Referat Psihologia damnarii

Incarcat la data: 27 Martie 2006

Autor: Gogoasa Alexandru

Pret: 80 credite

5 (1 review)
FLORIAN - ALEXANDRU CHIHAI ``Odata era ca niciodata . . .`` Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte nu poate fi revendicata de nimeni fiind dorinta tuturor. Pentru a sustine si duce la implinire o nazuinta ca aceasta - universala - textul cere acoperire pretutindeni si oricand. De-aceea fiecare se descopera ori patimeste sub cuvinte. Avem aici dorinta fara de margini sau careia nu i se gasesc limite si cuprinsa totusi in gandul omului. La pagina celei mai de temut neimpliniri din cursul vietii sta esecul nevoii de-a te salva ori prelungi in timpul caruia esti dator sa i te daruiesti la vreme. Nu altceva zice convins basmul : A fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi care voind sa aiba copii au facut de mai multe ori tot ce trebuiau sa faca pentru aceasta. Au umblat pe la vraci si filosofi ca sa caute la stele si sa le ghiceasca daca or sa faca si ei copii dar in zadar. Tot ce este mai important in viata noastra se afla la un pas de ignoranta omului. Destinul nu se vrea condus ci urmat. Acela care vrea sa il caute e nevoit sa-si coboare ochii de la cer pe drumul unde fara indoiala va porni insotit de tot ce-l exprima si apara : In sfarsit auzind imparatul ca este la un sat aproape un unchias dibaci a trimis sa-l cheme dar el raspunse trimisilor ca are trebuinta sa vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si luand cu dansii vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori s-au dus la unchias acasa. Cel ce se vrea parinte nu asculta ci cauta sa-si forteze destinul : Unchiasul cum i-a vazut de departe a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis : - Bine ati venit dar ce umbli imparate sa afli ? Dorinta ce-o ai o sa-ti aduca intristare. - Eu nu am venit sa te intreb asta - zise imparatul - ci daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai. - Am - raspunse unchiasul - dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos insa parte n-o sa aveti de el. Ce inseamna aceasta daca nu aducerea in viata parintilor a unei fiinte fara de ursita si prin urmare nesortita la a veni pe lume ? Bucuria le acopera judecata : Luand imparatul si imparateasa leacurile s-au intors veseli la palat si peste cateva zile imparateasa s-a simtit insarcinata. Toata imparatia si toata curtea si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare. Rostul dat ori nu e o poveste de cuvintele careia nu e bine sa te atingi asa cum fac cei doritori de-a se numi si ei parinti. Pruncul rebel isi face din lacrimi oglinzi in care vorbele lumii n-au ce cauta si nici ce vedea : Mai-nainte de-a veni ceasul nasterii copilul se puse pe un plans de n-a putut nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca. Fiinta lipsita de soarta isi cauta rostul venirii pe lume care - neprevazut - ajunge prin disperare fagaduit : In sfarsit daca vazu si vazu ca nu tace imparatul ii mai zise : - Taci dragul tatei ca ti-oi da Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte. Dorinta tuturor mereu visata si acum rostita se loveste de taramul dorului provocandu-i acea rana in care orice gand-plans isi lasa cuvintele devenind mut : Atunci copilul tacu si se nascu. Fat-Frumos simte in inima dorului pulsul timpului promis si caruia trebuie sa i se ofere : - Tata a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Portile deznadejdii sunt deschise cuvintelor straine de orice limba si care vin din disperare : Auzind aceasta imparatul s-a intristat foarte tare si i-a zis : - Dar bine fiule de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit ? Si daca ti-am fagaduit a fost numai ca sa te impac. In realitate fatul acela frumos sau cel fara de nume se declara din randul celor de pana la nastere anume sau Fat-Frumos. Intre el si lume se pune hotar peste care nu se mai poate trece : - Daca tu tata nu poti ca sa-mi dai ceea ce mi-ai promis apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut. Atunci toti boierii si imparatul detera in genunchi cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia fiindca ziceau boierii : - Tatal tau de-acum inainte e batran si o sa te ridicam pe tine in scaun si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie. Muntele apare din Marea Rostire : N-a fost cu putinta nimeni sa-l intoarca din hotararea sa ramanand statornic ca o Piatra in Vorbele lui. Fat-Frumos coboara in memoria timpului apus unde-si descopera chemarea. Adevarul spre care el porneste e tanjit de toti. De-aceea la orizontul povestii eroul priveste ca-n ochii nostri de vreme ce stie ca trebuie sa-si ia din viata celorlalti portia de timp in drumul lui catre taramul fagaduintei : Imbracat ca un viteaz cu palosul in mana calare pe calul ce-si alesese isi lua ziua buna de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii, care cu lacrimi in ochi il rugau sa se lase de-a face calatoria aceasta ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sai. Tot ce il leaga de lumea parasita vine sa ii tina smerit urma : Dand pinteni calului iesi pe poarta ca vantul si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo 200 de ostasi pe care-i orandui-se imparatul sa-l insoteasca. La un moment dar eroul e hotarat si deci sortit a ramane doar cu gandul liber pe drumul luminii la marginile nimicului : Dupa ce trecu afara de imparatia tatalui sau si ajunge in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si luandu-si ziua buna ii trimise inapoi oprindu-si pentru dansul merinde doar cat a putut duce calul. Si apucand calea spre rasarit s-a dus, s-a dus si s-a tot dus . . . Raul face parte din viata si daca cineva incearca sa-l paraseasca e nevoit sa-l infrunte. Fat-Frumos trebuie si el sa treaca prin ura lumii de care vrea sa uite insa aceasta cauta sa-l retina si deci intr-un fel ori altul sa-l domine. Pe drumul vesnicului inceput blestemele tin la nesfarsit calea gandului pornit sa-si avertizeze eroul : - Gheonoaia e-atat de rea incat nimeni nu calca pe mosia ei fara sa fie omorat. Scorpia e mai rea decat sora-sa si are 3 capete . . . Cine poarta de grija cugetului se stie in paza gandului : Se dadura calul si Fat-Frumos spre odihna dar pandea cand unul, cand altul. Eroul invinge rautatile Pamantului fara sa si le impace (nici) cu gandul ce i se destainuie : - Nu pot sa traiasca la un loc. Blestemul parintilor le-a ajuns . . . Daca ele sunt invinse tot nevatamate si deci mereu aceleasi ies din lupta contra cugetului : - Fat-Frumos - ii zise Gheonoaia - de nu era calul te mancam fript. Acum insa m-ai mancat tu pe mine . . . Si-n timp ce ea gemea de durere el ii scoase piciorul pe care-l pastra in traista, i-l puse la loc si-ndata se vindeca. El ii dadu Scorpiei - la randul ei invinsa capul ce i-l luase cu sageata si care se lipi indata cum il puse la loc. Vine si cel de pe urma timp de vreme ce eroul se vede-n preajma dorintei tuturor unde clipa se odihneste intr-un vesnic anotimp : Se dusera pana ce ajunsera la un camp cu flori unde era numai primavara. Fiecare floare era cu deosebite de mandra si c-un miros dulce de te imbata. Tragea un vantisor care abia adia. Tot raul (spre bine) din lume impresoara visele si mai cu (bagare de) seama pe acela in pragul caruia zaboveste gandul tuturor : Aici statura ei sa se odihneasca iar calul ii zise : - Trecuram cum trecuram pana aici, stapane. Avem insa sa dam peste o primejdie mare si care daca ne-o ajuta Dumnezeu sa scapam de dansa apoi suntem voinici. Mai-nainte de aici este Palatul unde locuieste Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte. Aceasta casa e inconjurata cu o padure deasa si-nalta unde stau fiarele cele mai salbatice din lume. Ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte. Rostul lumii e singurul pe care gandul desi nu il poate invinge ori schimba trebuie sa si-l asume ceea ce e totuna cu a-l depasi : - Cu fiarele cele mai salbatice din lume nu e chip a te bate (nici dincolo de ea) si ca sa trecem prin padure e peste poate. Noi insa ne vom sili dac-om putea sa sarim pe deasupra. Gandul plin de viata al lui Fat-Frumos nu poate sa respire aerul mortii care bantuie prin jungla dorului : Atunci calul tinandu-si rasuflarea zise : - Stapane, strange chinga cat poti de mult si incalecand sa te tii bine si-n scari si de coama mea. Picioarele sa le tii lipite pe langa subtioara mea ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu. Se urca, facu proba si-ntr-un minut fu aproape de padure. Cumpatul insa nu poate a se rupe cu totul de jungla patimii semn ca el - gandul - ramane din (atatea) pacate intinat si totusi salvat prin dorinta tuturor unde si raul vazut cu ochi buni e hranit cu fagaduinta : Se urcara in sus Palatul stralucind astfel de la soare te puteai uita insa la el - ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai cand erau sa se lase in jos la scara palatului d-abia, d-abia il atinse cu piciorul varful unui copac si deodata toata padurea se puse-n miscare. urlau dobitoacele de ti se facea parul maciuca pe cap. se grabira de lasara in jos si de nu era doamna palatului afara, dand de mancare puilor ei, caci asa numea ea lighioanele din padure, ii prapadea negresit. Perspectivele - din care timpul invata (se) traieste si promite - numara cele 3 domnite. Stapana Palatului in prezent isi imparte rostul cu surorile una ca alta de tinere la trecut si viitor. Pe aripile gandului eroul ajunge in Cetatea Inefemera sa-si cunoasca Tineretea fara Batranete si Viata fara de Moarte. Basmul cu o ciudata perseverenta retine pactul gandului cu diavolul pe taramul lumii visate. Fat-Frumos nu se bucura impreuna cu el . . . Calului ii dadu drumul sa pasca pe unde va voi dansul. Pe urma domnitele ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor de puteau umbla in tihna prin padure. Eroul se uneste cu cea de pe urma dorinta nu inainte de-a se povesti fara cuget : Incet, incet se deprinsera unii cu altii si isi spuse (fara de gand) istoria si ce pati pana sa ajunga la dansele si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica. Nu putem uita cum peste copilaria eroului timpul a sarit : Il dadura pe la scoli si filosofi si toate invataturile pe care alti copii le invata intr-un an el le invata intr-o luna . . . Pe cand imparatul si ceilalti ori lumea se bucurau de viata - care trecea pe langa ei - Fat-Frumos era tot gales, trist si dus pe ganduri. Aici insa - la Palatul Eternitatii - varsta inocentei e traita sau dusa la nesfarsit. Se bucura de frumusetea florilor sau dulceata aerului ca un fericit. Eroul nu mai umbla de-asta data cu gandul - plecat cu permisie in voie - lipsindu-se de istovitoarea nadejde caci avand totul la ce altceva sa mai fi nevoit a spera ? Timpul orb se lasa condus in dorinta lui pe taramul desfatarii : Petrecu acolo vreme uitata . . . Fat-Frumos nu avu grija sau gand de nimic pana cand - fara de cuget fiind - ajunge vanat in goana dementa dupa viata de prea multe ori visata pentru a o mai intelege : Intr-o zi se lua dupa un iepure, dadu o sageata, dadu 2 si nu-l nimeri. Suparat alerga dupa el si dadu si cu a 3-a sageata cu care-l si nimeri dar nefericitul nu bagase de seama ca alergand dupa iepure trecuse in Valea Plangerii. Memoria vine asemenea torentului peste desfatarea amagitoare a lui Fat-Frumos : Luand iepurele se intorcea acasa. Cand, ce sa vezi dumneata ? Deodata il apuca un dor de tata-sau si de mama-sa. Nu cuteza sa spuna nimic femeilor maiestre. Dar ele il cunoscura dupa intristarea si neodihna ce se vedeau in dansul. Acum fatul se descopera in marele uter al eternitatii : - Ai intrat nefericitule in Valea Plangerii ! ii zisera femeile cu totul speriate. Defileul Patimilor condamna fatul sa-si caute timpul din care a fugit manat sau prigonit din dorinta lui si-a noastra . . . Durerea se destainuie prin victima ei : - Am trecut dragele mele fara ca sa fi vrut sa fac aceasta neghiobie si acum ma topesc din picioare de dorul parintilor mei insa si de voi nu ma indur sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plang de nici-o mahnire. Ma voi duce dar sa-mi mai vad odata parintii si-apoi m-oi intoarce ca sa nu ma mai duc niciodata. Fagaduinta isi exprima cugetul maculat sau inrait venit in contra-timp : - Nu ne parasi iubitule caci parintii tai nu mai traiesc de sute de ani si chiar ducandu-te ne temem ca nu te vei mai intoarce. Ramai cu noi fiindca ne zice gandul ca vei pieri. Dorul nespus ce incearca eroul e sentimentul analfabet deci strain si de vorbele fagaduintei totale sau gandului de neinteles : Toate rugaciunile celor 3 femei precum si-ale calului n-au fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor care-l usca pe de-a intregul. Memoria isi prigoneste fatul catre origini prin Valea Plangerii. La amurgul povestii calea intoarsa eroului ii duce spre apus ori moarte gandul : Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeile si dupa ce-si luara ziua (inca) buna unul de la altul porni lasandu-se cu lacrimi in ochi. Lumea uitata odata nu mai poate fi recunoscuta. Ea devine niciodata sau cum n-a mai fost sa fie nu pentru eroul ei ci-n amintirea lui ! Padurile se schimbara in campii . . . Intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta ei dar oamenii - acum altii - ii raspunsera ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-le de asemenea fleacuri - nimicuri sau povesti care n-au avut ori si-au irosit rostul. Timpul pierdut bantuie tarmurile memoriei acoperite de marea uimire : Cum se poate una ca asta ? le zicea acel Fat (candva) Frumos. Mai alaltaieri am trecut pe aici. Si spunea tot ce stia. Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept iar el suparat pleca inainte fara a baga de seama ca parul si barba ii albisera. Ajungand la mosia Gheonoaiei facu intrebari ca si la mosia Scorpiei si primi aceleasi raspunsuri. Nu se putea dumiri el cum de in cateva zile - furate si duse pe taramul fagaduintei - s-au schimbat locurile ? Si iarasi suparat pleca avand barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele si-ajunse la imparatia tatalui sau. Aici - alti oameni, alte orase si cele vechi erau schimbate de ne le mai cunostea. In cele mai de pe urma ajunse la palatele in care se nascuse. Gandul e facut sa-si duca la implinire sau viata rostul, motiv pentru care trebuie sa-si lase eroul devorat de speranta iesita ori sarita din timpul ei si deci moarta : - Ramai sanatos stapane ca eu ma duc de unde am pornit (uniti). Daca poftesti sa mergi si dumneata incaleca indata si haide. - Du-te sanatos ca si eu nadajduiesc sa ma-ntorc peste curand. Calul pleca iute ca sageata. Timpul expirat sau terminat se revarsa epuizat in eroul devenit pe moment pulbere : Cautand intr-o parte si-n alta cu barba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si-abia umbland nu gasi decat un tron odorogit. Il deschise dar in el nimic nu gasi. Ridica dar capacul chichitei si-un glas slabanogit ii zise - pe intelesul dat tuturor : - Bine-ai venit ca de mai intarziai si eu ma prapadeam. O palma ii trase Moartea lui care se uscase de se facuse carlig in chichita si cazu mort si-ndata se facu tarana. Ce sa-nveti dintr-un asemenea basm unde fiecare citindu-l se regaseste in gandul celuilalt ? Privirile noastre - laolalta - abia daca reusesc sa-i acopere intelesul. Oricine vede ca titlul e dorit atunci sa-i tina locul. Logomene . . . Pe fundalul unor conceptii comune germenii literaturii au fost cultivati in spiritul ectenic. De fapt literatura romana - termen pretentios epocii vechi - la noi se suprapune notiunii de cultura scrisa. Sistemul ecleziastic provoaca si controleaza curentul intelectual al vremii. Primele scoli functioneaza pe langa manastiri si chiar scriitorii laici - cronicarii de pilda - sunt marcati de o pertinenta credinta religioasa. Ei bine acest regim clerical - desi are un rol important in a prezerva conservarea identitatii nationale nu-si va putea aroga si dreptul (istoric) in afirmarea ei. Limba slavona a inter-mediat contactul culturii noastre cu marea cultura bizantina. Cronica lui Eftimie se suprapune 10 ani cu ultima parte a cronicii lui Macarie aceleasi fapte istorice fiind interpretate de 2 cronicari diferiti. Macarie, Azarie si Eftimie se inspira din Cronica Bizantina a lui Constantin Manasses - secolul XII - preluand tale quale pasaje intregi, portrete si descrieri de lupta plus figuri de stil evident transpuse asupra unor personaje / situatii autohtone. Dovada ca in epoca slavona conceptia artistica se baza confortabil nu pe originalitatea epidictiva ci pe estetica iterarii - punerea in abis. Oricum exista constiinta stilului elevat care distinge comunicarea scrisa de vorbirea cotidiana sau de actele curente de cancelarie. Invataturile lui Neagoe Basarab propun un model de conduita crestina a unui laic insa nu a unui calugar. Sentimentul de posesiune si instinctul de conservare se confunda si-n consecinta subiectul e mai aproape de viata decat de sensul ei. Cu timpul, prin infuzia limbii romane in administratie, cultura scrisa si biserica se constata transformarea privilegiului de clasa in drept comun. Noua boierime se iveste din paturile sociale orasenesti - Cantacuzinii / Balenii. La Peri - Maramuresul Istoric din Ucraina - in manastirea satului au fost gasite celebrele Texte Rotacizante cunoscute sub numele de Codicele de la Ieud ce atesta inceputurile scrisului in limba romana inca de la 1391 deci cu peste 100 de ani inaintea Scrisorii lui Neacsu - 1521. Universul romanesc va excela in veacul al XVII-lea. Dumnezeu incepe sa fie cunoscut in romaneste. ``Dupa norocu bun iata veni si rau, ca si cum ar fi Dumnezeu insemnatu dupa vreme buna si seninu sa vie vremea rea si tulburata . . .`` Scrie pentru ca simte ca are ceva de comunicat unui public virtual - contemporanilor si mai ales urmasilor. A face istorio-grafie este un act de civilizatie. Iata-l acum pe Grigore Ureche singur fata-n fata cu memoria posteritatii : Ci eu pe cum am aflat asa am aratat. Acest proces e unul spontan pentru ca raspunde unui impuls intim. Aici cronica pierde in favoarea literaturii. Lucru pe care Ureche totusi nu l-a intuit chiar daca - paradoxal - l-a respectat si servit. Cazurile frecvente in cronica de ranversare (sfarsitul istoriei e povestit inaintea detentei) nu apar in urma unei deliberari ci mai degraba a unei constrangeri impusa unui cronicar obsedat de pulsul Istoriei. Temporalitatea se percepe aici brusc pentru ca este transgresata in numele sau prenumele cauzalitatii. S-ar putea zice ca exista mai multa actiune decat povestire. Verbul domina taxonomia. Istoria e convocata la un dialog cu ea insasi pe fundalul sumbru al medievalitatii romanesti al unei societati putin reflexive si fara masura in patimi. Cronicarul e nevoit sa capituleze in fata Istoriei pentru ca destinul e un perfid dezertor : Moldovenii asa stau cum s-ar fi pregatit sa moara iar nu sa izbandeasca. Textul nu vorbeste despre Istorie ci Istoria vorbeste prin text. Iata de ce in mai mult de 1/3 din cronica sunt consemnate crimele ca exercitiu cotidian privat de complexe crestine : Tae Stefan Voda pe Isaiia vornicul si pe Negrila paharnicul si pe Alexe stolnicu in targ la Vasluiu. Istoria Moldovei a trecut prin 3 faze principale : Incepatura, adaosul si mai apoi si scaderea care se vede ca a venit in zilele noastre. Aici trebuie gasit epicentrul ideii filosofice la care spiritul lui Ureche a aderat. Cronicarul - contemporan ratacirii neamului sau - ramane lucid in propria-i cadere. Semn ca - avand credinta in Dumnezeu - Ureche realizeaza si arata mereu lucrurile omenesti cat sunt de fragede si neadevarate . . . Portretul lui Stefan cel Mare mai mult citat decat inteles cere o interpretare noua : Om razboinic si de-a pururea tragandu-l inema spre varsare de sange. Nu-l poate imblanzi nimenea si el odihna altora ii parea ca e cu paguba. Toate acestea explica dar nu scuza comportamentul domnitorului moldav si aici ne referim la expeditiile neprovocate ale lui Stefan cel Mare in Transilvania si Muntenia fapt ce confirma imaginea unui domnitor al carui temperament domina intelectul. Dar sa lasam Istoriei dreptul la cuvant : Pre Moldova ieste acest obicei de pier far` de numar, far` de judecata, far` de leac de vina, insas` paraste, insas` umple legea si de acesta noroc Moldova nu scapa, ca mai multi sintu de le ieste drag a varsa sange nevinovat. Stefan Voda, manios si de grabu varsatoriu de sange, nevinovat de multe ori la ospete omoriea fara judetu. Ureche nu a realizat celebrul portret decat pornind de la aceste pacate ale domnitorului moldovean. Imaginea aceasta a omului damnat - cronicarul stie ca sufletul ieste in mana lu` Dumnezeu - e contra-balansata in partea mediana si finala a textului de geniul militar. Posteritatea intr-un limbaj profan ce tine de marca identitatii sale avertizeaza asupra faptului ca Istoria priveste - patrunzator - oamenii si trebuie sa observam aici unul din putinele privilegii de care soarta s-a dispensat in favoarea noastra . . . Sanctificarea lui Stefan cel Mare a iscat reactii vehemente : Cum sa faci sfant din el ? Ca era un curvar, domnule ! Erou - asta-i altceva . . . Dar sfant . . . Cum sa faci sfant din el ?! In textul lui Ureche exista naratiunea auto-suficienta - expozitiunea, tratarea subiectului, punctul culminant, deznodamantul (Domnia lui Alexandru Lapusneanu). Acest perimetru al cronicii confera si surprinde textului cea mai inalta forma de literalitate si nu intamplator prima nuvela din istoria literaturii romane isi recunoaste izvoarele aici (Alexandru Lapusneanu - Costache Negruzzi). Istoria revela ceea ce se traieste si releva memoria acestui eveniment. De aceea cronicarul se limiteaza la expunerea evenimentelor in stil ex-abrupto : De taierea capetelor la niste boieri va leato 6779, ghenarie, 16 . . . Cand au omorat Alexandru Voda 47 de boieri . . . Textul nu atenteaza la intuitia cititorului axata pe elementele de resort ale faptelor raportate la adevarul istoric si convingerile epocii. Cronica vine sa confirme sau nu ceva : De as pricepe ca haina de pe mine stie gandul meu in foc as baga-o. Dovada ca scrierea lui Ureche se adreseaza cititorului interesat si avizat care nu cauta ci asteapta. Curiozitatea narativa se inlocuieste cu satisfactia confirmarii si reconfirmarii, cu voluptatea neagra a urmarii pana la capat, nesovaitoare a unei executii. Densitatea actelor masate strategic intr-un spatiu sintactic redus probeaza si totodata favorizeaza procesualitatea receptarii : Intr-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot razboiul si oastea, mai apoi si capul . . . Exista (si) aici o grandoare a medievalitatii salbatice dar senine privind spre noi - publicul virtual - cu ochi nevinovati de copil criminal. Bataile neiertatoare de metronom ale Istoriei acopera glasul cronicarului in Orizontul de Asteptare al cititorului acolo unde OMUL din prea mare cautare devine el insusi o Arcadie . . . Un damnat pentru fericirea altora. ``Nestiutoriu gandului omului spre ce meneste !`` Cele dintai fraze ale cronicii deschid brusc o alta lume a slovelor. Suntem foarte departe de redactare glaciala, rezumativa a cronicii lui Ureche. Peste tot in zona ajunsa / saturata de experienta dar si-n cea necunoscuta direct Costin tine strans axele povestirii si prin urmare lasa sa se vada ca exista, ca judeca si ca alege. Aici nu e o prezenta incidentala sau vag insinuata cum se intampla cate-odata cu Ureche ci una tiranica - cel mai adesea orgolioasa zidindu-si in fiecare episod narat propria Ana. Daca primului cronicar ii revenea reconstituirea - aruncarea puntilor, zidirea in neant a unei istorii - operatie asadar constructiva, cu memoria asaltata de volumul urias de date, Costin este constrans sa selecteze - operatie critica inclusa in fundamentele oricarei creatii. Autorul are constiinta rolului sau de mediator intre ce se intamplase pe scena Istoriei Moldovei si cititor. Acum apare scriitorul. Lui ii datoram prima naratiune istorica de tip anecdotic dusa mai tarziu la apogeu dar si la o severa atenuare a istoricitatii de catre Neculce. Dar ca si Istoria acest umor e negru : Fagaduita era plata tatarilor la Hotin de soltan Osmanu care va aduce cap de cazac sa ia cate 50 ughii de aur . . . Deci alerga tatarii lovindu prin Tara Lesasca taranimea si le aducea si lua bani. Ce carasa niste gramadza de capete de tarani inaintea corturilor imparatesti cu numele de cazaci. Cronica lui Costin semnifica victoria detaliului iar aceasta eruptie viguroasa a amanuntelor nu poate veni decat din voluptatea abia descoperita a creatiei. Pasajele de razboi sunt un adevarat rai al digresiunilor. Recurenta si anvergura detaliilor atesta vointa cronicarului ce se simte chemat dar si raspunzator in fata Istoriei pentru a servi Cuvantului, psihologiei lui. Constiinta artistica domina evenimentul. De-aceea Costin e mai aproape de noi decat de Istorie. Ne e intr-un fel contemporan. Psihologiei momentului i se cuvine si recunoaste matca unor idei ce vor revendica statut de permanenta in gandirea romaneasca : Iara nu sintu vremile supt carma omului ci bietul om supt vremi. Ca si-n Viata Lumii Costin pune pe tapet problematizand Istoria si Omul - aceasta fiinta fragila, imperfecta, paradoxala. Se observa si regreta incapacitatea individului de-a avea revelatia propriului destin : Nestiutoare firea omeneasca ce vor sa fie pre urma. Tensiunea fragmentelor epice pretinde o dinamica interioara, un ritm al inaltarii si caderii, asemenea Valului - imagine si cuvant de care se aratase dus cronicarul. Motiv pentru care intalnim anticiparea destinului eroilor plasata la inceputul evocarii domniilor acestora : Precum muntii cei inalti si malurile cele inalte, cindu sa naruiescu de vreo parte, pe cat sintu mai inalti pre atata si durat facut mai mare cindu sa pornesc si copacii mai inalti mai mare sunetu fac cand sa coboara, asea si casele cele inalte si-ntemeiate cu indelungate vremi, cu mare raszipa purcegu la cadere candu cad. Intr-acela chip si casa lu` Vasilie Voda de atatia ani intemeiata cu mare raszipa si apoi si la deplina stingere au purces de atuncea. Iara precum izbandele dintaiu a multi au fost mai pre urma spre scadere asea si acestui domn lui Mihai Voda . . . Ce pentru un lucru sau doaa pre voie ce i sa prilejascu bietul om purcede desfranatu si-ncepe lucruri peste puterea sa si apoi acolo gaseste perirea. Presimtirea e in cele din urma convingere drept pentru care Miron Costin face - aici - apel la logica si nu la emotia cititorului. Istoria indolenta in mersul ei trebuie acceptata intru totul pentru ca erorile ei se confunda adesea cu vietile noastre. Psihologia Damnarii in care Costin insusi se putea proiecta si tragic regasi e fidela epocii si inaugureaza - sub auspiciile literaturii - in cultura romana Spargerea Oglinzii. Aceasta sintagma nu se vrea intamplatoare si nici gratuita. In dorinta disperata a cronicarului de-a se confesa in fata lui Dumnezeu iubite cetitorule e constient ca trebuie sa intre intr-un dialog cu nimeni. Omul e dispus sa renunte la imagine adica intr-un fel sa o substituie. Pentru a intra in contact direct cu Dumnezeu. Iata motivul Spargerii Oglinzii . . . Sau altfel spus - Eclipsa. Fiinta nu poate tari dupa ea memoria pe cer. In damnat Sisif se topeste cu stanca. El fiind si stanca si Sisif nu se mai stie cine pe cine urca. Istoria lumii se complace in a zabovi pe prapastia devenirii dar ori tocmai de-aceea ea poate deveni un nou Olimp. Replica celesta e in favoarea destinului si nu de partea Fiintei. Recuperarea Memoriei. atenteaza la definitia ei. Omul in dorinta de a-si depasi propriul contur ontologic acum risca sa devina o amintire pandita si ea de uitare. Cronicarul transforma cautarea in religie lasand posteritatii ocazia interogatiei : Crede neputintei omenesti, crede Valurilor si cumplitelor vremi, intreaba pe ce vremi am scris si cat am scris. Eroarea omului e riscul si geniul lui. Pentru a atinge o glorie desarta eroul comite nelegiuiri care-si cer implacabil rasplata - Farsitulu dzilelor trage cu de-a sila pe om. In aceasta lume osandita nu poate exista decat un Dumnezeu. Cel al ispasirii. Omul trebuie sa-si asume fatalitatea deoarece nu are si pe Dumnezeul biblic. De-aceea Judecata de mai Apoi se face aici pe Pamant. Cauzele evenimentelor, oamenii si erorile se judeca pre socoteala omeneasca. Pentru prima oara Istoria unui popor damnat e la randu-i osandita in fata spiritului justitiar al cronicarului si meritul lui Costin rezida-n faptul ca prin el capata practic cetatenie in sintaxa romaneasca propozitia inferentei dialectice plus cea a judecatii ipotetice. Multimea razvratita intra pentru prima oara in literatura romana de evocare istorica - Alexandru Ilias (nepotul lui Petru Rares) il da pe Batiste Veveli pe mana taranilor care fara de nici-o mila, de viu cu topoara l-au facut farame. Dramatismul paginii e iterat in uciderea fictiva insa a lui Motoc din nuvela Alexandru Lapusneanu scrisa de Negruzzi. Event-ul trimite si la finalul destinului arondat lui Tanase Scatiu din romanul omonim al lui Duiliu Zamfirescu fara a ignora episodul fatal ce-a marcat soarta lui Miron Iuga din romanul Rascoala al lui Liviu Rebreanu. In ansamblul ei cronica ce nu e lipsita de greseli ne apare resemnata, disperat defensiva. Povestind despre altii Costin se povesteste in acelasi timp pe sine. Sentimentul damnarii e coplesitor si biografia lui trimite insasi la imaginea cronicii. Totul e parca predestinat si cuvintele nu doar relateaza dar chiar ajung sa faca Istoria. Semn ca umanitatea e supusa fatalitatii si-n consecinta destinul ei ne apare previzibil. E un fel de-a invata moarte pe de rost cu cuvintele altora . . . Important e sa nu sa treaca cumva cu uitarea marturia ca este sosita perirea in si de pe urma careia destule cuvinte vor rataci prin deserturile Fiintei in cautare de oameni. ``Ce vremi cumplite au agiunsu si la ce cumpana au cadzut. Alte puteri far-a suspina la Dumnedzau n-au ramas . . .