MANOLE

MANOLE 3 39
3 stele

26624 vizualizari  |  4 comentarii

Mesterul Manole de Lucian Blaga Manole este personajul principal din drama Mesterul Manole de Lucian Blaga. Denumit de G. Calinescu mitul estetic ca rod al suferintei, Mesterul Manole, cunoaste de la publicarea baladei, din 1852, de catre V. Alecsandri, multe abordari in toate genurile literare. Preluand cunoscuta balada, Lucian Blaga va da originalitate operei prin personalitatea cratiei sale, adancind si largind motivele baladei din perspectiva expresionismului ce-i va permite scriitorului sa dea realitatii o expresie noua prin raportarea lucrurilor la absolut si printr-o participare patetica la imaginile create. Dupa ce enumera personajele: Voda, Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman, zidarii care nu au toti nume, ci se dau doar unele precizari privind indeletnicirile (Intaiul a fost candva cioban; Al doiela a fost candva pescar, Al treilea a fost candva calugar; Al patrulea a fost candva ocnas; apoi, de la al cincilea pana la al noualea, fara alte precizari); un baiat de curte, copii si ajutoare, un sol si doi sulitasi, alti sulitasi, trei carausi, boieri, calugari, femei, norod si robi Lucian Blaga precizeaza in legatura cu locul si timpul actiunii dramei: Locul actiunii: pe Arges in jos. Timpul mitic romanesc. Precizarile respective determina spatiul si timpul etnogenezei poporului roman. Astfel, Lucian Blaga leaga legenda de o perioada istorica indepartata mitica, la inceputurile civilizatiei, in spatiul carpato-dunarean, spatiu demonstrat nu prin timp, ci printr-o realitate, prin biserica de la Curtea de Arges capodopera a artei medievale romanesti. Traditia cultural-artistica a asimilat intr-o forma originala atat influentele bizantino-balcanice, cat si pe cele ale altor popoare occidentale, asigurandu-i specificul national. Actul intai ne introduce in camera de lucru a Mesterului Manole, intr-un decor propice unei meditatii grave lumanari aprinse pe masa, pe blidar, in fereastra. Pe masa, dupa precizarile autorului, se vede un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Staretul Bogumil, in fata mesei, priveste drept inainte si clipeste repede din ochi. Gaman, figura ca de poveste barba lunga impletita, haina de lana ca un cojoc doarme intr-un colt, miscandu-se nelinistit in somn, cand si cand scoate sunete ca un horcait si ca un suspin in acelasi timp. Mesterul Manole la masa, aplecat peste pergamente si planuri, masoara chinuit si framantat. Noaptea tarziu. Aceste precizari pe care le face autorul, precum si cele care deschid actele urmatoare semnifica claritatea discursului poetic, intr-un cadru foarte bine stabilit. De o mare insemnatate sunt si celelalte indicatii scenice, de miscare, de reactie psihologica mai ales si care contribuie la caracterizarea personajelor, stiut fiind faptul ca drama este construita pe o tehnica moderna cu decor redus, care subliniaza ideile textului. Este folosit jocul de lumina care adanceste si lumineaza misterul; jocul scenic marcat de gesturi modelate si de pauze meditative. Fiind o drama de idei filozofice, autorul urmareste ca spectatorul sa contemple un om in care sa se regasesca, care sa traiasca intens drama unei vieti superioare, pline de tensiune activa, pusa mereu in fata unor alernative contrastante. Scena intai a acestui act se deschide semnificativ cu replica lui Manole (ducandu-si mana deznadajduit prin par): Ajuta-ma cuvioase, altfel! altfel! nu cu sfaturi mai presus sa fie! O, cate piedici si impotriviri! Bogumil: (fara a se misca, cu o voce mono-tona, ca a unuia care-si are un drum de la care nu se mai abate): Nu mai masura! Manole: Nici magie alba nu fac, nici magie neagra. Impotriva cugetului, ochiul se mai bizuie inca. Bogumil: pe masurari? De sapte ani tot masori cu cel unghi de arama, si nici o izbanda. Intriga se contureaza inca din primul act prin motivul jertfei anuntate de