Infiintarea Patriarhiei Romane 1925

Potrivit misiunii sale, Biserica isi desfasoara activitatea si lucrarea sa in lume, viata ei fiind indestructibil legata de viata poporului in mijlocul caruia isi implineste chemarea. Astfel, Bisericile au caracter national, purtand amprentele natiunii pe care o slujesc, din punct de vedere spiritual.

Din acest motiv, Biserica Ortodoxa Romana a urmat in ceea ce priveste organizarea sa exterioara principiile administrative din viata tarii noastre, conform prevederilor can.17 – Sin. IV Ec. (Chalcedon, 451), si can. 38 – Sin. Quinisext (Constantinopol, 692), iar in ceea ce priveste organizarea ca Biserica nationala a urmat principiile can. 34 apostolic. Cu alte cuvinte, organizarea administrativa si politica a unitatilor teritoriale istorice romanesti a fost urmata si de organizarea bisericeasca: coagularea si organizarea celor trei tari romanesti a fost urmata de infiintarea si organizarea Mitropoliilor corespunzatoare (sec. XIV), iar castigarea independentei (1877) celor doua entitati statale romanesti, Muntenia si Moldova, unite intr-un singur stat, a fost urmata de recunoasterea autocefaliei Bisericii (1885); ulterior, Marea Unire (1918) a teritoriilor romanesti si declararea Statului national, Romania, a fost urmata de ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhiei.

Infiintarea Patriarhiei Romane (1925).

Infaptuirea unitatii statale a Romaniei prin incorporarea in Regat a Basarabiei, votata la 27 martie/9 aprilie 1918 de Sfatul tarii, a Bucovinei, adoptata de Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918, si a Transilvaniei, decisa de Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a determinat schimbari majore si in viata Bisericii Romanesti. Prima indatorire ce revenea Bisericii in noua situatie era aceea a organizarii unitare, sub conducerea Sfantului Sinod din Bucuresti. Acest proces de unificare bisericesca se impunea in interesul comun al Statului si Bisericii.