`` Textul retine evenimente ce creeaza conflictul si imprumuta o directie dramatica destinului uman. In cei 81 de ani la care se refera Letopisetul lui Neculce se succed 26 de domnii daca o luam in considerare si pe prima de numai cateva saptamani a lui Dimitrie Cantemir si 14 domni - 9 dintre ei domnesc de 2 sau 3 ori dintre care doar 2 au parte de moarte dolenta in scaun - Istrate Dabija si Constantin Cantemir. Trebuie spus ca Dimitrie Cantemir va trece de partea otomanilor - Poarta Sudica. Ridicarile in scaun sunt aproape intotdeauna rezultatul intrigilor fapt ce le determina fragilitatea. Cuvantul Para si derivatele sale ocupa locul central in vocabularul cronicii. Pacatul si Pedeapsa sunt si limitele intre care Neculce isi urmareste si califica personajele. Peste 1/3 din capitolele consacrate de cronicar diferitelor domnii trateaza despre preliminariile si circumstantele concrete in care aceste domnii au fost pierdute asa incat Letopisetul pare a se constitui mai curand din relatarea unei suite de esecuri decat dintr-o insiruire de realizari. ``Firianul firii a urma sa cada . . .`` Cariera postuma i se ramifica in tot atatea domenii pe care printul carturar le-a acoperit cu operele sale - reflex al culturii enciclopedice. Cultura otomana revendica in Cantemir pe primul ei istoric si muzicolog iar cultura europeana si cea rusa pe intaiul mare orientalist. Secolul al XVIII-lea se deschide spectaculos cu Istoria de-asta data Ieroglifica. La Cantemir istoria paraseste pentru a depasi matca faptelor cu intentia de-a se insinua in labirintul alegoric. Opteaza pentru textul ermetic in defavoarea relatarii cronicaresti. Risca astfel o scriere fara folos. Simtul responsabilitatii este constientizat si asumat. Cititorul e chemat sa fie judecator nu indraznelii autorului de-a comunica realitatea cea traita intr-un nou cod verbal ci asuprelelor adica al constrangerilor obiective care l-au fortat sa recurga la acest cod. Fiecare chip (persoana) se ascunde sub masca unei pasari sau a unui animal patruped. Ceea ce este in adanc masca mediaza si aduce la suprafata figurand fata nevazuta a fiintei de cele mai multe ori cu exagerari negativiste. Istoria Ieroglifica este modul lui Cantemir de-a se confesa. Se apara prin scurte dara cu virtute cuvinte libertatea psihica, a limbajului si-n consecinta a imaginatiei. Este prima pledoarie in limba romana pentru acest drept al fiintei umane. Mastile impun acordarea atentiei nu-n cadrul particularului ci la nivelul generalului acolo unde definitia este independenta de exemple. Romanul sectionat in 12 parti bastardizeaza schema perimata, diacronica a istoriei in favoarea rasturnarii ordinii temporale a naratiunii din si pentru ratiunea instaurarii celei etionome. Atunci (inainte) cedeaza locul lui Acum. Personajele sunt angajate in actiuni paralele sau convergente de unde si compozitia labirintica a romanului. Situarea baroca a actiunii intr-un timp incert, cvasi-mitic mai-nainte decat temeliile Babilonului a sa zidi amplifica valoarea conflictului spiritual si mai apoi politic intre Leu si Vultur - embleme ale Moldovei si Tarii Romanesti. Personajele ritorisesc sub masca despre masti in fata adica-n teatrul mastilor. Ele capata functie narativa doar in masura-n care vorbesc si se substituie autorului. Discursurile suprima actiunea ca si naratiunea scriitorului. Afectata constiinta ireconcilianta a tutorelui epidictic se revolta si daca nu poate infrange raul macar il provoaca sa se tradeze in forme ridicole. Apogeul acestui demers autoritar se creeaza prin interventia spectaculoasa a Struto-camilei la sugestia unui inteligent si anonim sfetnic. Eroii sunt manipulati fara si dincolo de voia lor de mobilitatea unui spirit biciuitor. Dimitrie Cantemir a deschis cariera discursului de tip comico-satiric in literatura roman procedeu dus la nivelul afirmarii clasice de Caragiale. In Theatru unde Struto-camila este invitata a vorbi se produce cea mai zdrobitoare acuzarea comic-grotesca a prostiei din toata literatura romana. Personajul in cauza din necunostinta nu-si poate rosti numele - Eul nu-si poate asuma fiinta cu care se identifica. Romanul alegoric vizeaza si prezenta lupului cu suflet filozof care sfarseste prin a face elogiul tacerii. Dar nu e vorba despre o tacere etica ci despre una meta-etica fiindca avem de-a face c-un discurs al necuvintelor. Iata aici semnul grav si pertinent al singuratatii ganditorului. Acesta este damnatul, unicul osandit. Locvacitatea demagogica si tacerea stoica, filozofica statusera pentru prima oara fata-n fata la Orizontul din urma al literaturii romane. In final romanul respira adanc - prin epistole politice - cu privirea atintita la relatiile conflictuale de presupus implementate intre Inorog si Corb. Se face astfel primul exercitiu fragmentar de roman epistolar in stilul si mentalitatea epocii. Este genul romanesc impus literaturii romane abia dupa alte 2 secole prin Camil Petrescu si George Calinescu. Virtuozitatea insertiilor narative se dovedeste remarcabila prin Visul Cameleonului intamplat simultan cu intalnirea dintre Inorog si Soim atunci cand Inorogul (scriitorul) istoriseste prin rememorare trecutul conflictului intre tatal lui si Corb. Cele 2 episoade - paralele - sunt puse acum in sincronie. Vocabularul hipnagogic somn fara somn atesta trecerea de la oniricul dolent la Visul Tortura. Astfel finalul este anticipat si mai mult - revendicat. Referitor la criza provocata de disperarea captivitatii traite de Inorog trebuie remarcata atitudinea eroului - intoarcerea in sine pentru a iesi pregatit sa se masoare cu toate elementele Universului, cu stihiile, cu astrii si cu insasi ordinea / echilibrul cosmic. Tristetea defensiva a cantecului ipseral cedeaza indata locul blestemului energic. Natura e chemata / somata sa-si abandoneze ritmul pentru a plange moartea libertatii Inorogului pentru ca mai apoi in crescendo totul sa se preschimbe intr-o imprecatie erudita - nemaiintalnita si deci solitara in literaturile lumii - Clateasca-se cerul, tremure pamantul, aerul trasnet, nourii plesnet, potop de holbura, intunerec de negura vantul sa aduca . . . Osiia sfereasca in doai sa se franga . . . Stihiile toate tocmirea sa-si piardza . . . De jale sa se uluiasca . . . Si dreptatea Inorogului in veci povesteasca. Inspre fine Cantemir imagineaza sfarsitul lumii si revenirea la haosul initial. Servind logosul Istoria Ieroglifica priveste Adevarul cu ochii nostri in plansul Inorogului unde fiecare gand ne stie pe de rost . . . Proportiile cosmice - singurele in stare sa atinga fiinta geniala - vor mai fi doar o singura data invocate in literatura romana dar prin alti termeni si cu alt sens - Luceafarul. Istoria Ieroglifica transforma textul in pre-text si-n consecinta titlul e mai pretios decat opera. Cantemir lasa cortina sa cada peste o epoca in care s-a dorit a se da un sens Istoriei moldovenilor semantizand-o. ``Ce urgie-acum lumea intarata S`o-neaca-ntru cel noian de rele ?`` Ioan Budai-Deleanu declara in prefata din Lexiconul romanesc-nemtesc : Pus-am temeiul culturii. Tiganiada marcheaza un moment de revolutie a spiritualitatii romanesti prin depasirea confuziei dintre poetica si retorica - in epoca veche subiectul oricarei opere ramane adevarul, frumusetea discursului fiind cultivata doar ca un mod al persuasiunii. De la adevarul ipotetic al lui Neculce se ajunge la fictiunea verosimila unde mai mare parte este a scriitorului. In lipsa unei traditii literare culte autohtone, folclorul romanesc serveste pe langa psihologia europeana a epos-ului ca model Tiganiadei. Astfel se recunoaste implicit existenta si rolul unei traditii fapt cu atat mai important cu cat sub raport filozofic, Budai-Deleanu (iluminst !) priveste cu ironie crezatoriile desarte ale norodului. Itinerariul tiganilor plin de peripetii (sfintii si dracii intra si ei in conflict) e-n fond drumul omenirii spre ideal. Rromii inainteaza doar daca in fruntea convoaielor sunt puse carele cu merinde ceea ce denota o suprematie a pornirilor instinctuale in raport cu intelectul. Esecul pedantarii statului tiganesc, paruiala finala dezvaluie scepticismul autorului in atingerea suprematiei ordinii rationale. Oastea deghizata a lui Vlad Tepes probeaza puritatea morala a tiganilor care au epatat tupeul de-a cere protectia in lupta cu turcii. Lasitatea ramane piedica omenirii in drum spre fericirea ravnita. Lupta dintre tigani reprezinta lupta tuturor impotriva fiecaruia si rezida-n absenta acordului colectiv. Luministii erau sceptici in privinta reactiei controlate a maselor care nu se pot organiza fara concursul elitei sau a instantelor superioare. Absenta ratiunii in calatoria extra-mundana a lui Parpangel (acesta strabate lesinat traseul initiatic) nu impiedica eroul sa atinga fericirea (personala !). In acest punct (de larga vedere) scriitorul se desparte de iluministi. Parpangel (fiul vrajitoarei !) inteligent dar nebun este micul Faust din literatura romana - reperat intr-o epopee din perspectiva identitatii arondate insasi poetului. O posibila dar si ignorata calauza a umanitatii in drumul spre fericire. Din aceasta cauza Budai-Deleanu dezvaluie aici o convingere si mai putin o teorie semn ca el asemenea oricarui iluminist crede-n natura si-n ratiunea ce apartine naturii dar in acelasi timp nu si spera in destinul lor si tocmai prin aceasta el se singularizeaza in curentul iluminist. Satana cu trup de fata ispititoare intra-n manastire lucru ce pune in lumina crasa coruptie a clerului - iluministii sunt anti-clericali si chiar anti-ectenici. Anticiparile romantice sunt evidente : - inspiratia din folclor (calul Sfantului Gheorghe si armasarul lui Fat-Frumos) - rapirea Romicai de diavoli si respectiv a fetelor de imparat de catre zmei - oratia de nunta la Parpangel (arsenalul paremiologic) - individul de exceptie, singur si neinteles (Vlad tradat de umanitatea oarba si abandonat de cerul potrivnic paraseste lupta) In poemul 3 Viteji aparenta discronie (regresiunea lui Becicherec in timp) e de fapt o cadere in afara Istoriei, o metafora a nebuniei. Oamenii se deosebesc intre ei prin gradul de alienare al fiecaruia. Aici din nou Budai-Deleanu daca nu se opune cel putin se detaseaza fata de nucleul iluminist. Pesimismul autorului mai mult acuza decat proclama statutul (privilegiat) al ratiunii. Lucrarile lui Budai-Deleanu au fost cunoscute la o data cand ele nu-si mai puteau exercita influenta. La un secol de la aparitia ei opera scriitorului a fost anexata dar nu si asimilata de o literatura care-si faurise intre timp alte cai. ``Romanul nu stim pentru ce nu are incredere in sine. La orice primejdie striga : Doamne ! Doamne !`` Alexandru Lapusneanu e subiectul creatiei literare a lui Negruzzi - intemeietorul nuvelei istorice romanesti si primul scriitor modern din Moldova. Nuvela e model nu doar de conceptie si de psihologie ci si de felul cum poate fi prelucrat un text istoric intr-o creatie personala. Primul tablou surprinde intoarcerea lui Lapusneanu pentru a-si recuceri tronul. Ureche spune de Stefan Tomsa care l-a omorat pe Despot-Voda in Suceava ca, afland de intentiile lui Alexandru trimise oameni jurati de la tara cum ca sa-i spuna faptul ca tara nu-l doreste. Replica lui Lapusneanu va face cariera in timp : De nu ma va tara, eu o voi pre dansa si voi tot merge ori cu voie ori fara voie ! Replica e o sentinta. Negruzzi plasmuieste toata convorbirea dintre Alexandru si boierii emisariati de Stefan Tomsa. Astfel Motoc, boierul ramas singur cu Lapusneanu incearca sa-l induplece pe acesta si sa se rupa de armata straina fagaduindu-i ca toata Moldova va fi cu dansul. Aceasta tentativa - capcana esueaza iar Motoc cere voie lui Alexandru sa-l insoteasca in mersul lui biruitor spre Suceava - la rasturnarea lui Lapusneanu din prima domnie Motoc trecuse de partea lui Despot si ulterior acelasi boier uneltise cu Tomsa pentru a-l schimba pe Despot. La inceputul nuvelei autorul ne spune ca Tomsa s-ar fi refugiat in Valahia dar stim conform cronicii lui Ureche faptul ca-n realitate Tomsa a fugit in Polonia pentru ca-n fine sa fie ucis la Lember. Tabloul urmator priveste deja pe Alexandru ca fiind iarasi domnitorul Moldovei. In prima domnie fusese bun dar in urmatoarea - crunt si lesne varsator de sange. Se inconjoara numai de soldati straini iar pentru a face pe placul turcilor, arde toate cetatile cu exceptia Hotinului - loc in care domnitorul va fi ucis. Lapusneanu e o realitate istorica. Ruxandra - fata lui Petru Rares - este o creatie a lui Negruzzi. Cronicarii nu s-au ocupat de ea. Leacul de frica sau al 3-lea tablou al nuvelei vizeaza masacrul domnitorului asupra celor 47 de boieri - adevarata nedumnezeire. De remarcat ca-n realitate Tomsa, Motoc, Veverita, Spancioc, Stoici au fost si ei ucisi in Polonia. Negruzzi asadar atenteaza din nou la cursul istoriei caci la macelul cu pricina Motoc si alti boieri sunt prezenti. Spancioc si Stroici scapa de macel fiindca nu au crezut in Mea Culpa pe care Alexandru si-o asumase - invitatia domnitorului adresata boierilor ca fiind semnul reconcilierii totale intre el si ceilalti. De fapt Negruzzi nu-i scoate din scena pe Spancioc si Stroici fiindca nuvela avea nevoie de inca o drama - moartea domnitorului. Teza sinergismului irizeaza nuvela atunci cand vointa unuia dintre oamenii veniti la Curtea Domneasca se transfera in psihologia colectiva : Toti apoi striga aceleasi cuvinte : - Vrem capul lui Motoc ! Evenimentului i se acorda o pregnanta artistica - una conventionala - adica literatura trebuia sa castige in fata sau macar profilul adevarului istoric. Ultimul tablou priveste atentatul reusit la adresa domnitorului. Stroici desclesta chiar cu pumnalul gura bolnavului si sileste pe Ruxandra sa-si otraveasca sotul. Moartea transforma viata in destin. Negruzzi desi faulteaza adevarul istoric in mersul evenimentelor nu-i refuza acestuia fatalismul. De-aceea in text nu oamenii sau atitudinile lor intereseaza ci relatiile instituie / vehiculate intre aceste atitudini. Nuvela isi revendica - aici - in cel mai acut grad autenticitatea. Prin urmare psihologia textului daca nu condamna cel putin priveste propria noastra definitie. Noi (adevarul ?) suntem surprinsi undeva la mijloc . . . Iata de ce oricand - pentru totdeauna - putem fi acuzati. ``Neamul roman se mistuie sau d-abia se zareste in istorie cand si cand . . .