staretul Bogumil si de Gaman. Bogumil semnifica doctrina religioasa cu originea in Asia Mica, cunoscuta sub numele de bogomilism, dupa numele calugarului bulgar Ieremia Bogomil. Doctrina concepe puterile supranaturale ca expresie a doua principii universale: al binelui, reprezentat de Dumnezeu si al raului, reprezentat de Satana. Potrivit acestei conceptii, trupul omului a fost creat de Satana, iar sufletul l-a dat Dumnezeu, omul aparand drept creatie a celor doua principii. Gaman este, de asemenea, un personaj care simbolizeaza mentalitatea primitivului care, in conceptia lui Blaga, reprezinta forte magice. Gaman asista in somn la manifestarile spiritelor nega-tive. Magicul explica faptul ca zidurile se surpa pentru ca nu sunt contracarate de o alta forta. Manole refuza ideea, ceea ce va adanci conflictul dramatic, pentru ca Gaman intruchipeaza si un personaj in actiune. Neastamparul demonic care-l stapaneste pe Manole pentru a realiza un lacas de preamarire pentru divinitate este infruntat de Bogumil care dezleaga enigma nerealizarii prin jertfa de om Liviu Rusu subliniaza similitudinile dintre Faust a lui Goethe si drama lui Blaga. Iata, de exempu, un splendid monolog al lui Manole ce poate fi comparat cu monologul deznadejdii lui Faust: inauntru un gol se deschide deznadejdea nesfarsitelor incercari. Mi se mistuie somnul si sangele. Ar trebui sa-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu ma despart. Launtric un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste, si-mi striga: jertfeste! Ah, Doamne, totul e inca neintrerupt. Jos apele se scoala impotriva pietrelor reci. Sus stihiile se ridica impotriva legii de veci. In adanc, vifore prind sa necheze. Nici o incercare nu vrea sa-nceteze. Visul s-a tot departat spre vesnicul niciodata. Si meditatia grava se continua asupra minunii. Manole: (in picioare langa masa, pune mana pe chipul mic al bisericii). Povara bisericilor s-o tine pretutindeni cu umilinta pamantul. Grea este tara de lacasuri sfinte. De lemn sau de piatra, ele stau neclintite cum e carul cel mare deasupra furtunii. Numai pentru minunea mea nu se gaseste var destul de tare s-o lege, si piatra necuprinsa de blestem s-o sprijineasca sub ceruri. Unde-i piatra care nu se va clatina si unde-i Zidarul cel mare? Prin pamanteasca alcatuire slavindu-l, m-am departat oare prea mult de el? Traim in nestire si poate ca totul se-ntampla la fel (autocarcterizare). Raspunsul jertfei il primeste de la Gaman: Manole, sunt mai batran decat Manole, de sfarsit nu sunt departe. Mestere Biserica ta ma vreau cladit in ea eu! (s.n.) Sufletul meu s-o tot ocoleasca, abia soptind si abia miscandu-se, ca o boare batrana si fara de moarte. Atitudinea lui Gaman, replica sa tinde spre nemurire, inscriindu-se in categoria de peronaje arhaice si care aspira la realizarea unor valori nemuritoare, perene. Considerat de critica literara simbol al evului mediu romanesc: zmeu al pamantului cum il numeste Ion Marin Sadoveanu, intr-un studiu despre drama publicat in Gandirea, in 1929 zmeu vechi pamantul insusi framantat in barbaria si vechimea lui de acelasi apocalips al unei credinte rasaritene, pentru lauda careia sa se inalte biserica. Pomilui nas, Boje moi! Gangavitul dureros si inconstient al zmeului lunatec, care in acest intunecat ev mediu al nostru, mormarie slavonat () e ornamentul necesar si caracteristic. Nelinistea si tensiunea sufleteasca a mesterului sunt sustinute de iubirea pentru Mira, dragostea contopindu-se intr-un tot: Tu inceput si sfarsit, tu totul intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una. Sau rostirea lui Manole de la finalul actului intai: Viata fara pereche, du-te odihnese-te. Nu stiu cand ma intorc. Nimic nu mai stim. Nici cand sfarseste potopul, nici unde s-arata semnul invingerii. Si nu stim cine dintre noi il va vedea si cine nu (catre oameni). Sa mergem la locul prapadului. Manole, eroul lui Blaga, fata