in mod nepermis sfera notiunii de comunicare, cel de al treilea o ingusteaza mult mai mult, reducand-o doar la comunicarea dintre oameni si doar la un singur tip al acesteia, cea verbala. Dat fiind faptul ca nici una dintre aceste doua acceptiuni nu este satisfacatoare, cercetatorii s-au orientat spre depistarea unor elemente diferentiatoare mult mai fine. Unul dintre pasionatii investigatori ai comunicarii nota: "exista comunicare cand exista schimb de semnificatii. (CLAUDE FLAMENT) Se retine, asadar, notiunea de "schimb", dar se precizeaza mai bine continutul acesteia, semnificatiile putand fi transmise atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale. Alti autori au adus precizari pe directia unora sau altora dintre parametrii presupusi de "schimbul de semnificatii". SILLAMY insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, considera el, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente. ANZIEU si MARTIN atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii si orientarea ei; comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau a mai multora. cu o alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective. Asadar, esentiale pentru actul comunicarii sunt: relatia dintre indivizi sau dintre grupuri; schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii; modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati. Intelegerea in acest mod a comunicarii o intalnim si in lucrarile de data ceva mai recenta. Principala problema pe care o presupune studiul comunicarii este aceea a stabilirii continutului si a mijloacelor prin intermediul carora acesta este transmis. Comunicarea umana poate fi verbala sau nonverbala. Continutul comunicarii este extrem de variat: comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei (deci are un continut informational), ea faciliteaza si manifestarea conduitelor afective, produce disonanta sau consonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau nonconcordanta (continutul afectiv-emotional), prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune (continutul motivational), se initiaza, se declanseaza sau se stopeaza activitatile, se manifesta rezistenta la eforturi (continutul volitiv). in general, se comunica trei tipuri de informatii: cognitive (continutul semnelor lingvistice); indiceale (centrate pe locuitor cu scopul definirii si controlarii rolului lui in timpul comunicarii); injonctive sau conative (schimbate intre interlocutori pentru a face sa progreseze comunicarea spre realizarea unui scop). Mijloacele comunicarii se clasifica astfel: Dupa doua axe opuse: vocal versus nonvocal (cuvinte versus gesturi, atitudini) si verbal versus nonverbal (cuvinte versus noncuvinte). Din combinarea acestor doua axe rezulta urmatoarele categorii de mijloace de comunicare: vocal-verbal: cuvantul fonetic ca unitate lingvistica; vocal-nonverbal: intonatii, calitatea vocii, emfaza; 3) nonvocal-verbal: cuvantul scris ca unitate lingvistica; 4) nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile. Exista si o alta clasificare a mijloacelor de comunicare: lingvistice (limba dublu articulata si de manifestarile vocale); para-lingvistice, mai mult sau mai putin constiente, intelese de membrii unei culturi: nonverbal-vocale (tonul vocii), nonvocale (gesturi); extra-lingvistice, care scapa locutorului in timpul comunicarii vocale: calitatea vocii care fumizeaza informatii biologice, psihologice sau sociale asupra locutorului), nonvocale (maniera de a se imbraca). Combinarea continuturilor si mijloacelor comunicarii conduce la un anumit specific al comunicarii: * informatia cognitiva este legata de mijloace lingvistice si paralingvistice (gesturile fiind un substitut al cuvintelor); * informarea injonctiva este legata preponderent de mijloacele paralingvistice (gesturi, miscari, intonatii pentru a sugera unui parrticipant de a vorbi), dar uneori si de mijloacele lingvistice (fraze rituale de primire); * informarea indiceala se transmite prin toate mijloacele Teoria comunicarii considera comunicarea ca fiind modalitatea de legatura in spatiu si timp intre un obiect-sistem si mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtatoare de informatie sau ca transfer de informatie de la sistem sursa (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Potrivit acestei acceptiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, ci si al sistemelor fizice si biologice, la nivelul carora se realizeaza procese de reglare. Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relatie si ca proces. Relatia se defineste ca legatura informationala intre doi termeni: sursa sau emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale. Pentru a transmite semnale , sistemul emitent trebuie sa posede cel putin doua stari distincte (elemente, de ex. litere). Receptorul sau destinatarul este sistemul care capteaza si prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu-si sub actiunea lor starea initiala. Calitatea in sine a comunicarii este determinata de capacitatea de receptie si prelucrare a destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai complexa capacitata de receptie si prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent si de destinatar nu au un caracter invariant ci unul relativ, cei doi termeni putandu-si schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare. Ca proces, comunicarea se refera la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul sursei) si alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care se transmit intre emitent si destinatar. Procesul de comunicare se caracterizeaza prin frecventa si periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substantial calitativa a semnalelor si prin continutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informatiei, el ne dezvaluie 3 laturi: latura cantitativa, semantica si pragmatica. Latura cantitativa se refera la conditiile obiective, necesare pentru ca mesajul sa poarte o minima cantitate de informatie. Aceasta conditie rezida in existenta, la nivelul destinatarului, a unei stari de incertitudine in legatura cu sursa. Volumul informatiei emis la nivelul sursei este, de regula, mai mare decat cel inregistrat la nivelul treceptorului. Astfel, comunicarea este supusa unor influente perturbatoare ce pun in evidenta mai multe situatii: Situatia ideala nu exista nici un factor perturbator; Situatia optima predominarea absoluta a semnalului asupra zgomotului; Situatie de maxima nedeterminare pronbabilitatea semnalului este egala cu cea a zgomotului; Situatia critica dominarea zgomotului asupra semnalului. Latura semantica se va realiza daca, atunci cand emitentul transmite un mesaj, iar receptorul isi modifica starea tezaurului sau intern in concordanta cu continutul informational al mesajului. Pentru ca procesul de comunicare dintre emitent si receptor sa realizaze dimensiunea semantica, sunt necesare cateva conditii fundamentale: Astfel emitentul va trebui: sa organizeze transmiterea semalelor in acord cu capacitatea de admisie si de rezolutie (prelucrare) a destinatarului; sa codifica mesajul cu un alfabet pe care sa-l posede si destinatarul; sa organizeze fluxul mesajelor in concordanta cu regulile logico-gramaticale ale limbii in care se face codificarea. La randul sau, receptorul trebuie; sa cunoasca limba in care se transmite mesajul; sa posede modelele tezaurizate ale combinatiilor- cod prin care se transmit mesajele; sa dispuna de operatori de comparare a combinatiilor-cod primite; sa posede experiente anterioara in legatura cu mesajele primite. Indicatorul comportamental concret care atesta realizarea laturii semanticii il constituie starea receptorului dupa primirea mesajului dat. Daca reactia sa concorda cu continutul informational, latura semantica s-a realizat. Latura pragmatica presupune stabilirea unei relatii intre mesajul emis de sursa si o anumita stare de necesitate a receptorului. Daca mesajul respectiv contribuie la satisfacerea starii de necesitate atunci latura pragmatica s-a realizat. Prin unitatea celor doua ipostaze ale sale de relatie si de proces- comunicarea pune in evidenta cateva caracteristici: completitudinea este data de diferenta dintre cantitatea de informatie emisa si cea real transmisa destinatarului; cu act aceasta diferenta este mai mica, cu atat comunicarea este mai completa. Promptitudinea se masoara prin durata dintre momentul aparitiei necesitatii unui mesaj si momentul receptarii lui. O comunicare este considerata prompta daca mesajele pe care le vehiculeaza pot fi inca folosite pentru atingerea obiectivului reglarii. Fidelitatea exprima gradul de corespondenta pe elemente de continut intre mesajul emis si cel real transmis si receptionat de catre destinatar. Dupa contextul spatio-temporal in care se desfasoara, comunicarea poate fi directa (fata in fata) si indirecta (existenta unui mediator). Dupa natura substantial-calitativa a sistemelor relationate, comunicarea poate fi omogena (ambele sisteme avand aceeasi natura substantial-calitativa) si heterogena (un sistem de o natura substantial-calitativa, iar celalalt de o alta), fizica (ambele sisteme sunt entitati fizice neinsufletite), biologica (vegetala, animala, umana). Cele de mai sus ne ajuta sa diferentiem inca doua notiuni (limba si limbajul) stans legate intre ele si extrem de importante pentru comunicare. Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem inchegat de semne (cuvinte) si de reguli gramaticale stabilite social-istoric. in raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenta in sine a individului, ci de existenta colectivitatii umane, a poporului, a natiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuala. Limbajul activitatea psihica de comunicare intre oameni prin intermediul limbii activitatea verbala, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activitatii comunicative ale omului. Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezinta modul in care se asimileaza, se integreaza si functioneaza limba la nivel individual. El se subordoneaza activitatii de comunicare, comportamentului semiotic. Din punct de vedere psihologic, functia semiotica exprima capacitatea partial innascuta, partial dobandita a omului de a folosi semen ca inlocuitori ai obiectelor. Ca modalitate de realizare a comunicarii, limbajul verbal nu poseda un continut reflectoriu propriu fiecare cuvant sau propozitie obiectiveaza si exprima continuturi senzorial perceptive, notionale, emotionale, motivationale, motorii. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator al diferitelor functii si procese constiente si subconstiente, el facand posibila structurarea comportamentului verbal. Diferentierea intre limba si limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-functional. Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza dezvoltarii aparatului fonator si pe masura obiectivarii structurilor limbajului. Initial, limba exista si se manifesta in forma limbajului oral interindividual. Treptat insa, limba se va detasa relativ de limbaj, constituindu-se intr-o entitate specifica, obiectivata prin semne grafice si reguli logico-gramaticale. Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentandu-se individului ca o realitate obiectiva, pe care el trebuie s-o cunoasca si s-o asimileze pentru a putea intra in relatie adecvata de comunicare cu semenii. Din punct de vedere instrumental-functional , limba constituie o multime de baza, constituita din urmatoarele elemente: Repertoriul de combinatii cod designative (vocabularul), Alfabetul (literele cu ajutorul caruia se formeaza alfabetul) Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului). In aceasta infatisare, limba este un instrument de comunicare potential. Zlate: Sint cel putin doua diferentieri existente intre limba si limbaj: a. in timp ce limba este un fenomen social (elaborata de societate si nu de fiecare individ in parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizandu-se atat in plan fiziologic (datorata unor particularitati ale aparatului fonator), cat si in plan psihologic (el avand o manifestare personala si diferita de la individ la individ; chiar daca materialul limbii este acelasi, difera selectia si dispunerea cuvintelor in fraza, fiecare act de comunicare caracterizandu-se printr-un "coeficient personal"; extrem de ilustrativa pentru caracterul individualizat psihologic al limbajului este definitia data limbajului de Rubinstein: 'limbajul este limba in actiune'; b. daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, or pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, discursuri, texte). Cele doua notiuni se diferentiaza dupa sfera lor: comunicarea, dat fiind ca se realizeaza nu doar prin mijloace verbale, ci si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul care este o comunicare verbala, realizata prin mijloace lingvistice. Valer Mare considera ca intre comunicare si limbaj exista relatii de coincidenta partiala a sferelor, cele doua notiuni continand si elemente proprii, ireductibile unele la altele. Limbajul depaseste limitele comunicarii propriu-zise, desfasurandu-se, intr-un fel sau altul, si atunci cand nu are loc comunicarea interumana (deci limbajul continua sa functioneze si atunci cand omul nu comunica cu nimeni). La randul ei, comunicarea depaseste limitele limbajului verbal, angajand o serie de comporta-mente specifice ale vietii psihice a omului (imitatia, contaminarea, competitia etc.). Autorul citat atrage atentia asupra faptului ca distinctia, desi reala, este totusi relativa, in realitate cele doua fenomene fiind indisolubil legate intre ele. Lucrul acesta devine cu atat mai evident cu cat limbajul este mai elaborat. Odata constituit, prin verigile sale interne, el intervine in desfasurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv in procesul comunicarii nonverbale. II. Scopurile si rolurile comunicarii Comunicarea intre persoane sau intre grupuri joaca un rol esential, de prim ordin. Ea este atat de importanta si utila incat unii autori nu s-au sfiit s-o considere ca reprezinta unul dintre "elementele" cheie in definirea, intelegerea si explicarea individului si chiar a societatii. Exista, cateva "ratiuni" ale comunicarii la nivel individual: Prin comunicare, individul se umanizeaza, isi formeaza si isi dezvolta personalitatea, deoarece ea este cea care ii asigura transmiterea experientei sociale. comunicarea permite influentarea educativ-formativa a individului: in lipsa comunicarii individul ramane la nivelul dezvoltarii biologice, ramane izolat, inapt pentru interactiunea sociala, privat de capacitatea de integrare in colectivitate. Nu va fi posibila interactiunea rationala, bazata pe gindire si reflexie, coordonarea reciproca a persoanelor, cooperarea si interinfluentarea reciproca. Omul este o fiinta care comunica si in virtutea acestui fapt se formeaza si se manifesta ca om. Activitatile de comunicare il transforma pe om dintr-un simplu subiect intr-un actor capabil sa "actioneze asupra" si nu numai de a "fi in". Omul comunicant. apeland la limba, se construieste pe sine intr-un context intercomunicational permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context, de microsituatiile sociale in care el traieste. omul comunicant nu este doar oglinda care reflecta realitatea, ci chiar constructorul realitatii. Aceasta nu inseamna a nega determinismul, ci a lasa loc unei dinamici creatoare. Realitatea sociala nu este un fapt ce trebuie tradus in limba, ci un santier de constructii. Indivizii nu inceteaza de a construi aceasta realitate, dar se construiesc si pe ei ca urmare a tranzactiilor comunicative. Spatiul comunicarii nu este un loc neutru si omogen, ci dimpotriva, un loc de ajustare si de glisare semantica. Exista, insa, nu numai ratiuni individuale ale comunicarii, ci si "ratiuni sociale": oamenii sporesc uniformitatea de informare, depasind, astfel, stadiul in care unii sunt informati, iar altii nu. Comunicarea sociala contribuie la sporirea uniformitatii de opinie a membrilor grupurilor, fapt care se instituie intr-o premisa esentiala a uniformitatii de actiune. Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obtine prin intermediul schimbului de informatii. Comunicarea satisface si nevoia exteriorizarii emotiilor; organizarea sociala este imposibila fara comunicare; o societate este constituita din grupuri care comunica intre ei Rolurile comunicarii descoperirea personala (in timpul comunicarii invatam despre noi si despre altii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicarii sociale, care consta in raportarea la altii si in final, in propria noastra evaluare); descoperirea lumii exteme (comunicarea da o mai buna intelegere a realitatii exterioare, a obiectelor si evenimentelor); stabilirea relatiilor cu sens (prin comunicare capatam posibilitatea de a stabili si a mentine relatii stranse cu altii, deoarece ne place sa ne simtim iubiti si placuti de altii); schimbarea atitudinilor sl comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizata prin mass-media, exceleaza in schimbarea atitudinilor si comportamentelor noastre si ale altora); joc sl distractii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simti bine) Rolul limbajului, ca mediator in desfasurarea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, indiferent daca acestea sunt constiente sau inconstiente: sub influenta luiperceptia capata sens, semnificatie, se imbogateste, se transforma in observatie - ca perceptie cu scop; reprezentarile devin generalizate cand sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor; fara limbaj nu se poate vorbi de formarea notiunilor, judecatilor si rationamentelor, fara el nu exista abstractizari si generalizari, nu pot fi rezolvate probleme; formularile verbale sunt garantia memorarii de durata; in combinatorica imaginativa, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini; verbalizarea permite definirea motivelor si departajarea lor de scopuri; vointa este un proces de autoreglaj verbal; insasi personalitatea umana se formeaza si isi exteriorizeaza mare parte din continutul ei prin limbaj. Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil fenomenul de constiinta Rolul limbajului este atat de mare incat activitatea lui nu se intrerupe odata cu intreruperea comunicarii cu altii, dimpotriva, ea se pastreaza pe tot parcursul starii de veghe (uneori sub forma limbajului interior) si chiar in timpul somnului. Faptul ca limbajul are un rol fundamental in activitatea psihica a omului poate fi demonstrat, printre altele, cu ajutorul unui experiment in care activitatea lui este perturbata. De exemplu, daca se cere unor copii ca in timpul procesului rezolvarii problemelor sa-si tina limba cu dintii, vor aparea perturbari ale procesului rezolutiv. III. Formele comunicarii si functiile comunicarii In genere, in clasificarea comunicarii sunt utilizate trei criterii: numarul de persoane, instrumentele (mijloacele) comunicarii, obiectivele ei. 1. Dupa numarul de persoane: comunicarea interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta personala atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin; poate fi autentica aspirand la durata si permanenta sau neautentica. ocazionala, provizorie) comunicarea de grup (reglata nu de optica personala a fiecarui participant, ci de optica generala, comuna tuturor membrilor grupului, ea fiind deci supraindividuala); la randul ei poate fi impartita in comunicare Intragrup - desfasurata in interiorul grupului - si comunicare Intergrup - intre grupuri. 2. Dupa Instrumentele folosite, cea mai raspandita este nonverbala si verbala. 3. Dupa prezenta sau absenta unor obiective, : comunicare incidentala (atunci cand individul furnizeaza informatia despre sine fara a avea intentia de a o face; prin indici mai grosieri sau de mare finete, indivizii comunica informatii despre statutul, rolurile, aspiratiile lor si chiar despre o serie de trasaturi psiho-comportamentale); comunicare consumatorie (care survine ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale a unui individ, fiind expresia directa a acestor stari; ceea ce ii impinge pe indivizi sa comunice nu este dorinta de a furniza informatii, ci pur si simplu de a-si exprima starea afectiva pe care o traiesc; ea vizeaza schimbul cu altul de placere, luand adeseori forma ("a vorbi pentru a vorbi,. 'a vorbi pentru a trece timpul); comunicare Instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului, presupune intotdeauna prezenta unor scopuri, este, deci, utilitara), comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca si fara alta ambitie decat de a "sarbatori" intalnirea lor, vizeaza mai ales atmosfera emotionala aparuta in cursul derularii ei). Dintre toate, comunicarea instrumentala are cele mai mari virtuti reglatorii, ea deosebindu-se net de cea consumatorie. Daca in comunicarea consumatorie mesajele sunt emise, forma si continutul lor depinzand de starea emitatorului, in comunicarea instrumentala mesajele sunt transmise si variaza dupa efectele pe care trebuie sa le produca asupra receptorului. Apoi, daca in prima, altul este perceput ca subiect dorit pentru a fi intalnit si pentru a stabili comunicarea, in cea de-a doua, altul este perceput ca obiect de exploatat. Particularitatile acestor forme de comunicare sugereaza utilizarea lor diferentiata in situatiile concrete interactionale. De pilda, utilizarea comunicarii consumatorii intr-o situatie de examen, si nu a celei instrumentale, ar constitui nu numai o greseala de ordin psihologic, ci si o greseala practica, deoarece ea n-ar fi eficienta. Recent, s-a incercat clasificarea formelor comunicarii dintr-o perspectiva mai ampla: filosofica, tehnica, politica, pragmatica. Lucien Sfez recurge la trei metafore in clasificarea formelor comunicarii: metafora masina - omul este liber vis-a-vis de tehnica, se serveste, dar nu este aservit de ea. importanta fiind prepozitia "cu"; aceasta perspectiva presupune a vorbi despre comunicare ca despre un mecanism cu trei elemente esentiale -emitator, canal, receptor - dintre care central este primul, el avand putere asupra celorlalte metafora organism - omul este partea unui intreg, el este inserat in. acest tot, el face parte din mediu, iar mediul face parte din el; apare astfel un cuplu in care cei doi parteneri nu si-au pierdut total identitatea, dar practica schimburi neincetate intre ei, unul exprimandu-se prin altul; ceea ce conteaza este prepozitia "in"; aplicata la comunicare, aceasta metafora atrage atentia asupra necesitatii de a fi luate in considerare toate elementele constitutive ale comunicarii, care se integreaza unele in altele); metafora confuziei - omul este absorbit de tehnica, el nu exista decat prin tehnica, de aici importanta particulei "prin"; subiectul si obiectul, producatorul si produsul incep sa se confunde, pierzandu-si astfel realitatea, identitatea, sensul; in loc de a fi producator, omul este un simplu produs, dand prioritate masinii inteligente; aplicata la comunicare, aceasta metafora conduce la confundarea totala a emitatorului cu receptorul; Intr-un univers in care toti comunica, fara a putea determina cine vorbeste, intr-un univers fara ierarhie, comunicarea moare prin exces de comunicare si sfarseste printr-o interminabila agonie de spirale. Prima metafora genereaza comunicarea reprezentativa (in care emitatorul traduce lumea obiectiva pentru un receptor pasiv), iar a doua, comunicare expresiva (in care individul exprima lumea care il exprima pe el insusi); in sfarsit, a treia, comunicare confuza (bazata pe confuzia dintre cele doua forme anterioare sau cum o numeste autorul, tautism, un neologism ce provine din combinarea tautologiei, pentru ca aici comunicarea este o repetitie imperturbabila in linistea unui subiect mort sau surdo-mut, cu autismul, deoarece individul este inchis in fortareata sa interioara; comunicarea se face de la sine catre sine insusi, insa un sine diluat intr-un tot. . A.Comunicarea nonverbala. Dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale - corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea. 1. Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine in "intalnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin imbracaminte, machiaj, tatuaj, mutilari); Ea recurge la mijloace ca: aparenta fizica, gesturile, expresia fetei (mimica). Legat de aparenta o mare importanta o are imbracamintea persoanei, ca furnizor de formatii adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau indepartarii unor persoane de altele, mai ales in situatiile in care imbracamintea este aproape un mijloc institutionalizat (imbracamintea de politist, de medic etc.). Uneori imbracamintea "comunica" diverse trasaturi caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intentiile lor (intentia de a se distinge, de a place ete.). Gesturile reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoana; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii: gesturi autice (care nu au nici o legatura cu comunicarea, dar care tradeaza o anumita stare afectiva a individului, de exemplu, la un examen, o persoana isi framanta mainile, tine creionul intre dinti, misca picioarele sub banca); gesturi obisnuite (reverenta diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor sa raspunda la lectie ete.); gesturi simbolice (prin care se exprima aprobarea, indiferenta, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap). Exista chiar o stiinta a gesturilor, numita kinezica. Contributii importante la structurarea ei a adus Ray Birdwhistell {Introduction to kinesics, 1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul gesturilor. gasind o corespondenta intre unitatile verbale si cele gestuale (fenomenelor le corespund kinemele, ca fiind cele mai mici unitati de actiuni gestuale; morfemelor le corespund kinemorfemele). Kinezica devine in conceptia lui o adevarata gramatica a gesturilor. Exista insa nu numai o kinezica, ci si o parakinezica, deoarece gesturile au intensitate, durata, intindere, amplitudine, ritmuri constante sau in flux, caracteristici care se integreaza contextelor psihologice, sociale. Studiind relatia dintre cultura si personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia ca gestul reprezinta o a treia instanta ce se interpune intre cele doua notiuni. El ajunge chiar la stabilirea unei stratificari sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali. Corpul uman inseamna nu numai aparenta fizica sau gestica, ci si expresia fetei, mimica cu un foarte mare rol in comunicarea nonverbala. Privirea, se pare, ca se distinge ca element central al expresiei fetei. Sustinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei tradeaza starile de admiratie, iubire, dusmanie etc. Cercetarile au aratat ca intr-o conversatie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc intre 50%-60% in timpul conversatiei. Prin expresia fetei putem stimula, orienta, decodifica si intelege intentiile partenerului, sustine partenerul. 2. Comunicarea prin spatiu si teritoriu. Omul este extrem de grijuliu cu spatiul in care traieste. El isi delimiteaza si amenajeaza teritoriul in functie de nevoi si imprejurari. Tocmai modul de delimitare si amenajare a spatiului "comunica" multe informatii despre individ. Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1977). Dintr-o perspectiva psihologica si psihosociala ne ocupam mai ales de ultimul tip de teritoriu, mai strans legat de particularitatile psihice ale omului. Studiul relatiilor spatiale, ca mod de comunicare, revine unei stiinte numite proxemica. Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spatiale, distantele fizice ale comunicarii. Edward T. Hall exceleaza in studiul rolului distantelor spatiale in comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, aparuta in 1966, este considerata a fi o veritabila gramatica a spatiului. Dupa el,exista patru tipuri de distante (intima, personala, sociala, publica) ce regleaza comunicarea in functie de respectarea sau incalcarea lor fiecare dintre ele se asociaza diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicarii. De exemplu,: in distanta intima (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor, se exprima involuntar unele vocale); in distanta personala (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este normala, familiara); in distanta sociala (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa; in distanta publica (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m, discursul este formalizat, gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol). 3. Comunicare prin imagini. Viata modrema a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afis, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema, televiziune). Comunicarea prin imaginea omniprezenta, creaza un paradox: desi mai putin interactiva, deoarece se exercita intr-un singur sens, ea este mult mai eficienta - afecteaza un numar extrem de mare de persoane. Asadar, intre reciprocitatea si amploarea ei exista o oarecare incompatibilitate, care se datoreaza tehnicii care nu ofera destinatarului posibilitatea de raspuns imediat, diferentelor de competenta: in timp ce toti oamenii stiu sa manuiasca limbajul, lucrul nu-i valabil si pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalitatii dintre emitator si receptor. - 0 mare importanta in aceasta forma de comunicare o are mesajul lingvistic care insoteste imaginea, o completeaza sau o exprima. Important este si contextul, el facand sa varieze semnificatia ei. Abraham Moles (1988) a stabilit chiar un indice de iconicitate,iar J. Bertin a efectuat studii asupra ''graficii, definita de el ca limbajul ochilor. Proliferarea comunicarii prin imagini, desi omniprezenta este considerata de unii autori ca reprezentand un fenomen de regresiune culturala, el impiedicand dezvoltarea altor forme de comunicare (se pierde, de exemplu, gustul pentru lectura). Mijloacele nonverbale ale comunicarii au, in totalitatea lor, urmatoarele roluri: 1)de a transmite ceva (idei, informatii, intentii, trasaturi de caracter); 2)de a nuanta si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa, receptiva sau nereceptiva); de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in nici un caz nu pot actiona independent). De Vito stabileste sase functii ale comunicarii nonverbale asociate celei verbale. Astfel, ea accentueaza, completeaza, contrazice, regleaza, repeta, substituie comunicarea verbala B. Comunicarea verbala (limbajul). Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumana. El a si fost definit de aceea ca fiind "un vehicol ce transporta intentii, atitudini. Limbajul este si un tip aparte de conduita a individului, si anume, de conduita verbala, ce implica activitati diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, retinerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor). De asemenea, conduita verbala se subsumeaza unei familii mai vaste de conduite si anume conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris, diverse alte coduri). Limbajul, ca facultate inerenta si specifica speciei umane, constituie tocmai expresia si realizarea conduitelor verbale. Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum ar fi: perceperea limbajului, intelegerea discursului, memorizarea frazelor si a textelor, achizitia si producerea limbajului. Nu-i de mirare, de aceea, de ce psihologii au inceput studiul limbajului cu investigarea relatiei dintre fenomenele externe ale producerii si perceperii sunetelor, si procesul intern al gandirii (Wundt). Buhler, criticand pozitia lui Wundt, explica limbajul prin referire doar la evenimentele externe, decat prin invocarea obscurelor "procese mentale", pozitie care se va radicaliza in behaviorism. Watson, Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinantilor functionali ai comportamentului verbal. Contributii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentantii scolii constructiviste (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupati de investigarea achizitiei limbajului, implicit de socializarea copiilor.. Din multitudinea problematicii psihologice referitoare la limbaj, vom decupa doar o singura problema care se distinge nu numai prin semnificatia ei majora, ci si prin aceea ca a fost extrem de controversata. Este vorba despre problema achizitiei limbajului, care i-a condus pe unii autori la considerarea limbajului ca fiind innascut, iar pe altii la ideea construirii treptate a structurii limbajului. Teoriile nativiste ale limbajului insista asupra rolului echipamentelor biologice innascute. Nu este nici un dubiu, afirma sustinatorii acestor teorii, ca intram in lume echipati pentru vorbire. Facand un inventar al capacitatilor innascute ale vorbirii, Gray arata ca acestea sunt: structurile anatomice prezente in gat (laringe, faringe) care ne fac apti a produce o gama larga de sunete, comparativ cu orice alt manifer; preferinta de a asculta, de vorbi, de a distinge toate sunetele de baza ale vorbirii; mecanisme care fac posibila trecerea printr-o serie de faze (gangurit,) ariile specializate pentru vorbire din creier (Broca si Vernicke). Cel mai tipic reprezentant al teoriilor nativiste ale limbajului este Noam Chomsky, care incearca sa explice structurile lingvistice de suprafata descrise inaintea lui de Saussure si Sapir. Ei aratasera ca unitatile lingvistice de baza intra in relatii specifice intre ele si chiar cu realitatile extralingvistice (semnale, simboluri, integrandu-se in constructii mult mai complexe (sintagme, paradigme, produse gramaticale). Chomsky si-a propus un dublu scop: de a gasi acele structuri non-aparente ale vorbirii (numite de el structuri profunde) in stare de a explica structurile de suprafata; de a stabili regulile care transforma structurile profunde in structuri de suprafata. El s-a orientat spre dezvoltarea regulilor de transformare a structurilor profunde in structuri de suprafata, constituind ceea ce s-a numit gramatica generativa. Trecerea de la gramatica sintagmatica de suprafata la cea generativa si transformationala a reprezentat o adevarata revolutie in ceea ce priveste conceperea limbajului, ea atragind atentia psihologilor de a studia nu doar comportamentul verbal in expresia lui interna, ci si reprezentarile mentale psiholingvistice pe care comportamentele verbale le reflecta. - 0 a doua idee a lui Chomsky se refera la distinctia pe care el o face intre conceptul de competenta lingvistica si conceptul de performanta lingvistica: in limbajul vorbit al unui individ exista fraze gramaticale, dar si fraze negramaticale. Cum ar putea fi diferentiate acestea? Chomsky ofera ca metoda recurgerea la intuitia subiectului, la constiinta lui implicita, adica la capacitatea lui intrinsec-ideala de a produce si intelege fraze in acord cu "forma" limbii, de a aprecia gradul de devianta al unui enunt in raport cu o "buna forma". Chomsky isi propune un nou scop, si anume, acela al analizei competentei lingvistice a subiectului vorbitor, care reprezinta o proprietate esentiala a spiritului uman si care consta in cunoasterea de care dispune subiectul, cunoastere ce prezideaza orice act verbal, ea luand forma unei gramatici, a unui sistem de reguli. Performanta lingvistica este definita ca fiind capacitatea subiectului de a pune in practica sistemul de reguli, in functie de diverse situatii si imprejurari. Conceptul de competenta este studiat de lingvistica, cel de performanta de psiholingvistica Din pacate, relatiile dintre cele doua concepte sunt, dupa cum remarca Bronkart, ambigui, fapt care a marcat pentru mult timp insasi relatiile dintre lingvistica si psiholingvistica. Cea de-a treia idee esentiala pentru psihologia limbajului este cea care se refera la considerarea limbajului (mai ales a structurilor profunde si a competentei lingvistice) ca fiind innascut. la nastere. creierul omenesc este inzestrat cu o structura nervoasa inalt specifica, avand capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe. creierul omenesc se maturizeaza la fel ca alte organe (inima, ficatul), in cazul lui fiind mai nimerit sa vorbim despre crestere, ideea de dezvoltare si de constructie, cand este vorba de limbaj, nemaiavand sens. Maturizarea creierului se produce prin developarea in sens fotografic a unor structuri deja existente si nicidecum prin invatare. Argumentul imbatabil in favoarea acestei teze l-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledeaza pentru specificitatea ereditara. Chomsky considera, deci, ca omul se naste predispus sa invete limbajul in anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca sa poata fi invatate de catre copii singuri, cu ajutorul unei inteligente generale. Dimpotriva, arata el, copiii sunt ajutati de o intelegere innascuta a aspectelor limbii (este vorba despre regulile gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei sunt ajutati de un ghid innascut care faciliteaza achizitionarea regulilor unice ale limbajului specific unei culturi. Acestea sunt numite de Chomsky mijloace de achizitie ale limbajului. 0 facultate de limbaj determinata genetic, precizeaza o anumita clasa de gramatici omeneste accesibila. Copilul isi va insusi una din aceste gramatici pe baza datelor limitate care ii sunt accesibile. Pentru Chomsky, lingvistica cu structurile ei profunde, cu gramaticile ei generative este primordiala in raport cu cognitia. Chomsky pierde din vedere faptul ca dezvoltarea cognitiva si cea a limbajulul sunt interactive. Bronckart arata ca pe buna dreptate conceptia lui Chomsky a avut un veritabil rol catalizator in evolutia stiintelor comportamentului verbal si a stiintelor in general, nu uita sa adauge ca 'din punct de vedere psihologic, ca si' d.p.d.v. pedagogic, interesul ei este limitat' Teoriile invatarii limbajului au fost dezvoltate de behavioristi si constructivisti: limbajul nu este in mod special diferit de orice alta forma a comportamentului. Spre deosebire insa de behaviorismul traditional al lul Watson, care punea accent doar pe elemente {stimul - reactie), Skinner adauga un al treilea - intarirea (sau recompensa, cum mai este denumita popular). Aceste trei elemente interactioneaza in maniera urmatoare: stimulul care actioneaza asupra organismului ofera ocazia pornind de la care raspunsul este susceptibil de a fi emis si de a fi intarit. Daca se produce intarirea pozitiva a reactiei, se instaleaza un proces de discriminare si stimulul devine un agent susceptibil de a face sa apara raspunsul.. Acesta este tipul de interactiune pe care Skinner il numeste operant. Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant, achizitionat prin conditionarea operanta si folosit ca un instrument pentru a opera in mediul inconjurator, intr-o astfel de maniera, incat sa se achizitioneze o intarire a stimulului. In explicarea comportamentului verbal, trebuie sa se tina seama de variabilele situationale susceptibile a intari raspunsul, de istoria intaririlor in contextul grupului social din care face parte individul sau de ingradirile genetice ale speciei sale. Asadar, se invata, este achizitionat in timpul vietii individului; el trebuie ajutat prin conditii si mijloace specifice. Daca la Chomsky esential era ceea ce el numea language-acquisition device- LAD, in viziunea behavioristilor si a reprezentantilor teoriilor invatarii sociale, important este sistemul de suport pentru achizitia limbajului (language-aquisition support-system prescurtat LASS). Contributia cea mai semnificativa pe directia ilustrarii caracterului dobandit al limbajului a adus-o, insa, Piaget, adept al modelului auto-organizarii psihicului. Fara a intra in amanunte, amintim ca trei concepte sunt esentiale pentru intreaga teorie piagetiana: Interactionism (care se refera la relatiile de interactiune reciproca intre organism si mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiaza mediul, dar si teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atentie structurilor interne ale organismului); constructivism (ce vizeaza doua aspecte esentiale: pe de o parte, rolul activ al orga-nismului, pe de alta parte, caracterul progresiv al elaborarii structurilor cunoasterii, inclusiv a limbajului); 3) echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit actiunea organismului impotriva factorilor perturbatori si reechilibrarea structurilor inteme). Ipoteza piagetiana esentiala in ceea ce priveste natura si originea limbajulul este continuitatea functionala intre sistemele reprezentative si cele de tratare a informatiilor. Subiectul, datorita perfectionarii sistemelor de tratare a informatiilor, isi construieste mai intai imaginile mentale (reprezentarile), apoi simbolurile si, in sfarsit, semnele vorbirii. Crearea semnificatiei este indisolubil legata de activitatea cognitiva. Trecerea de la inteligenta actionala (senzorio-motorie) la inteligenta operationala (reflexiva) se face in mod firesc, fara rupturi majore. In final, se ajunge la adaptarea corespunzatoare a individului la solicitarile mediului. In 1975 a avut loc o celebra disputa intre Piaget si Chomsky, cunoscuta sub denumirea de controversa dintre inneism si constructivism. Conceptia lui Chomsky duce catre o serie de bizarerii: dat fiind faptul ca limbajul este cuprins in genomul individului, acesta si-1 poate insusi chiar in conditiile unei educatii limitate; toate ipostazele posibile despre regulile sintaxei pe care copilul ar putea sa le inventeze sunt excluse de mostenirea genetica; limbile vorbite sunt in toate privintele, in toata lumea, aceleasi; mediul joaca, in cel mai bun caz, un rol declansator, el avand un rol minim in elaborarea cunostintelor. Acestor concluzii exagerate, Piaget le opune altele mult mai realiste: structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizare de actiuni succesive exercitate asupra obiectelor; (desi nu crede in existenta structurilor cognitive innascute ale inteligentei, accepta ideea ca functionarea inteligentei implica mecanisme nervoase ereditare, mecanisme care sunt insuficiente pentru explicarea genezei si evolutiei comportamentului uman); exista o inteligenta general umana care este apta sa transforme in realitate potentele organizatoare elementare ale creierului, in diferite forme din ce in ce mai complexe. Principiile dupa care se conduce Piaget sunt "minimum de performare si "maximum de autoorganizare" Formele limbajului verbal. Analiza limbajului in contextul activitatii generale de comunicare interumana a dus la delimitarea formelor particulare in care se manifesta: limbajul extern si limbajul intern. Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatari din afara. El se realizeaza in doua forme: limbajul oral si limbajul scris. Limbajul oral rezulta din succesiunea selectiva, structurata dupa regului logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. Dupa specificul schemei de comunicare, limbajul oral se realizeaza in trei variante: solilocviu, monolog si dialog. Solilocviul inseamna vorbirea cu voce tare cu noi insine. In mod normal, aceasta forma se intalneste la copii (pana la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine insusi apare doar situational sau in stari patologice. Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care sa recepteze fluxul mesajelor fara a replica dupa fiecare secventa, ci doar la sfarsit. De regula, monologul este centrat pe o anumita tema, si el are ca obiectiv informarea auditoriului. Dialogul este forma cea mai frecventa de realizare a limbajului oral. El se desfasoara prin alternarea pozitiilor celor doi termeni ai relatiei de comunicare si are caracter de schimb reciproc de mesaje. Dialogul poate fi structurat si liber-situational. In primul caz, dialogul se axeaza pe o problema anume, si prin el se urmareste ajungerea la un acord, consens sau rezultat final. Dialogul liber se incheaga si se desfasoara spontan. Limbajul scris se realizeaza prin codarea mesajelor orale in forma grafica. Din punct de vedere ontogentic se constituie mai tarziu decat cel oral, printr-un proces de instruire in care copilul trebuie sa diferentieze literele si sa le lege in cuvinte. Limbajul scris are doua verigi care se constituie paralel: cititul si scrierea. El se realizeaza dupa clasa a patra si are un grad mare de dificultate datorita regulilor logico-gramaticale. In cadrul limbajului scris apar procedee stilistice care maresc latura expresiva. El depinde de nivelul general de instruire si cultura al subiectului. Limbajul intern reprezinta o comprimare a limbajului extern. Din punct de vedere structural se bazeaza pe scheme logico-gramaticale. Din punct de vedere functional se bazeaza pe scurt-circuite, omitandu-se cuvinte si realizandu-se noduri releu. Din punct de vedere ontogenetic se consolideaza mult mai tarziu decat limbajul oral si scris. Limbajul intern dispune de o mare viteza de derulare a ideilor. Cu cat este mai bine elaborat, cu atat gandirea este mai bine consolidata. Functiile comunicarii si limbajului Eficacitatea comunicarii este strict dependenta de gradul de implicare al individului (sau grupului) in ea. La randul sau, gradul de implicare exprima caracterul functional al comunicarii si limbajului. Iata de ce psihologii s-au concentrat pe stabilirea functiilor acestor 2 mecanisme psihice. Karl Buhler le clasifica dupa natura procesului psihic predominant (emotianal expresiva, conativa, referential-designativa). Ombredane prefera ierarhizarea lor de la primitiv si spontan catre elaborat si voluntar (afectiva, ludica, practica, reprezentativa, dialectica) In fiecare dintre aceste clasificari este prezenta functia reglatoare a comunicarii si limbajului, care este esentiala. Gerard Wackenheim Functiile comunicarii si limbajului, in raport cu individul. functia de integrare a individului in mediul sau - permite individului alaturi si impreuna cu altii, sa ia pozitie fata de altii, sa se adapteze situatiilor noi, sa tina seama de experienta altora, sa asimileze o parte din ea); functia de dezvaluire si autodezvaluire - prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar si siesi, isi corijeaza o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspecteaza si se poate intelege mai bine; functia valorizatoare - comunicarea raspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei individul atragand atentia altora asupra sa, implicit, afirmandu-se; functia reglatoare a conduitei altora - comunicand cu altii, un individ isi poate ameliora pozitia in ierarhia grupului, ii poate determina pe acestia sa-si schimbe atitudinile, creeaza conflicte sau atmosfere destinse in timpul unei conversatii; functia terapeutica (comunicarea este un mijloc curativ, marturie in acest sens stand psihanaliza, psihodrama si intretinerea rogersiana). Functiile comunicarii in raport cu grupul: functia productiv-eficienta (permite realizarea sarcinilor, mai ales in situatia in care acestea implica un inalt grad de cooperare intre membrii grupului, ajuta "locomotia" grupului spre atingerea scopurilor fixate); functia facilitatoare a coeziunii grupului (prin comunicare se naste si subzista un grup; incetarea sau perturbarea ei se soldeaza fie cu moartea grupului, fie cu aparitia unor disfunctionalitati grave); functia de valorizare a grupului (aproape identica cu cea intalnita si la nivelul individului; prin comunicare grupul isi afirma prezenta, se pune in evidenta, isi releva importanta, originalitatea, isi justifica existenta); functia rezolutiva a problemelor grupului (comunicarea salveaza onoarea grupului, iar cand acesta se degradeaza trece prin perioade dificile, poate fi utilizata ca mijloc terapeutic; sociodrama este poate cel mai bun exemplu in sustinerea acestei functii). Functiile comunicarii si limbajului, clasificate dupa raportarea la grup, sugereaza faptul ca dincolo de cuvinte si de sensul asigurat de lexic, omul poate produce sensuri derivate, cu efecte multiple, datorate tocmai dinamicii grupului. A comunica inseamna a "intra in orchestra", a intra in simbolurile disponibile, a-ti ajusta timbrul la ansamblul preexistent, a pune in comun, a face ceva impreuna cu cineva. Paradigma orchestrei se opune paradigmei liniei de telegraf, ea combate egocentrismul, insistand, in schimb asupra necesitatii de a pune in joc ansamblul semnelor disponibile interlocutorilor care declanseaza comportamente. Rolul reglator al comunicarii si in special al limbajului a fost evidentiat intr-o multitudine de cercetari Influenta reglatoare a limbajului se remarca cel mai bine in cadrul proceselor persuasive. Sunt trecute in revista tehnici cum ar fi: folosirea argumentelor cvasilogice, a argumentelor bazate pe structura realului (relatii de succesiune, de coexistenta), a legaturilor care fundeaza realul (cazul particular, rationamentul prin analogie) In afara strategiilor argumentative, o mare importanta, dintr-o perspectiva psihologica, o au si factorii facilitatori sau perturbatori ai persuasiunii. O sistematizare excelenta a acestora a fost facuta de catre Marcel Bromberg. Persuasiunea este influentata de: caracteristicile sursei persuasive (credibilitatea, atractivitatea, puterea