`` Nu pare sa fi avut ambitii de scriitor, nici sa-si fi facut iluzii. Rationalismul sceptic si spiritul critic al scriitorului atesta faptul ca Russo nu se multumeste sa afirme sau doar sa respinga. Se daruieste si sufera. Judecand dupa sine si-n atitudinea altora pretuieste in primul rand pasiunea. El se lasa furat de trecut numai din incapacitatea de-a descoperi in realitatea epocii solutiile pentru eliminarea atator racile si abuzuri. Totusi Russo nu judeca in termeni cutumali. Aici nu avem exaltarea trecutului patriarhal si idilic ci asocierea lui la imperativele prezentului. Imaginea Moldovei este asemanata cu o padure deasa ale carei hatisuri nu pot fi inlaturate decat de plugul civilizatiei. In acceptiunea lui Cantemir e impartasita ideea lui Balcescu despre conditionarea libertatii interioare de catre libertatea din afara. Revolutia propusa in limba de latinizantii din Transilvania sau de italienizantul Heliade provoaca riposta lui Alecu Russo : Prin logica gramaticala se legifereaza o limba care nu are legatura organica cu vorbirea populara plamadita 2 mii de ani in lacrimi, in sange, in cautarea stelelor si-a naturii, singura deci in stare sa exprime si jalea si dorul romanului. Atitudinea scriitorului daca nu lezeaza cel putin atinge imaginea Scolii din Transilvania fapt pentru care aici omul e mai pregnant decat ideologul : Cu parere de rau vedem pe ardeleni mai mult dedati literei lucrurilor decat duhului . Russo cunoaste viziunea sceptica si radicala asupra destinului posteritatii : Mi-e teama ca la giudecata cea mare nu ne vom pute intelege cu stramosii nostri nici in limba, nici in idei. Absolutizeaza sentimentul damnarii : Neamurile toate s-au cunoscut intre sine . . . Motiv pentru care iesirea in afara istoriei se face prin propriul Orizont Ancestral : Romania va pieri de mana romanilor. Sub semnul fatalismului se perinda ideea care pune in discutie daca nu prezenta cel putin atitudinea celesta : Neamurile auzira tipetul chinuirei tale. Pamantul se misca. Dumnezeu numai sa nu-l fi auzit ? . . . Prea des critica a confundat spiritul anxios al scriitorului cu vocatia `48-ista. Nu mira atat natura erorii cat recurenta ei in constiinta literara. Semn ca nu a fost perceput (recunoscut ?) un adevar capital - scriitorul poate privi epoca (lui) fara s-o reprezinte. Epoca la randu-i poate influenta sau chiar explica imaginea scriitorului ei dar niciodata s-o si determine. E cazul lui Alecu Russo. ``Duce-m-as si m-as tot duce, Dor sa nu ma mai apuce !`` Pastelurile lui Alecsandri reflecta starea de spirit a omului rupt de contingent si constrans a se retrage in spatele ferestrelor propriului suflet. Scriitorul astfel isi converteste faptul auto-biografic in arta. Nu avem aici o exaltare a sentimentelor poetului. Acestea sunt cel mult impartasite : Cat despre mine - filozof dublat de un visator - ma consolez privind zborul cocorilor . . . Motivul claustrarii pune intr-o lume aparte Pastelurile : Omul trist cade pe ganduri si s-apropie de foc. Miscarea regresiva inspre un spatiu securizant e dublata de evaziunea in imaginar. Realitatea e ostila si frustranta, restrictiva iar imaginatia - eliberatoare, compensatoare : O ! tu, gerule naprasnic, vin, indeamna calul meu / Sa ma poarte ca sageata unde el stie si eu ! Reflexele romantismului perturba dimensiunea solara a existentei romanesti. Nu intamplator oniricul boreal domina Pastelurile - Iarna, Viscolul, Sania, La gura sobei. Lexicul invoca motive romantice - Oceanul de ninsoare / Noaptea. Ruptura dintre spatiul naturii si cel al imaginatiei atesta faptul ca lirismul Pastelurilor izvoraste nu din descrierea realitatii ci din incercarea de-a o aboli : Asa-n singuratate, pe cand afara ninge / Gandirea mea se plimba pe mandri curcubei . . . Poetul si-a instaurat propriul echilibru caci din afara nu are parte de nici unul - Perdelele-s si timpul lampile aprinse / Iar eu retras in pace . . . De-aceea Pastelurile apartin unei geografii spirituale. Vointa poetului e ca-n Marea Trecere sa lasam trupul Cuvantului sa-si cunoasca anotimpurile. ``A fi este mai crud decat a muri . . . Oamenii nu stiu ce cer . . .`` Prin Conrad se proclama un sens esential al lirismului - competitia cu agentul proto-letal Dar daca dupa moarte tot piere, inceteaza / Tu vei trai prin cantul ce lira iti pastreaza. Cand s-a spus ca tot exilul lui Bolintineanu n-a fost decat o delectabila promenada nu s-a luat in seama deloc umbra abatuta sub gandul mortii a calatorului insingurat. Viata nu e decat trecere indurerata spre moarte prin lumea aceasta - Vale a Plangerii. Insingurarea ratacitoare defineste existenta insasi - Si ce iti pasa tie, sarmana huma / Sa stii ce te asteapta cand lumea vei lasa ? / Vezi tu pe fata marii trecand un val de spuma ?/ El e figura ta. Eroul oscileaza intre 2 stari - una a poetului si una a exilatului. Proscrisul rupt de mediul sau incearca sa se refugieze in poezie. De-aceea poetul apare doar pe drumul exilului . . . in Oceane de Umbre si Lumini. Complementar vietii ca trecere apare reflexul ei simetric - Moartea Calatorie - Eu voi pleca pe o cale . . . pe-o cale departata / De unde nu mai vine cel ce a plecat. Asa se constituie la Bolintineanu Motivul Damnarii - P-acest pamant de doliu, pe care esti proscris. Un exilat romantic adica un pribeag care si-a pierdut patria si odata cu ea dreptul de-a se regasi in amintirea oricarei fiinte apropiate - Eu nu aveam pe nimeni si am trecut plangand. Itinerariul lui - Asia Mica, Egipt, Europa - reconstituie moartea marilor cicluri ale civilizatiilor disparute mediteraneene - Motivul Ruinelor - si arunca asupra lumii contemporane aceeasi perspectiva tanatica. Prin calatoria osanda lumea se ofera si-n acelasi timp se refuza celui condamnat sa rataceasca vesnic. Dispunerea experientei subiectului in ecuatia filozofica printeaza operei un caracter dramatic si nu mai putin autentic - Omul neintelegand nesfarsitul este sfarsitul si deci sufletul este pieritor / Un talent se scrie pentru posteritate nu pentru ziua de astazi. / Trebuie a ucide timpul pentru a nu ne ucide el pe noi / Cum voi iubi eu, eu carele ma indoiesc de orice iubire ! . . . Ceea ce evident tine de mesajul ipsogen al Fiintei - In noi si fara sa mai fim in stare sa ne dam seama, plutesc prea de demult versurile lui Bolintineanu. Poetul trebuie recitit pentru a intui mai viu modul in care la acea vreme limba romaneasca isi cauta . . . Proscrisul. ``Nu ne opreste nici o limita insa etern ne opreste o limita . . .`` Intr-o epoca de confuzii a pune ordine in idei este actul critic esential. Maiorescu totusi nu construieste decat prin opozitie. El nu afirma decat dupa ce a negat. Fara a-i contesta personalitatea lui Maiorescu nu i se poate recunoaste insa si geniul. De unde si o elementaritate a spiritului. Civilizatia si cultura noastra moderna s-au format in mod revolutionar si nu evolutionist. Incinerarea etapelor arata de fapt ca lumea nazuieste mai degraba sa se prinda singura in forme proprii. Maiorescu insa pretindea mai mult decat putea sa inteleaga. Spre limanul secolului XIX institutiile moderne asa cum erau - imperfecte - ori tocmai de-aceea apte sa-si asume perfectibilitatea si-au creat si recunoscut in cele din urma fondul. Simularea urmata de stimulare rastoarna practic teza lui Maiorescu. Reforma priveste de sus in jos fondul problemei. Altfel spus nu materia care e limitata ci forma ramane cea care delimiteaza. Iata de ce Junimea isi devine postuma propriilor sale orientari. Directia Noua va trece pe langa ea . . . Cand Duiliu Zamfirescu ii trimite romanul In Razboi unde insereaza documente reale - 2 Ordine de Zi ale generalului Cernat - Maiorescu nu-si da acordul. Procedeul foarte modern la timpul acela ii contrazicea flagrant principiul. Pregnanta iluzie de real pe care o procura insertia documentului impiedica cealalta iluzie, a inaltarii in sfera ideala. Macedonski nu a privit postulatele Junimii pentru ca le depasea . . . Obiectele nu mai sunt denumite ci sugerate. Iata visul simbolismului de care totusi multi au fost atata vreme frustrati ! Romanii n-au simtul tragicului. Cine spune aceste cuvinte ? Un ateu care-n intimitate era bantuit de crize teribile si de multe ori ratacit in pragul sinuciderii. Aproape un sfert de veac cuvintele lui Eminescu nu si-au cunoscut limba. Paradoxal Maiorescu - desi se afla in posesia Adevarului - nu l-a intuit. Iata de ce acolo in Anticamera Operei logica spiritului critic poate sa aiba martori dar niciodata urmasi. ``Vulturii ce stau amutiti pe crestele seci si sure a stancelor `nalte invatau de la el tipatul cel plans al jelei . . .`` Ce-nsemna pentru el Cuvantul ? Anatomia prezentei interesa pe Eminescu : Multimea potentiala a motivelor care pot determina vointa omului constituie tocmai esenta judecatii si a inteligentei si fiindca inteligenta e cuvantul de aceea vointa e cuvantul. Si fiind acte de volitiune sunt ultima radacina a Universului. De-aceea volitiunea e cuvantul. Cuvantul - Dumnezeu. Reconcilierea ontica se revendica de la toate (cate) cer intrare in lume. Subiectul volitiei si subiectul cunoasterii isi gasesc identitatea in Marea Trecere prin Vestmintele Vorbirii - Conventus provine din radacina indo-europeana GWEN / GWEM / GWA care inseamna a veni. Interesant e faptul ca-n sanscrita el merge se spune gamati iar jati care deriva din verbul a merge / a veni inseamna lume. Cuvantul pare a nu exprima decat adevarul dorurilor si patimilor care cer intrare in lumea devenirii. Eminescu trebuie sa fii iubit mult conjunctiile care-l dezlegau de lumea normei si de categoriile cutumale sau de formele a priori - spatiul si timpul. Aceste exterioritati si stranietati care nu sunt nici ale Fiintei, nici ale Nefiintei sunt acele lumi traite nemarginit in sinea lui de Eminescu. Uraganul negativ cu al sau tunet inspaimanta Marele Ne-auz. Trece dincolo de Fiinta. Nu e pentru auzul obisnuit : Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor NICI samburul luminii de viata datator, Nu era azi, NICI mane, NICI ieri, NICI totdeauna . . . NICI e acea conjunctie a vidului ontologic insinuat aici in registrul A-CRONIEI (absenta lui Cronos). Dublul sens negativ exclude temporalitatea lui Eon (absenta lui Aion). Suntem fata in fata cu sentimentul stranietatii lumilor si cu-a lor exterioritate absoluta. Vorbind de lumea care NICI nu exista Eminescu o infiinteaza. Poate ca NICI-CAND Dumnezeu nu a fost mai aproape de noi : L-a-nceput pe cand fiinta nu era, NICI nefiinta . . . Prepozitiile inaintea si indaratul constrang lumea intr-o clipa suspendata. Lumea cea luminata nu-i decat clipa dintre cele 2 nopti ale nefiintei. Indaratul evoca inceputul lumii, inaintea prezice sfarsitul universului himeric : In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata. Datorita unei prepozitii ca indaratul si-a unei postpozitii ca inaintea, clipa anume suspendata pare o intalnire potentiala a celor 2 mari nopti ale nefiintei. A gandi entitati sub regimul Ausser-Sein inseamna a imagina ceea ce a fost inainte sau in afara de fiinta si nefiinta. Pentru asta trebuie sa fii bantuit de o altfel de gandire. Poezia si ratiunea sunt unde de o clipa in fluviul haosului. Nu-i universul cel himeric o clipa suspendata - exclamatie a vreunei nopti a nefiintei ? Catalina slujeste prin inconstienta ei un logos ratat. Nu fiintele umane ci Cuvantul care nu (mai) comunica nimic ameninta sa apartina unui spatiu si timp dereglate, agonice, alergand haotic ca intr-un nou Turn Babel : Cuvantul, cuvantul e mort. Iata de ce iubirea atinge plenitudinea maxima in afara sau Diaspora logo-centrismului : Iubind in taina am pastrat tacere Gandind ca astfel o sa-ti placa tie Caci in priviri citeam o vecinicie De-ucigatoare visuri de placere . . . Verbul Fiintei se conjuga cu Thanatos. La ce timp insa ? Doar intelectul ectogen poate surprinde in oglinzile lumii lumea oglinzilor. Sintaxa neantului codeaza gramatica Fiintei. Iesirea din CON-CEPT care duce la EX-CEPT se face prin moarte - inexistenta absoluta posterioara. Altminteri, cum se traduce algebra acestui gand exilat in lumea de-aici ? SEIN WERDEN = 0 Fiinta in devenire proclama (cunoaste ?) rezolutia vidului. A existat un moment - Pacea Eterna - cand spatiul si timpul se aflau in fuziune. Mitul lui narcis releva clipa (suspendata ?) sciziunii. Tragedia vine dinspre Echo - cea frustrata de oglinda : Numai durerea este timp, numai dureri numaram orele, zilele, anii nostri. Sintaxa neantului ne arata ca-n Eminescu tragedia se petrece pe culmile Nefiintei si-n prapastia Cuvantului. Culmile neantului ori eminenta Fiintei nu pot fi adunate in Cuvant. Iata cum se explica Spargerea Oglinzii din perspectiva boreala. Implozia verbului provoaca mutatii ontologice in Fiinta. Versurile dezerteaza . . . Echo-ul isi uita trupul in propria serenada : E acelasi cantec vechi Setea linistei eterne care-mi suna in urechi Dar organele-s sfaramate . . . Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit . . . Poemul Lumii isi uita Cuvintele. In plansul nostru lacrimile si tot atatea oglinzi ne-au ratacit Fiinta. Prin a fi trece Lethe ! Viata mea curge uitand izvorul. Conversia ontica duce la taumaturgia Eu-lui . . . Exceptia co-apartine semnificatiei fara sa includa sensul ei care se auto-transcrie - Erau din randul celor ce n-au fost niciodata. Substanta este un nume care a fost suplinit de un pronume : Pe-atunci erai TU singur . . . Subiectul e destituit ! Cineva se gandeste insa la a nu fi fost niciodata. Acesta e spiritul inceptiv. Unul anterior chiar eternitatii. TU va da seama nimanui despre un fel de altfel decat a fi. (Pentru) ATUNCI nu exista NICI numele sau substanta lumii NICI verbul sau esenta ei. Pronumele nu fusese desprins de esenta lumii, NICI cuprins de verbul ei. Existenta este intr-un fel o iesire in moarte. Inceptia cunoaste Deceptia. Trecerea din forma in forma sau din era in era e pentru fiinta poetului pustiu - ratacitoare : La sorti va pune iarasi prin lumile din cer Durerea mea cumplita - un vecinic Ahasver . . . O stea e in cautare de Univers. Numai Memoria ii lipsea. Doar prezent avea. Legea oglinzii obliga eternitatea sa se reflecte in neantul Fiintei. Cand Memento Mori a fost conceputa ca o Panorama a Desertaciunilor te intrebi - Daca totul e vis cine poate vedea de sus vidul ? Dumnezeu sau poetul ? Deasupra vacuitatii pe care o vesteste si transmuta in vers - numai autorul Panoramei Desertaciunilor. Pronumele substituie Fiinta pentru a o prinde in concept : Eu vin din centrul lumii incoronat de sori Preced pe mandrul, (`naltul) frumosul Viitoriu Ce-n nourii de secoli se zguduie inchis Ca un frumos si mare insa teribil vis Ce-n cerul lui petrece sublim si neajuns Incat nici ochi de inger prin nori-i n-a patruns. Opera nu e decat o imanenta a identitatii Creatorului : Fara Eu nu exista timp, nu exista spatiu, nu exista Dumnezeu. Fara ochi nu e lumina. Fara auz nu e cantec. Ochiul e lumina. Auzul e cantecul. Eu e Dumnezeu. Eminescu a instituit o alta paradigma a imaginii lumii. La capatul ei pe marginea prapastiei doarme ascuns inca neganditul : Acolo pe un Munte - jumatate in lume, jumatate in infinit pustiul tace . . . Aerul e mort si numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu. Numai in noaptea mea nici o stea . . . Cuvintele prezentei intra in comparatie cu numele absentei suferind o uitare a esentei lor. Pronumele decide sa devina nehotarat : Caci UNUL erau toate si toate erau UNA. UNUL e in toti tot astfel precum UNA e in toate. Se (d)enunta combustia Verbului - Damnatul unei alte propozitii. Clipa suspendata e si consumata prin transmutarea Eontic-ului in supra-Ontic : Iubeste-te pe tine in fiinta mea . . . Se poate ca bolta de sus sa se sparga Sa cada nimicul cu noaptea lui larga. Cate stele vor rataci Atunci dincolo de A FI ? Si cat Pustiu trebuie sa fie pe cerul din visele noastre ! ingerii vor invata sa planga Cuvantul ajuns la Echinox : Gandirea mea e o toamna ca gandul unui mort . . . Pentru Sintaxa neantului ce functie poate sa (mai) indeplineasca Subiectul expulzat din Fiinta ? Eul - izomorfie a Verbului - arde in propriile-i oglinzi : Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele marii. Interjectia asalteaza memoria Cuvantului ratacit printre anotimpurile trupului : O, o, ger cum nu-s eu vantul cel cu ger ? Ci-s om . . . Dumnezeul meu ! Om ! O stea in cautare de Univers refuza Fiinta la randu-i uitata de A FI in propriul gand. Pronumele intra in Eclipsa - Timpul creste in urma mea . . . MA-ntunec. Ahasverus trece din complement modal in A-POZITIE nominala, alaturi de (aceeasi ?) materie - Materia - acest Ahasver neobosit al formelor - e pururi alta, formele insa aceleasi, incat in apa calatoare iti vezi chipul ramanand pe loc. Raul timpului pare a curge. Suma de viata si de forme posibile co-exista intr-un vecinic prezent. Toposul abisal confirma deportarea Fiintei - Nonens / Fiens / Ens / Defiens / Nonens Iata de ce pentru Hyperion intrarea in Off-ul clipei suspendate trebuie inteleasa de fapt ca intoarcere in marea Prezenta - Din chaos Doamne am aparut / Si m-as intoarce-n chaos / Si din repaos m-am nascut / Mi-e sete de repaos. Ens-ul - pur si etern - de necuprins poate fi doar raportat la Concept : Timp = t Spatiu = s Cauzalitate = c ENS = E (t + s + c) ENS = E t s c Subiectul se crede insa Verb ! Sintaxa ataca morfologia Fiintei : Dan se simti trasnit si afundat in nemarginire. Rauri de fulgere il urmareau, vuirea nemarginirei . . . Eul cunoaste tautologia : Si ochii tai - topite stele a diminetei privesc atat de adanc in noaptea sufletului meu . . . Nu e durere mai mare decat a mea. Dumnezeu de n-ar fi fost si-ar fi uitat Universul spre a cauta in altul in ochii ei albastrii. De-ar fi gasit nu se stie . . . Cautarea ar fi durat vecinic. Ingerul meu ! A marturisi ajunge sa echivaleze cu o sentinta : Am zugravit in ochii-vi semanaturi de stele Moarte si nemurire sunt numai umbre-a mele Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul. Interjectia prin care incep versurile codrului din Revedere incearca sa spuna : Priveste cu ochiul mintii cum trec Cercurile timpului prin viata ta, prin trupul meu din ce-n ce mai bogat in Inele! Dar ce fel de leganare e aceea fara ploaie, fara vant ?! Din afara lumii in sinea naturii - umane. Pana si cel in care Domnul a pus nemargini de gandire nu e decat o (alta) izomorfie a neantului : O, de-as muri odata . . . Cu corpul meu de plumb . . . Acolo unde Nimicul cel plin de mangaiere n-a cuprins Fiinta mea chinuita. Subiectul lipsit de siguranta Sinelui redat propriului Sine vrea sa-si uite Cuvantul pentru a i se darui : Vino iar in san, nepasare trista Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma. A te reda nefiintei insa presupune a ramane sub semnul ori tutela incertitudinii : Cand ura cea cruda mi s-a pare amor . . . Poate-oi uita durerea-mi si voi pute sa mor. Valorile intra in recesiune . . . Ausser-Sein devine varful contemplatiei : Sa blasteme pe oricine de mine-o ave mila Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida S-acela intre oameni devina cel intai Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec . . . Astfel numai Parinte, eu pot sa-ti multumesc Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma Si-n stingerea eterna dispar fara de urma. Totdeauna tinde catre Tot de-a Una : El n-a fost cand nu e, el e cand nu e. Logica lui Eminescu printeaza avan-liminariile intuitiei lui Einstein : Nu e adevarat ca exista un trecut - consecutivitatea e in cugetarea noastra. Cauzele fenomenelor - consecutive pentru noi dar aceleasi totdeauna - exista si lucreaza simultan. Enigma vietii ajunge pentru a se afla / descoperi la cumpana gandirii : Acum nu vedem nimic. Abia peste 1000 de ani vom vedea ceea ce in steaua X se petrece astazi. Pe de alta parte ne inchipuim ca oamenii din toti corpii tin ocheanele indreptate spre noi - unii mai aproape, altii mai departe. Si Cezar, azi cade de mana lui Brutus. Cei din luna vor vedea astazi, cei mai de departe - maine si mai departe poimaine. Cei din vaile Universului - peste 1000 de ani. Raza care a cazut pe fata murinda a calatoreste in Univers si ajunge pe rand toate stelele infinitului si miilor de ani. Pe rand insa tragedia mortii lui Cezar se petrece mereu, fara sfarsit. Tragedia aceasta traieste de-a pururi intr-un mediu nou. Pretutindeni este o clipa care nu este, devine, scade, nu este. Archaeus - singura realitate pe lume - se inter-pune intre Dumnezeu (Ens Summum) si Omul Interior (Ens Creatum) pentru a surprinde omniprezenta in simultaneitatea prezentei dinamice. Pentru Luceafar - fara de timp si loc - repausul e de veci sau de vecii ? Gandul purtator de Dor ajunge pana acolo unde setea de Sine se implineste pe Sine pan` piere totul, totul. Pacea eterna sau ceea ce dureaza in Fiinta e prezenta care acorda / surprinde Tipul in relatie cu Arhetipul sau altfel spus intalnirea dintre Chronos si Aion. Orizontul (a delimita) devine nemarginit ! Reflexia ajunge reflectie. Acuzativul absolut reda poemului anti-romantic statutul convenit - Traind in Cercul vostru stramt / Norocul va petrece / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece. Subiectul vrand sa-si apropie Fiinta mai presus de fire nu e capabil sa-si depaseasca propria conditie si va fi condamnat s-o reprezinte in Chipul de lut care (ne) explica (fara sa cunoasca) totul in gandul acela neaprofundabil. Moartea ermetica se reculege intru amintirea noastra - Tot ce se naste in lume si tot ce se-ntampla se naste in mod necesar, neaparat. Posibilitatea de-a exista in fata veciniciei e certitudinea de-a exista. Dar daca ceea ce e pus in fata veciniciei e cert . . . Peste Noaptea Canon linistea se vrea de veci. Cine dezleaga lumile si zeii lasandu-i sa cada in nimicul acela atat de straniu incat Eminescu a trebuit sa-l asemene c-un Chaos de Lumina ? Cel care poate culege TOT ce constituie si se restituie ca o prezenta continua . . . Actantul E din Memento Mori - E apus de zeitate si-asfintire de Idei. Vanand starea de Absolut spiritul lui Eminescu tresare si deci vibreaza intr-o limba universala a Fiintei - Oscur, necunoscut, o litera / Ce necitita-a ramas de toti / Din fundul codrilor adanci ai Daciei / Roteam pe Univers cu ochii-mi flamanzi / Si-l inghiteam. / O, codri, codri, va miscati cu mine / Munti mari de piatra, fiti-mi ganduri . . . Prin regia gandirii neinfiintate a sosit momentul ca Domnul Zeilor sa intre-n Eclipsa Cuvantului. Acum se transcrie Memento Mori ! Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serei / Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii. Si daca acel Dumnezeu a murit - vestit de Nietzsche - ar insemna detenta unui timp nou pentru cultura europeana atunci trebuie sa spunem ca Eminescu il rostise cu 10 ani inainte ! E ca si cand ar fi murit ceva / In Univers pare ca Dumnezeu / E mort. / Coboara asupra lui, eternitate / Cobori cu pacea ta si-asupra mea. Taceti ?! Cum tace-n spaima a Nordului popor / Cand Evul asfinteste si Dumnezeii mor. Iar cand vom afla ca romanescul Moarte are aceeasi radacina cu grecescul Moira - Destinul altfel vom intelege Memento Mori - poemul nimanui si-al tuturor. Poezia lui Eminescu este un prelung Fior. Si-n acelasi (sau alt ?) timp - un glas. Pentru a avea ecoul dorit e nevoie de Munti . . . ``Tot manastiri sa faci daca vrei sa te bage dracii in seama . . .`` Tribulatiile eroului / omului codeaza circuitul descendent si ascendent in lumea devenirii in universul formelor, al unor idei eterne ce sunt sacrificate pentru rascumpararea lumii la scara cosmica. Pentru acum caderea e atunci voluntara, deliberata. Vrajmasul nostru de capetenie ramane apatia mentala, cenusa formata de cadavrele notiunilor aprinse sedimentate de secole. Straturile lor au inabusit in omul modern Amintirea, Dorul, Nostalgia obarsiilor care nu sunt facultati psihice cum s-a tot crezut ci direct izvorate din intuitia intelectuala. Cati o mai au ? Filozofii moderni au umplut butoiul Danaidelor nu cu mai mult noroc decat fiicele lui Danaos. Polygnot care pictase scena in sanctuarul de la Delfi pusese in subscriptie Neinitiatii la Mistere. Trebuie sa reamintim principiul fundamental conform caruia mitul nu este inventie, nici conventie omeneasca. In societatile traditionale prin continuitatea starilor de fire cele mai raspandite fapte ale vietii zilnice erau susceptibile de sacralizare, de transfigurare in prototip. Omul murea cand adormea si recrea lumea la rasaritul Soarelui. Aria de raspandire a basmelor e mai mult o pata geografica si nu o spirala indicand un curent. Cu alte cuvinte care poarta acelasi sens cercetatorii nu au putut determina un centru sigur al ei de unde sa se raspandeasca centrifug. In lipsa lui putem admite poligeneza. Basmul implica elementul esential, ratiunea suficienta, Moartea si Taumaturgia. Aceasta simpla constatare de fapt postuleaza si include in esenta precum circumferinta centrul ei existenta unor sanctuare alogene in care mitul da Fiintei dreptul la Cuvant. De ce orice cucerire activa a cerurilor luminoase a inaltimilor si a starilor superioare de fire este conditionata de o prealabila coborare in abis, in starile inferioare de fire ? Creanga de Aur releveaza o cale acolo unde nu vedeai decat jungla. Voiajul infernal nu vizeaza revenirea la starea infantila, mai putin la cea letala, ci epuizarea darelor ce le-au lasat in noi monstrii al caror habitat se afla in regiunile cele mai obscure ale Fiintei. Din padurea intunecata a Verbului - La Selva Oscura - a lui Dante prolifereaza inistovit prin sciziparitate mostrele pacatului : Si tot asa mergand ei inca un an de zile, cu mare greutate si zdruncin au trecut peste nenumarate tari si mari si prin codri si pustietati asa de ingrozitoare in care fojgaiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi farmacatori, vidre cu cate 24 de capete si alta multime nenumarata de ganganii si jiganii inspaimantatoare, care stateau cu gurile cascate numai si numai sa-i inghita. Despre a caror lacomie, viclenie si rautate, nu-i cu putinta sa povesteasca limba omeneasca. Iata-l pe Enea care inainte de-a se incumeta sa coboare in Infern consulta pe Sibila din Cumae - semn de precautie : Daca ti-i dorul atat, daca ravna - asa mare ti-n suflet Ca sa strabati ale Stix-ului balti si de 2 ori negrul Tartar sa-l vezi, daca-ti place sa-ncerci o nebuna isprava Iata ce e de facut mai intai. O Crenguta de Aur Varga mladie si frunzele - arbor stufos o ascunde Si-i inchinata Junonei din Iad. Pe aceasta, dumbrava Toata-o acopera, umbre o-nchid in adancuri de vale Nu este dat sa patrunzi a pamantului tainita - afunda Fara-a culege-nainte copacului rodul de Aur. Sa i se aduca aceasta ca dar, Proserpina cea mandra A hotarat Si Crenguta de-i rupta, o alta rasare Si ea de aur, frunze la fel capatand ca podoaba Cat-o cu grija pe sus, cu ochii si-odata gasita Ia-o cu mana pios, caci usor si de voie-ti urmeaza Daca ursita te cheama. Altfel, cu puterile toate N-o poti infrange, cu fierul cel aspru n-ajungi a o smulge. Creanga de Aur se afla in Hades ! de fapt viziunea noastra e anormala - o nalucire a adevaratei directii a Arborelui Lumii care dispare indata ce atingem planul de reflexie adica in momentul cand oglinda apelor inferioare e sub noi. Numai pentru acela care a trecut prin acest punct - Nod Gordian - simbolul dispare pentru ca a disparut lumea si ideile sunt contemplate direct. Desi greu de intuit e usor de inteles ca-n viziunea Arborelui inversat, Creanga de Aur rasare in varful Copacului cosmic, adica-n unghiul lui inferior. Universul este un Arbore Ranversat implantandu-si radacinile in cer si intinzandu-si ramurile peste tot Pamantul. Toate lumile odihnesc in el. Creanga de Aur o gasim in inima lumii si-n inima noastra. Ceea ce in Occident se numeste Esenta - Substanta iar in India - Prakriti apare ca armonie din perspectiva transcendenta. Pe planul orizontal la nivelul lor de manifestare antagonismul acerb se remarca. Prakriti e teligibila si naste sub actiunea de prezenta a lui Purusa. Creaturile ei insa participa nu doar la pasivitatea ei lunara. Ele sunt si odraslele Soarelui esential - tin de lumea inteligibila. E firesc si-n natura