de personajul din balada, este mai umanizat. Gaman care se vrea umbra lui Manole nu va mai aparea in actele II, III si IV, incheindu-si prezicerea. Mira, femeia adusa de peste apa, este simbolul puritatii, al jertfei, care intelege tragismul lui Manole, neputinta lui de a renunta la creatie. Pasiunea lui este manata de un destin necunoscut, ca in tragedia moderna nu antica (unde omul este o jucarie in mana destinului) si in care vointa omeneaca se impleteste cu destinul, omul nu este tarat de destin, ci destinul este dus la implinire de vointa omenesca. Omul este obligat sa vrea, acesta este destinul lui. Este o nazuinta pozitiva si creatoare, omul este partas activ la nazuinta lumii de a se depasi, acesta este rostul lui. De aceea vorbele mesterului au efect de vraja: ele traduc in constiinta tovarasilor ceea ce mocneste si in adancul sufletului lor. Imaginea marii alcatuiri stapanindu-i si pe ei (Liviu Rusu): Sunteti surzi si orbi? N-ati simtit inca nici azi ca fara putinta de a ne impotrivi, un destin se impleteste in noi? Incet, sigur, si fara abatere? Rascoala noastra de ras scoate doar musuroaie de soboli in drumul dinainte implinit al sortii! Din camp si munte v-am chemat, fiindca n-am putut altfel, cateodata in groaznica indoiala am blestemat, am facut tot ce mi-a stat in putere si voi face si mai mult. Toate fiindca nu pot altfel! O pescar, o baies, o cioban, o calugar suntem oare noi chemati sa judecam ceea ce mai presus de vrerea noastra prin noi se face? Suntem bolnavi de ea. O simtim in vazduh ca o matase. Nu e nicaieri si totusi dorul de ea e in voi ca un dor de casa. Juramantul fagaduielii este dramatic: Daca as avea glas de inger, as canta vestindu-va O viata scumpa de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica. aceluia i se va lua, care mai tare va iubi. Mira va replica Cum ar putea sa stea, daca nimeni nu lucreaza razand cu ea? Este simbolica scena, intr-un fel de extaz strengaresc, in care Mira sare cu picioarele pe Gaman, care e intins enorm pe podele: Scutura-te, Gamane, voiniceste ca zmeii taramului celuilalt, inca o data asa scutura-te! Tu esti pamantul marele, eu sunt biserica jucaria puterilor! Seninatate vreau, nestapanitilor ca toti sunteti innorati si prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur. Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povesta asta de spaima si trista nebunie (autocaracterizare si caracterizarea personajelor). Actul al doilea este semnificativ pentru scena Juramantului, juramant care se va regasi in toate celelalte acte, asa cum am aratat mai sus. Astfel, Manole este surprins de mesteri cum cerceteaza ruinele biseicii: Ce tot cerceteaza Mesterul Nenoroc? Discutia intre Manole, mesteri si solul venit de la Voda capata si ea caracter dramatic. Certitudinea reusitei este sintetizata de cuvintele lui Manole catre sol: ai venit sol de la Voda, intoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica! Horoscopul pe care-l comunica solul lui Manole se constituie ca un avertisment asupra pericolului, anticipand deznodamantul tragic: Umbra ta a cazut pe planeta Vinerii. Asta inseamna ca esti primejdie pentru neamul femeiesc. De aceea, cele noua discuri lunare ale propriei tale planete te pandesc cu rautate. Dupa alte semne, neincrederea lor se va inteti, si neobrazarea lor nu va mai cunoaste nici o masura. Va trebui sa fii istet ca serpii, dar blandetea s-o lasi porumbilor. Mesterii se invoiesc, dupa o dramatica confruntare care se vrea o dezlegare de la vrajitoria ascunsa cu care Manole a biruit cu chipul mic al bisericii si care nu mai poate fi uitata. Manole, titan si rebel in realizarea marii opere, isi da seama ca nu poate indeplini opera fara ajutorul mesterilor. Previziunea de oracol a unuia (cu glasul ireal), cum noteaza scriitorul, incheie acest act: Pentru sotie, care inca n-a nascut, pentru sora curata sau fiica luminata care intai va veni / barbat