ei de a distrubui sau nu recompense si pedepse); caracteristicile mesajului (mesaje unilaterale sau bilaterale, structura mesajului, tipul mesajului); caracteristicile receptorului (legate indeosebi de unele procese si mecanisme psihice ce intra in functiune in timpul procesului persuasiv; atentia, intelegerea, acceptarea, memorizarea, actiunea; o mare importanta o are si punerea in garda a receptorului, contra intentiei persuasive sau contra continutului mesajului - ambele putand duce la fenomenul rezistentei la schimbare). Legate de unul sau altul dintre acesti factori, exista tehnici de reglare dezvoltate in psihologie referitoare la procesele persuasive: McGuire (1964) a propus tehnica inocularii, bazata pe analogia cu imunizarea biologica a organismului; asa cum putem creste capacitatea de aparare a orga-nismului prin injectarea anticipata a unor virusi, similari celor care se presupune ca vor actiona mai tarziu, tot asa putem stimula apararea atitudinala a individului inoculandu-i o forma atenuata de argumente contraatitudinale susceptibile a fi formate in viitor. Exista si terapii de sustinere, asemanatoare intaririi organismului printr-un aport de vitamine. Analog, ii putem furniza individului o previziune bazata pe un set de argumente de sustinere care ii va permite sa reziste la contra-propaganda ulterioara. De la astfel de constatari s-a ajuns si la o generalizare: daca posibilitatea de contraargumentare a receptorului permite descresterea impactului persuasiv al unui discurs, atunci orice procedeu capabil a anihila un astfel de proces trebuie sa creasca eficacitatea discursului. Asadar, impactul mesajulul persuasiv va fi cu atat mai mare cu cat el este structurat intr-o maniera capabila a elimina orice contraargumentare din partea receptorului. ATENTIA 1. Specificul psihologic al atentiei Omul se afla permanent intr-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzatii: vizuale, auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informatii receptat de organele senzoriale ajunge pana la 100.000 de biti pe secunda. Din aceasta cantitate nu ajung in constiinta decat 25-100 de biti pe secunda. Se realizeaza o importanta selectie a stimularilor. In acest proces, un rol central in indeplineste atentia, ea fiind o focalizare a constiintei (Cosmovici). In orice moment exista o zona de maxima claritate a constiintei cea a atentiei, - inconjurata de aspecte neclare si de stimuli subconstienti. Atentia, dupa Cosmovici, consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea realizeaza astfel o optimizare a cunoasterii unui sector din lumea inconjuratoare sau din viata psihica interna. Atentia ocupa un loc important in structura si dinamica sistemului psihocomportamental al omului. Ea nu este un proces cu continut reflectoriu-informational propriu si distinct- precum perceptia, reprezentarea, gandirea su procesele afective si motivationale. Mai mult decat atat, ea nu are o nu are o existenta si o desfasurare independenta, in sine, ci numai sau eminamente in contextul altor procese si activitati psihice cu continut si finalitate proprie. Putem spune deci, ca atentia nu face parte din categoria proceselor psihice refectorii, ci din cea a conditiilor si functiilor psihofiziologice mediatoare reglatorii. Ea nu poate fi incadrata in categoria proceselor nespecifice, deoarece este implicata in toate tipurile de situatii si sarcini care, prin ele insele, genereaza o activare preferentiala sau in care subiectul este interesat, realizand astfel prin ,,mijloace proprii (ex. mobilizarea voluntara) o asemenea activare. Atentia, dupa Golu, este definita ca proces psiho-fiziologic, de orientare, concentrare si potentare selectiva, a functiilor si activitatilor psihice si psiho-comportamentale modale specifice, in raport cu obiectul si finalitatea lor proprii, asigurandu-le atingerea unui nivel optim de eficienta adaptativa. ISTORIC Atentia a avut in campul cercetarii psihologice o evolutie extrem de sinuoasa, facand saltul de la considerarea ei ca fiind o facultate psihica centrala, pana la ignorarea sau chiar izgonirea ei din psihologie. Introspectionismul facultate de sine statatoare, independenta, cu continutul sau specific, la fel ca alte procese si activitati psihice, avand un rol decisiv in buna desfasurare a celorlalte fenomene psihice. Atentia explica toata bogatia vietii sufletesti, toate fenomenele psihice, omitandu-se, insa, tocmai explicatia ei. atentia s-ar datora asa-numitei priviri interioare", ea fiind tributara claritatii si puritatii starilor de constiinta, ingustarii campului constiintei care ar asigura, astfel, ridicarea nivelului reprezentarilor si al gandirii. (Wundt si Ebbinghause) Functionalismul (reprezentat prin James) Natura selectiva a atentiei- functie activa a organismului bazat pe starea lui motivationala Structuralismul TITCHENER: atentia - stare a constiintei caracterizata prin cresterea concentrarii si a claritatii senzoriale, centrandu-se, pe studiul conditiilor care tind sa maximizeze claritatea si proeminenta senzatiei. - reprezinta 'nervul intregului sistem psihologic'. Behaviorismul 'soarta' atentiei devine mai mult decat precara, ea fiind ignorata sau chiar eliminata din psihologie. Psihologul danez E. Rubin a prezentat o comunicare cu titlul 'Nonexistenta atentiei. in ceea ce ii priveste pe behavioristii traditionali, ei interpretau atentia in termeni pur comportamentali; atentia n-ar fi altceva decat o componenta a unui comportament dominant. (HUNTER) Psihologii au oscilat mult intre considerarea atentiei ca fiind proces psihic, activitate psihica, stare psihica, conditie facilitatoare sau perturbatoare a celorlalte fenomene psihice. lar atunci cand nici unul din aceste atribute nu-i satisfaceau, au declarat atentia ca fiind un proces psihofiziologic, domeniu de granita intre psihologie si fiziologie. Indiferent insa ce este atentia (proces, activitate, stare, conditie), ceea ce coteaza este specificul ei psihologic care multa vreme a ramas o enigma. In legatura cu depistarea unui asemenea specific psihologic al atentiei s-au manifestat cel putin doua tendinte: Unii psihologi au redus atentia la alte fenomene psihice, confundand-o in cele din urma cu acestea. Pentru RIBOT (1889) atentia era un ''act motor'. Faptul ca atentia este insotita de o serie de miscari (vasomotorii, respiratorii, contractia muschilor mimicii, dirijarea aparatelor senzoriale spre sursele de informatie) este incontestabil. Aceste miscari intretin si intensifica atentia, ca dovada ca atunci cand sunt suspendate sau impiedicate, activitatea se perturba. Ribot greseste insa considerand ca aceste miscari sunt elemente constitutive ale atentiei si in felul acesta pierde din vedere tocmai specificul ei psihologic. Alti autori au considerat atentia ca fiind un proces cognitiv si conativ. Pentru altii, atentia este 'aspectul activ selectiv al perceptiei, care consta in prepararea si orientarea individului spre perceperea unui stimul particular. Cea de a doua tendinta care s-a manifestat a constat in incercarea psihologilor de a depista elementele psihologice proprii, specifice in stare a individualiza atentia. Pentru descoperirea acestora putem porni de la doua sugestii date de psihologul francez MAURICE REUCHLIN : organismul uman este bombardat de o cantitate imensa de informatii, cantitate ce este superioara celei care poate fi tratata, tradusa, implicata in raspunsurile adaptive (de altfel, o parte a acestei informatii, fiind nepertinenta, nici nu este legata de reactiile adaptative); apare necesitatea stringenta de a selectiona si filtra informatia in vederea traducerii ei in dispozitivele care elaboreaza raspunsurile (constructia unui percept, a unei habitudini, punerea in functiune a unor raspunsuri generalizate etc.); selectia informatiilor constituie procesul esential pe care il evocam atunci cand vorbim despre atentie; atentia s-ar traduce printr-o reactie generala de alerta cu ajutorul careia se releva informatia pertinenta care devine prioritara, ea fiind intarita in raport cu cea nepertinenta care este fie marginalizata, fie respinsa; in existenta sa, omul se intalneste cu stimuli cunoscuti, previzibili, care presupun punerea in functiune a unor raspunsuri deja achizitionate, dar si cu stimuli noi, nefamiliari (prosexigeni dupa cum ii numeste Pieron), care contin o cantitate mai mare de informatii, punand de aceea organismului o dilema care nu mai poate fi rezolvata prin apelul la experienta anterioara. Aceasta problema se rezolva prin activarea organismului, implica o explorare complementara a noilor stimuli. Omul va compara informatia bruta venita actual de la receptori cu cea existenta in memorie, apoi va decide daca noua informatie este sau nu coerenta cu cea stocata, daca ea corespunde sau nu propriilor sale trbuinte. Subiectul isi declanseaza alerta atentiei pentru a decide ce va face nu doar in functie de noutatea stimulului, ci si de interesul lui pt. organism. Noul stimul, prosexigen, declanseaza reactii de orientare (care comporta o functie generala de facilitare senzoriala si motorie), reactii de focalizare (concentrare pe stimul, asociata, uneori, cu o oarecare imobilizare a organismului menita a minimaliza numarul stimulilor ce ar putea distrage), reactii de selectie a informatiilor (insa o selectie preferentiala dependenta de specificul activitatii si de stringenta nevoilor subiectului). Orientarea si focalizarea pe stimul a psihicului in vederea selectarii informatiilor pertinente pare a fi cele 3 note definitorii ale atentiei care o diferentiaza de alte fenomene psihice. Caracteristici surprinse de definitii: 1. Atentia este 'orientarea selectiva a activitatii psihice' (PIERON) Pentru ZAPOROJET, atentia este "activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiectele si fenomenele inconjuratoare si care asigura reflectarea lor cea mai deplina si mai precisa in creierul omului. OSWALD defineste atentia ca "fenomen ce dispune de calitate selectiva si orientativa' SILLAMY: Atentia este 'concentrarea spiritului asupra unor lucruri. A fi atent inseamna a te detasa de mediut exterior pentru a te focaliza pe ceea ce te intereseaza' ZORGO:,Nu este de ajuns sa stim ca atentia este insusirea constiintei sau activitatii psihice de a fi orientata si concentrata intr-o anumita directie, ci trebuie sa stim si ,, in ce anume consta aceasta activitate de orientare a activitatii psihice(Zorgo). Specificul orientarii trebuie cautat in 'ierarhizarea interioara a raporturilor de forta determinate de conditiile obiective' (ibid). 2. Cat priveste concentrarea, ea consta in ingustarea, limitarea campului constiintei, din punct de vedere neurofiziologic, avand loc o inhibitie relativa si temporara a excitatiei nervoase, structurile centrale (cortexul cerebral) actionand direct asupra celor inferioare.(Sillamy) Mecanismul facilitarii, reliefarii anumitor stimuli in detrimentul altora este problema centrala a atentiei. Analiza celor trei caracteristici trebuie sa fie insa si mai profunda deoarece nu intotdeauna ele sunt intrinseci atentiei. Reactia de orientare este importanta pentru explicarea atentiei dar ea "nu este inca atentie' (FLORU); deoarece, un fenomen psihologic, cum este atentia, nu poate fi redus la altul, fiziologic; reactia de orientare nu constituie integral substratul atentiei: intre reactia de orientare si atentia propriu-zisa exista activarea, dinamogenia (selectia, concentrarea, cresterea eficientei performantelor senzorio-motorii) ca elemente mult mai specifice ale atentiei. O foarte mare importanta in procesul atentiei o are si starea de pregatire pentru actul respectiv, atitudinea pregatitoare, numita de unii autori set, de altii atentie preperceptiva, premotorie. Atitudinea pregatitoare nu trebuie confundata insa cu atentia efectiva, ea fiind de cele mai multe ori o etapa a atentiei, care poate trece firesc in atentia efectoare. Atentia este o centrare a activitatii psihice pe un stimul prezent, actual, in timp ce setul presupune asteptarea unor semnale viitoare. Asadar, in timp ce atentia reprezinta o adaptare la situatiile date, prezente, setul are un caracter anticipativ, predictiv in raport cu stimulii probabili. Este necesar sa diferentiem atentia de o notiune cu care pare a se confunda, si anume de notiunea de vigilenta. Prin vigilenta intelegem starea caracterizata printr-un inalt grad de eficienta fiziologica. Pieron asimileaza termenul de vigilenta cu cel de atentie, fapt ce nu este corect, deoarece nivelul de vigilenta este foarte variabil, in unele situatii el putand chiar sa scada. Alti autori au dat un alt sens termenului de vigilenta. ,,Atentia implica mai mult decat o vigilenta crescuta, ea consta in orientarea selectiva a perceptiei (Delay, Pichot). Important este faptul ca atentia prin toate caracteristicile ei asigura cunoasterea mai buna a realitatii, sporirea eficientei activitatii. Cosmovici considera ca manifestarile si efectele atentiei sunt urmatoarele: orientarea constiintei intr-o directie asigura o selectie a unor impresii, ce apar cu maxima claritate, in raport cu altele care sunt mai sterse. concentrarea, intensificarea impresiei. E. Titchner a demonstrat experimental ca daca prezentam unor subiecti o succesiune rapida de stimuli cand puternici, cand slabi, cerandu-le sa urmareasca cu atentie producerea stimulilor slabi, diferentele percepute intre stimuli apar mai mici decat atunci cand atentia se fixeaza la cei puternici. claritatea unui obiect asupra caruia ne concentram atentia sporeste. rapiditatea perceperii unui eveniment modificarile motorii si expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrarii atentiei. Asemenea reactii erau caracterizate de I.P. Pavlov ca fiind ,,reflexe de orientare: orientarea capului, a corpului, acomodarea senzoriala, concomitenta cu inhibarea altor miscari, cresterea tonusului muscular, toate constituie o pregatire pentru reactia prompta. Modificarile se datoreaza sistemului nervos central si vegetativ, implicand totodata mecanisme respiratorii si circulatorii. Reactia de orientare este declansata de o variatie in situatia actuala, de interventia a ceva nou. Desigur, ea poate surveni si in urma unei initiative a persoanei, ca un act de vointa. D.p.d.v. psihologic atentia, dupa Cosmovici, este o forma a vietii psihice, aplicandu-se unor variate continuturi si constand intr-o focalizare a constiintei, intr-o intensificare a ei in jurul unui domeniu limitat. Atentia este o functie de sinteza, adunand toate datele si resursele disponibile in jurul unui obiect ori fenomen. Este un monoideism relativ facilitat de interventia motivatiei si a afectelor. Un rol il au si cunostintele, deprinderile formate anterior. Posibilitatile de concentrare a atentiei variaza mult de la un individ la altul. Ele sunt o expresie a intregii personalitati, exprimand aspiratiile ei indeosebi. Golu: Atentia este o conditie primara, de fond, o stare de pregatire psihofiziologica generala se ce contureaza in cadrul starii de veghe difuze si care face posibila, principial, declansarea unui proces psihic constient de perceptie, de memorare, de reproducere, de gandire sau efectuarea unei actiuni instrumentale motorii (in plan extern). Aparitia unui stimul care trebuie perceput si analizat actioneaza ca semnale specifice, care transforma starea de pregatire psihofiziologica generala in atentie focalizata ? care se include in mecanismul functiei sau activitatii specifice date. In acest caz, functia sau activitatea data devine dominanta in campul constiintei si in sfera de actiune a legii exclusivitatii (in momentul dat fiind singura manifestare integrala principala a subiectului ). Putem spune atunci ca atentia este un operator comutativ, care trece: o activitate din starea potentiala in starea actuala si dintr-o zona de echipotentialitate intr-o zona de preferentialitate exclusiva (impunerea legii exclusivitatii) Structura atentiei este dubla fiziologica si psihica. Componenta fiziologica precede ontogenetic pe cea psihica si constituie premisa pe care se formeaza aceasta Forma in care se manifesta si se obiectiveaza atentia in plan psihocomportamental este reflexul neconditionat de orientare, determinat de: - de noutatea stimulilor sau - de modificari ale starilor organismului. Pe langa directionarea canalelor senzoriale si a vectorului