lucrurilor sa tinda spre polul lor esential. Soacra cu 3 Nurori dezvolta si verifica Adevarul celor enuntate de la respectivul Sine. Baba solicitata de polul ei masculin a depus pe pamant mai degraba decat a nascut (din perspectiva ei radicala nu depaseste nivelul primar al geneticii) 3 fii pentru ca si Prakriti - pe care o reprezinta in regnul hominal - sub actul de prezenta al lui Purusa - Masculul celest - produce o 3plicitate de tendinte - cele 3 Gune - armaturi ale Cosmosului. Satwa (albul) reprezinta tendinta ascendenta, luminoasa cu nazuinta de reintegrare in principiu. Rajas (rosul) se declara expansiva, pasionala, vizand si epuizand amploarea sau dimensiunea orizontala. Tamas (negrul) e descendenta, intunecata, convocand in ea toate posibilitatile de inertie si ignoranta. Posologia celor 3 Gune respecta logica unui simbolism capital in geografia mistica. Ele nu sunt stari de fire ci conditii ale starilor de fire care constituie existenta universala. Nu se afla nimic in Univers care sa nu fie rezultatul unor dotari ale lor indefinit variabile. Soacra este - cum se banuieste - Prakriti iar cele 3 Gune ce evadeaza din indistinctia ei sunt cei 3 feciori. Sotiile acestora reprezinta elementul dinamic, inerent unor principii bazale - imuabile. Ion Creanga se limiteaza in a ne descrie pe cei 3 feciori inalti ca niste brazi si tari de virtute. Dar slabi de minte exprimand ectenic teligibilitatea lui Prakriti. Doar prin insuratoare se vor diferentia in ei prin cele 3 neveste - tendintele bazice de care s-a vorbit. Baba are un al 3-lea ochi - inversul sinistru al Ochiului ciclopic inefemeral si frontal al Eternitatii situat - ca atare - la ceafa. Iata ochiul Meduzei care pietrifica abisul Infernului, stanistea lui Lucifer - si el cu 3 fete - dupa spusa lui Dante. Ultima - cea mai mica - nora e viforul venit din seninatati, coborat pe Avatarana ca sa purifice miasmele unei lumi statute, ale unei tiranii stupide - sa elibereze si sa promoveze esente masculine inrobite de Gelozia Materiei Prime. Doar Satwa in conformitate cu Intelectul pur nu poate fi afectata de Mudevi - zeita Abisului pentru care Intelectul este inconceptibil. Cele 3 nurori sunt Ielele din traditiile romanesti. Jocul lor sacru starneste manifestarea din amorteala ei bazica si determina marjeaza tendintele descendenta, ascendenta si expansiva in raporturi indefinit variabile, dozare care este cauza eficienta a tot ce exista. Vai de profanul pe care-l prind in punctul lor de interferenta al dantuirii lor ! Pateste ca soacra din basmul acesta . . . Mutilarea culmineaza cu pierderea graiului si echilibrului psihic. Ielele nu sunt rele. Altminteri de ce li s-ar mai zice si Milostivele ? Ele sunt teribile, ceea ce e cu totul altceva ! Li se spune Dansele nu pentru ca nu ar avea nume ci pentru ca acesta e ultra-transcendent deci prea primejdios pentru a putea fi rostit fara pedeapsa de catre profani. Adevaratul lor nume - indicibil - e substituit paremiogen si deci nu exprimat ci insinuat ori sugerat prin Margalina, Rujalina, Savatina. Nu trebuie mai mult pentru a le putea stabili identitatea prin raportare la cele 3 Gune. Cat despre desinenta Lina forma populara a Elenei deci a Selenei - Luna. Or, un aspect letal administrat cutumal in soarta Lumii era 3pla Hekate ce adasta noaptea la rascrucea drumurilor cu ceata ei urlanda de caini. De sub o perspectiva sinistra 3pla Hekate ne trimite la Iele. Elementul initial vibratoriu se afla in nora cea mai mica. Ce urmeaza e adevaratul rit al lui Dionis - zdrobirea strugurilor in vas pentru ca Viul sa fie prelevat din Mort conform unui ilustru adagiu ermetic : Nurorile intrara buzna in casa, luara pe baba de par, o izbira cu capul de paretele de rasarit. apoi de paretele dinspre apus pana i-l dogira. Apoi cea mi tanara fiind mai sugubeata decat celelalte fete tranteste baba in mijlocul casei si-o framanta cu picioarele ca pe dansa . . . Daca metoda apare feroce sa nu uitam pe Kali dansand goala pe trupul lui Siva c-un colier de cranii si mestecand cu dintii ascutiti trupuri de oameni in timp ce sangele i se scurge pe corp primenind si insufletind Universul. Nora cea mai mica imita gestul etern al lui Kali jucand pe corpul lui Siva doar ca ritul se intampla in lumile inferioare si nu-n cele superioare. Motiv pentru care (tot) cineva talcuieste acuzarea in binecuvantare. O transmuta . . . in Testament. Fiul mai mare ia casa de la rasarit, al 2-lea - casa de la apus si perechea cea mai tanara ramane in locul unde expie Raul. Gestul acuzator se transforma in gestul crucii ce preface casa intr-un simbol al Universului structurat de cele 3 Gune / Nurori dupa cele 3 Tendinte - fundamentale - ale Lumilor - Satwa, Rajas, Tamas. Capra cu 3 Iezi reflecta o continuitate intrinseca in raport cu primul basm - pecetea ei vizibila fiind numarul 3 in ternarul nurorilor si-n acela al iezilor. Emisfera cerului - superioara - formeaza impreuna cu Emisfera infernala Sfera unica. Continuitatea este asigurata prin cele 3 Gune inevitabile - am putea spune - pentru geometria intregului Univers deoarece ii constituie si la nevoie restituie armatura necesara. Sunt la fel de operante si de virulente in cele 3 lumi - Infernul / Cerul / Medianul - tot Universul fiind conditionat de dozarile infinitezimale ale celor 3 Tendinte bazice. Primele 2 basme - publicate consecutiv - sunt cei 2 poli - substantial / esential - intre care se vor desfasura subiectele celorlalte povestiri. Chronos s-a insurat cu Rhea (Pamantul) careia i s-a concretizat / consacrat stejarul. i se profetizase de catre mama lui si de tatal sau ca unii din fiii lui il va detrona. Prin urmare in fiecare an inghitea copilul pe care-l nastea Rhea. Sotia era furioasa pentru ca punctul ei de vedere - exclusiv matern - era permanent atacat. Dupa ce nascu pe Zeus pe muntele Lykeus din Arcadia il incredinta nimfei capre Amaltheea ca sa-l creasca / alapteze. Recunoscator, Zeus - devenit stapan - a proiectat-o pe cer prefacand-o in Constelatie. Rhea dadu un vomitiv lui Chronos care varsa si darui lumii pe copiii divini ceea ce arata ca lumea apare ori se revarsa din cerul suprem. E adevarat ca-n varianta lui Creanga nu se arata ca lupul a restituit vietile din si pentru respectiva cauza dar pe alte filiere povestirea confirma / itereaza acest fapt. Capra pleaca de-acasa pentru ca sa adune fructele cerului, pamantului si-ale aerului. Ele trebuie depuse la picioarele celor 3 viitori regenti ai lumii. Gandul ne duce intempestiv dar nimerit la Cornul Abundentei. Punerea in garda a iezilor de catre mama e-atat de insistenta si-atat de grava deoarece primejdia vine din Illo Tempore adica e de totdeauna si din fiece clipa. Sub Olimp se deschide Hades-ul sau Olimpul invers ca si tot atatea 3unghiuri unite prin baza lor. Gura Iadului e aceea e aceea a vechiului vrajmas, a lupului cascata pentru a inghiti fructele cerului fara de care nici el nu ar putea trai. Substanta Infernului nu viaza decat prin esentele olimpice care cad in el ca si sperma lui Onan pe pamant. De ce e lup si nu Lupa ca la Dante ? Pentru ca e-n antagonism cu capra, entitate feminina. Exista un soi de complementarism intre Paradis si Infern cand sunt privite dintr-un punct (de vedere) median. Am putea adauga chiar un fel de solidaritate, inter-dependenta pentru fiindca Iadul se afla la radacina Arborelui Lumii iar Raiul - in Coroana lui. Hagiografia crestina spune ca Diavolul poate lua cu totul infatisarea lui Hristos dar daca vorbeste se da de gol. Iata pentru ce lupul e nevoit sa mearga la fierar - reprezentant tipic si definitoriu Varstei de Fier - cu intentia de a-si drege glasul. Cum reapare la casuta unde locuieste Capra cu 3 Iezi, lupul repeta strident formula de recunoastere. Avertismentul iedului mic trebuie recitit : Poate mai apoi o veni cineva si-o zice : Deschideti usa / Ca vine matusa ! Atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti ? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-o facut oale si ulcele, sarmana ? Matusa ne apare contemporana / solidara cu Lupul Alb si nu cu cel maculat - oglindire satanica a celui primordial. La Creanga si la Dante lupul apare negativ. Lupul Fenrir - dupa mitologia Edde-lor - va sfasia pe Odin (Omul Universal) la sfarsitul timpurilor. De-aici emerge si transpare simbolismul matricial al pantecului lupului care mistuie printr-o miscare centripeta lumea pentru ca prin alta - succesiva si solidara - s-o restituie afara centrifug. E ceea ce in psihanaliza moderna se numeste Regressum in Utero. Iedul cel mic scapa pentru ca se refugiaza in alt Uter - superior - Pestera hornului intunecat dupa cum si Zeus nu a mai avut nevoie sa treaca prin pantecele lui Saturn ca fratii sai pentru ca s-a adapostit in Pestera de pe Muntele Ida - Axis Mundi privegheat de Capra Siderala. Punguta cu 2 Bani preia ideea cuplului primordial Purusa - Prakriti si o investeste in relatia Mosneag - Baba. Restul povestirii priveste si relateaza lupta fabuloasa a cocosului - puterea solara se cere salvgardata din tenebrele Hades-ului. Conflagratia aceasta - pe viata si dincolo de moarte e cum s-a banuit pentru un Principiu fiindca cine-l poseda are si virtutile lui. Pentru sufletele ce urmeaza a fi rascumparate Cocosul e noul Uter. Doar apoi / asa se intra in Cetatea Soarelui. Acolo vrand-nevrand Diavolul se pozitivizeaza cand devine pulbere atomica, Materie discontinua, radacina tenebroasa fara de care Universul este inconceptibil asa cum se-ntampla in destinul lui Danila Prepeleac unde eroul (isi) cunoaste diavolul. Drumul catre Sine porneste - hotarat - tot din acea Selva Oscura vehement insinuata in opera lui Dante. Apele oglinzilor inferioare reflecta Gandul in si despre Amintiri din Copilarie. Priviti ce cuvinte ! Cata uimire trebuie sa fie in sufletul oricarui copil la auzul acestor vorbe ? Nu stim. Putem banui insa tot atata teama . . . Cel mic simte ca si copilaria la randul ei are o Vale a Plangerii noastre si dintotdeauna. Daca nu putem intoarce timpul atunci macar sa-l intoarcem. Si cum altfel daca nu prin Amintire - singurul mod de-a te intalni cu tine insuti la alt timp ! momentul scrierii (maturitatea) nu poate sa coincida cu subiectul ei (copilaria). Amintirile sunt - pentru autorul lor - nu o desfatare ci un refugiu. A (te) traduce inseamna - macar in parte - tangent cu a (te) trada . . . Amintirile ne apar astfel nu o copie ci replica la original. Prin urmare auto-biografia e posibil sa nu existe. Intr-o lume in care te simti expulzat nu e timp pentru ci despre Amintiri fapt pentru care aici nu avem ore, minute, secunde : De la o vreme, cu lacrimi in ochi stiu bine ca m-or omori . . . Accentul cade echilibrat nu pe modul de-a percepe lumea ci pe reprezentarea ei. Umilinta trufasa prin care lumea aceasta vorbeste salvandu-se de la uitare implica Eul Narator in Eul Erou : Ia, am fost si eu in lumea asta . . . Amintirile vin din Illo Tempore. Ele cunosc si respecta ritmuri eterne. Nu avem ore, minute, secunde. Fiinta ne absolva de memorie traind in Amintirea ei : Din cand in cand timpul trecea de la o vreme ba azi, ba mane . . . Humulestiul e loc de trecere spre manastiri, oameni si topografic vedem in acest sat un pridvor cu perspectiva lumii. Fara sa vreau si deci fortat gandul m-a (tot) dus la cuvantul din limba sarba pritvor si care-nseamna arest. Omul e condamnat nu la copilaria lui ci in amintirea ei ! Aici convin sa-si dea intalnire Timpul si Spatiul vorbind despre Fiinta. Contextul le rezerva si confirma dreptul la Cuvant : Ce vremi si ce locuri mai erau prin partile noastre, Doamne si ce oameni . . . Amintirile nu vorbesc la singular. Ne privesc pe toti ! Drept pentru care logica textului nu dispune accentul pe elementul subiectiv. Nu e centrata pe Subiect : Stau cateodata si-mi aduc aminte . . . Momente ca acestea transforma si descopera autorul lor in Martor. Satul romanesc e situat in jurul lui Dumnezeu si-al mortilor. Scoala si biserica sunt la inaltime in acelasi loc - Olimpul rustic. Cuvantul la timp invatat ramane in cele din urma - vezi crucile sau memoria pierdutilor - singurul ce nu se poate rataci pentru ca e chemat sa ne descrie. Pe urmele Amintirilor sa ne citim noi insine gandurile ca-ntr-o Carte inchisa pentru si de la Sine (inteles). Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc. El ramane o expresie si o limita a scrisului romanesc. ``De unde pot pentru ca sa aflu eu ? . . . Nu stiu !`` Nu putem ignora Momentele raspunzatoare de crearea in premiera pentru literatura lumii a personajelor care vorbesc pentru a nu mai comunica. Fiinta osandita in lume raliaza pe A FI intotdeauna cu Celalalt. Nu intamplator toate personajele Momentelor sunt egal interesate / obsedate de Chestiunile ajunse la Ordinea (Cheremul) Zilei . . . Fiind condamnati noi suntem asemenea altora iar altii sunt asemenea noua. Toti cunosc o permanenta cautare. Caragiale i-a luat din viata si i-a pus in carti. Daca intr-o zi foile (ne) vor ramane albe inseamna ca eroii au depasit Momentele si s-au intors printre noi continuand opera pe seama lor. Atunci vom sti celelalte oglinzi dincolo de care cei ramasi fara de nume ne striga pe nume in Cuvantul si el intors, reflectat : Nita Ghitescu si Ghita Nitescu (Triumful Talentului) Mihai Constantinescu si Constantin Mihailescu (Groaznica Sinucidere din Strada Fidelitatii) George Marinescu si Marin Georgescu (De inchiriat) Clipa e oarba in drumul ei : Sa-i urmarim - ceas cu ceas si pas cu pas . . . (La Pasti) Stiu perfect ce are sa faca pas cu pas si minuta cu minuta . . . (Tren de Placere) Toti ochii joaca intre ceasornic si capatul liniei . . . (25 de Minute) Nu se acorda Momentelor timpul interior pentru ca nu pot fi masurate dovada ca acestea nu se consuma ci se traiesc - asuma. Viceversa . . . Da, viceversa . . . confirma Legea Oglinzii. Demonul - girant personal de soarta pentru individ - ajunge Noroc impersonal. Sa mai spunem ca pe filiera etimologica Loturi (ne) trimit in fapt la Destin ? Centura demonica se reflecta in logica prozei : Dracul n-a venit sa le ia ! (initial) Al dracului ! (final) Comedia - in si pentru Momentele ei - devine metafizica. Dincolo nu e usor sa vezi ceea ce ramane aici de nedescris. ``N-am in ceruri nici-o stea . . .