ALEGATORI, CETATENI, PUBLIC

0 stele

2570 vizualizari  |  Fii primul care comenteaza

<b>O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale personaj colectiv</b> Constituit ca un autentic personaj colectiv format din alegatori, cetateni, public I.L. Caragiale realizeaza astfel o excelenta posibilitate de rotatie a vietii, a situatiilor care se cer tulburate pentru putine clipe de neprevazut, fara a le altera sau a le schimba cursul. Scriitorul are posibiltiatea sa multiplice viziunea sa asupra personajelor individuale, pe care are grija sa nu le lase singure. In acelasi timp publicul ales de scriitor este modelat si se modeleaza dupa cum o cer interesele, unele scene hiperbolizate devenind, pe langa ridicole si comice, de un sarcasm, de o ironie dura, critica lui Caragiale fiind necrutatoare. Caragiale simte nevoia sa-si multiplice tipurile individuale si sa le puna in situatia de a sustine sau respinge faptele. Prima cunostinta a cititorului cu acest personaj are loc in scena I, actul I, cand Pristanda povesteste jocul de carti din casa lui Popa Pripici, joc la care participa dascalimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici iata deci o precizare interesanta in randul dascalimii este cuprinsa si preotimea toti formand gasca-n par. Numele care alcatuiesc colectivitatea sunt nume comice, tot de rezonanta acustica Tachita, Petcus, Zapisescu, Pripici, iar situatia in care sunt identificati este comica prin latura ei contradictorie: joc de carti, fumaria care iesea pe fereastra ca la vapor. Actul III este actul confruntarilor politice, de aceea scriitorul da mai multe detalii privind sala unde se vor aduna alegatorii, cetatenii, pentru care: De partea stanga sunt banci dese si scaune; sub estrada, asemenea. Peste tot sunt banci si scaune, afara de o carare lasata libera de la usa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine si se duce lumea (s.n.). Iata un termen si mai general lumea, nedefinit, suferind parca o situatie necunoscuta, oarecum intamplatoare. si, mai departe, precizarea: Inaintea tribunii, cu spatele spre dansa, alegatori, cetateni, public, unii sezand pe jos, altii in picioare. Pe banci, pe scaune si imprejur asemenea. In capul bancilor din fata, e Catavencu impreuna cu Ionescu, Popescu si alti dascali si partizani. Farfuridi e la tribuna. Perdeaua se ridica asupra unei intreruperi. In toata sala e rumoare. Asadar, asezarea pe grupari politice, aspect hiperbolic, remarcandu-se interesul pentru confruntare. Astfel, Scena I se caracterizeaza prin continua rumoare. La discursul lui Farfuridi se remarca Rasete in partea unde sunt dascalii si Rumoare si protestari in grupul lui Catavencu: A! A! A! Scriitorul introduce la un moment dat chiar replici in toata comedia un nou personaj care nu apare in tabela Toti precizand: in cor, cu tonul lui (al lui Farfuridi s.n.): Douazeci-si-unu fix (Rumoare si protestari). si din nou Toti din grup: Da! Da! si jocul se continua, participarea fiind si mai activa: Toti: Da, la plebiscit! (Zgomot). Apoi, din nou, Toti (cu putere): Da! la plebiscit! la plebiscit! si mai departe, Toti: Nu trebuie explicatie (Rumoare). Autorul face chiar precizarea, la un moment dat, in cadrul discursului lui Farfuridi un discurs caraghios, lipsit de logica, caraterizand parca situatia comica, sau intarind-o intr-un absurd: Toate colocviile si intreruperile se fac avocateste, cu multa voiciune si cu tonul intelept si volubil. Aceasta confirma ideea ca personajele, inclusiv cel colectiv, din O scrisoare pierduta, nu fac parte din mahala, vulgarul fiind eliminat, nu si prostia, incultura. Dupa terminarea discursului de catre Farfuridi, scriitorul simte nevoia sa precizeze: Bravo si aplauze in fund, conduse de Branzovenescu; rasete si sasaituri in grupul lui Catavencu. Iar dupa ce zgomotul s-a oprit, fiind rostite ultimele cuvinte: am zis! scriitorul remarca: Aplauze in fund, sasaituri in fata. Farfuridi coboara zdrobit, stergandu-se de sudoare, si mergand in fund. Branzovenescu si alti alegatori il intampina si-i strang mana. Rumoare. Mai multi din auditoriu se scoala si strica randurile. Catavencu suie de la dreapta in mijloc, unde vorbeste incet cu grupul sau gesticuland viu. Cu un alt grup, mai in fund, Farfuridi si Branzovenescu asemenea. Toate aceste detalii de gestica, de reactii au importanta in caracterizarea cat mai aproape a personajelor, in intelegerea generala a atmoferei, in sublinierea unei aprecieri asupra calitatii si obiectivitatii observatiilor scriitorului care isi dovedeste maiestria si in ceea ce priveste caracterizarea personajului colectiv. Fiecare dintre cei doi candidati se adreseaza grupurilor lor si sunt sustinuti de grupurile