Comunicarea interpersonala

Formele comunicarii tratate in capitolul anterior – lucrarile teoretice scrise sau expunerile, prezentarile si pledoariile orale – sunt mai degraba caracteristice pentru activitatea comunicationala desfasurata in cadrul unor institutii sau organizatii, adica intr-un cadru in care comunicare isi are relatiile fixate formal si variabil este doar continutul.

Caracteristica acestei activitati comunicationale este faptul ca ea nu afecteaza cadrul institutional: intr-adevar, relatiile instituite ii servesc drept cadru al metacomunicarii, pe care de regula aceasta comunicare nu-l pune in discutie. Schimbarea radicala sau distrugerea acestor relatii care servesc de cadrul metacomunicational este de obicei consecinta unei reorganizari exterioare sau a unei revolutii ori revolte interioare. Desigur, conexiunea dintre continut si relatie in comunicare nu este suspendata nici in acest caz, dar ea este oricum mai putin dinamica. in schimb, in comunicarea interpersonala relatiile de comunicare devin raporturi intre persoane si sunt continuu licitate in jocul comunicarii. Tipul de comunicare specific in relatiile interpersonale este conversatia.

Formele traditionale ale comunicarii, cele care se petrec in cadru institutionalizat sau formalizat sunt cele pe care le-au studiat retorica si tehnicile oratoriei. Comunicarea interpersoanala este abordata abia dupa impunerea psihanalizei si este cel mai adesea consecinta directa a tehnicilor terapeutice de comunicare initiate de Milton Erickson. Cele mai cunoscute dintre ele sunt Analiza Tranzactionala a lui Eric Berne si Programarea Neuro-Lingvistica a lui John Grinder si Richard Bandler.