REFERAT RELIGIE: ESENIENII - PALESTINA

Prezentarea situatiei istorice Din secolul al Vl-lea i. Hr. pana la jumatatea secolului al II-lea i. Hr., iudeii din Palestina au constituit o natiune foarte mica intr-unul din marile imperii ale vremii, cu un teritoriu limitat la colinele iudaice, fara acces la mare si exclusi de la principalele cai comerciale. Iudeea era administrata de catre un Mare Preot si de Sfatul sau, care erau si responsabilii financiari fata de imperiu sau fata de capitala, in toata aceasta perioada de aproximativ 400 de ani nu au existat conflicte relevante intre ludeea si puterea imperiala, iar iudeii au trait in pace sub persani si sub regii elenistici. in anul 175 i. Hr., cand pe tronul imperiului seleucid, cu capitala in Antiohia Siriei, s-a urcat regele Antioh IV Epiphanes ( 175-164 i. Hr. ), lucrurile au inceput sa se schimbe. La Ierusalim unii membrii din aristocratia sacerdotala au inceput sa adopte un stil de viata mai elenistic, pana acolo incat sa accepte construirea unui gymnasion, una dintre institutiile cele mai importante ale civilizatiei grecesti. Copiii si tinerii erau educati aici, iar programa educativa cuprindea practicarea exercitiilor fizice, care se desfasurau nude, fapt care scotea in evidenta o diferenta importanta intre cultura elenistica si cea iudaica: tinerii iudei erau circumcisi, ca semn al legamantului dintre Dumnezeu si Avraam ( Facere 17 ), in timp ce tinerii greci, convinsi sustinatori ai principiului " mens sana in corpore sano ", detestau circumcizia pe care o considerau drept o mutilare. Unii iudei de aceea mergeau pana acolo incat faceau apel la diferite operatii pentru a sterge urmele circumciziei ( I Macabei 1, 14 s.u. ). Initiative extreme ca acestea au dat nastere la reactii. Nu totdeauna iudeii s-au opus influentelor straine: in timpul perioadei persane adoptasera numeroase aspecte ale religiei si culturii persane, iar in 175 i. Hr. acceptasera si unele aspecte din elenism, insa gymnasion-ul era intr-adevar prea mult, din moment ce ii facea pe iudei sa renunte la circumcizie, semnul legamantului cu Dumnezeu. Nu ma voi opri sa descriu in detaliu evenimentele care au urmat: reactia iudeilor l-a determinat pe Antioh IV Epiphanes sa impuna elenizarea Iudeei cu masuri coercitive. Templul din Ierusalim a fost profanat cu sacrificii pagane, iudeii au fost constransi sa aduca jertfe divinitatilor pagane, iar unii chiar sa manance carne de porc si sa incalce legea in diferite feluri. Aceste samavolnicii, la randul lor, au provocat o revolta condusa de hasmonei, o familie preoteasca, numita adeseori " Maccabei " din cauza poreclei de " ciocan " atribuit lui Iuda, unul din cei sapte frati care a condus revolta. Revolta hasmoneilor in cele din urma a avut succes, si datorita luptelor dinastice care au izbucnit in interiorul imperiului seleucid dupa moartea lui Antioh al IV-lea. Hasmoneii au instituit astfel o noua dinastie si au inceput sa guverneze Palestina in haine de Mari Preoti, iar mai apoi si-au asumat chiar si titlul de " rege ". Statul iudaic complet independent a durat aproximativ 100 de ani, perioada in care regii - preoti hasmonei au largit in mod constant teritoriul cucerit, aducandu-1 aproape la dimensiunile din timpul regelui David. Sfarsitul independentei ebraice a fost consecinta luptelor interne dintre fratii hasmonei, Hyrcanos II ( 76 - 67 i. Hr. ) si Aristobul II ( 67 - 63 i. Hr. ), pentru detinerea functiei de Mare Preot, primul sprijinit de farisei, iar cel de al doilea de saduchei. in timpul luptelor pentru putere, amandoi au cautat sprijinul generalului roman Pompei, care a raspuns apelului lor cucerind Ierusalimul ( anul 63 i. Hr. ), numindu-1 pe Hyrcanos al-II-lea ca Mare Preot si " etnarh " ( " conducatorul natiunii ", un titlu inferior celui de rege ) si l-a instalat pe un idumeu, Antipater, ca un fel de guvernator militar. La randul sau Antipater i-a numit pe cei doi fii ai sai, Fasael si Irod ( mai tarziu cunoscut ca Irod cel Mare ), guvernatori ai Iudeei si Galileei. Invazia lui Pompei a schimbat statutul guvernului iudaic, care nu mai era pe deplin independent. Perioada Noului Testament coincide in parte cu ocuparea romana ( 63 i. Hr - 135 d. Hr ) a Palestinei. Pompei a devenit " primul roman care i-a supus pe iudei si a pus piciorul in templul lor in baza dreptului de cuceritor " , acest act aratand inceputul dominatiei romane asupra tarii, o dominatie care a continuat de-a lungul intregii perioade a Noului Testament, in acea epoca, iudeii din Palestina nu erau un popor unit, desi exista intre ei un sens viu al solidaritatii nationale si religioase. in ceea ce priveste atitudinea lor fata de lege si templu existau intre ei diferente care cel mai adesea se manifestau prin diferitele aliante si intrigi politice. Izvorul principal pentru istoria acestei perioade si a institutiilor ei sociale, politice si religioase il constituie opera autorului evreu Iosif Flaviu . Pentru perioada hasmoneica ( 164 i. Hr. - 63 i. Hr. ) sunt importante si cartile 1 si 2 Maccabei. Iosif Flaviu, oricum, este atat de determinant pentru ceea ce cunoastem si credem despre acea perioada, iar evaluarea a ceea ce el a scris este cruciala pentru reconstituirea si intelegerea ei, astfel incat merita sa schitam in cateva randuri viata sa. Yosef ben Mattatyah, cunoscut mai apoi ca Iosif Flaviu, a fost un membru al aristocratiei sacerdotale ebraice care a trait intre 37 si 100 d. Hr. intr-un portret idealizat al propriei tinereti, el spune ca descinde din familia preoteasca si regala a Maccabeilor, iar cultura sa era apreciata si considerata de superiorii sai deja de cand avea paisprezece ani. Mai tarziu el a studiat diferitele curente din sanul iudaismului, petrecand chiar trei ani in pustiu ca un ascet dupa care s-a hotarat sa se intoarca in cetate si sa opteze pentru o cariera publica . Cand a izbucnit razboiul dintre Ierusalim si Roma in anul 66, i-a fost incredintata responsabilitatea militara pentru conducerea operatiunilor intr-o parte a Galileii. Dupa ce romanii au cucerit Iotapata, care se afla sub comanda lui losif, acesta a facut un legamant cu cei din subordinea sa ca sa se sinucida mai bine decat sa cada in mana dusmanilor. Prin viclenie sau din intamplare, el si inca un tovaras al sau au fost ultimii care sa traga sortul fatal, iar Iosif a reusit sa-1 convinga pe tovarasul sau sa se predea impreuna cu el. Ca prizonier a avut posibilitatea sa-1 laude pe comandantul roman, Vespasian, prezicandu-i acestuia ca va deveni imparat. Cand a ajuns in mod efectiv la putere in 69, Vespasian 1-a pus in libertate pe losif. Acesta a fost apoi prezent la asedierea Ierusalimului, in timpul caruia a fost interpretul romanilor, incercand sa-i convinga pe locuitorii cetatii sa se predea, insa nu a reusit. S-a transferat la Roma sub patronajul lui Vespasian si al fiului sau Titus, membrii familiei Flavia, si a luat numele de Flaviu. A trait la Roma cu o pensie oferita de insusi Vespasian, fiind denuntat de evrei ca tradator. Aici s-a dedicat