`` Macedonski are mai multi admiratori decat cititori. La noi se stie ca s-a pastrat, mai mult decat oriunde, un mit al salvarii prin poezie. Poetul devine insusi Cuvantul in Noaptea de Ianuarie. De la El se trece la Eu prin etapa obligatorie a lui Tu - vezi deznadejdea. Cuvantul recupereaza ceea ce Fiinta nu poate exprima in Noaptea de Ianuarie : Voi fi cer, parfum si soapta si nu poti sa ma omori. Noaptea de Mai si Noaptea de Noiembrie nu doar ca anunta dar si revendica Noaptea de Decembrie. Dincolo de rozul efemer trebuia sa existe ceva in care omul sa-si masoare sau chiar sa-si atinga geniul. Dar pentru aceasta e necesar sa moara atat in vis (Zaceam sub crini si roze, suflare nu aveam) cat si-n realitate (Faptura de huma de mult a pierit). Dar vremea rozelor ce mor nu venise inca semn ca-n Noaptea de Decembrie Nu-i vis omenesc acela ce Din talpi pana-n crestet emirului ii cere fiinta. Expeditia cuceritoare isi creeaza obiectul de cucerit. Drumetul infirm (spiritul inferior) este incapabil de creatie dar apt de-a ajunge la ea. La cea care - prin aparitia ei - a conditionat moartea creatorului. Numarul capitolelor poemului Thalassa aminteste de Discul Solar sub al carui semn eroul isi traieste drama. Luna (astrul noptii) fascineaza pe Thalassa (fiul Soarelui). Apa si Soarele il fac constient pe Thalassa de existenta trupului. Si aici obiectul de cucerit este inventat. Tot in vis. Furtuna care face ca-n curand sa nu mai fie (nici macar) nimic (Nici insula, nici mare, nici cer) atesta cu prisosinta intrarea realului in vis. Lupta acerba dintre porumbeii de lumina si oastea Iadului coboara cerul in sufletul eroului. Este sublima aceasta incarcerare a constiintei Universului in constiinta Eu-lui. Contemplarea trupului barbatesc dezgolit atesta o prima luare in posesie. Logosul se lupta cu sensul Cuvantului pornind din existenta : Caliope, cand ajunse la 2 pasi de jertfelnic si numai la 2 pasi de prapastie, o miscare a lui Thalassa inlatura pana si cel de pe urma colt de cearsaf ce i se tinuse agatat de mijloc si ea zari in locul ce pana atunci fusese acoperit o tolanire ca de bestie in ea care este - pentru a spune Adevarul - singurul temei al vietii. Pentru Caliope Thalassa i se paru rostogolit in moarte de dihania ce neindoios i se urcase acolo pe cand dormea. Astfel adopta hotaratoarea miscare chiar de-ar fi fost sa moara in urma dintr-ansa inclestandu-si degetele pe ea pentru a-i inabusi odata cu viata uratenia si smucind-o cu putere incerca s-o urneasca din loc pentru a-i strivi capul de pereti. Dar amortita ciudatenie ii zvacni fara veste intre degete, se lungi si isi umfla inelele, fumega si se ingrosa cu turbare iar Caliope simti ca aproape in acelasi timp cu bestia ce dintr-un salt ii scapa din mana incape intre brate ce se-nchid asupra-i, ce-o pravalesc intre sangeriile brazde ale cutelor mantalei, pe cand dinti si unghii ca de pasare de prada ii sfasie hainele, o despoaie toata . . . Clipele erau veacuri printre care Priap incetinea miscarile lui Thalassa, i le oprea chiar spre a-l repezi si mai nabadaios catre iconostasul din fundul altarului Venerei. Thalassa o duse pe Caliope desfiintandu-se si desfiintand-o in al 12-lea cer si cel de pe urma. In al 9-lea cer ochii nu mai vad, urechile nu mai aud si limba aproape cu moarte se leaga ! Dincolo de al 9-lea cer s-ar fi crezut ca e numai nimicul. Pentru ca poemul sa traiasca versul trebuie sa moara. De-aceea salvarea realului e conditionata de moartea Caliopei. In vis unde fiecare val era un cantec e prezent ritualul inchinat vietii (Poemului). Aripile pasarii - se stie - au preluat toate manifestarile spiritului. Acele fiinte tesute ca din raze savarsesc un ritual al mortii (Priap abia mai da seama de viata). Astfel, timpurile mitice sunt resuscitate. Pentru ca marile sfarsituri sa devina izvoare intr-un izvor al Fiintei. Este ceea ce intalnim in Moartea lui Dante unde omul reuseste sa devina martorul Momentului si prin aceasta sa-si atinga menirea pentru care s-a nascut. Dante n-a coborat in Infern pentru a face turism ci pentru forta inefabilul sa se lase daca nu sedus cel putin surprins de ratiunea umana. Astfel Logosul s-a umilit pe sine insusi transformandu-se in expresie gramaticala. Drumul spre Fiinta trece acum prin Cuvant. Prin ceea ce numim Divina Comedie. Trecerea peste obstacolele devenirii din Lana de Aur se-mplineste mai intai in Cuvantul ursitoarei la care se ajunge prin plans. Caci plansul este saltul mintii dincolo de Sine in alt plan al intelegerii. Exista la Macedonski o cromo-terapie prin care se-ncearca depasirea evidentei. Prin alb (Lumea de Apoi) esenta pura e adusa la Orizont - Cetatea de Vise. Rosul semnifica speranta si sacrificiul - sub tutela lui traieste Thalassa si se savarseste actul sexual. Padurile albastre si Viscolul albastru ies din lumea reala si trimit gandul dincolo de viata. Este arma Ariadnei in Labirintul Poetului - O ! Dumnezeu, mister albastru / M-ai ridicat peste dezastru / Peste blestem si ura. Dar odata ajuns in labirintul cromatic poetul nu se mai poate ajuta de culoare. Si-atunci Fiinta e nevoita sa se daruiasca cerului pentru ca parfumul si soapta sa calauzeasca spiritul - Voi fi cer, parfum si soapta si nu poti sa ma omori . . . Dar pasarea acestui Amirani prinde din zbor parfumul si soapta pentru a nu rata victima. Si cand poetul vrea sa alunge pasarea il cheama Poezia. De cele mai multe ori Noaptea. ``Din ultima viata Suspina vazandu-si Pustiul . . .`` Mai mult decat o estetica George Cosbuc e sedus de o mitologie. Desi pare prea putin organizat si omogen universul lui fiind mai degraba o geografie poetica a unei lumi decat lumea in sine ca plasmuire artistica are totusi obsesia centrala si anume aceea a Soarelui conceput ca Fiinta mitologica. Rasaritul echivaleaza cu triumful vietii insasi. Noaptea e vazuta inca ca o stihie malefica : Si ceata prin noapte-nghetata / Sta-n hainele mortii-mbracata / Pe-albastre paduri. Lumina si cerul se cauta in imaginea lumii - Pe-ncetat taria-nflorita / Cu galben ca strugurii copti / S-albeste din clipa-n clipa. Soarele e (si) o zeitate pagana atunci cand violeaza un spatiu tabu, intim. Focul navaleste torential apropiindu-ne de amiaza cosmica - E-n flacara bolta senina / Si fara-ntrerupere acum / Se varsa tacuta lumina / Se varsa grabita, se-ntinde / Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde / Pe sesuri, pe drum. Albinele sunt din perspectiva mitologica picaturi de lumina cazute din Soare. Lacrimile isi cauta in tacere ca-ntr-o manastire arsa Fiinta - Numai zumzetul de-albine / Fara-ncetare si-adaos / Curge-ntr-una, parca vineri / Din adancul firii pline / De repaus . . . Logica zilelor si-a noptilor reflecta succesiunea vietii si-a mortii. Culorile se cauta si-n cele din urma se-nchid pe chipul funebru al amurgului. Seara - in fuga ei dupa Soare - intra-n noapte traind esecul erotic. Vantul e martor si complice ! Si-n durerea ta atunci / Rupi cununa si-o arunci / Rosii flori prin aer zboara / Desfoiate, ca sa moara / Jos prin lunci. Noaptea promite Soarelui ajuns acum in lumea de dincolo pangarirea Fiintei. Curcubeul - centura si semnul castitatii - odata furat arde plansul in priviri - Si-n nopti apoi ea s-a pierdut. Poezia se-nchide in mister / sine pentru a ne scuti de povara / incestul Cuvantului. Dorul care (ne) colinda devine acum pribeag : Si-am mers pe malul apei / In valuri sa-mi ingrop / Si cantecul si-amarul / Dar a-nceput un plop / Sa cante si toti plopii / Cantau duios in vant / Si m-am trezit deodata / Ca plang si eu si cant ! / Si-am mers pe lunci, dar jalnic / De-a lungul peste lunci / Cum plang si canta toate ! / Si-n crang m-am dus atunci. / Nu-i loc mai bun pe lume / De plans decat in crang ! / Ah, toate plang si satul / Se mira ca eu plang ! Singuratatea ramane unica stare care nu se invata. O mostenim si-o perpetuam prin ochi, prin suflet, prin sange - In ranile tale durutul sunt Eu. Bocetul deplange o absenta pentru a condamna Prezenta - E un pagan si Dumnezeu. E un pagan . . . Spontaneitatea (paradoxal ?) naturala se dispenseaza aici de modelul cultural pentru a-l depasi, devenind reper sub cerul nostru - imensa oglinda in pustiul Fiintei. ``Altii au spus ca e un inger bolnav . . .`` Poetul mortii vine din afara timpului si de-aceea Verbul pentru el va cunoaste imperfectul starea de incertitudine, Spleen-ul - Si stateam impietrit . . . si de veacuri / Cetatea parea blestemata. Daca lui Eminescu i se pare ca a murit de mult Bacovia ramane un Vesnic damnat in caverna Cuvantului. Odiseea lui prin A FI nu aduce cu a noastra. Adverbul ne separa. Dezbina - Si tare-i tarziu si n-am mai murit . . . Deasupra lumii cine aude plansul materiei poate sa-si cunoasca zeii. Dar pentru asta trebuie sa-si piarda trupul. Intre zei stau numai zeii. Fie ei si de Plumb. Tacerea e suferinta care nu mai e suferinta a Cuvantului ci pentru Cuvant : Ascultam acele povesti / Desi nu era vremea lor / Cum nu-ntelegi cand privesti / Aerul mortilor. Amorul intors (razvratit) lasa mortii sa invie pentru a vedea ca nu au trait niciodata zilele si noptile in care versuri, stranii versuri ne rostesc intr-un Poem al nefiintei. Sa cobori in tine pentru a ajunge dincolo de clipa si de sine unde Nu e nimeni / Sa rada / Sau sa planga. Fiinta decor priveste prin ochii lui Eminescu acel Cantec - etern neispravit ! Cand trec / In nopti tacute / Si gandul / Te reprezinta in dureri mute. Prin Hades-ul Cuvantului poetul cu visele fulgerate isi cunoaste propriul Sisif - Cum negre ganduri cad pe mine . . . Peste vechile dureri cad lacrimile lui. Sunt flori care stiu sa planga fara oameni, fara cuvinte. Drumul spre ele merge dincolo de noi si intra in Noapte de neinteles adanc. Bacovia trebuie sa fi ajuns departe - E mort si chinuit in jurul meu timpul. Interdictia apare la vreme. Ea nu vine insa din timp. Pe cine priveste - scruteaza ? Oh ! De n-as striga un cuvant in noaptea asta . . . si sa cad . . . Gandul vrea sa-si lase in pace Poetul - Eu trebuie sa plec, sa uit ceea ce nu stie nimeni. Totul se explica acum doar in Tacere. ``Muta-mi din ceata mana ce-au strivit-o muntii Si adunata, du-mi-o-n dreptul fruntii . . .`` Drama gnoseologica vine din pre-sentimentul Fiintei. Cine nu se poate impaca in Sine cu Sine trebuie sa renunte la Sine. E ultimul Cuvant : Am luat cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra. Poetul nu se poate citi in contra-dictiile ce-l rezuma si domina. Ochiul inchis priveste inauntru dar nici aici nu scapa de viziunea unei apocalipse endogene : Sunt inger, sunt si diavol si fiara si-alte asemenea . . . Absenta lui Dumnezeu prezerva dreptul la Cuvant fara sa ni-l recunoasca ! Cel mai mare poet al credintei e constient / ranit de Verbul Lui intors in El insusi : Ma doare fiecare cui . . . / Ma doare locul unde-a fost batut / Ma dor mormantul, spinii, crucea - si mi-e sete / Si mie, ca si Lui, de apa / Si plang si nu stiu cand si tu ai plans . . . / Iisus-ul meu nu-i cel adevarat / Si eu nu-l pot nici duce, nici cunoaste. Pe urmele Cuvantului nu se cauta. Se merge . . . Timpul ne petrece - Cine si-a pierdut o zi cat o viata / S-o caute repede. Se innopteaza. Se lasa ceata. Cand sacrul intervine in profan apare crucea : Recuperarea Fiintei Identitatea Fiintei Fiecare dintre noi trebuie sa-si recunoasca osanditul intr-o vesnica si odioasa primavara . Poetul in nelinistea si patima lui nu-si gaseste Cuvintele potrivite. Ele vor ramane printre noi. Sa le citim. Pe Troita nu mai e nimeni : Am fugit de pe Cruce / Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine. ``O frunza cade-n noapte, un veac se scurge-n mine, Alta frunza cade-n noapte, alt veac trece-n mine . . .`` Orice eveniment prezent sau viitor este inferior intamplarilor care au avut loc in trecut pentru ca Timpul Cascada poarta semnificatia unei perene departari in raport c-un Punct Initial cu accentul maximei valori. Nostalgia originilor tortureaza constiinta interogativa a poetului preluand forma unui sfasietor strigat al durerii. Amintirile vin din moarte. Provoaca doar suferinta ! Omul e ratat - Suntem fara scapare, singuri in amiaza noptii. Daca vorbirea noastra ar surprinde cu precizie forma ultima a sugestiilor cosmice toate cuvintele s-ar transforma in obiectele pe care le-ar evoca. Marele Orb vrea sa ne tina minte : El tace fiindca orice vorba la el se schimba-n fapta . . . Noi aratam asa pentru ca sunetul de fond arata asa. Gesturile si deciziile noastre rezulta dintr-o coliziune iscata intre sunetul de fond (agentul propozitiei astrale) si programele ereditare : Purtam fara lacrimi / O boala in strune / Si mergem de-a pururi / Spre Soare-apune . . . Tacerea e un spatiu al increatului pe cand Cuvantul face parte dintr-o zona a temporalitatii si implicit a degradarii. Prin el se intra in moarte ! Cuvintele noastre-s morminte . . . Sa nu ne jucam cu mormintele . . . Sunetul de fond ajungand in folderul (proto)genetic formuland exigentele ancestrale ne reactualizeaza pentru a cunoaste Marea Trecere. Blaga simte cum umbra lumii ii trece peste inima. Mut ca o Lebada se gandeste la Tara fara Nume - copilaria. A venit timpul. E deja Astazi ! Ingenunchez in vant. Maine oasele / O sa-mi cada de pe cruce / Inapoi nici un drum nu mai duce / Ingenunchez in vant / Langa steaua cea mai trista. Gramatica Fiintei nu poate fi invatata. Odiseea noastra prin A FI tine loc de raspuns in fata unei dileme care nu doar intereseaza dar chiar defineste problematica omului si mai cu seama a drumului spre el. Multi naivi simt nevoia aici de busola . . . Atunci cand poetul si-a descoperit oglinda in ea l-a zarit filozoful. In zodia Tacerii Cuvantul se citeste pe sine mai-nainte de-al trai Mut ca o Lebada. Conversia ontica transforma obiectul cautarii in subiectul revelatiei, motiv pentru care adevarul se recunoaste pe celalalt taram. Blaga stiuse prea bine ca-n apele emersante ale constiintei legea reflexiei e-n realitate una a reflectiei. Spectru habitatului inconstientului priveste emergenta Fiintei la un nivel apt sondarii insa tributar unei perspective largi care sa lase loc nu doar intuirii ci si maturizarii ei. A recurge la biografia nu atat a clipei traite ori asumate cat mai ales a celei promise reflecta-n viziunea noastra mai putin expresia unei deliberari cat ne lasa prima impresie ci mai cu seama o forma de constrangere impusa unui filozof obsedat si marcat de Pulsul timpului intre a carui sistola si diastola umbra lumii ii apasa cu greu inima . . . Diagnoza ontologica vine nu dintr-o tentatie ci ca raspuns la stringenta nevoie de Adevar. Infinitul Ondulat - Canionul Revelatiei - trimite fortat gandul sa-si scruteze propriul Orizont Ancestral. Pentru spiritul uman aceasta incursiune e-n fapt un refugiu. Spatiul cum altfel decat mioritic afla luminii un loc decent in geografia Fiintei. Iata cum satisfactia intelectuala daca nu atinge cel putin priveste mantuirea spirituala. S-ar putea vedea in aceasta Arcadie si Motivul Orizontului - comun Marelui Orb (Timpul) si Marelui Anonim (Destinul). Cum s-a intuit poezia si filozofia isi revendica aici nedumeririle si interogatiile ca-ntr-un proces de constiinta unde mesajul genetic vine nu atat sa le explice cat sa le confirme. Ramane de vazut cum gramatica Fiintei conjuga misterul cu revelatia. Nu e de-ajuns pentru a pune sau mediatiza problema daca sensul interogatiei nu trece sau e strain de sintaxa Fiintei. Altfel spus intru asumarea realitatii e nevoie de Subiectul instanta. Teza Cosmoidului cunoaste si atesta inteligenta sau valenta demiurgica a omului. De-aici (si) acea singularitate la care nu ai timp sa aderi pentru ca te defineste. Creatia e asimilata in cele din urma ritualului. Austeritatea procesului, ca un blestem mai mult impune decat ofera. Sacrificiul biologic si implinirea spiritului pentru a-si imparti timpul nu de putine ori ajung sa si-l dispute. Iata pentru ce presupusul suicid e - asa cum Blaga insusi remarca - de fapt crima. Sa gresim oare daca vedem atunci (sau - de ce nu - acum) in Timp asasinul virtual unde creatia sa-i fie cel mai de temut alibi ? Geografia Fiintei isi descrie cele 3 Orizonturi temporale C-F-H legate indisolubil de memoria clipei. Daca timpul ar simti nevoia Cuvantului probabil ca-n noi ar vedea cea mai buna forme de exprimare la o Judecata de (mai) Apoi. Nu-ntamplator Blaga si-a aruncat (exilat) privirea in ceea ce promite sa fie ori inseamna viitorul. ``Creierul ca sa fie liber trebuie ca sa uite de trup, dar daca moare cu gandire, are nevoie de o piramida . . .