constiintei, catre noul stimul, acest reflex se concretizeaza si prin reactii bioelectrice la nivel cerebral depresia ritmului alfa si cresterea generala a activismului scoartei cerebrale. Dupa detectia stimulului reflexul generalizat de orientare este inlocuit prin reflexul de orientare focalizat, care consta intr-o crestere secundara a activismului in limitele sistemului aferent caruia i se adreseaza direct stimulul respectiv, cu scaderea sensibilitatii pentru restul stimulilor. Aceasta faciliteaza: = analiza - interpretarea stimulului dat si = elaborarea raspunsurilor corespunzatoare; - raspunsul poate fi unul nespecific, de obisnuire si deci de deconectare sau unul specific, adaptativ, daca stimulul prezinta o semnificatie pentru subiect. Reflexul de orientare, poate lua si o forma conditionata, constand in crearea starii de asteptare, in raport cu un anumit obiect stimul, pe baza actiunii anterioare a unui semnal. Componenta fiziologica, se identifica aproape total, cu atentia involuntara sau neconditionata. Componenta psihica a atentiei este legata de participarea intentiei si a reglarii voluntare. Pentru a se putea mentine componenta psihica, trebuie sa aiba la baza tot o activare selectiv preferentiala pe fondul starii de vigilenta si crearea de focare de dominanta la nivelul creierului. In aceasta forma, componenta psihica se suprapune peste atentia voluntara sau postvoluntara. In plan subiectiv, atentia voluntara este constientizata ca stare de incordare, de concentrare, iar in plan comportamental prin selectivitate si orientare auto-impuse, deliberate, in raport cu continutul si modul de desfasurare a actelor senzoriale, intelectuale si motorii. Atentia voluntara se manifesta si ca modalitate subiectiva interna de lupta cu influentele perturbatoare. La om, ea devine forma principala, de organizare si tinere sub control a desfasurarii activitatii. Cand activitatea atinge, un inalt grad de structurare si automatizare, atentia functioneaza oarecum de la sine, fara ca subiectul sa depuna un efort neuropsihic special in aceasta directie. Spunem atunci, ca din voluntara ea a devenit post-voluntara. Indiferent de forma de manifestare, atentia pune in evidenta un ansamblu de dimensiuni, pe baza carora poate fi analizata, comparata si evaluata. Printre cele mai importante dimensiuni se numara: numarul total de entitati distincte care pot fi tinute in centrul constiintei cu maxima claritate concentrarea, incarcatura energiei psihice nervoasa, care se investeste in cadrul atentiei stabilitatea durata de mentinere a nivelului optim de concentrare a atentiei mobilitatea deplasarea punctului optimei concentrari, pe succesiunea fazelor desfasurarii sarcinii distributivitatea impartirea punctelor de concentrare optima simultan asupra mai multor actiuni, imagini, idei. Functiile atentiei sunt: functie de explorare in campul perceptiv extern, care se finalizeaza cu detectia stimulului tinta. functie de explorare in memoria de lunga durata, care se finalizeaza cu identificarea elementelor ce urmeaza a fi actualizate. functie de accentuare a contrastelor, care se finalizeaza prin focalizarea asupra obiectului sau ideii date functie de filtrare-selectie, care se finalizeaza prin centrarea activitatii optime, doar pe elementele specifice activitatii si ignorarea celor exterioare functie de orientare-directionare, care se finalizeaza prin crearea montajelor interne adecvate desfasurarii actiunilor propuse functie de potentare reglarea efortului pe durata activitatii. functia de avertizare si alertare concretizata in momente de accentuare a vigilentei in situatii critice Fiind o dimensiune a tuturor proceselor psihice specifice si a tuturor formelor de activitate, atentia se transfoma, intr-o coordonata generala de definitie, a modului de relationare a omului cu lumea. Astazi se evidentiaza mult aspectele neurofiziologice ale atentiei, subliniindu-se rolul formatiei reticulate (in colaborarea ei cu diencefalul si sistemul limbic). Datorita naturii si structurii sale eterogene, precum si datorita implicarii ei in reglarea desfasurarii proceselor psihice specifice si a activitatilor integrate, atentia a fost abordata si explicata teoretic pe baza unor modele diferite neurofiziologice, neurochimice, psihologice (motivationale si cognitive), psihofiziologice. Modele explicative ale atentiei Datorita naturii si structurii sale eterogene, precum si datorita implicarii ei in reglarea desfasurarii proceselor psihice specifice si a activitatilor integrate, atentia a fost abordata si explicata teoretic pe baza unor modele diferite neurofiziologice, neurochimice, psihologice (motivationale si cognitive), psihofiziologice. a) Modele neurofiziologice ale atentiei. Pun accentul in explicarea atentiei pe mecanismele fiziologice si neurologice. Se diferentiaza intre ele prin elementul fiziologic sau neurologic luat in seama. Golu: Ideea de baza a acestui model rezida in aceea ca atentia, ca amplificare a acuitatii constiintei in raport cu un stimul sau obiect extern, apare ca expresie a focalizarii excitatiei specifice in zona corespunsatoare a scoartei cerebrale. Crearea unui astfel de focar dominant asigura blocarea sau inhibarea (prin inductie negativa) a influentelor colaterale si permite desfasurarea orientata, finalista a perceptiei si actiunii in raport cu stimului selectat. o serie de cercetatori incepand cu I.P. Pavlov, au considerat ca atentia (mai ales cea involuntara) ar fi cel mai bine expilcata prin intermediul reflexului de orientare, al reflexului 'ce este'?, descoperit de Pavlov in 1910. Diferitele componente ale reflexului de orientare (somatomotrice, vegetative, senzoriale. electroencefalografice) intervin, diferentiat, in fazele atentie. in fazele initiale, o importanta deosebita o au componentele motrice, care apoi se diminueaza, fiind inhibate. Componentele somatomotrice nu sunt specifice, deoarece unele modificari exterioare ale atentiei (privirea incordata, diminuarea miscarilor etc.) pot fi reproduse de cele mai multe ori fara a avea loc o concentrare reala a atentiei. Cele mai stabile si caracteristice pentru atentie sunt componentele electroencefalografice. Daca frecventa undelor bioelectrice din starea de veghe si repaus senzorial este de 8-13 cicli pe secunda, starea de atentie se traduce printr-un ritm cu o frecventa crescuta, de 14-18 cicli pe secunda. In momentul aplicarii unui sunet monoton, care declanseaza atentia involuntara, apar si modificarile electroencefalografice corespunzatoare. Daca actiunea excitantului se prelungeste si persoana nu mai este atenta, atunci dispar si undele electrice specifice atentiei. Reflexul de orientare nu numai ca semnalizeaza organismului prezenta si actiunea unui excitant, ci ajuta si la precizarea naturii lui. Dat fiind faptul ca reflexul de orientare este neconditional, realizat cu precadere la etajele inferioare ale creierului si mai ales datorita faptului ca el produce o reactie difuza, neconcentrata in sfera analizatorului excitat, cu timpul s-a trecut la analiza mecanismelor fiziologice corticale ale atentiei. Savantul rus A.A. Uhtomski (1923) a introdus asa numitul principiu al dominantei -ca o zona corticala caracterizata printr-o excitabilitate crescuta comparativ cu restul zonelor care au o excitabilitate mai scazuta. Dominanta se creeaza, creste, se intareste pe baza excitatiilor care se gasesc in alte zone ale scoartei in momentul aparitiei ei, pe seama acestora. Ea cumuleaza energia diferitilor centri si, in acelasi timp, inhiba reactiile pe care acestia le-ar putea provoca in mod normal. Prin 'dominanta' explicam concentrarea atentiei, capacitatea oamenilor de a lucra in conditii relativ nefavorabile, excitantii colaterali, in loc de a dezorganiza activitatea o intaresc, o favorizeaza. Unele caracteristici ale dominantei (capacitatea ei de a se deplasa dintr-o zona in alta, de a se mentine mai mult timp, de a se stinge daca nu este intarita) explica tot atat de bine mobilitatea, stabilitatea sau disparitia atentiei. Dominanta nu se formeaza insa numai pe baza sumarii excitatiilor de pe scoarta cerebrala, ci pe baza influentelor primite de la formatiunea reticulata, care indeplineste cel mai important rol in explicarea atentiei. Rolul ei este dublu: pe de o parte, primeste toate mesajele venite de la toti receptorii, inclusiv de la creier; pe de alta parte, emite mesaje facilitatoare sau inhibitoare. Ea face selectia mesajelor, adica indeplineste functia esentiala a atentiei. Dat fiind faptul ca formatiunea reticulata dispune de doua structuri morfofunctionale distincte (sistemul reticulat activator ascendent- SRAA si sistemul reticulat difuz de proiectie - SRDP), ea indeplineste roluri diferite. Prin primul sistem (localizat in trunchiul cerebral, bulb, protuberanta si mezencefal) ea produce efecte tonice, de lunga durata, permanente ce se prelungesc si dupa incetarea stimularii senzoriale, fapt care se traduce in plan psihologic prin declansarea si mentinerea atentiei. Prin cel de-al doilea sistem (localizat in diencefal), ea produce efecte de scurta durata, acestea fiind limitate topografic si egale cu stimularea senzoriala, ceea ce explica in plan psihologic comutarea si mobilitatea atentiei. Golu afirma ca ideea dominantei este in sine corecta si ea a fost confirmata de cercetarile experimentale moderne, bazate pe inregistrari EEG si RMI (imagerie reomagnetica). Obiectia care se aduce insa modelului explicativ al atentiei, bazat pe aceasta idee, este ca in el se absolutizeaza rolul scoartei cerebrale si se neglijeaza aproape complet rolul formatiunilor subiacente. Radu I. afirma ca: Declansarea si mentinerea atentiei difuze si a celei selective implica in mod necesar functionalitatea sistemului reticulat activator si selector. Aceasta se poate realiza in mod natural prin stimularea oricarei modalitati senzoriale (ex. Acustice, vizuale). Impulsurile nervoase merg spre cortex pe doua trasee: un traseu nespecific si un traseu specific. traseul nespecific are rol de activare difuza a scoartei cerebrale din zona proiectiei corticale a analizatorilor, acesta fiind un traseu comun oricarei modalitati senzoriale, realizat prin ramuri colaterale ale formatiunii reticulate. Sistemul nespecific realizeaza: activarea difuza a cortexului reactia de trezire bioelectrica si comportamentala actioneaza in mod nespecific asupra intregii scoartei cerebrale, indiferent de modalitatea senzoriala prin care a fost impulsionat si indiferent de proiectia corticala careia i se adreseaza. In stansa interrelatie functionala cu sistemul reticulat activator ascendent (SRAA) se afla sistemul reticulat inhibitor ascendent (SRIA). Ele se gasesc sub controlul si actiunea reglatorie a cortexului, asigurandu-se filtrarea informatiilor provenite pe caile senzoriale. traseul specific rezida in caile neuronale aferente proprii fiecarui analizator. acestea merg direct spre cortex, in zona proiectiei corticale, evitand sistemul reticulat dar orice stimulare senzoriala supraliminara are ca efect atat transmiterea unui influx nervos specific, senzorial, cat si a unui impuls nespecific spre formatiunea reticulata. Sistemul reticulat, prin primirea impulsurilor neuronale prin colateralele fibrelor ascendente, produce o descarcare a acestor impulsuri in scoarta cerebrala, creand astfel o stare de activare corticala difuza care optimizeaza conditiile psihofiziologice de analiza a informatiilor senzoriale venite pe cai specifice. Prin buna functionalitate a traseului nespecific si a celui specific se asigura: filtrajul senzorial realizandu-se filtrarea - caracterul selectiv al reflectarii informatiilor pertinente Pentru aceasta este necesara reglarea sistemului activator si al celui inhibitor selectiv prin intermediul circuitelor cortico-reticulo-corticale. Pornindu-se de la aceste mecanisme au fost elaborate o multitudine de teorii. Mai cunoscute sunt: Teoria activarii (elaborata de D.B. Lindsley) Modelul activarii a intrat in scena catre sfarsitul primei jumatati a secolului XX, in urma studiilor asupra formatiunii reticulate si a descoperirii sistemului reticulat activator ascendent SRAA, situat la nivelul trunchiului cerebral. 1. Relatia dintre activitatea reticulara si activitatea corticala: Activitatea corticala se intensifica sub efectul cresterii activitatii reticulare. Nivelurile de vigilitate si de atentie sunt intensificate electro-encefalografic. Frecventa oscilatiilor bioelectrice corticale variaza in raport cu activitatea cortexului. O stimulare senzoriala brusca sau o activitate mintala produc desincronizarea EEG, disparand ritmul alfa, ca expresie fiziologica a starii de atentie. S-a demonstrat ca eficacitatea sistemelor senzoriale este in general imbunatatita in timpul reactiei activatorii difuze de nivel mediu, produse prin intrarea in functiune a SRAA. Astfel, o stare de vigilitate medie este favorabila integrarii perceptuale si, in general, eficacitatii comportamentale. Cresterea peste un anumit nivel a vigilitatii si, respectiv, o alarma exagerata a cortexului este cauza unei ineficiente comportamentale, chiar a unei ,,blocari senzoriale. Formatiunea reticulata este un sistem neurofiziologic cu intrari si iesiri multiple. De aceea, semnalele bioelectrice reticulare vor stimula indeosebi ansamblul cortexului. Ele contribuie numai la determinarea nivelului general de activitate electrica a cortexului. Dar, in acelasi timp cortexul poate exercita o actiune inhibitiva asupra formatiunii reticulate ascendente. Blocarea sistemului reticulat duce inevitabil la: - scaderea tonusului cortical - eliminarea conditiei bazale a atentiei - scufundarea subiectului intr-o stare de inhibitie generalizata profunda. In experimentele-princeps ale lui Moruzzi si Magoun, efectuate pe pisica, s-a demonstrat ca, in cazul unei sectionari a traseului reticulat, starea de inhibitie ce se instaureaza dupa aceea nu mai poate fi inlaturata prin nici un fel de stimulare externa, fie ea si nociva. Mesajele emise de cortexul activ pot dezactiva unul din subsistemele reticulate activator sau inhibitor. In sistemul reticulat exista mai multe circuite reglatorii ale activitatii cerebrale. Aceste circuite sunt constituite prin retele neuronale in dublu sens: intre formatiunea reticulata si cortex, precum si intre cortex sau formatiunea reticulata si sitemul nervos vegetativ, ori intre formatiunea reticulata si caile senzoriale Dupa M. Reuchlin este vorba de ,,bucle capabile sa asigure o reglare de tip cibernetic. Activitatea fiecareia dintre elementele circuitului este modelata prin efectele pe care ea le produce asupra activitatii celorlalte elemente. ,,Bucla care leaga formatiunea reticulata si cortexul este parcursa de mesaje care merg de la formatiunea reticulata la cortex (vehiculand mesaje reticulo-corticale) si de mesaje de sens opus, dintre care unele sunt excitatorii, iar altele inhibitorii (mesaje cortico-reticulate) 2. Caile cortico-reticulate excitatorii se caracterizeaza prin faptul ca scoarta cerebrala poate mari tonusul formatiunii reticulate, provocand, astfel, retrospectiv, cresterea tonusului propriu. Astfel se intampla in urmatoarele situatii psihofiziologice: tonusul reticular si tonusul cortical raman crescute chiar si in conditiile de obscuritate si liniste, atunci cand in aceste conditii se prelungeste o activitate mintala suficient de intensa; se poate lupta voluntar impotriva somnului S-a constatat ca: impulsurile aferente, in drumul lor catre cortexul cerebral, indeplinesc doua functii diferite: + functia informatoare, semnalizatoare si + functia activatoare, aceasta avand un rol tonigen si corespunzand atentiei; S-a stabilit ca producerea starii de veghe si mentinerea ei in timp se datoreaza influentei activatoare difuze pe care SRAA o exercita asupra scoartei cerebrale. Segmentul diencefalic al sistemului reticulat exercita o influenta de activare focalizata si realizeaza, de asemenea, operatii de filtrare si facilitare in sfera input-urilor senzoriale simultane. Prin intermediul sistemului reticulat, la nivelul scoartei, se creaza 2 forme de activare: activarea de fond, care corespunde starii de veghe si se intretine prin circuitul reticulo-cortico-reticulat activarea indusa (provocata), care se produce la actiunea unor stimuli noi din ambianta si se concretizeaza comportamental in reflexul generalizat de