istoriei, cu ajutorul unor asistenti greci si cu accesul la documentele romane. Prima sa opera, Despre razboiul iudaic, a fost publicata atat in greaca cat si in aramaica. Temele sale principale sunt doua: 1) revolta ebraica a fost cauzata pe de o parte de proasta guvernare romana ( datorata unor administratori locali ), iar pe de alta de un grup foarte redus de banditi evrei iresponsabili: cea mai mare parte dintre evrei doreau sa faca in mod real parte din imperiu; 2) Roma este invincibila iar razvratirea impotriva ei este inutila. Flavii au facut sa circule opera lui in Orientul Apropiat, sperand probabil sa descurajeze alte izbucniri nationaliste . Iosif Flaviu a mai scris o lunga expunere si apologie a iudaismului, Antichitatile iudaice, o Autobiografie apologetica si autojustificatoare si o lucrare care apara iudaismul impotriva numeroaselor critici, cum ar fi o invectiva a lui Apion, Contra lui Apion. A fi dorit sa mai scrie o expunere amanuntita a iudaismului, care s-ar fi intitulat Despre obiceiuri si cauze, insa nu a trait ca sa o duca la bun sfarsit; se pare ca o schita preliminara a acestei opere apare in ultima parte a cartii Contra lui Apion. Cartile sale despre istoria evreilor sunt un izvor de o valoare unica, in mod special pentru perioada de 250 de ani care tine de la Maccabei pana la marele razboi impotriva Romei. Iosif Flaviu a avut slabiciunile si idiosincrasiile sale, dar in general meritele sale de istoric sunt considerabile. Iosif Flaviu si "sectele" iudaice Iudaismul pe care l-a cunoscut losif Flaviu de tanar - adica iudaismul anilor 50 si 60 d. Hr. - cuprindea trei " partide " principale pe care el le numeste ???????? ( haireseis ). El le mentioneaza de mai multe ori, iar in doua pasaje furnizeaza descrieri sintetice destul de detaliate, numindu-le " partide " din interiorul " filosofiei " iudaice, sau " filosofic " distincta . Evreii uneori vorbesc de " filosofia " lor, un termen care este justificat din perspectiva unei legi care se refera la un intreg model de viata . Aici trebuie sa mentionam foarte pe scurt o problema legata de terminologia pe care o foloseste losif Flaviu. in general se vorbeste despre " partide religioase ", de multe ori " secte ". Iosif foloseste expresia ambigua haireseis, care mai tarziu va dobandi nuanta de " erezie ", iar de aceea in contextul operei lui losif Flaviu ca si in cartile Noului Testament traducerea cea mai potrivita a termenului este de " alegere, parere diferita, orientare de gandire, scoala, curent religios-spiritual ". Efortul cel mai evident depus de losif a fost acela de a prezenta iudaismul ca pe o filosofie, ceea ce reiese din descrierea pe care o face fariseilor, saducheilor si esenienilor. Merge pana acolo incat ii compara pe esenieni cu pitagoreicii , pe farisei cu stoicii . Primii au toate bunurile in comun si duc o viata simpla, dedicata celibatului ; ceilalti refuza luxul . Afirma in mod repetat ca problemele care deosebesc aceste scoli erau de aceiasi natura ca si cele care le separau pe cele grecesti, adica diferenta de intelegere pe care fiecare o avea asupra naturii umane, a destinului, liberului arbitru, si a sufletului . Termenul haireseis care desemna diferitele scoli grecesti, Iosif il foloseste pentru a caracteriza diferitele grupari ebraice. Vedem deci, din partea lui Iosif Flaviu, un efort coerent de a prezenta iudaismul ca pe o filosofie nationala, comparabila cu cea a grecilor, cu propriul evantai de opinii filosofice diferite. intr-un alt text referitor la cele trei scoli filosofice iudaice, pe care le considera reprezentative pentru iudaismul normal, Iosif Flaviu vorbeste de o a " patra filosofic sau secta " care introducea un iudaism excentric, o deviatie din fariseim, ai carei aderenti " iubesc atat de mult libertatea incat o apara cu inversunare, recunoscandu-1 pe Dumnezeu drept unicul lor stapan si rege " . Nesuportand asuprirea straina, disperarea i-a impins sa se revolte impotriva romanilor. Trebuie observat din aceasta scurta trecere in revista ca prezentarea idealizata pe care Iosif Flaviu o face celor trei scoli traditionale nu inseamna ca el a fost implicat personal in vreuna din ele. Dimpotriva: Autobiografia sa pretinde ca nu a fost satisfacut de nici una dintre ele, motiv pentru care a devenit ucenicul unui ascet, Bannus, care traia in pustiu . Iosif Flaviu grupeaza impreuna diferitele scoli deoarece: a) vrea sa-l impresioneze pe cititor de profunzimea si de adevarul iudaismului; b) vrea sa-i demaste pe rebeli ca pe niste indivizi antisociali care au renegat traditiile. in timp ce toate cele trei scoli clasice tratau despre teme comune intregii umanitati, numai rebelii se separau si meritau deci acuza ( adesea lansata impotriva tuturor evreilor ) de a fi dusmanii neamului omenesc, in cursul naratiunii losif Flaviu semnaleaza uneori, in mod intamplator, ca anumiti farisei de frunte se aflau printre conducatorii moderati care se opuneau revoltei; ca si fragmentele despre scolile filosofice, tot astfel si aceste observatii ii permit sa-i izoleze pe rebeli de majoritatea populatiei . in cadrul acestei prezentari ideale, totusi, este usor de inteles ca losif Flaviu nu se arata foarte entuziasmat fata de saduchei si farisei. Numai esenienii se bucura de elogii fara rezerve. El ii prezinta in mod constant cititorului ca pe niste evrei exemplari. Ei duc o viata admirabila, simpla si filosofica, urmand un regim foarte aspru. Pun toate bunurile in comun si renunta la casatorie si la detinerea de sclavi. tiu sa-si stapaneasca emotiile si sa reziste durerilor. Detin cunostinte tainice care le permit sa vindece boli si sa prezica viitorul. Datorita virtutii lor ei nu au egal nici printre greci si nici printre barbari . Iosif Flaviu ajunge sa afirme ca cei care au gustat o singura data din invataturile lor se simt atrasi in mod irezistibil, fapt care i-a facut pe unii cercetatori sa afirme ca Iosif Flaviu tinea sa se prezinte ca fiind unul dintre ei. Dealtfel el vorbeste de Bannus, care avea un stil de viata asemanator esenienilor , singurul care a putut sa-i satisfaca cautarea sa filosofica. Iosif Flaviu admite ca printre saduchei se numara unii dintre cetatenii cei mai importanti si vrednici, insa refuzul din partea lor a invataturii despre destin, viata de dupa moarte, i se pare ca fiind o lipsa de credinta. Atacul lui losif Flaviu la adresa filosofiei epicuree datorita negarii Providentei divine de catre aceasta se aplica tot atat de bine si pozitiei saducheilor . Pana si intre ei se comporta in mod grosolan si litigios asemanandu-se astfel in oarecare masura cinicilor: " Dar saducheii adopta pana si intre ei o atitudine mult mai respingatoare, incat relatiile lor cu compatriotii sunt tot atat de reci ca si cele cu strainii ". Iosif Flaviu nu are nimic impotriva ideilor filosofice ale fariseilor, este de acord cu credinta lor intr-o viata de dupa moarte, cu pedepse si recompense, dupa cum si cu faptul ca ei accepta atat Providenta divina cat si liberul arbitru. Socoteste ca astfel de