respective. Interventia lui Catavencu, demagogic si latrator ca si discursul pe care-l expune (scena III, actul III), este marcata de aceleasi reactii ca si al opozantului sau Farfuridi. Astfel, la un moment dat Grupurile Catavencu si Farfuridi incep a se desparti fiecare de o parte. La sfarsit toti din grupul lui Catavencu se reped spre cei din grupul lui Farfuridi: zgomot, invalmaseala si ghiontuieli. Apoi, Toata lumea s-a inghesuit in fund si a iesit afara cu zgomot. i mai departe scriitorul nuanteaza situatia: In tot timpul scenei urmatoare sala intrunirii este goala ca un refuz de participare. In fund, prin use se vad mai multi alegatori plimbandu-se in sus si-n jos, vorbind incet si fumand. In scena V, din nou Toata lumea s-a asezat la locul sau, urmarind cuvantul lui Catavencu, pe un ton la fel de vioi si latrator ca si interventiile anterioare. Aici se specifica de cateva ori Aplauze entuziaste. Apare acum pesonajul Grupul (miscat): A! sau Grupul: Bravo (Aplauze). Scena VI aduce in sala pe Cetateanul turmentat, ceea ce-l face pe scriitor sa precizeze: Toata scena aceasta a fost insotita de rasete si rumoare. Dascalii au dat afara pe Cetateanul turmentat. In adunare miscare. Scena VII aduce si alti alegatori in timp ce Zoe si Tipatescu, ascunsi dupa grilaj, asculta ce se petrece in adunare. Dupa ce Ghita da semnalul tusind de trei ori iar Toata lumea asculta cu mare nerabdare si in deplina tacere Trahanache anunta numele alesului Agamita Dandanache. Miscare de satisfactie in fund! In grupul din fata turbare. Toata lumea e in picioare si in fierbere. Iar la incheierea scenei, Grupul lui Catavencu: Pe ei, fratilor (Grupul din fata da navala spre fund). Toata lumea: Afara! ho! huideo! Iar scriitorul noteaza: Zgomot la culme, strigate, huiduieli, fluieraturi. Grupurile se bat: Toate cuvintele si miscarile acestea din urma se fac deodata si intr-o clipa. Cortina se lasa asupra primei miscari a scandalului. Actul IV aduce personajul colectiv in Scena XIV, scena care incheie comedia. Precizarile de inceput aduc un comic de situatii: alegatori spalati, in costume de pretentie provinciala, intra venind din casa impreuna cu Branzovenescu si Farfuridi. Prin fund, Catavencu, Ghita politaiul, imbracat tivil, Cetateanul turmentat, Ionescu, Popescu, intra conducand manifestatia publica. Cei ce vin prin fund sunt toti ametiti Culmea comicului de situatie hiperbolizat il constituie momentul intrarii in scena a cetatenilor o multime spune scriitorul, cu ramuri verzi si steaguri, asemenea foarte chefuiti. Toata lumea cu borcane de bautura in maini. Iar in final: Urale tunatoare. Grupurile se misca. Toata lumea se saruta, gravitand in jurul lui Catavencu si a lui Dandanache, care se strang in brate, in mijloc. Oprindu-ne si asupra personajului colectiv, realizam imaginea completa asupra valorii comediei lui Caragiale, valoare consemnata de catre Titu Maiorescu (Comediile D-lui Caragiale) imediat dupa aparitia ei in anul 1885. Lucrarea d-lui Caragiale este originala: comediile sale pun in scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor. i dezlegand semnificatiile comediei, criticul afirma: In acest caleidoscop de figuri, inlantuite in vorbele si faptele lor spre efecte de scena cu multa cunostinta a artei dramatice, d. Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica. Dar usor se poate intrevedea prin aceasta realitate elementul mai adanc si serios, care este nedeslipit de viata omeneasca in toata infatisarea ei, precum in genere indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie. G. Ibraileanu remarca constiinta artistica a scriitorului facand aprecierea ca Eminescu, Caragiale si ceilalti din epoca lor au dus cultul formei pana la exagerare. Dintre toti scriitorii vremii sale Caragiale e cel mai mare artist. (Eminescu e mai poet decat artist, oricat de mare artist e. Caragiale e mai artist decat poet, oricat de mare poet e.). Si mai departe, subliniind faptul ca, intre operele scrise se pot gasi deosebiri, criticul subliniaza: Dar forma sa e vesnic aceeasi perfecta, impecabila. Inteligenta cu care a patruns pana in fundul vietii noastre sociale, indreptata asupra propriului sau sens i-a dat acea siguranta de autocritica pe care n-a avut-o nimeni altul la noi. Acestor incomparabile insusiri de artist isi datoreste Caragiale regalitatea literara pe care a exercitat-o impreuna cu Eminescu, asupra constiintei contemporanilor sai (Caragiale cand a implinit 60 de ani). (C.B.)

Daca ti-a placut acest articol, urmareste-ne pe Facebook

Citeste mai mult despre: PUBLIC  ALEGATORI  CETATENI 
Adauga comentariul tau
Promoveaza-ti oferta aici!
 
 

Studentie.ro iti recomanda

PROCESUL DE FRANZ KAFKA PROCESUL DE FRANZ KAFKA