orientare, urmat de reflexul localizat, avand ca rezultat aparitia atentiei involuntare. In cadrul interrelatiilor cortico-reticulo-corticale formatiunea reticulata detine si o functie ,,fractionat-ocluziva, cu rol de filtru, a carei consecinta psihologica este oportunitatea si electivitatea fixarii si concentrarii atentiei. Prin fenomenul de ,,ocluzie fractionata sistemul reticulat contribuie la ,,filtrajul senzorial si exercita in acelasi timp si un rol protector asupra cortexului, intrucat permite doar trecerea acelor impulsuri senzoriale care poarta un mesaj specific, ce corespunde electivitatii motivationale a persoanei aflata intr-o situatie concreta. Formatiunea reticulata este implicata in ,,filtrajul senzorial, asigurandu-se reflectarea clara a unor stimuli a caror semnificatie este analizata in zona cu excitabilitate optima, din scoarta cerebrala. Teoria filtrului (Broadbent 1958) exista o selectie a informatiilor senzoriale, o parte dintre ele (cele relevante) fiind lasate sa treaca in sistemul preceptual, in timp ce altele (cele irelevante) sunt eliminate, blocate. Dupa el atentia ar functiona ca un filtru dupa principiul totul sau nimic. Treisman considera ca locul de amplasare al filtrului s-ar afla la nivelul receptorilor analizatorilor, iar Deutsch il amplaseaza la nivelul central superior. Dupa Treisman toti stimulii care actioneaza asupra receptorilor produc influxuri nervoase care se transmit la instantele neurofiziologice superioare ale analizatorilor, prelucrandu-se la nivel semantic in proiectia corticala, iar selectia are loc la nivelul memoriei operative printr-o ,,filtrare tarzie. Controverse au fost si cu privire la rolurile indeplinite de filtru: filtrul blocheaza informatiile nerelevante; (Broadbent) Neisser: ,,filtrul actioneaza in sens pozitiv, tonigen, amplificand efectul psihologic al semnalelor relevante filtrul slabeste semnalele care nu sunt urmarite atent, ele neajungand la proiectia corticala, astfel incat se prelucreaza numai semnalele captate cu atentie (Treisman); In felul acesta filtrul protejeaza creierul de suprasolicitari, previne unele efecte nedorite: interferenta, reactiile neadecvate la stimuli care actioneaza asupra receptorilor) Aceasta nu inseamna ca semnalele slabite nu pot fi si ele selectate pentru prelucrare corticala, in functie de caractristicile si valentele lor, relationate cu criteriile subiective ale persoanei (trebuinte, motive, interese, set-uri perceptive). In acest sens, E.D. Berlyne considera ca atentia se refera la procesele sau conditiile din interiorul organismului care determina cum poate fi utila actiunea stimulilor specifici. Filtrarea se coreleaza permanent cu comutarea, care, trebuie presupus, este dictata de dinamica activitatii sau a starilor interne de necesitate ale individului. Modelele neurofiziologice pot fi considerate suficiente pentru explicarea producerii si mentinerii atentiei involuntare, dar insuficiente pentru explicarea si a atentiei voluntare. b) Modele psihofiziologice ale atentiei. Acestea incearca sa dea o explicatie mai complexa asupra atentiei, luand in considerare atat mecanismele fiziologice, cat si pe cele psihologice. Teoria filtrului, care este o teorie fiziologica, a fost completata cu informatii furnizate de psihologia cognitiva. Datorita filtrarii informatiilor, individul capata informatii despre noi stimuli care actioneaza simultan asupra lui. Cum ar putea fi explicat si d.p.d.v. psihologic un asemenea efect? N Moray considera ca strategia ce se aplica intr-o astfel de situatie este cea a luarii unor mostre de informatii, la intervale optime de timp, din multimea mesajelor la care nu suntem atenti tot timpul, deci continuu. De ex., atunci cand in cursul unei conversatii, sb. se concentreaza asupra mesajului A, el poate, in momentele redundante, sa-si deplaseze atentia si asupra mesajului B, tocmai pentru a extrage ,,mostre de informatii din el. Asadar, in conditiile deplasarii rapide a atentiei de la un mesaj la altul (de la A la B) este posibila cunoasterea relativ adecvata si a celui din urma. c) modelele neurochimice (si unele trasaturi de personalitate) Modelele neurochimice tind sa lege atentia de reactii si transformarii mai profunde, care au loc la nivelul creierului. Ele au fost propulsate de descoperirile privind rolul mediatorilor si neurotransmitatorilor in modelarea functionarii SNC-ului. Fenomenul activarii selective si diferentiate de la un individ la altul, este considerat efectul raportului de concentratie dintre mediatorii inhibitori si cei stimulatori. Astfel, dupa Zuckerman, cautare de senzatie sau evitarea senzatiior sunt conditionate de nivelul activarii cerebrale, care la randul lui este determinat de nivelul catecolaminelor din sistemul limbic (dopamina, serotonina, norepinefrina). El arata ca aceasta ,,cautare de senzatie sau de ,,evitare este o dimensiune bipolara a personalitatii. I. Radu considera aceasta cautare/evitare poate fi privita si in relatie de interdeterminare cu anumite calitati ale atentiei involuntare si ale atentiei voluntare. D.p.d.v. al psihologiei diferentiale, s-a emis ipoteza ca la unii indivizi: - excitatia cortexului prin formatiunea reticulata este in mod particular scazuta (subiectii introvertiti. Tendinta lor este de a evita agitatia, contactele sociale, trasaturi care provin din dificultatea de a controla nivelurile excitatiei corticale pe care stimulii foarte intensi o suscita la acestia prin intermediul formatiunii reticulate) - la altii mecanismul inhibitor al cortexului asupra formatiunii reticulate va fi mai eficace (sub. extravertiti ) Astfel, Eysenck pune problema rolului bazelor neurofiziologice, respectiv al nivelului innascut de stimulare pentru buna functionare a sistemului reticular, in determinarea extraversiei si introversiei. Exista, spunea el, un nivel optim de stimulare. Extravertitii se nasc cu un nivel de stimulare mai mic decat optimum. De aceea ei isi indreapta organele de simt catre sursele de stimulare, cautand senzatii. Intrvertii se nasc cu un nivel de stimulare care depaseste acest optim. In stransa legatura cu evitarea/cautarea de senzatii se afla raporturile specifice dintre SRAA si SRIA la cele 2 tipuri de persoane, precum si anumite particularitati ale circuitelor realizate de impulsurile cortico-reticulo-corticale. Alte date, arata ca nivelul monoaminooxidei (MAO) si endorfinelor este in raport invers cu activism cerebral si implicit cu nivelul vigilentei si al atentiei. Atat MAO cat si endorfinele, au actiune inhibitorie, asupra receptorilor, ceea ce atesta ca filtrajul incepe de la periferie. Un nivel crescut al MAO, determina reducerea catecolaminelor in sistemul limbic, facand sa diminueze, activismul psihic. Sa demonstrat apoi ca functionarea sistemului reticulat ascendent activator poate fi influentat de variatiile chimice ale glicemiei, oxigenului, cazului carbonic, precum si de actiunea drogurilor care au efecte stimulative (cafeina) sau perturbatoare (LSD-ul) asupra starii de atentie. d) Modelele psihologice ale atentiei. Se inspira din psihologia cognitivista. Omul - considerat - sistem de tratare a informatiilor; putem studia: etapele tratarii informatiilor, functiile psihice puse in actiune succesiv, relatiile dintre dispozitivele sistemului. Atentia este una dintre functiile psihice ce intervine in tratarea informatiilor, care la randul ei presupune o desfasurare procesuala si o structurare relationala. Unul dintre cele mai relevante modele cognitive ale atentiei este regasit in teoria operatorilor constructivi, formulata de J. Pascual-Leone (1982), potrivit careia tratarea informatiei se deruleaza, secvential, in cadrul fiecarei secvente atentia avand atat functii generale, cat si functii speciale. Individul dispune de un repertoriu total de scheme, pe care le poate activa cu ajutorul unor operatori specifici dand nastere astfel unui camp de activare. De exemplu, intrarea in actiune a operatorilor senzoriali produce un raspuns automat, "preatentional"; activarea operatorilor inhibitivi se soldeaza cu filtrarea si inhibarea schemelor nepertinente sau a celor incompatibile intre ele; activarea operatorilor de vigilitare, de rezerva de energie mintala permite marirea activarii schemelor pertinente pentru o problema, scheme care nu sunt activate prin intrarile senzoriale sau prin factori motivationali. Modelele psihologice pun accent pe latura psihica a atentiei, pe structurarea si functionarea ei in concordanta cu procesele reflectorii specifice, cu motivele si scopurile activitatii subiectului. Ele leaga atentia de schemele de organizare si functionare a constiintei. Modelele motivationale isi au originea in teoria psihanalitica a inconstientului si in teoria behaviorista a intariri. Esenta lor consta in aceea ca atentia este considerata ca expresie a conditiilor si proceselor motivationale din interiorul organismului, ea selectand si delimitand, ceea ce are semnificatiei de ceea ce este indiferent. Intre nivelul si orientarea atentiei, pe de-o parte, si nivelul activarii motivationale, pe de alta, se stabileste un raport direct proportional. In cazul cand, in prim plan nu se afla o trebuinta, rolul intaririi interne, va fi luat de invatarea externa (obligatie), care va actiona prin intermediul reglajului voluntar. Caderea motivatiei, care se produce in starile de depresie profunda, se acompaniaza cu absenta psihica, cu blocarea atentiei fata de evenimentele din lumea externa si fata de actiune. Dimpotriva, diversificarea starilor de motivatie, duce la vivacitatea atentiei. Chiar in cazul in care este vorba de procesele cognitive, atentia care se implica in realizarea lor, este tot de factorii motivationali (curiozitatea). Modelele cognitive D.p.d.v. al psihologiei cognitive, atentia este conceputa prin prisma mecanismelor de filtrare a informatiilor din cadrul ,,procesorului cerebral (cortico-subcortical), incercandu-se evaluarea functionarii optime a acestor mecanisme, dar si a limitelor capacitatii de receptare si procesare a informatiei, pe baza atentiei selective. 1) Unul din aceste modele se intemeiaza pe paradigma ascultarii dihotomice (cu fiecare ureche separat) a unor serii de semnale auditive. Se considera ca sistemul de tratare a informatiilor, dispune de operatori speciali, de selectie, centrare si transfer (comutator), sustinand concentrarea stabilitatea si mobilitatea atentiei. ,Comutatorul pare a fi plasat: - dupa ,,analizorii fizici caracteristici ai mesajului - si inainte de dispozitivele de decodare a continutului mesajului. Se pp. ca acest ,,comutator functioneaza prin ,,atenuatori plasati pe fiecare dintre canalele care transmit informatia. Acesti ,,atenuatori ar lasa sa treaca o parte a informatiei a carei continut va fi comparat cu informatii stocate deja in memoria subiectului. Ei vor fi mai mult sau mai putin deschisi, in functie de rezultatul acestor comparatii. 2)Un alt model cognitiv, se intemeiaza pe ipoteza existentei a doua modalitati de analiza a informatiilor: una automata, neconditionata, care functioneaza la fel pentru toate semnalele receptate, cealalta selectiv-orientativa, conditionata de semnalele receptate anterior si care se centreaza pe semnalele relevante. Coordonarea celor doua modalitati de analiza, este interpretata ca rezultat al invatarii. Radu I. remarca ca in ambele modele prezentate mai sus se utilizeaza o ,,bucla: informatia furnizata prin mesaj este comparata cu o informatie care joaca aici rolul de ,,informatie de referinta (care prezinta interes pentru subiect, fiind asteptata de acesta). Rezultatul acestei comparatii modifica modul in care sunt selectionate informatiile urmatoare. Cel de-al treilea model cognitiv se bazeaza pe ipoteza operatorilor constructive, potrivit careia, procesarea informatiei are caracter secvential, in cadrul fiecarei secvente atentia intervenind, atat punctual (functie specifica) cat si integrator (functie generala). Pe fondul unui repertoriu general de scheme notate de autor cu H, printr-un proces de ,,preasimilare se creeaza un camp de activare actuala, notat cu H*. Acesta pune in functiune operatori specifici care se aplica diferentiat fluxului de semnale ce se recepteaza in momentul dat (unii operatori organizeaza input-ul senzorial, altii efectueaza codarea informatiei, altii compararea cu anumite criterii si etaloane, altii integrarea si evaluarea semantica, etc.) Pascual-Leone introduce in modelul sau si un operator de inhibitie I - , care blocheaza activ si direct schemele nepertinente, incompatibile cu ceea ce urmareste subiectul. La acesta se mai adauga un operator M, al rezervei de energie mentala, care permite amplificarea activarii schemelor adecvate pentru abordarea-rezolvarea sarcinii sau problemei date si care nu sunt activare direct prin impactul senzorial sau prin alti factori, ca, de ex., cei motivationali. Se apreciaza ca schemele activate prin operatorul M devin dominante si importante, indeosebi in situatiile derutante, cand schemele selectate anterior nu duc la gasirea solutiei. Exista si alti operatori, care, alaturi de cei mentionati, asigura constituirea si organizarea intelectiva, mentala a atentiei, incluzand aspectele abstractizarii si formalizarii (atentia implicata in gandirea formal-abstracta are alta organizare decat cea senzoriala sau motorie). Conform perspectivei cognitiviste, omul poseda un sistem complex de tratare a informatiei. Astfel, atentia trebuie privita si ca a abilitate prin care se valorifica mecanismele psihofiziologice dinamice, ajungandu-se prin exercitiu, prin invatare, la aplicarea unor strategii eficiente de explorare, detectare si identificare categoriala a stimulilor din campul perceptiv. Modelele cognitive, desi plauzibile, se preteaza mai putin la verificare experimentala decat cele neurofiziologice, neurochimice si motivationale. Aceste modele, nu sunt incompatibile, ci intre ele exista, o relatie de complementaritate, fiecare relevand laturi pe care celelalte nu-si propun sa le abordeze. VOINTA 1. Probleme controversate ale vointei Vointa este forma superioara de reglaj psihic. De la conduita spontana, nedirectionata de prezenta scopului si neimplicand nici un fel de efort, drumul parcurs de formele de reglare psihica este lung si anevoios. Faptul ca vointa reprezinta unul dintre nivelurile cele mai inalte ale vietii psihice, cel mai recent, cel mai complex, dar si cel mai fragil si cel mai putin organizat a fost intuit de nenumarati autori. J.H. Jackson, un profesor englez de neurologie, descrie cum arhitectura personala a individului reproduce filogeneza, ajungind pana la cele mai inalte forma de organizare. Influenta acestor autori care considera vointa ca un nivel inalt de organizare a vietii psihice este atat de mare incat se regaseste si in definitiile actuale ale vointei: 'Actul voluntar este actul care se constituie in prezentul istoriei si care face sinteza dinamica a arheologiei organismului si a capacitatilor sale reflexive (el este deci complex si de aceea singular si personal) pentru a actiona intr-o realitate actual rationala sl pentru a pune initiativele dincolo de ratiunea insasi. Odata insa cu penetrarea vointei in diverse arii ale cunoasterii (filosofie, psihologle, pedagogie) s-au inmultit si controversele in legatura cu ea sau in jurul ei. Este vointa un act determinat si daca este determinata, de unde vine aceasta determinare, din exterior sau din interior? Care este natura vointei? Ce loc ocupa ea in sistemul de personalitate al individului? - iata o multitudine de intrebari care au generat controverse acerbe intre ganditori. Schitarea lor, fie si fugitiva, este necesara si devine semnificativa nu doar pentru a cunoaste "istoria" vointei, ci pentru a intelege mai bine specificul ei psihologic. Determinarea vointei. Pentru unii filosofi, vointa este o "forta universala primordiala", un "principiu spiritual', o "forta initiala" care pune in miscare atat latura materiala a vietii, cat si latura spirituala. Fichte o definea ca fiind "un liber arbitru", situat in afara oricarui determinism. Hartman si Schopenhauer o considerau ca tiind dirijata de un principiu divin, de o activitate universala care actioneaza permanent, subordonand toate fortele omului si orientandu-se spre anumite scopuri fara vreo legatura cu ratiunea. La Bergson, vointa avea un caracter originar, ea fiind independenta. In