principii sunt invatate de legislatia iudaica. in realitate, adauga losif Flaviu, multe persoane impartasesc astfel de idei, deoarece fariseii sunt scoala cu cea mai mare influenta; credinta lor isi gaseste un ecou in randul majoritatii populatiei: "Datorita invataturii lor, fariseii au atata influenta asupra poporului incat tot ceea ce tine de cultul divin, de rugaciune sau de jertfe se savarseste sub indrumarea lor" . Faptul ca fariseii se bucura de cea mai mare influenta in randul oamenilor nu constituie un motiv de satisfactie deosebita pentru Iosif Flaviu. in Razboiul iudaic ii prezinta pe farisei ca fiind " secta cea dintai ", insa sumara prezentare pe care le-o face, dupa lunga expunere dedicata esenienilor, poate fi cu greu considerata ca fiind cea mai laudativa. in ceea ce priveste cea "de-a patra scoala filosofica" aceasta fusese intemeiata de Iuda din Gamala si Saddoc, un fariseu. Iosif afirma ca fariseii, ca grup, nu erau favorabili revoltei, altminteri efortul lor de a-i izola pe rebeli ar fi ineficient, insa atunci, de ce face aceasta legatura cu fariseii? O astfel de observatie nu este in avantajul fariseilor. Ca si saducheii, si ei sunt cooptati pentru a arata ca evreii au scoli filosofice antice si bine afirmate. i in acest context losif Flaviu nu demonstreaza entuziasm nici pentru unii nici pentru altii. Putem sa le descriem foarte pe scurt in cele ce urmeaza: Fariseii: erau fie preoti ( in cea mai mare parte, pe cat se pare ) fie laici. Putini farisei aveau o pozitie sociala si financiara respectabila. Erau interpreti subtili ai legii, si foarte rigurosi in respectarea ei. Respectau traditii particulare, unele dintre care faceau legea mai aspra, in timp ce altele ii indulceau rigoarea. Credeau in inviere. Pozitia lor fata de Irod, irodieni si Roma este greu de definit si probabil ca nu a fost uniforma. Saducheii: erau aristocrati ( incluzand aristocratia preoteasca ) care urmau legea biblica insa nu " traditiile " fariseice, relativ recente. Nu credeau in inviere. Din punct de vedere politic, cea mai mare parte dintre ei considerau colaborarea cu Roma ca fiind cea mai buna optiune politica pentru Israel. Esenienii: constituiau un partid de preoti si laici care cuprindea diferite ramificatii. Toti esenienii mentineau un anumit grad de separatie fata de ceilalti evrei. Aveau pareri proprii cu privire la multe argumente, in mod particular la cele legate de templu si puritate, si atribuiau astfel de pareri, in intregime sau in parte, lui Moise ( sau lui Dumnezeu ). O ramura a partidului era monastica si traia intr-o zona izolata si indepartata ( secta de la Marea Moarta ), membrii comunitatii socoteau ca superiorii lor - preotii din casa lui tadoc - ar fi trebuit sa guverneze Israelul. in expunerile sale, Iosif Flaviu se refera, dupa cum am vazut, si la o a " patra filosofie ", care se pare ca era fariseica in cea mai mare masura, insa membrii acestei fractiuni radicale nu acceptau alt stapan in afara lui Dumnezeu. Nu existau decat putini saduchei, mai mult de 4000 de eseniem; iar in perioada lui Irod, 6000 de farisei. Nu se poate pretinde ca aceste cifre sa fie precise, insa trebuie sa acceptam ceea ce ele implica, si anume ca evreii care faceau parte dintr-un partid erau relativ putini si ca partidul fariseilor era cel mai important intre cele trei, urmat de esenieni. Dintr-un anumit punct de vedere se poate spune ca diferitele partide au luat nastere in perioada biblica, si in mod particular in timpul exilului, insa grupurile asa cum le cunoastem noi din scrierile lui Iosif Flaviu, din Noul Testament, din manuscrisele de la Marea Moarta si din literatura rabinica, s-au configurat in urma evenimentelor cauzate de insurectia hasmoneica impotriva regimului seleucid si de perioada guvernarii hasmoneice. Consecintele acestei revolte victorioase au fost trei: Israel a restabilit mai intai autonomia religioasa si apoi si pe cea politica. Una din posibilitatile pentru care sa opteze pentru existenta israelitilor - asimilarea de catre cultura elenistica - a fost in mod decisiv refuzata: viata ebraica trebuia condusa dupa legea lui Moise, care sub anumite aspecte separa evreul de pagan. Vechea patura sociala dominanta in Israel, adica clasa preoteasca sadochita, este inlocuita de dinastia hasmoneica. Autonomia completa impreuna cu inlaturarea paturii care domina viata iudaica inainte, a dus in mod natural la disensiuni asupra modului in care viata iudaica ar fi trebuit constituita si traita, sau numai a inasprit disensiunile deja existente. " Secta " esenienilor Am vazut ca principalele haireseis iudaice, asa cum le cunoastem noi, s-au nascut in perioada tumultoasa a Palestinei din timpul guvernarii seleucide si hasmoneice. Acum vom incerca sa examinam pe scurt istoria si caracteristicile " sectei " esenienilor. Cine erau esenienii? Potrivit stadiului actual al cercetarilor , poate fi considerata sigura identificarea ocupantilor sirului de la Qumran cu un grup esenian care traiau la Khirbet Qumran si in imprejurimi. Ruinele de langa faleza nord-vest a Marii Moarte trebuie identificate cu asezarea Sokokah amintita in Iosua 15, 61 si in Sulul de arama gasit in grota 3. Era un fel de centru comunitar, monastic, iar acest fapt concorda cu informatiile oferite de Pliniu cel Batran si cu datele care reies din manuscrisele insesi. Dupa cum indica etimologia cuvantului, esenienii sunt urmasii Hasiditilor ( Hasidim ) sau " Evlaviosilor ", din textele ebraice, transpuse in greaca ????????, dupa separarea unui mare numar dintre ei, peruim sau " fariseii ". Ei sunt inruditi deci cu ?????, " sfintii, piosii " despre care vorbeste Filon din Alexandria. Cuvantul " esenian " provine din aramaicul hasayya', hasin, " piosii ", de unde formele transliterate in greaca ????????si in latina esseni pentru a traduce ebraicul hasidim pe care Biblia greaca ( LXX ) si Filon l-au tradus prin ?????. Aceasta abordare a permis cercetatorilor sa concluda ca Hasiditii din perioada Maccabeilor trebuie considerati stramosi atat ai fariseilor cat si ai esenienilor. in perioada elenistica, cand suveranii seleucizi au dominat Palestina, iar Antioh IV Epiphanes le-a interzis savarsirea cultului, miscarea de rezistenta ebraica a fost organizata de acesti Hasiditi ( " Evlaviosi" ) despre care ne vorbesc cartile Maccabeilor. Aceasta miscare, care a inceput catre anul 170 i. Hr., cuprindea cateva grupari diferite, unite de opozitia politica fata de Antioh IV. insa sub Ionatan Maccabeul ( 160 - 143 i. Hr. ), grupul Evlaviosilor s-a impartit in doua: cel al esenienilor si cel al fariseilor. Ruptura a avut loc in 152 i. Hr. cand Ionatan a fost numit Mare Preot, in detrimentul Marelui Preot in functie, care apartinea familiei Oniazilor ( cf. I Mac 10, 20 s.u. ). Acesta din urma, numit si invatatorul legitim sau " invatatorul Dreptatii " in textele de la Qumran, s-a retras in pustiu cu grupul de credinciosi " sa ispaseasca pentru tara si sa pregateasca o plantatie vesnica, un templu sfant pentru Israel [...] " . Este posibil ca " noul legamant incheiat in tinutul din Damasc " , sa nu se refere nici la Babilonia nici la Qumran, ci la tinutul transiordanic unde s-ar fi refugiat un anumit numar de Evlaviosi cu familiile lor. Esenienii care traiau la Qumran reprezentau numai o mica parte din vasta miscare eseniana a Palestinei. Atat losif Flaviu cat si Filon Alexandrinul spun ca numarul esenienilor era de aproximativ 4000 de persoane. Istoria esenienilor se incadreaza in perioada care incepe din cea de a doua jumatate a secolului I i.Hr. si se incheie in prima jumatate a secolului I d. Hr., o istorie care a lasat urme nu numai in relatarile lui losif Flaviu ci si in marturiile arheologice de la Qumran. Potrivit lui losif Flaviu, se pare ca " secta " esenienilor a cunoscut un moment de stralucire in timpul lui Irod cel Mare ( 37 - 4 i.Hr. ), care i-a scutit de obligativitatea juramantului de credinta , din cauza profetiei facute de esenianul Menahem, care ii prezisese lui Irod ca va deveni rege al Iudeilor. Aceasta mentionare evidentiaza faptul ca unii dintre profetii esenieni se aflau prin apropierea curtii regale; Iosif Flaviu vorbeste chiar de o " Poarta a Esenienilor " in Ierusalim, ceea ce i-a facut pe multi cercetatori sa afirme ca in timpul lui Irod cel Mare, exista un cartier esenian in Ierusalim, in zona Muntelui Sion. in zona de la Qumran s-a calculat ca ar fi putut trai aproximativ 150 pana la 200 de persoane, ceea ce inseamna ca aici traia o mica parte dintre esenienii care acceptasera celibatul, in timp ce restul de 3800 de esenieni casatoriti traiau impreuna cu familiile lor in oaza de la Ain Feshkha la sud de Qumran si in oazele situate de-a lungul malului pana la Ain Gaddi ( Engaddi ), dupa cum demonstreaza marturiile arheologice si numarul mare de morminte din cimitirul de la Qumran ( 1200 de morminte ). Atat intr-un caz cat si-n celalalt, miscarea eseniana era constituita din doua ramificatii, una din ele era o " secta " monastica si intru totul separata, care traia pe tarmul marii Moarte ( incepand probabil din anul 140 i.Hr. ), iar din cealalta ramificatie faceau parte esenieni care se casatoreau si nu s-au separat in totalitate de practica religioasa ebraica comuna . Regula Comunitatii ( 1QS ) si unele suluri gasite in apropiere de Wadi-Qumran vorbesc de un grup monastic, in timp ce Documentul de la Damasc vorbeste de un grup care traia in cetate. Unii cercetatori presupun ca una din cele doua grupari, de obicei cea qumranica, ar fi dat nastere celeilalte. Altii, mai verosimil, propun ca " secta " de la Qumran ar fi fost o miscare secesionista. Ocupatia eseniana de la Qumran a cunoscut trei perioade principale, cu un apogeu, o distrugere ( nu din cauza abandonarii ) cauzata de un cutremur de pamant in 31 i. Hr. si reocuparea mai apoi a sitului. Perioada a II - a ( stratum II ) pana cand in iunie 68 d. Hr. legiunea a X - a romana a distrus situl inainte de a urca spre Ierusalim pentru a asedia cetatea, care a cazut in anul 70. Esenienii atunci au ascuns biblioteca lor in grotele din apropiere ( 4 - 5 si 7 - 10 ), inainte de a abandona batalia si a fugi in pustiu. Se stie ca unii dintre ei s-au refugiat la Masada, ducand cu ei unele suluri si au murit aici in 73. Nu poate fi acceptata ultima ipoteza care vrea sa faca din Khirbet Qumran o fortareata, iar din manuscrise un depozit al bibliotecii Templului din Ierusalim, sau aceea conform careia in prima perioada ( stratum Ib ) ar fi existat aici o vila a hasmoneilor, si apoi ocuparea asezarii de catre esenieni ( stratum II ) . Credinta si modul de viata al esenienilor Lunga prezentare pe care Iosif Flaviu o face esenienilor constituie dovada admiratiei pe care o trezeau acestia in randul oamenilor din vremea lor. Numai o cunoastere personala a lor de catre Iosif poate explica toate detaliile pe care le ofera despre credinta si modul lor de viata. Dintre cele trei " filosofii " iudaice, esenienii sunt cei care corespund cel mai bine conceptului de haireseis. Ei formau o comunitate omogena foarte solida, perfect organizata bazata pe reguli proprii de initiere si excludere. Existau grupuri de esenieni in toate cetatile din Iudeea. Oricine aspira sa faca parte dintre ei trebuia sa se supuna unei perioade de noviciat de trei ani. in primul an trebuia sa caute sa duca o viata asemanatoare cu a membrilor sectei, sa se imbrace intr-un vesmant alb si sa adopte un fel de sort din panza de in pentru imbaierile rituale. La sfarsitul acestei perioade " daca a trecut cu bine proba stapanirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viata al esenienilor si ia parte la sfintirea apei purificatoare, fara sa fie, totusi, acceptat inca la adunarile comunitatii " . Solicitantul mai avea nevoie inca de doi ani de probe pentru a fi admis cu drepturi depline in comunitate. O comunitate riguroasa ca cea a esenienilor pretindea din partea membrilor ei un comportament de viata sever si un angajament solemn de a respecta regula comuna, inainte de intrarea in comunitate si participarea la masa si bucatele comune, solicitantii trebuiau sa depuna un " juramant teribil: sa-1 cinsteasca pe Dumnezeu; sa-si respecte indatoririle fata de oameni si sa nu aduca pagube nimanui atat din proprie initiativa cat si din ordinul altcuiva; sa-i urasca mereu pe cei nedrepti si sa lupte alaturi de cei drepti; ca va pastra credinta tuturor, mai cu seama celor ce carmuiesc, intrucat nimeni nu dobandeste puterea fara consimtamantul lui Dumnezeu; daca cumva ajunge sa dea ordine, nu se va arata ingamfat si asupritor, si nu-si va intrece subordonatii prin stralucirea vesmintelor si a altor podoabe; ca va indragi intotdeauna dreptatea si va demasca pe mincinosi; ca-si va tine mainile nepangarite de hotie, iar sufletul curat de orice castig necinstit; ca nu va tainui nimic membrilor sectei si nu-i va divulga nimanui secretele sale, chiar daca va fi supus torturilor pana la moarte, in afara de asta, el jura ca nu va transmite dogmele altfel decat le-a primit el insusi, ca se va feri de talharia de strada; ca va veghea cu grija sa nu se piarda cumva cartile sectei precum si numele ingerilor. Prin asemenea juraminte, esenienii isi asigura credinta noilor membrii ai sectei " . Cel mai " teribil " dintre aceste juraminte era reprezentat de ceremonia care insotea initierea definitiva, intre manuscrisele descoperite in 1947 in grotele de la Qumran, nu departe de Marea Moarta, si atribuite de marea majoritate a cercetatorilor sectei eseniene, se gaseste un sul numit " al Regulei ", care contine normele interne de organizare a comunitatii care traia in acea vreme si in acele locuri. Sunt descrise in amanunt formulele ceremoniale de intrare in Legamant. Preotii binecuvantau oamenii din neamul lui Dumnezeu, in timp ce levitii rosteau blesteme impotriva celor care ar fi indraznit sa violeze juramintele. La normele morale prescrise de aceste juraminte se adauga un comportament de viata foarte riguros, comunitar, rezumat astfel in Regula comunitatii de la Qumran ( 1QS ) : " fiecare inferior va trebui sa