`` Amintirile din copilarie sunt pentru Nichita Stanescu un alt Memento Mori. Timpul interior devine o pasare care zboara in sens invers. Pe aripile ei sta gandul lui - Alergam din tacere neauzind, din vedere, nemaivazand. Razboiul capata importanta unui traumatism al nasterii. Copilaria adamica devine un paradis prohibit de care amintirile nu se pot apropia fiind mereu respinse de sabia de foc a traumatismului belic. Ingerul acesta de paza la poarta edenului personal este o inhibitie de protectie generata de spaima de-a nu reactiva teribilele sentimente legate - fedeles - de experienta distrugerii si a mortii. A te abandona in voia amintirilor si-a reveriilor regresive e totuna cu a cadea prada unui cosmar pe care nu-l poti controla si-n care nu te poti apara. Prin meandrele memoriei orizontul luminos al copilariei se intrevede ca un Labirint anxios in toiul caruia pandeste - asemenea Minotaurului - Intuitia mortii. Gandurile ce coboara adanc in memorie acuza starea de langoare maligna, de catalepsa - A fost o vreme rece inclinata / Cu ani inceti, sporind tacerea / Ce nu se mai sfarseau odata / Si nu plecau spre nicaierea. / Razboiul infigea-n campie / Sageata trupurilor rupte / Si tu priveai copilarie / Moartea cu chinuri ne-ntrerupte. / De-aceea intretai pe frunte / Cu orizontul, dungi, fugind /Si nu mai vreau sa-ntorci spre mine / Absurdul chip, plangand, ranjind. Inceputul vietii - si el sta - sub un semn agonic - Noi ne-am nascut in timp ce mamele noastre racneau de durere. Moartea e o cauza initiala si nu una finala. Este pacatul originar din Inavutirea Lucrurilor. Sentimentul este imprevizibil, spontan. Ne parvine . . . Bucuria si tristetea, rasul sau plansul sunt ecouri ale unui trecut apropiat mutate in secunda de fata. Eul se poate identifica si delimita doar atunci cand este pusa in joc insasi continuitatea sa. Leziunile Fiintei - pe treptele alienarii - de Sine provoaca Discursul - aparitia constiintei - Instrainarea de tine insuti duce intr-un mod mai mult sau mai putin aberant la contemplarea lumii din afara ei. Spatiul abstract este un Univers compensatoriu fata de spatiul natural si de cel social impermeabil la angoasele acestora. Exprimarea prin idei devine o ispasire pentru Pacatul Originar al mortii. Poetul nu mai priveste la Iesirea in Lume. In pragul ei cineva sta cu ochii inchisi - Sunt atat de lipsit de memorie ! Fac parte din acea tagma rarita a nenascutilor . . . Dupa exorcizarea trecutului, singurele Amintiri demne de atentie raman cele din Prezent - martor la experienta unei ciudate lobotomii - operatia ingerilor pe trupul Poetului - N-ai lucrat bine ! Isi mai aduce aminte ceva ! - Trage-i inapoi Istoria. Smulge-i-o din tampla ! Livida liniste langa spranceana mea. / Uit ce sunt si cine vorbeste si ce se-ntampla / Dinapoia altor ochi ma trezesc plangand. Daca opera nu mantuie omul ea il mantuie pe creator. Nevoia de (alt) timp ne induce reprezentarea in actul psihic fortand Punctul de Fuga sa se replieze - Tristetea mea aude nenascutii caini / Pe nenascutii oameni cum ii latra. Ideile sunt ale noastre pentru ca trebuie sa NE ramana in Gandul Lui acolo unde vulturul urca la altitudini ametitoare - traumatizante. El se face mesagerul agresiv al sferei intelectului divin si-atunci cand paraseste Olimpul Cuvantului o face doar pentru a-si scalda aripile in sangele nostru - Am visat 2 vulturi grei si negri / Ce sangele cu pliscul mi-l rapeau. Noi murim si vulturul sta cu ochi ridicati spre cer. El, care stia sa priveasca doar in jos ! Tu cazi de sus / Vrei sa-mi treci cu pliscul prin inima . . . / Ma izbeste cu pliscul in ochi / Pana cand ochiul mi se umple de orbite. Ingerii chiar par sa aiba aripi acvilare. Si ei ne ranesc in sange si-n inimi pana ne umplu de vanatai si de morminte. Abel nu este Oglinda-n care se reflecta Cain ci imaginea din Oglinda Constiintei lui Cain. El este identic lui Cain dar nu are aceeasi formula ontologica fiind o realitate secunda. Poetul descopera ca nu moartea ca eveniment al celuilalt l-a inspaimantat ci constiinta mortii ca eveniment al Eu-lui - Genunchii mei stau in alta biserica / Si-n alta vreme / Peste mine doarme alt inger. Fiinta nu poate sa fie atinsa prin definitii. Ea ramane indefinibila pentru ca este I MEDIATA - Trebuie innodate la capete / Mai multe vieti / Pentru a alcatui o singura privire. Cauza si efect in acelasi timp constiinta nu poate avea contemplatia mortii decat ca moarte a contemplatiei - Al meu nu este totuna cu mine / Numai insumi exista. In La Selva Oscura Fiintei - unde printre lianele indiferentei tristetea metafizica ne pandeste - Gandul vrea sa-si inalte o catedrala. Nichita l-a urmat de vreme ce trebuia sa-l impartaseasca - Ma mut in lup / Pentru ca este vremea / Schimbarii lupilor / In clopote. ``Am gandit toate Amurgurile si nu am renascut cu Diminetile . . .`` Nu stim ce l-a determinat pe Emil Cioran sa-si asume misiunea de-a cauta Adevarurile pe Culmile Disperarii acolo unde ele sunt mai degraba strigate pe nume decat scrise anume. Imersiunea in contingent provoaca nasterea, angoasa si de aici - o biografie a lor. Cand moare omul ii moare si Norocul iar cine n-are Noroc nu se intalneste cu el spune - cu o stranie logica - textul folcloric. Strigatul in desert al insinguratului intr-ale singuratatii nu cunoaste cuvinte. El vine din disperare . . . Opera lui Cioran nu se reprezinta prin atitudini ci prin stari de spirit : Ma duc sa ma caut acolo unde se aude Lumina. Anatemele exilului provoaca aparitia constiintei intre Dumnezeu si Sine. Caderea in si peste timp ne explica. Ne traumatizeaza. Cinismul lui Cioran este ancorat in patima Eu-lui razvratit contra propriului Sine : Nu eu sufar in lume, lumea sufera in mine. Viata e un calvar. Dar noi suntem viata ! Omul e pre-destinat / pre-meditat : Anotimpurile spiritului sunt conditionate de un ritm organic. Nu depinde de mine sa fiu naiv sau cinic. Adevarurile mele sunt sofismele entuziasmului sau tristetii mele. Exist, sunt si gandesc dupa placul clipei si fara voia mea. Timpul ma constituie, ma opun lui zadarnic. Logosul ne e mai intim decat ne suntem noi insine : S-ar putea sa existe oameni absolut ateisti dar de obicei cei fara religie au de fapt una caci negatia este de-asemenea religie. Cand cineva nu are o religie permanent se napusteste asupra lui Dumnezeu, deci el e totusi prezent. Cineva ne-a strigat pe nume : Cuvantul OM suna patetic. Pare interjectie. Durerea vietii regenteaza interesul pentru viata : Este infinit mai vasta problema suferintei decat a silogismului. Semnul unei mari impietati de pe urma careia prin A FI ne resemnam : Toate gandurile imi par gemetele unei rime calcate de ingeri. Pe Cioran trebuie sa-l cautam in lumea de dincolo de ganduri acolo unde marile prapastii fac Muntii inalti. Prin Mea Culpa Dumnezeu cunoaste o alta filozofie. Se disculpa . . . A FI sau A NU FI. Nici una, nici alta. Vastele perspective asupra vietii convoaca marile inaltimi de la care definitia omului e dispusa sa accepte dialogul. Astfel persoana ce priveste exclusiv fiinta umana nu se-accepta izolata ci-n virtutea unui destin - superior detasata. Intre obiectul referinta si subiectul instanta oaza regasirii e tot una cu a ispititoarei cautari. Pluralul - natura si motivul cautarii - a carui absenta nu e-n consecinta de conceput trebuie sa devina-n cele dinspre urma singular. Drumul spre mine, deschis tuturor, nu duce totusi la Eu. De la (un) bun inceput trebuie spus ca realitatea atesta concursul de imprejurari amplu dezbatute in planul constiintei. Persoana priveste nu intrarea ci validarea in lume (afirmarea conditiei). Omul (conditia afirmarii) nu incheie ci deschide definitia lui. Desi oricine e unic - destinul si experienta nu se imprumuta - nimeni ori cine ar putea sa vorbeasca de Eu asa fara de altii ca o mare fara de valuri ? Identitatea e-n realitate perpetuarea unei prezente intr-un alt sau nou timp . . . El tot sau la infinit apare dintr-o legitima nevoie a fecundarii clipei ! O ciudata panta a intuitiei (ne) inclina spre ideea ca vremea nu e noastra ci a timpului hotarat sau sortit sa prolifereze cum altfel ori cum s-a banuit decat prin noi . . . Iata de ce totul e pre-destinat ! Sa te simti intrus si chiar manipulat in A FI e odata (doar) ca niciodata dovada adevaratei paternitati a devenirii - nu una a fiintei ci a Timpului. Ca atare transgresarea majusculei probeaza si recunoaste-n cauza subiectul in nume propriu ! Timpul isi potenteaza virilitatea atunci cand momentul trait e asumat. Tot el ramane pentru vesnicie privita ca izomorfie protocrona - adica intr-un fel narcisic - sa sporeasca astfel si mereu Index-ul Clipei. Pentru a-si eterniza Climax-ul prolificul Timp s-a gandit la Viata . . . Acum cine nu se descopera pre-conceput ? Tare as vrea sa devin o clipa printre acele secunde fagaduite ! Atunci cu siguranta pentru acum Timpul va sti sa promita un Destin mai bun sau fidel Vietii. Trecutul la . . . Prezent atesta cum exista momente in viata unde se decide-n locul nostru si nu trebuie sa apelam la ergonomia ideilor pentru a ne da seama ca Amintirea daca nu-si recunoaste cel putin isi revendica spatiul cum altfel decat interior. De-aceea fie-ne permis atentatul la o formula senescenta . . . Nu oamenii traiesc din Amintiri ci noi habitam in ele. Cine nu observa aici daca nu in cel putin pentru Adevar signifiantul sentiment post-adamic ? Primul om al lui Dumnezeu pana la traumaticul episod de subsidenta ratacea in absenta oricarei amintiri pe taramul extazului. De fapt intre Amintire si constiinta exista daca nu un semn cel putin un consemn. Oricum ele nu apar decat in declinatul sau noul destin al fiintei ex-adamice. Cum s-a banuit am dorit daca nu licentierea atunci explicarea ideii dupa care amintirea neo-adamica respecta si perpetueaza forma de taumaturgie a durerii primordiale. Amintirea - o alta Mare Tethys (ne) descopera Dorul - aceasta Rana a ideii de Dumnezeu. Pulsul noetic pune-n tensiune inima lumii. Nevoia acuta a Cardiognosei califica sindromul ancestral. Singurul (doar) prin excelenta tamaduitor. Inventarul a ceea ce constiinta individului datoreaza societatii ori pluralului (psihologiei colective) daca nu explica cel putin reprezinta subiectul ei in constiinta universala acolo unde fiecare suntem umbra tuturor. Daca pluralul ar fi nevoit sa-si scoata Carte de Identitate cu siguranta pe ea am gasi scris un singur nume - Viata. Cine stie sa-si faca din destin un prolog e pregatit sa se citeasca pentru Sine. E nevoie sa-ti faci din fiecare clipa o reduta. Lupta cu tine, prolifica, ajunge a tuturor. Cei care nu ies din formula sunt condamnati s-o constituie. Ei nu se pot recunoaste in lectura de Sine aici traita dar niciodata cultivata. Acestia sunt marii frustrati de ei insisi. Omul - sistem mobil - are dreptul la autonomie si nu de putine ori culpa dezertarii. Circumstantele nu-si schimba viza de flotant in ci peste timp sub pre-textul vietii. Adevarul proscris ramane Eul - cel obligat din mersul ireconciliabil al firii sa-si asume ori salvgardeze Fiinta cu care se identifica. Daca de incumeti sa-i tii pasul fii pregatit sa-i devii drum. Transcendentul si transcendentalul nu marginesc ci insotesc Fiinta. Drumul acesta cum s-a aflat din sau in perspectiva homomorfismului acreditat de Kant e unul de pe care zarile nu se vad ci se intrevad . . . Omul (tema educatiei) se cauta intre semn si consemn dar se enunta dincolo de ele. Sensul vietii nu poate fi deviat insa fiecare e chemat sa-l cultive. Cu stringenta acestei nevoi nu se poate lupta, ci combate ! ANTONESCU G. (1991), Scoala din Transilvania, Editura Universitatea Babes - Bolyai, Cluj-Napoca BLAGA L. (1990), Ceasornicul de Nisip, Editura Dacia, Cluj - Napoca CUBLESAN C. (1994), Eminescu in constiinta critica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti DODDS E. R. (1993), Grecii si Irationalul, Editura Univers, Bucuresti IORDACHE A. si CONDEI (1993), Scriitori. Opere. Personaje, Editura Sarmis, Craiova MANOLESCU N. (1993), Despre poezie, Editura Univers, Bucuresti PLESU, A. (1998), Minima moralia, Editura Humanitas, Bucuresti SOROHAN E. (1993), Cartea Cronicilor, Editura All, Iasi SIMION E. (1993), Intoarcerea Autorului, Editura Biblioteca pentru Toti, Bucuresti TUTEA P. (1994), 321 de vorbe memorabile, Editura Humanitas, Bucuresti * * * (1993), Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucuresti

Textul de mai sus reprezinta un extras din "Referat Psihologia damnarii". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

 
 
Studentie.ro
 
Inchide
Am uitat parola Cont nou
Conecteaza-te prin Facebook

Acum te poti conecta si prin contul tau de Facebook! Da click pe butonul de mai jos si introdu datele tale:

Login with Facebook
Publicitate pe Studentie.ro ×