ceea ce ii priveste pe psihologi, acestia au pornit de la ideea ca viata psihica, comportamentul sunt determinate de un set complex de forte de neinteles. Aceasta presupunere, chiar daca ia forma determinismului psihic, ca si in psihanaliza, sau a determinismului ambiental, ca in behaviorism, a fost intotdeauna opusa vointei libere. Oamenii nu sunt liberi sa se determine ei insisi, ci sunt determinati de forte din afara controlului lor, indiferent de natura materiala sau psihica a acestor forte. Desi aceasta idee este valoroasa deoarece introduce vointa in circuitul determinismului, ea a contribuit la formularea uneia dintre cele mai grele intrebari: vointa este o forta imateriala si autonoma sau un mecanism strict determinat dar inapt de autodeteterminare? Un raspuns posibil la aceasta intrebare a fost formulat de E.L., in lucrarea sa Psihologia autodeterminarii (1980). El considera ca ideea vointei ca opusa liberului arbitru nu implica neaparat si libertatea de cauzalitate. El propune utilizarea termenului de vointa pentru a se referi la capacitatea oamenilor de a decide cum sa se comporte si sa faca in asa fel incat deciziile lor sa fie antecedente cauzale ale propriului lor comportament. Oamenii, arata el, au capacitatea de a-si alege, pana la o anumita limita, propriul comportament pe baza propriilor comportamente si ganduri. Asadar, autodeterminarea implica procesul utilizarii vointei cuiva, procesul de a ne decide cum sa ne comportam. Un asemenea proces poate fi privit ca fiind absolut legal deoarece principiile prin care oamenii fac alegeri pot fi descoperite b. Natura vointei. Cei mai multi ganditori au cautat explicatia proceselor volitionale in afara lor, in alte fenomene psihice mai mult sau mai putin apropiate de vointa dar care, totusi, nu au un caracter voluntar. S-a ajuns asttel, la formularea unor teorii pe care Vigotski le numea, inca din 1923, teorii eteronome. Filosofii sensualisti considerau ca vointa este rezultatul tendintelor aflate in conflict, victoria uneia dintre ele. Pentru Condillac, de exemplu, vointa era o forma de dorinta dominanta. Rationalistii credeau, dimpotriva, ca numai tendintele judecate, acceptate, deci filtrate rational, dispun de capacitatea de a determina o serie de acte. Numai actele gandite erau considerate fiind voluntare, si nu rezultatul fortelor care ne determina sa le indeplinim. Pentru unii filosofi era suficient sa cunosti binele ca sa-l si practici; vointa este un mod de a gandi, 'vointa si inteligenta sunt unul si acelasi lucru. Reflexul imediat al unor asemenea idei in psihologie a dus la elaborarea teoriilor afective si a teoriilor intelectualiste. Teorii afective Wundt a fundat vointa pe afectivitate; procesele afective il angajeaza plenar pe individ in actiune; Sub aspect obiectiv, procesele afective sint traite in mod specific. Teorii intelectualiste au fundat vointa pe procesele intelectuale. Ebbinghaus era de parere ca asociatiile reversibile stabilite intre stimuli ar explica vointa. El isi definea vointa ca 'instinct vazator', care isi cunoaste scopul. Herbart credea ca nu asociatia in sine sine explica vointa, ci participarea ratiunii; fiecare fapta este voluntara, in masura in care este rationala. Sint teorii reductioniste - reduc vointa la alte fenomene de natura psihica si o confunda cu acestea; reusesc sa explice cum actele involuntare devin voluntare. pana la un anumit punct fiecare sunt corecte, dincolo de care devin limitate. Ceea ce nu a inteles Wundt a fost faptul ca vointa nu emerge intotdeauna din afect, ci il poate si reprima. Or, din moment ce ea opereaza in sens contrar afectivitatii, inseamna ca reprezinta calitativ altceva decat afectivitatea; fara indoiala ca vointa presupune gandirea, judecata, cum credea Herbart, dar ea nu se limiteaza la ele. 0 actiune judecata ca buna nu este si automat executata. Apoi, sunt persoane care judeca repede dar se antreneaza greu in actiune, la fel cum altele judeca lent, dar se arata a fi tenace in deciziile lor. lata de ce, incercarile ulterioare ale psihologilor s-au centrat pe separarea, chiar pe cale experimentala, a actelor voluntare de cele afective (Kurt Lewin) sau de cele intelectuale (Kurt Koffka). Vointa este o capacitate psihica ireductibila. in sprijinul acestei idei putem aduce drept argument conceptiile de bun simt asupra vointei ("vreau pentru ca vreau"). Vointa nu poate fi identificata cu afectivitatea sau cu inteligenta, dar nici rupta de ele. Ea nu se confunda cu tendintele, chiar superioare, ci le domina in anumite privinte. De asemenea, ea nu se suprapune peste sensibilitate sau peste o activitate irationala pe care o domesticeste si o aserveste, ci reprezinta chiar aceasta sensibilitate si activitate spontana, controlata insa de inteligenta si de ratiune. Vointa nu este o forta care domina energiile de ordin inferior, ci un "soi" de forta sau de energie, ea este puterea de a realiza o sinteza rationala a acestor forte. c. Locul vointei in sistemul de personalitate al individului. Vointa se elaboreaza odata cu personalitatea si prin intermediul ei; de aceea, multi psihologi o considera mai degraba o caracteristica sau o capacitate a personalitatii in actiune, decat o facultate de sine statatoare. Or, 'topirea vointei in personalitate conduce la anularea propriului ei specific. Alti autori o vad ca pe o simpla 'componenta' a personalitatii, amalgamata cu altele. Efectul este acelasi: estomparea diferentelor dintre ea si alte capacitati psihice. Vointa nu trebuie sa fie interpretata ca o 'instanta inclependenta care se integreaza in mozaicul personalitati, ci ca o 'functie care rezulta din integritatea si unitatea personalitatii implicand intr-o faza specifica participarea tuturor functiilor psihice... si dobandind, prin aceasta, o functionalitate specifica de autoreglare si autodeterminare deosebit de importanta in autorealizarea personalitatii Specificul psihologic al vointei Psihologii au ajuns la concluzia ca specificul psihologic al vointei il reprezinta efortul voluntar. 0 asemenea idee apare conturata inca la James in ale sale Principii de psihologie (1890). S-a considerat ca se accentueaza prea mult rolul asa numitului moment fiat ('faca-se'), termen preluat din biblie, in geneza vointei. Este adevarat ca James credea ca momentul fiat constituie "esenta insasi a caracterului voluntar al actului", dar el nu uita sa adauge ca acest moment nu apare intotdeauna in actul voluntar, ci numai uneori. Ceea ce "descoperim in constiinta, inaintea actului voluntar, se reduce la imaginile anticipatoare ale senzatiilor care vor provoca miscarea, acompaniate (in unele cazuri) de un fiat sau de consimtirea actualizarii senzatiilor' ; in alta parte, el arata ca in plus fata de reprezentarea miscarii, intr-un mare numar de cazuri, deci nu in toate, vointa presupune un fiat expres care este cel care decide existenta miscarii. Fiatul este un antecedent mental aditional care comanda vointa. El apare numai atunci cand in constiinta sunt prezente, simultan, idei antagoniste sau cand este nevoie de a neutraliza inhibitia unei reprezentari antagoniste. James merge insa si mai departe, explicand ce anume determina aparitia momentului fiat: el introduce notiunea de "efort interior" sau de "efort volitional. Exista efort, arata el, atunci cand individul face apel la un motiv rar si ideal pentru a neutraliza impulsurile habituale si instinctive, Efortul este o forta aditionala supraadaugata motivelor. Cand analizam efortul voluntar, ne aflam in "inima' problemei vointei, spunea James. Efortul voluntar consta, dupa opinia lui, in capacitatea atentiei de a mentine energic reprezentarile sub privirea constiintei. El se diferentiaza de efortul muscular, ca sinteza a tuturor senzatiilor periferice ocazionate de o contractie musculara, cu care adeseori este confundat. Momentul fiat, desi esential pentru vointa, se produce in legatura cu efortul voluntar si nu numai viata morala ci si viata religioasa sunt dependente de 'suma eforturilor de care suntem capabili. Ideea efortului voluntar, ca element esential al vointei, a fost reluata si de Lewin. Analizand o serie de acte volitiv-afective bazate pe intentie, el a aratat ca acestea sunt legate, in principal, de specificul starii de "incordare" . Unul dintre experimentele sale (lasarea timp indelungat a unui subiect singur, concomitent cu urmarirea lui dintr-o camera alaturata) a schitat cateva idei interesante. Ramas singur, subiectul cauta un punct de sprijin in afara actiunilor sale. - 0 femeie, de exemplu, isi determina actiunile dupa miscarea acelor ceasornicului ("voi pleca atunci cand acele ceasornicului ajung in pozitie perpendiculara'). Situatia in care se afla era modificata astfel: ea isi propunea sa astepte pana la o anumita ora, apoi sa se ridice si sa plece. Dupa expresia lui Lewin, ea modifica 'campul psihologic in care se afla, creandu-si astfel o noua situatie in acel camp. Asadar, era vorba despre transferul starii absurde a subiectului intr-o noua stare ce capata insa sens. Dembo, colaborator al lui Lewin, preluand aceasta idee a organizat experimente in care subiectii aveau de rezolvat probleme ce nu puteau fi practic rezolvate. Intr-o prima faza, el a constatat ca subiectul incerca, facea eforturi, dar neputand indeplini sarcina, manifesta tendinta de a o parasi. Intr-o a doua faza, subiectul era constrans de experimentator sa continue rezolvarea. In aceasta noua situatie, subiectul cauta o solutie de compromis: ramanea in campul sarcinii, dar in acelasi timp se izola de ea (incerca sa citeasca un ziar pe care il avea la indemana). 0 alta forma de solutionare a tensiunii o reprezenta refugiul in planul imaginar in care subiectul cauta solutii imaginare. Obstacolul dintre subiect si scop a fost numit de Dembo "bariera intema', iar obligativitatea de a continua actiunea "bariera extema. Relatia dintre cele doua tipuri de "bariere" este ilustrata si de cazul copiilor care stau la masa de invatat pentru ca asa li se impune (bariera extema), dar se preocupa de cu totul altceva (se joaca, deseneaza, mototolesc o hartie), acte echivalente cu fuga din campul sarcinii. Toate aceste constatari au condus spre concluzia ca specificul psihologic al vointei consta nu doar in efortul voluntar ce urmeaza a fi mobilizat in vederea atingerii scopurilor, ci si in dinamica acestuia. Or, dinamica efortului volitional, ca stare de tensiune, de incordare interna, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de mularea lui pe marimea obstacolului. Obstacolul nu trebuie confundat nici cu o piedica extema, reala, nici cu o rezistenta interna resimtita de individ. Din punct de vedere psihologic, el rezulta din confruntare posibilitatilor individului cu conditiile obiective ale activitatii, fapt care face ca una si aceeasi piedica extema sau rezistenta intema sa prezinte un obstacol pentru un individ, nu insa si pentru un altul. Daca intre marimea efortului voluntar si marimea obstacolului exista o concordanta, avem de a face cu un reglaj voluntar eficient, cand intre doua marimi apar discrepante, reglajul voluntar este deficitar. Situatiile de supramobilizare voluntara, ca si cele de submobilizare sint la fel de neeficiente: in primul caz, desi activitatea se finalizeaza, are loc un consum energetic prea mare care duce la oboseala, surmenaj, satisfactii indoielnice; in cel de-al doilea caz, activitatea nici nu se finalizeaza macar. lata de ce este necesara realizarea nu numai a unui optim motivational sau afectiv, ci si a unui optim volitional. in legatura cu efortul voluntar, trebuie facute cateva precizari: ca urmare a confruntarilor individului cu sarcini de acelasi fel, efortul voluntar se poate specializa, adica devine capabil de a se manifesta doar in acele tipuri de activitati, care vor fi de aceea cautate, si nu in altele; capacitatea de a manifesta efort voluntar este foarte mare, nu nelimitata; cand efortul voluntar este putemic si indelungat, se produce obosirea si chiar surmenajul individului si deci scaderea performantelor acestuia; in rezolvarea concreta a sarcinilor conteaza nu doar marimea efortului voluntar, ci si usurinta cu care el poate fi disponibilizat; disponibilizarea efortului voluntar, a sursei de energie necesare vointei este produsa, conform legilor lui James si Lewin, de nevoia care a motivat la origine comportamentul dorit.. Ce se intampla insa cand nevoile originare se epuizeaza? In astfel de situatii, motivatia intrinseca bazata pe nevoia innascuta de competenta si de autodeterminare fumizeaza energia necesara vointei. Necesitatea intrinseca pentru determinare este cea care furnizeaza individului energia de a decide cum sa se comporte si de a continua practicarea comportamentului ales chiar si atunci cand energia celorlalte nevoi este imprastiata. Golu situeaza vointa in sistemul formelor si mecanismelor de reglare/ autoreglare, al caror rol principal consta in optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativ. La om, aceste mecanisme interne de autoreglare se structureaza si se integreaza la doua niveluri functionale calitativ diferite: nivelul involuntar si nivelul voluntar. Nivelul involuntar se caracterizeaza prin absenta intentionalitatii, a analizei prealabile a conditiilor, a compararii-alegerii si a deliberarii. El asigura declansarea automata a actiunii de raspuns si centrarea ei directa pe obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic al reglarii involuntare il constituie actele reflexe. In dinamica procesualitatii psihice exista verigi sau momente de natura involuntara: in perceptie, imaginea stimulului se formeaza independent de vointa noastra, in reprezentare se actualizeaza spontan anumite imagini, in memorie se fixeaza evenimente fara sa ne fi propus sa le retinem, in gandire sunt cunoscute fenomenele de deplasare spontana de la un continut la altul (fuga de idei), de aparitie a unor idei evocate automat (involuntar), in atentie, reglajul involuntar este frecvent in forma orientarii si fixarii asupra stimulilor noi. Nivelul voluntar se subordoneaza din punct de vedere structural functiei reglatoare a constiintei, iar din punct de vedere instrumental, se conecteaza la subsistemul motivational, favorizand si optimizand finalizarea motivului in scop. Elementele sale definitorii vor fi: intentionalitatea actiunea este intentionata; analiza prealabila a conditiilor, a raportului dintre mijloc si scop; deliberarea si decizia efortul actiunea implica mobilizare energetica. Avand un caracter serial-discursiv, desfasurarea actului voluntar, presupune mai multe faze: actualizarea unei trebuinte si proiectarea acesteia intr-un scop, analiza si lupta motivelor, adoptarea deciziei si hotararii de actiune, executia/finalizarea si evaluarea si corectia. Ca forma superioara de autoreglare, vointa exprima un mod de organizare functionala a sistemulul personalitatii si ca urmare ea pune in evidenta o serie de calitatii cum ar fi: forta vointei, perseverenta, consecventa, fermitatea si independenta. Obstacolul devin pilonul central in jurul caruia se structureaza si se dezvolta mecanismul reglarii de tip voluntar si vointa ca dimensiune psihica. El nu are insa un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, individualizandu-se pe fondul interactiunii subiectului cu capacitatile si disponibilitatile lui cu situatiile pe care este pus sa le rezolve, in vederea satisfacerii unor stari proprii de motivatie sau a indeplinirii unor obligatii. Efortul voluntar si vointa nu se identifica si nu decurg nemijlocit din forta fizica sau forta sistemului nervos, ci reprezinta expresia dezvoltarii si consolidarii mecanismelor constiente in cursul ontogenezei prin confruntarea sistematica si directa cu greutati si obstacole de diferite genuri. In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau in plan motor, dar actul voluntar integral, include ambele verigi, atat intelectuala cat si motorie, chiar daca in proportii diferite, Vointa se manifesta nu numai prin pregatirea, declansarea si coordonarea actiunilor, dar si prin amanarea sau retinerea (blocarea) lor, in pofida unor incitatii puternice din afara sau din interior. Pe masura constituirii sale, vointa se va impune ca modalitate principala de organizare si reglare a desfasurarii tuturor celorlalte procese si stari (conditii) psihice. Gratie integrarii dimensiunii