asculte de superiorul sau in ceea ce priveste munca si proprietatea in comun a bunurilor. Vor manca in comun, in comun vor binecuvanta, in comun vor lua hotarari ". Iosif Flaviu face referiri precise la modul in care se desfasura o zi in comunitatea eseniana de la Qumran. " Fata de Dumnezeu, ei isi arata evlavia intr-un fel aparte, inainte de rasaritul Soarelui, ei nu rostesc nici o vorba profana, ci ii adreseaza niste vechi rugaciuni mostenite de la parintii lor, implorandu-1 parca sa rasara. Abia atunci supraveghetorii lor ii lasa sa plece, fiecare la mestesugul cu care s-a desprins. Dupa ce au muncit cu ravna pana la ora a cincea ( ora 1100 ), se aduna iar intr-un loc anume, cu o fasie de panza de in infasurata in jurul salelor, si-si spala trupul cu apa rece. De indata ce s-au curatit astfel, se duc intr-o cladire deosebita, in care nici un om strain de secta, nu are voie sa intre: purificati, ei insisi intra in sala de mese ca in incinta unui sanctuar. Cum si-au ocupat locurile intr-o liniste desavarsita, brutarul le pune rand pe rand cate o paine in fata, dupa care le da cate un castronas cu un singur fel de mancare. Pana sa inceapa masa, preotul rosteste o rugaciune si comite un sacrilegiu cel care incepe cumva sa infulece inainte de terminarea rugaciunii. La terminarea mesei, preotul se roaga din nou: la inceput si la sfarsit, ei il proslavesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vietii. Apoi ei isi dezbraca vesmintele, socotindu-le sacre, si revin la indeletnicirea lor pana la asfintitul Soarelui. La reintoarcere, ei se ospateaza in acelasi fel, de asta data luand loc alaturi de straini, daca se afla vreunul la ei. Nu se aude nici o zarva si nici un zgomot nu tulbura vreodata casa, ci unul lasa sa vorbeasca pe celalalt, respectand randul. Celor aflati in afara, tacerea celor dinauntru le apare drept o taina infioratoare. Dar linistea aceasta are ca noima statornica cumpatare a membrilor sectei si faptul ca ei mananca si beau doar pana se satura " . Regula comunitatii de la Qumran ne da o idee despre pedepsele la care se expuneau cei care ar fi incalcat legile vietii comunitare: ele mergeau de la excluderea pentru o zi pana la excluderea definitiva. Preocuparea pe care o manifestau esenieni pentru puritatea corpului era expresia dorintei lor de curatie morala, manifestata si prin curatenia imbracamintei lor. Faceau ablutiuni in mod frecvent si refuzau sti-si unga trupul cu ulei potrivit obisnuintei greco-romane a timpului: " ei sunt de parere ca uleiul pateaza si cel care a fost uns cu el, contrar vointei sale, trebuie sa-si curete corpul, ei socotind ceva cuviincios sa ai o piele aspra si sa porti mereu vesminte albe " . Faceau bai in apa rece inainte de fiecare masa si dupa necesitatile fiziologice fata de care se comportau cu o pudoare particulara: " ei sapa o gropita a carei adancime masoara un picior, folosindu-se de o cazmaluta - ceva asemanator cu toporisca daruita de ei fiecarui nou venit in secta - acopera cu mantia lor deschizatura, spre a nu jigni cumva stralucirea lui Dumnezeu, facandu-si acolo nevoile omenesti. Cu pamantul scos afara mai inainte, ei astupa la loc gaura; pentru aceste necesitati, ei cauta locurile cele mai indepartate. Cu toate ca a te usura de scarna este ceva firesc, ei au obiceiul sa se spele dupa aceea, de parca s-ar fi spurcat " . Pudoarea lor se manifesta si in alte feluri. Cand isi faceau baile rituale, se incingeau cu un sort peste coapse. Evitau sa scuipe atat in mijlocul adunarii, cat si in partea dreapta . Aceasta aspiratie dupa puritate explica si misoginia lor. " Fata de casatorie au o parere dispretuitoare si adopta copiii la o varsta destul de frageda pentru a fi lesne educati, iar atunci ii trateaza ca pe niste membri ai familiei si le insufla doctrinele lor; nu detesta totusi, casatoria, nici grija pentru obtinerea urmasilor, ci cauta sa se puna la adapost de destrabalarea femeilor, fiindca au convingerea ca nici una dintre ele nu-si pastreaza credinta fata de un singur om " . O ramificatie eseniana, totusi, constienta de riscul grav care il reprezinta celibatul pentru viitorul omenirii, recomanda casatoria. " Mai exista si un alt ordin esenian care, prin modul de viata, obiceiurile si legile sale, nu difera cu nimic, unica divergenta fiind conceptia asupra casatoriei: asadar, cei ce nu se casatoresc, nesocotesc cea mai inseninata latura a vietii: asigurarea urmasilor. Ba mai mult: daca toata lumea ar gandi la fel, atunci specia umana ar pieri repede. Acestia isi pun la incercare logodnicele trei ani la rand si daca dupa cea de a treia purificare au ajuns la concluzia ca ele sunt in stare sa aduca pe lume copii, abia atunci are loc casatoria. In timpul sarcinii, ei se abtin de la relatii sexuale, ca o dovada ca ei nu s-au casatorit de dragul desfatarilor, ci din dorinta de a avea copii. Cand isi fac baile lustrale, femeile se infasoara intr-un vesmant iar barbatii poarta un sort" . Conceptia eseniana despre virtute, inteleasa ca o capacitate de controlare a patimilor si de stapanire de sine, ii impingea sa fuga de placeri si lux: " Hainele si incaltarile nu sunt schimbate decat cand ele au ajuns ferfenita ori s-au tocit de tot, dupa o folosire indelungata" . Pentru a-si manifesta dispretul lor fata de bogatii si dorinta de egalitate, noii membri trebuiau sa renunte la propriile bunuri in avantajul comunitatii. Aceasta administrare inteleapta, le-ar fi redistribuit fiecaruia dupa nevoile sale. Un astfel de principiu era valabil si pentru intreaga comunitate: un esenian se simtea ca si in propria-i casa oriunde existau alte grupuri de esenieni. " Membrilor sectei, veniti de altundeva, li se pun la indemana toate lucrurile agonisite de comunitate, de parca ar fi propria lor avutie si, la niste oameni pe care nu i-au mai vazut pana atunci, ei intra ca si cum le-ar fi prieteni apropiati. De aceea cand pleaca la drum. nu iau cu ei nimic, cu exceptia armelor, ca sa se apere de talhari, in fiecare oras, un membru anume are sarcina sa se ingrijeasca de oaspetii sectei, procurandu-le hainele si cele necesare traiului zilnic " . in ceea ce priveste respectarea Sabatului, esenienii erau de o rigoare pe care Iosif Flaviu o socoteste excesiva: " mai mult decat toti iudeii luati impreuna, ei evita sa lucreze in a saptea zi a saptamanii; pana si mancarea si-o pregatesc cu o zi inainte, ca sa nu mai aprinda focul in ziua aceea, ba mai mult, nu cuteaza sa mute nici un obiect din loc sau sa-si satisfaca necesitatile fiziologice " . in ceea ce priveste doctrina lor losif Flaviu le atribuie credinta intr-un destin de neschimbat, care ar anula in totalitate liberul arbitru al omului, insa fara indoiala aceasta idee trebuie inteleasa in sensul unei credinte absolute in providenta. " Fariseii spun ca o parte, dar nu toate faptele stau la indemana sortii, caci unele pot sa fie sau sa nu fie in puterea noastra. Dar esenieni sustin ca toate faptele sunt la cheremul sortii si nimic nu i se intampla omului, care sa nu fi fost hotarat de destin, in schimb saducheii suprima cu desavarsire soarta, pretinzand ca ea nici nu exista si ca intamplarile traite de oameni nu se datoreaza acesteia, ci cu toate sunt rodul vointei noastre, astfel incat noi suntem autorii atat ai celor bune, cat si ai celor rele, care rezulta din propria noastra prostie " . Iosif afirma ca esenienii fac ca totul sa depinda de destin, saducheii nu cred deloc in el, iar fariseii adopta o pozitie intermediara intre cele doua. Aceasta afirmatie poate fi adevarata numai in sensul ca esenienii, spre deosebire de farisei, credeau cu o particulara convingere in providenta. Esenienii impartaseau cu fariseii si credinta in existenta sufletului si nemurirea acestuia. " Caci ei au ferma credinta ca si trupurile sunt sortiti-pieirii, iar materia din care s-au injghebat se descompune, dar sufletele sunt eterne si dainuie vesnic; alcatuite din cel mai subtil eter, dupa ce au plutit la voia intamplarii, atrase de o seductie naturala, ele se ingemaneaza cu trupurile lor devenite o temnita a lor " . Odata eliberate de trupuri ele se inalta spre ceruri; sufletelor virtuoase le este destinata o existenta fericita, pe cand celor nelegiuite chinuri vesnice. Pe langa cele prezentate de Iosif Flaviu trebuie avut in vedere ca doctrina esenienilor prezinta multe particularitati asa cum reiese din studiul atent al manuscriselor care ne-au fost lasate de ei cu multa grija in grotele din imprejurimile Qumranului. Secta detinea propriile carti, iar pentru o imagine completa este nevoie de un studiu care sa intregeasca informatiile oferite de losif Flaviu. Mantuitorul lisus Hristos si esenienii Dupa descoperirea manuscriselor de la Marea Moarta, unii cercetatori au gasit trasaturi paralele intre lisus si invatatorul Dreptatii. Altii au socotit ca lisus si-a formulat propriile idei inspirandu-se din doctrina esenienilor. Mai mult, unii cercetatori cu fantezie chiar i-au identificat pe loan Botezatorul si Mantuitorul in textele de la Qumran . De exemplu australianca B. E. THIERING, a vrut sa vada in Sf. loan Botezatorul pe invatatorul Dreptatii, iar in lisus pe Preotul Nelegiuit din textele de la Qumran; din acest motiv aceasta autoare, care ne ofera un frumos exemplu de cercetare pseudostiintifica si manipulare a rezultatelor la care au ajuns majoritatea cercetatorilor evrei si crestini, considera Evangheliile si Faptele Apostolilor ca pe niste documente asemanatoare pesher-ului , care se pot citi la un nivel literal foarte simplu ( si acesta este modul in care aproape toti le-au citit 1900 de ani ) si un nivel mai profund pe care ea insasi 1-a descoperit . Acest fapt demonstreaza pur si simplu ca fantezia erudita nu are limite. Acelasi lucru se poate afirma si despre incercarile de a gasi fragmente din scrierile Noului Testament, printre cele mai mici bucati de resturi din manuscrisele provenind de la Qumran. in realitate, manuscrisele de la Marea Moarta nu ne permit sa intemeiem si sa sustinem teze anticrestine - sau argumente teologice contra - deoarece nu fac nici o referire la Iisus nici in mod explicit si nici implicit. Este foarte important sa remarcam ca Evangheliile nu-l prezinta pe Mantuitorul ca facand parte din cele patru grupuri specifice, insa ele nu fac abstractie de cadrul istoric, real in care a trait si activat Fiul lui Dumnezeu intrupat ca om asemenea noua. Este posibil ca lisus sa-i fi cunoscut pe esenieni, desi Evangheliile ni-l prezinta in polemica cu fariseii si cu saducheii, dar nu-i mentioneaza niciodata pe esenieni. Se considera de catre cercetatori ca cea mai mare parte a cartilor Noului Testament a fost scrisa in afara Iudeii. Problema cruciala nu este aceea a confruntarii documentelor, adica a acelora dintre manuscrisele de la Marea Moarta care sunt anterioare anului 70 d. Hr, cu Evangheliile, care sunt, cel putin in redactarea finala care a ajuns pana la noi, cu exceptia lui Marcu, posterioare anului 70 d. Hr. Traditia sinoptica nu ne spune nimic despre esenieni. Fie pentru ca in Galileea nu traiau esenieni, si in cazul acesta tacerea surprinzatoare a Evangheliilor ar reflecta mediul de viata particular din Galileea, sau pentru ca in traditia sinoptica ei apar sub numele de farisei, unii dintre ei convertindu-se probabil la crestinism. Faptele Apostolilor desemneaza crestinismul ca fiind " Calea ", iar accentul pus pe comuniune ( koinomia ) reflecta oare ideologia esenienilor de la Qumran, care se retrasesera in pustiu pentru a pregati calea Domnului? De fapt invatatorul Dreptatii, in scrisoarea ( 4QMMT ) sa afirma ca el, impreuna cu cei care i-au urmat, s-au " separat ", si foloseste verbul parush, care este continut peruim ( fariseii ). Este foarte probabil totusi ca esenienii ( spre deosebire de farisei ) sa nu-si fi dorit sa exercite influenta lor asupra intregului popor. Ei tineau secrete propriile invataturi si evitau contactele cu cei din afara grupului. Din acest motiv traditia evanghelica nu-l prezinta pe Mantuitorul in polemica cu esenienii, ci numai cu fariseii. Oricum exista diferente foarte clare intre esenieni si Mantuitorul lisus Hristos. in primul rand Mantuitorul nu a trait separat de lume, El si-a desfasurat activitatea in mijlocul oamenilor din satele si cetatile Palestinei iar faptele Sale erau cunoscute de catre toti. A fost in legatura si cu persoane care erau marginalizate social sau socotite necurate din punct de vedere al legii mozaice si excluse de catre esenieni, provocand astfel scandal. Mai important decat toate prescriptiile legate de puritatea rituala, era pentru El curatia inimii. Mantuitorul nu a propovaduit impartirea oamenilor in fiii luminii si fiii intunericului, in buni si rai. Potrivit Mantuitorului Hristos insa fiecare om urmeaza sa se converteasca si sa se pocaiasca sau nu; tuturor El le-a facut posibila participarea la iertarea lui Dumnezeu. Mantuitorul nu a fost un familie al legii precum membru comunitatii ele la Qumran, nu a cerut nimanui sa renunte la ceva numai de dragul de a renunta sau sa pretinda performante ascetice particulare. A fost partasi la bucuriile si necazurile oamenilor, a stat la masa cu ei, a acceptat sa participe la ospete alaturi de oameni pacatosi. Comparat cu Sf. loan Botezatorul a fost acuzat ca este un mancator si bautor. Nu prin ablutiuni repetate, ci cu ocazia Ultimei Cine inainte de arestarea Sa, a lasat ucenicilor sai o amintire de nesters: " Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea " ( Luca 22, 19 ). Casatoria nu era pentru El ceva necurat care ar fi intinat trupul, ci ea corespunde vointei lui Dumnezeu exprimata in momentul creatiei. Renuntarea la casatorie este voluntara, si nu a impus nimanui vreo lege a celibatului si nici nu a favorizat ideea ca cel necasatorit ar fi mai potrivit pentru a-L sluji in mod deplin pe Dumnezeu. Nici renuntarea la proprietatea materiala nu este absolut necesara pentru a-i urma. Mantuitorul nu a stabilit nici o regula monahala: a rasturnat chiar si ordinea ierarhica existenta in randul curentelor religioase; cei din urma vor li primii, iar