volitionale, omul trece din ipostaza de instrument al dinamicii spontane a pulsiunilor in cea de stapan al lor, dobandind efectiv atributul Eului. Ca nucleu central al structurii personalitatii, Eul este practic de neconceput fara latura sa volitionala, care-i confera pregnanta, rezistenta si forta actionala in raporturile cu lumea externa sui cu mediul social. In pofida faptului ca reglarea de tip voluntar se impune ca dominanta in structura si dinamica de ansamblu involuntar, intre cele doua niveluri se stabilesc raporturi complexe de sinergie, de interconditionare sau de inductie negativa. In orice act sau proces psihic esentialmente voluntar se vor intrica momente si secvente involuntare, cu rol facilitator sau perturbator. La randul sau, orice act voluntar, o data declansat, poate intra in sfera de influenta a mecanismelor voluntare si luat sub control, stapanit. Prin antrenament sistematic de autocontrol, pot fi luate in stapanire si influentate pe cale voluntara insesi reactiile si starile psihologice bazale. Ideal ar fi ca mecanismele reglarii si controlului voluntar sa fie atat de bine inchegate incat sa poate rezist la cele mai intense presiuni ale fortelor energetice instinctuale. In realitate insa, lucrurile nu decurg asa, vointa ramanand d dimensiuni cu semnificatie relativa, ale carei valori se insira pe un continuum destul de intins de la f. slab la f. puternic- pe traiectul caruia exista un spatiu larg de aparitie si manifestare a diferentelor individuale. STRUCTURA SI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR Golu Ca forma si expresie a nivelului constient al psihicului, activitatea voluntara se caracterizeaza prin doua atribute esentiale: diferentierea si determinarea pregnanta a verigilor componente motivul, mijlocul si scopul cu posibilitatea transformarii, la nevoie, a fiecaruia dintre ele i obiect de analiza speciala si de evaluare; prezenta conditionarii, atat in declansarea actiunii, cat si in modul; de desfasurare a ei, conditionare care consta in corelarea raportului dintre dorinte, scopuri, pe de o parte, si posibilitatile pe de alta parte, intre efortul intreprins si rezultatele inregistrate. De aici decurge si caracterul serial-discursiv si multifazic al desfasurarii actului voluntar. Se pot evidentia astfel, ca avand un specific propriu, urmatoarele cinci faza: Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop. La baza actiunii voluntare sta intotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de necesitare, care se individualizeaza in forma motivului. Motivul este supus analizai si evaluarii prin raportare la context. In urma analizei, se stabileste un scop si un proiect. Aceasta genereaza apoi starea subiectiva constienta de dorinta, in care se realizeaza o legatura functionala intre motiv si scop. Dorinta astfel structurata se transforma la un nivel integrativ mai inalt in intentie, adica in crearea montajului selectiv intern centrat pe actiune, in vederea atingerii scopului. Prin intermediul intentiei, scopul se leaga cu motivul si cu mijlocul de realizare, completandu-se astfel schema logica sau planul activitatii. Netransformata in intentie, dorinta ramane o simpla stare pasiva, fara a se putea indeplini in mod efectiv. Analiza si lupta motivelor. Se intampla adesea sa se activeze in acelasi timp doua sau mai multe motive, care sa orienteze persoana spre scopuri diferite. Cum, datorita legii exclusivitatii, nu pot fi satisfacute concomitent, intre ele are loc o anumita confruntare. In aceasta situatie sunt intens solicitate procesele de gandire si interpretare, care trebuie sa gaseasca criterii de comparatie si ierarhizare a motivelor concurente. Uneori lupta motivelor ia un caracter dramatic pentru a carei depasire sunt necesare consumuri energetice neuropsihice, efortul voluntar putand atinge punctul sau maxim tocmai in aceasta faza. Psihologia clasica condensa intreaga substanta a vointei in analiza si lupta motivelor, conferind existentei umane un caracter permanent tensionat si dramatic. Deliberarea sau luarea hotararii. In mod normal, analiza si lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit. Pentru a se inscrie in directia de actiune a legii autoreglarii optime, aceasta faza trebuie sa coreleze si sa fie controlata retroactiv printr-un proces de deliberare, de formulare si adoptare a unei hotarari. Hotararea consta in alegerea si admiterea, pentru a fi satisfacut printr-o actiune adecvata, a unui singur motiv si atingerea unui singur scop, in circumstantele date. Hotararea, rezultat al deliberarii si deciziei, este un moment esential in dinamica actului voluntar, ea marcand o noua reorganizare functionala in sistemul personalitatii, orientandu-l spre scop, nu pur si simplu, ci imperativ. Modul si scopul fiind precis identificate si definit legate operational, se condenseaza in starea psihologica specificata a vrerii. Din punct de vedere operational-instrumental, vreau reprezinta un nivel psihologic superior de integrare a actiunii, in raport cu doresc, intrucat el presupune fixarea deja pe o varianta corecta a demersului pentru atingerea scopului. Barierele care, eventual, stateau anterior in calea alegerii variantei respective sunt inlaturate de hotararea adoptata si campul spre finalizarea actiunii este deliberat. Hotararea poate consta, fie in a intreprinde o actiune, fie in a te abtine de a actiona. Din punctul de vedere al reglarii optime, hotararea de a nu actiona se dovedeste la fel de importanta ca si cea de a actiona. Astfel, dinamica actului voluntar se structureaza pe baza mecanismului unei frane conditionate, incluzand in sine, atat veriga pozitiv-incitatoare, cat si pe cea negativ-inhibitoare, care se succed si alterneaza in functie de situatie. Executarea hotararii. O data hotararea luata, urmeaza faza finala a actului voluntar, cea de executie, prin care se ajunge la atingerea propriu-zisa a scopului. Aceasta consta in transformarea hotararii in actiune. Actiunea se poate desfasura in plan intern, atunci cand scopul il reprezint rezolvarea unor probleme sau in plan extern, cad realizarea scopului reclama operarea in plan extern. Executia nu este o simpla formalitate si ea nu se desfasoara automat. Dimpotriva, de cele mai multe ori, implica un efort sustinut din partea subiectului, pentru a face fata si a depasi diversele dificultati. Evaluarea rezultatelor. Aceasta faza evaluativ corectoare/optimizatoare se realizeaza in doua forme: secventiala si globala. Forma secventiala se realizeaza in cadrul fiecarei faza de baza, asigurand prevenirea sau inlaturarea eventualelor erori. Forma globala se manifesta in finele actului voluntar, asigurand informatie inversa despre gradul lui de reusita si despre posibilele consecinte ale sale. Faza evaluativ-corectoare/optimizatoare confera actelor voluntare un caracter evolutiv-perfectibil, integrandu-le in legea generala a organizarii dinamice. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare, care are un caracter automat, autoreglarea actelor voluntare are un caracter constient-discursiv, depinzand de functia de reglare a constiintei. De aici rezulta, ca ea nu este data, ci se formeaza in cursul ontogenezei, nivelul ei de elaborare fiind diferit de la un individ al altul. Vointa este expresia Eului, dar si a personalitatii totale, a motivatiilor inconstiente, dar si a inteligentei, a invatarii, a educatiei sociale. Zlate In structura actului voluntar, s-au stabilit urmatoarele etape: conceperea situatiei (stabilirea obiectivului ce urmeaza a fi realizat); deliberarea (examenul solutiilor disponibile, inventarierea argumentelor "pro' si "contra" in functie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitarile si pendularile intre diversele altemative); decizia (retinerea unei singure variante actionale din cele disponibile); executia (traducerea in fapt a actului respectiv si realizarea obiectivelor propuse). Limite * nu toate fazele actului presupun prezenta vointei, deci a efortulul voluntar. actul propriu-zis si exclusiv care apartine vointei este doar decizia 'care consta in rezo lutia ferma si definitiva de a executa proiectul estimat ca rezonabil . Celelalte trei faze sunt expresia altor fenomene psihice (reprezentative sau asociative), relevand prezenta ratiunii sau inteligentei. Punctul de vedere potrivit caruia decizia este faza fundamentala a actului voluntar este larg raspandit in psihologie. Pentru James, momentul fiat nu este altul decat momentul deciziei. Desi numai decizia presupune prezenta expresa a vointei, celelalte faze sunt pastrate si considerate ca fiind conditii necesare ale actului voluntar; *nu toate fazele sunt acceptate in structura actului voluntar Sub influenta existentialismului si mai ales a psihanalizei, schema clasica a actului voluntar este contestata. Este pusa la indoiala, si chiar total negata, valoarea deliberarii. 'Cand eu deliberez, jocurile sunt deja facute' afirma Sartre. Mare parte a actelor noastre, sunt determinate inconstient, asa incat deliberarea este o rationalizare a posteriori. Vointa este, expresia constiintei de sine, dar ea este si .expresia intregii personalitati a individului, ea este expresia invatarii, inteligentei, educatiei sociale, dar si a motivatiilor inconstiente; * fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisa de schema clasica. activitatea noastra interioara este plina de confuzie; in focul actiunii, nu observam distinctia neta a momentelor care pun succesiv in joc functii psihice diferite. Suntem in intregime in fiecare dintre demersurile noastre mentale. N-ar fi exclus ca momentele actului voluntar sa se inverseze, sa se revina asupra unora dintre ele, sa fie compromise altele. Prin acordarea unei prioritati deciziei in structura actului voluntar, se minimalizeaza valoarea si importanta celorialte momente. Fara indoiala ca decizia are o pondere deosebita, dar stim bine chiar din experienta cotidiana ca de multe ori decidem, luam hotarari pe care insa nu le putem duce la bun sfarsit. ZLATE: toate fazele actului voluntar isi au semnificatia si importanta lor, insa cea mai importanta este ultima, executia, deoarece ea reprezinta finalizarea actului respectiv. Proba autenticitatii proiectului stabilit, a corectitudinii deciziei luate o constituie indeplinirea proiectului. Daca procesualitatea se opreste in una dintre faze, inaintea executarii, nu avem de a face cu un act voluntar propriu-zis, ci cu procese cognitive, afectiv-motivationale, rational-decizionale. Neintegrate, nesubordonate si necontrolate de efortul voluntar ele nu se convertesc in momente ale actului voluntar, ci raman de sine statatoare. Se stie ca vointa inseamna nu doar capacitatea de a initia si desfasura actiuni, ci si capacitatea de a amana sau inhiba diverse actiuni. Se considera chiar ca reglajul voluntar este mai puternic tocmai in astfel de situatii, pe baza motivului simplu ca actiunile sunt nu numai voluntare, ci si impulsive, insuficient gandite si filtrate constient. Deosebit de semnificativa devine, in aceste conditii, conceptia psihologului roman Mihai Ralea care in lucrarea sa Explicarea omului (1946) considera ca nota distinctiva a omului in raport cu animalul este capacitatea sa de a-si amana, intarzia, suspenda, inhiba reactiile in fata solicitarilor mediului. Prin amanare, omul isi controleaza reactiile vitale, reflexele imediate, actele sale comportamentale mai simple sau mai complexe. Datorita amanarii, care pentru noi este echivalentul vointei, omul, in loc de a fi robit de mediu, in loc de a se manifesta exploziv, direct, nemijlocit, in loc de a fi dominat de reactii automate, instantanee, de acte instinctive, de raspunsuri uniforme se opune mediului tocmai pentru a-l stapani, se manifesta controlat, retinut, mijlocit, reflexiv, rational, este dominat de reactii variate, diverse, constiente. Amanarea este capacitatea omului de a-si crea obstacole tocmai pentru a deveni liber, de a putea interveni constructiv, de a avea timp pentru a-si alege cele mai potrivite mijloace de actiune, de a le varia si restructura. Defectele vointei Vointa este capacitatea individului de a initia, determina si de a actiona, dar si capacitatea de a amana, frana, inhiba tendinta spre actiune. Ea comporta, asadar o putere de impulsiune, dar i o putere de inhibitie. Atunci cand fortele excitative sunt prea puternice, avem de-a face cu vointa precipitata; Atunci cand raporturile sunt false, ne aflam in fata unei vointe pervertite, care la randul ei cuprinde doua forma distincte: cazul obstructiei vointei (cand actiunea normala este imposibila) si -cazul exploziei vointei (cand actiunea anormala este de nereprimat). O vointa perfecta provine din echilibrul perfect al fortei de impulsiune si puterii de inhibitie. Cum insa o asemenea situatie reprezinta un ideal, cel mai adesea intalnim dezechilibrul fortelor, care consta fie in excesul, fie in deficitul lor. Defectul unei puteri este cu atat mai grav cu cat el se intalneste cu excesul celeilalte. Nu este suficient sa aducem un deficit de inhibitie la un exces de excitatie si nici invers. Principalele defecte ale vointei, dupa Foulquie: Defecte derivate din excesul de inhibitie. Acestea se manifesta in doua moduri: prin controlarea de catre inhibitie a fiecarui detaliu al actului si nu al actului in intregul sau. In acest caz intalnim indaratnicii (cu comportamente rigide) si incapatanatii (care ignora utilizarea logicii) prin prelungirea luarii hotararii. Avem de-a face in acest caz, cu un suprainhibat care fie ca nu ia hotarari, fie ca nu ajunge la nici o concluzie. Blocajul se produce in momentul luarii deciziei sau dupa decizie. In acest caz este vorba de timorati (care asteapta ca evenimentele sa decida pentru ei), scrupulosi (cu temeri de ordin moral si care se lasa in voia celor cu vointa mai puternica) si capriciosi (ce parasesc subit pozitiile adoptate pentru a se instala in cele adverse). Defecte derivate din excesul de impulsiuni Apar atunci cand o excitatie putemica, un elan irezistibil il imping pe individ spre actiune. Impulsivitatea ia mai multe forme: reactiva (cand omul se comporta ca un automat imediat, ca un reflex) si exploziva (reactia nu este imediata, are loc mai intai un proces de inhibitie, apoi apare explozia). Alte doua forme de impulsivitate sunt cea: emotiva (specifica persoanelor emotive, sensibile, care apar ca fiind jucaria propriilor lor sentimente) si cea ideativa (specifica persoanelor cu mare mobilitate intelectuala care isi schimba rapid ideile, nu se fixeaza pe ele; de aceea, se caracterizeaza printr-o oarecare incoerenta a conduitelor si a ideilor). Excesul de impulsiuni are efecte analoage deficitului de inhibitie: daca impulsivul este instabil ca subinhibatul, el nu este pasiv, caci impulsivitatea presupune o forta vie. Daca aceasta forta se opune schimbarii, impulsivul poate fi mai stabil decat subinhibatul. Defecte derivate din deficitul de impulsiuni. Acestea provin dintr-o slabiciune a vointei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt pierdute in fata unor situatii noi in care trebuie sa faca o alegere, ele avand nevoie de un sfatuitor. De aici, docilitatea si devotiunea fata de altii. in cazul acestor defecte, este vorba de o interventie a vointei (datorita scaderii tensiunii afective) care coexista insa cu o sensibilitate vie si profunda. Defecte derivate din deficitul de inhibitie Sunt intalnite la persoanele subinhibate caracterizate prin: decizii rapide dar extrem de instabile, libertatea si imprevizibilitatea actiunilor, angajarea dupa prima impresie, insuficienta evaluarii consecintelor actiunilor intreprinse. Din deficitul de inhibitie apare - versatilitatea (lipsa de fermitate, nestatornicia, fluctuatia comportamentala) si - sugestibilitatea (imposibilitatea de degajare de influentele externe). Concluzia lui Foulqie este extrem de interesanta: excesul sau deficitul de excitatie si de inhibitie face ca vointa sa fie imperfecta, insa prin lipsa echilibrului, nu prin lipsa vointei. Educarea vointei consta in stabilirea echilibrului intre cele doua categorii de forte. provin dintr-o slabiciune a vointei, a puterii ei de decizie.

Textul de mai sus reprezinta un extras din "Referat Mecanismele psihice reglatorii". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.
In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti aici: raporteaza o eroare