cei care conduc sa fie slujitorii tuturor. Ascultarea trebuie sa tie reciproca, spre folosul slujirii comune. Nu este nevoie de noviciat, nici de marturisiri de credinta solemne, sau voturi. Nu a pretins nimanui reguli de exercitare a evlaviei, rugaciuni indelungate, ablutiuni rituale sau haine particulare. ii detasa de esenieni o superioritate fara egal fata de reguli, o naturalete, o spontaneitate si o libertate unica. Rugaciunea neincetata pentru El nu insemna o rugaciune la ore determinate sau in savarsirea unui cult permanent, ci mai degraba o continua atitudine oranta a omului, care in orice moment se asteapta la orice din partea lui Dumnezeu. Comunitatea qumnranita si Biserica crestina primara Unii cercetatori au emis parerea ca manuscrisele de la Marea Moarta ar dovedi unele asemanai si intre viata practic - organizatorica a comunitatii qumranite, pe de o parte, si Biserica crestina primara, pe de alta parte. Dar obstea eseniana de la Qumran se caracteriza printr-o riguroasa subordonare iererhica a membrilor ei, unde i se acorda fiecaruia treapta ierarhica corespunzaroarecu vechimea sa si cu posibilitatea sa in patrunderea Torei. in Biserica primara, crestinii sunt frati si egali. La qumraniti, fiecare membru al comunitatii se bucura de pretuire si respect nu in virtutea vredniciei sale personale, ci in virtutea locului ce i s-a conferit in treapta ierarhica pe care o detinea. Faptul cesta se repercuta si asupra drepturilor lor. Cei din treptele inferioare datorau supunere si ascultare neconditionata acelora care se aflau mai sus pe scara ierarhica a treptelor din comunitate. intr-o astfel de sociatate, unde individul era pretuit si respectat doar in raport cu cu rangul treptei sale ierarhice, nu putea sa domine decat spiritul legalist si juridic cel mai ascutit, spirit care constrasteaza izbitor cu legaturile de dragoste si egalitate frateasca dintre membrii Bisercii primare. intre membrii Bisericii primare exista o egalitate, o apreciere dupa merit si o coeziune incomparabil mai puternica decat intre membrii comunitatii qumranite. Mantuitorul recomanda smerenia ca mijloc de slujire a aproapelui, zicand: " Cel care vrea sa fie intre voi intai, sa fie tuturor sluga " ( Marcu 10, 43 - 44; Matei 23, 11; Luca 22, 26 ). in crestinism, membrii ierarhiei bisericesti nu sunt suprapusi celor din treptele inferioare, ci stau in serviciul acestora, dupa cuvantul Mantuitorului: " titi ca domnii paganilor domnesc peste acestia si cei mari ii stapanesc pe dansii. Dar intre voi nu va fi asa; ci care dintre voi va vrea sa fie mai mare, sa fie voua sluga " ( Matei 22, 25 - 26 ). Credinciosii laici se supun membrilor ierarhiei bisericesti din dragoste si isi ofera serviciile reciproc. Societatea qumranita poseda un intreg aparat judiciar foarte perfectionat, tribunale, judecatori, un cod minutios, etc., cu penalitati extrem de severe, pentru fiecare infractiune . Bisericii crestine primare i-a fost si i-a ramas cu totul strain acest legalism juridic, in care excelau fariseii de pe vremea sa si il condamna categoric spunind: " Nu judecati, ca sa nu fiti judecati, caci cu ce masura masurati, vi se va masura " ( Matei 7, 1 - 3; Luca 6, 37 ). O alta deosebire esentiala intre secta qumranita si Biserica primara consta in faptul ca secta de la Qumran a fost si a ramas, pana la disparitia ei, o comunitate inchisa, o organizatie secreta, izolata de lumea dinafara, pe care o condamna si de care-si tainuia invatatura, aceasta invatatura fiind rezervata de secta numai initiatilor, adica celor care erau considerati a fi ajuns la un grad mai inalt de intelegere si intelepciune, in capul scrierilor qumranite apare frecvent cuvintul: " pentru cei inteligenti ", cuvint care indica pe cei ce au dreptul sa le citeasca, pe cind " cei simpli " n-au dreptul la cunoastere. Privilegiul acesta acordat " inteligentilor " dadea nastere unui intolerabil orgoliu spiritual si religios. Comunitatea qumranita isi tainuia invatatura de toti cei ce nu faceau parte din secta: " Trebuie sa ascundem sfatul Legii ( Tora ) de oamenii strambatatii si sa-i invatam adevarul si dreapta judecata pe cei ce au ales drumul cel drept " . Conceptia aceasta nu poate sta nicidecum alaturi de gindirea universalista a lui Iisus Hristos cu privire la insusirea adevarului in vederea mintuirii ( vezi Matei 10, 24; Marcu 4, 21 - 22 ). Mantuitorul nu pune niciunui om, fie el cit de neinvatat, vreo piedica in cunoasterea adevarurilor dumnezeiesti, deoarece insusi " Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mintuiasca si sa vina la cunostinta adevarului " ( 1 Tim. 2, 4 ). Pentru dobindirea adevaratei libertati, si a mantuirii Iisus recomanda oricarui om cunoasterea adevarului ( Ioan 7, 32 ). De asemenea, Mantuitorul identifica viata vesnica cu cunoasterea lui Dumnezeu: " Viata vesnica aceasta este, ca sa te cunoasca pe Tine, Unul si adevaratul Dumnezeu ... " ( Ioan 17, 3 ). Bazata pe exemplul intemeietorului ei si ai Sfintilor Apostoli, Biserica crestina din toate veacurile a inscris ca pe un punct esential, in programul sau de activitate, propovaduirea cuvantului pentru instruirea si indoctrinarea tuturor credinciosilor, fara nici o discriminare, ceea ce nu se poate spune despre comunitatea qumranita. Aceeasi conceptie unilaterala se manifesta la Qumran si cu privire la admiterea de noi membri in comunitate. Nu era suficient ca acestia sa apartina poporului ales, ci se impuneau conditii si cu privire la integritatea lor fizica. Textul " celor doua coloane " ( II, 3 - 9 ) mentioneaza care sunt neajunsurile datorita carora cei atinsi de ele nu vor putea face parte din obstea qumranita. insa unii au spus ca aceste prescriptii nu privesc viata cotidiana a credinciosilor qumraniti, ci comportarea lor in " ultimele zile " premergatoare venirii lui Mesia. Deosebirea dintre aceasta conceptie exclusivista si universalismul Evangheliei este evidenta ( Matei 22, 2 - 10; Luca 14, 16 - 24 ). in ceea ce priveste dreptul la mantuire, religia crestina nu face nici o discriminare intre sanatos sau infirm, intre bogat sau sarac, intre evreu sau elin, intre rob sau slobod, intre parte femeiasca sau parte barbateasca ( Gal. 3, 28 ). Biserica nu priveaza pe nimeni de acest drept, deoarece Mantuitorul a spus categoric: " Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara " ( Ioan 6, 37 ) si " N-am venit sa judec lumea, ci s-o mintuiesc " ( Ioan 12, 47 ). Domnul nostru Iisus Hristos adreseaza indemnul sau la mintuire tuturor oamenilor : " Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi " ( Matei 11, 28 ). invatatura aceasta a universalitatii mantuirii a fost cu totul straina si necunoscuta obstei qumraniene, ca si alte invataturi crestine esentiale. Statutul comunitatii de la Qumran prescrie adeptilor sectei sa urasca pe toti cei aflati in afara ei ( 1QS 9, 21 - 22 ). Crestinismul, dimpotriva, proclama iubirea universala, extinzand-o asupra tuturor oamenilor, fara nici o deosebire de rasa, neam, religie, ori de alta natura, cum vedem in Matei 5, 44 - 47. Astfel, Mantuitorul se ridica impotriva oricarui formalism legal, aspru si greu de respectat, in timp ce esenienii de la Qumran s-au dovedit extrem de formalisti si duri. intre comunitatea qumranita si Biserica crestina, exista deosebiri si cu privire la cult. Cu greu s-ar putea gasi, bunaoara, prescriptii mai riguroase in legatura cu respectarea odihnei sabatice, decit cele din manuscrisele de la Marea Moarta si in special din Documentul de la Damasc ( 11, 13 - 14 ). Cunoscuta sentinta din Evanghelie: " Sambata a fost facuta pentru om si nu omul pentru simbata " ( Marcu 2, 27 ), este tocmai opusul dispozitiilor qumranite cu privire la caracterul odihnei sabatice. Mantuitorul opune acestor dispozitii inalta Sa conceptie innoitoare, aratind ca desi nu a venit sa strice Legea, ci sa o plineasca ( Matei 5, l; 12, 11 - 12; Luca 14, 5 ), face totusi bine in zi de simbata si recomanda crestinilor sa-i urmeze pilda. Unii critici au incercat sa prezinte si mesele comune ale qumranitilor ca pe niste agape cu sens comemorativ pentru moartea martirica a " Dascalului dreptatii ", atribuindu-le chiar caracterul sacru al Euharistiei crestine, ori identificandu-le de-a dreptul cu aceasta Sfinta Taina. Din manuscrisele qumranite nu reiese asa ceva. Daca trapeza qumranienilor, cu ritualul binecuvintarii painii si vinului, difera de obiceiul iudaic, in fond ea se deosebeste si mai mult de Taina crestina a Euharistiei, in ritualul acestor mese, nu exista nici macar o aluzie la actul rascumpararii prin jertfa, atit de caracteristic Euharistiei crestine ". Alti critici invoca in spirijinul identificarii comunitatii qumranite cu Biserica crestina primara, si unele asemanari de expresii sau cuvinte din manuscrisele de la Marea Moarta si Noul Testament. Astfel, in Manualul de disciplina, se intilneste dispozitia: " Nimeni nu trebuie sa se amestece in cuvintul aproapelui sau ( intrerupandu-l ) inainte de a termina ce avea de spus ". Ceva similar se poate citi in I Cor. 14, 30 s.u. De asemenea, antiteza: lumina - intuneric din Ioan 12, 37; I Ioan 1, 5 - 7 ) se intilneste si in scrierile qumranite. Constatam insa ca unul este intelesul acestor expresii in scrierile de la Qumran si cu totul altul in Noul Testament. Constatam, de asemenea, ca aceste expresii au fost luate de autorii Noului Testament nu din literatura qumranita, ci din literatura Vechiului Testament, din folclorul religios al epocii si din graiul obisnuit al iudeilor palestinieni. Aceste asemanari nu pot fi deci socotite ca imprumuturi, ci pur si simplu ca mijloace anume de expresie pentru definirea unor invataturi morale sau religioase. Multe dintre acestea au fost puse la indemina aghiografilor Noului Testament de viata curenta insasi, fara sa fi fost nevoie ca ei sa recurga la imprumuturi din scrieri anterioare. Asemanarea unor expresii si cuvinte intalnite in manuscrisele qumranite si in Noul Testament este explicabila si pentru motivul ca primii crestini au fost iudei, ca si esenienii de la Qumran, vorbind aceeasi limba. Ca unii ce au iesit din aceiasi tulpina, si unii si altii apartinusera mai inainte religiei mozaice a Vechiului Testament, pe care nici unii nici altii n-au repudiat-o complet. i unii si altii au trait cam in aceeasi epoca, in acelasi mediu de gindire si cu aceleasi obiceiuri de inchinare lui Dumnezeu. i unii si altii au apartinut aceleeasi lumi semite, ce are modul ei specific de a concepe pe Dumnezeu. Asadar, asemanarile nu trebuie sa surprinda pe nimeni, caci sunt mai mult decit firesti, inevitabile chiar. Comparatiile ce s-au facut intre secta de la Qumran si Biserica crestina primara sunt apoi asemanari marunte, accidentale si pur formale. Examinarea lor obiectiva dovedeste, o data mai mult, ca asemanarea nu inseamna nicidecum identitate, interdependenta, imprumut de idei si de conceptii, sau imitare organizatorica a unui tip institutional anterior din punct de vedere cronologic, intre scrierile de la Qumran, in general, si intre doctrina " Dascalului dreptatii " si a Mantuitorului, in special, exista deosebiri esentiale ireductibile, in realitate, " Qumranul si Noul Testament isi vorbesc fiecare propriul sau limbaj " . Concluzii Descoperirile de la Marea Moarta pot avea importanta pentru filologie si arheologie, nu insa pentru a explica originea crestinismului. La Qumran n-au fost puse bazele unei noi religii, ci intr-un mod denaturat, s-a profesat vechea religie iudaica. Nu acolo s-au aflat izvoarele crestinismului, pentru ca, crestinismul este religia descoperita de insusi Fiul Lui Dumnezeu cel intrupat. Incercarile unora de a identifica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Sfintul Ioan Botezatorul, ori pe Sfintul Apostol Pavel, cu unele personaje si situatii din scrierile descoperite la Qumran, sau Biserica crestina primara cu comunitatea qumranita, sunt deci cu totul neintemeiate si trebuie definitiv parasite. Bibliografie 1. Pr. Prof. D. Abrudan, " Autobiografia lui Iosif Flaviu " II, 12, in Mitropolia Ardealului, nr. 7 - 8 ( 1987 ) 2. Pr. Prof. D. Abrudan, " Iosif Flaviu - Istoric al epocii intertestamentare. Importanta sa pentru cunoasterea contextului in care a aparut crestinismul ", in Mitropolia Ardealului, nr. 3 ( 1987 ), p. 8 - 20 3. P. W. FLINT - J. C. VANDERKAM, " The Dead Sea Scrolls After Fifty Years. A Comprehensive Assessment ", I-II ( Leiden-Boston-Koln, 1998-1999 ) 4. Iosif Flaviu, " Antichitatile iudaice " 5. Iosif Flaviu, " Razboiul iudaic " 6. Iosif Flaviu, "Autobiografie " 7. Pr. V Godeanu, " Importanta marilor descoperiri biblice de la Marea Moarta ", in Ortodoxia, an VII ( 1956 ), p. 628 - 631 8. J.-B. HUMBERT, " Khirbet Qumran: un sit enigmatic ", in AA. W., Originile Crestinismului, ( Polirom, Iasi, 2002 ), p. 134 - 140. 9. Pr. Atanasie Negoita, " Manuscrisele de la Qumran si originea crestinismului ... " 10. Pr. Atanasie Negoita, " Manuscrisele de la Marea Moarta in studiile mai noi ", in M.A., an V ( 1960 ), p. 333 - 343 11. F. G. Martinez - C. Martone, " Testi di Qumran ", Brescia, 1992, p. 71 - 95. 12. CH. SAULNIER, " Iosif Flaviu si propaganda lui ", tradus la Ed. Polirom, Iasi, 1998 13. B. E. THIERING, Isus Omul, Ed. Elit, Ploiesti, 2002 13. B. E. THIERING, Redating the Teacher of Righteousness, ( Australian and New Zealand Studies in Theology and Religion ), Theological Explorations, Sydney, 1979 14. Pr. S. Verzan, " Cronologia manuscriselor de la Qumran ", in S.T. XII ( 1960 ), nr. 1 - 2, p. 40 - 59 15. http:// unixware.mscc.huji.ac 16. http://sunsite.unc.edu/expo/deadsea.scrolls.exibit/intro.html Cuprins Prezentarea situatiei istorice Iosif Flaviu si " sectele " iudaice " Secta " esenienilor Credinta si modul de viata al esenienilor Mantuitorul Iisus Hristos si esenienii Comunitatea qumranita si Biserica crestina primara Cocncluzii Bibliografie

Textul de mai sus reprezinta un extras din "REFERAT RELIGIE: ESENIENII - PALESTINA". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.
In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti aici: raporteaza o eroare