sa-si vada, / frate sa-si vada, / tata sa-si vada. Actul al trilea pune in lumina, cu acelasi rafinament artistic, momentele de mare groaza ale asteptarii, ale aparitiei Mirei, ale jertfei sub forma de joc. Trei zile ca trei ani ne-am pandit unul pe altul. Stai, ce faci? Nu te misca! Juramantul ne-a istovit intre bolovani. Fiecare a crezut ca poate sa insele pe-Naltul. In rascoala patimei toti ne-am rugat, si fiecare din noi a incercat sa schimbe mersul pecetluit cu juramant al intamplarilor. De fapt, indicatiile scenice ale acestui act sunt semnificative pentru caracterizarea atmosferei de mare incordare. Zidarii sunt in asteptarea celei dintai care va veni. Fetele lor sunt trase, palide, slabite. Mult timp tacere. Numai cate un tusit s-aude. Fiecare pe cate o piatra. Scena jocului de-a moartea este dramatic: Te potrivesti in ceruri si te-ai ratacit intre noi, oameni de gluma rea. Mira ce sa-ti mai spun? De atatea ori ai fost caprioara neagra cand suiai drumul la noi. De atatea ori ai fost izvor de munte, cand coborai de la noi. Acum esti aici inca o data: nici caprioara, nici izvor, ci altar.... Manole rosteste aici cel mai cutremurator crez din literatura romana de sorginte faustian si care confirma conceptia potrivit careia creatia majora nu se poate dobandi decat prin iubire. Iubirea afirma Liviu Rusu este raza eternitatii in om, pentru aceea o alcatuire cu rezonanta eterna nu poate iesi din mainile omului decat prin iubire. Zbuciumul lui Manole nu este zbuciumul unei alegeri intre doua drumuri posibile, ci numai indicatorul gradului de iubire, pe care o varsa mesterul in alcatuirea sa spre a ridica ochii oamenilor spre zarile nemarginite. Acesta este intelesul suferintei lui Manole. Metaforele pe care Blaga le foloseste in caracterizarea Mirei adancesc lirismul textului dramei: caprioara neagra, izvor de munte simboluri ale frumusetii si puritatii singura capabila de a deveni altar. Manole incheie acest act prin cuvintele: Jocul e scurt. Dar lunga si fara sfarsit minunea. Aceasta sintagma este sustinuta in textul acestui act de alte rascolitoare previzuni: ... a ta a fost patima de a cladi. N-am prins pe nimenea. A mea a fost patima, eu am fost al patimei, eu am fost. Nu, n-am prins pe nimenea. Vai voua, Mira, biserica s-a tot prabusit cu cat se prabusea patima crestea. Eu nu stiam. Cineva ne-a incercat. Acum e totul... da-mi mainle tale, Mira. Viata fara pereche esti. Trup tanar. Sange fara pacat. Ochii acestia au fost facuti sa se bucure de verdeata, de lucruri mici, de ape si furtuni. Inima a fost facuta sa iubeasca si niciodata sa taca. Noi, oameni rai, am speriat ochii si inima. Actul al patrulea releva febrilitatea zidirii, zbaterea lui Manole, constituindu-se in una din cele mai mari culmi a tot ce s-a scris pana acum la noi: ... ca unitate a constructiei, ca brazda solida a actiunii, ca framantare a profunzimilor sufletesti, ca inaltare si disperare, foc si transfigurare, iad prin paradis si paradis prin iad adica prin toate datele faustiene, redate printr-o extraordinara forta a limbajului (Liviu Rusu). Viata ei trece prin lumina de veac. Ceea ce nu se mai poate intoarce, sta si acum in fata mea, cand ii ziceam: du-te venea, cand ii ziceam vino, radea! Viata in trecere cu tresarire de stea. Pentru ca apoi, Manole sa rosteasca cu furie demonica si deznadejde. Aprindeti padurile, sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos! Am batut turbarile juramantului, sa cladim de acum cu mintile arse. Daca fapta noastra nu e buna, sa fie cel putin frumoasa, daca nu e frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare. Daca lacas de slava nu va fi, sa ramana cel putin semn de amenintare ridicat de oameni impotriva puterilor... Manole se razvrateste obsedat de vaietul ce razbate din zidurile bisericii. Blaga face din Manole un erou civilizator care depaseste durerea individuala ce-l indeamna la distrugerea operei terminate. Manole: (loveste) Bici subtire de foc, sarpe lung mi-ar trebui, sa va ard. Sa ramaneti insemnati pe trup cu semn talharesc, sa va arate lumea: Ei sunt! sa va ocoleasca, hulindu-va, ca ati sugrumat femeia in zid. Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va face-o? Nu scuipati, ca sunteti pe-un mormant. Nu injurati, ca sunteti pe-o biserica. Taceti molcom, ca unul din voi a ucis. Blestemul lui Manole este dureros. Lovind mai tare zidul rosteste: Nu mai vreau ferestre; nu mai vreau turle, nu mai vreau nimic! Vaietul tot mai tare se aude. Gol si uitare sa se lase in jurul nostru. Povestea noastra sa se cufunde-n pamant, ca a fost cea mai grea, cea mai trista, mai fara de noima, tulburatoare, din toate povestile purtate vreodata de vant. Un berbec de cetate imi trebuie. Pieire nefireasca sa ajunga din urma pe cel ce dincolo de inaltarea lacasului mai vrea sa traiasca. Sa ni se uite numele. Sa ni se arda casele, si cenusa madularelor noastre pe apa sa se arunce. Valorile metaforei sunt certe, Blaga gradand prin aceasta intrarea in eternitate, prin iubirea Mirei: lumina, femeia din miazazi si stea, in jocul tot etern al dragostei, al muncii in timpul zidirii, al mortii. Asemanarea cu Luceafarul lui Mihai Eminescu este certa, fiindca geniul, inclusiv al creatiei, este sortit pieirii. Astfel, o pertinenta concluzie fixeaza Maria Sittner-Prica, in analiza dramei lui Lucian Blaga din Editia comentata, realizata la Editura Albatros in 1983: Prin originalitatea si unicitatea ei, opera il face nemuritor pe artist, dar il mistuie, ii cere fiinte. Spre deosebire de conceptia lui M. Eminescu despre geniu care, in finalul poemului Luceafarul, este considerat nemuritor si rece nemuritor, dar neinteles de semeni in viziunea lui Blaga geniul nemuritor nu este instrainat fata de iubirea sa, ci in raport cu existenta cosmica. In individualitatea sa, omul este o fiinta singularizata in lume prin puterea sa de creatie, prin care tinde spre absolut, spre vesnicie, fara a-l putea atinge, pentru ca s-ar distruge echilibrul existential cosmic. Geniul lui Blaga apare optimist si mai uman. Actul patru se incheie intr-o dureroasa liniste: Voi sta aici. Ce departe unul de altul in suferinta. Acum e liniste. Toti au tacut? Undeva s-a oprit un vant. Undeva a contenit un glas. Straini suntem in mare singuratate si-n vesnica pierdere. Lacas abia inceput, mormant de ingeri si sfinti, canta spre golul inaltului taina ei calatoare printre vesnici parinti. Actul al cincilea releva moartea eroica, intr-o comuniune de dreptate si iubire; autosacrificarea duce la unirea din nou cu Mira, dupa credita populara in viata de dincolo. Ipostaza mortii explica puterea creatoare a omului in folosul colectivitatii. Prin creatie, prin perfectionarea ei, creatia intra in eternitate si o data cu ea iubirea de viata, de arta. Asa se explica ca multimea se impotriveste soborului care cere osandirea mesterului. Simtul estetic al poporului este pronuntat, poporul este pastratorul matricei stilistice originare. Revolta strecurata in suflet il face pe Manole sa stranga pumnul impotriva credintei astazi si totdeauna. Voda insa il mangaie si-i spune: Nu strange pumnii, Manole, ca biserica ta canta peste toata tara. Daca ai vedea-o o data din vale, uitarea ti s-ar asterne pe amintiri. Totul e si mai minunat decat s-a putut vedea din chipul mic. Eu uit comorile prapadite, rautatea curtenilor si uneltirile altora. Se replica: Nu stapane, amintirile mele nu se sting. Ochii nu se inchid. In urechile mele, somnul nu tace. Lacrima ma simt, intarziata, si caut odihna de piatra. In zid ea s-a stins, dar in mine ea tot mai striga. Ridicat din carnea mea, strigatul copleseste vuietul lumii. Dorinta ultima pe care o mai are este aceea de a trage cel dintai clopotul. Il trage cu revolta prometeica: Nu stapane. Tot ce mai doresc e sa ma lasi sa ma lasi sa ma sui in biserica. Vreau sa trag eu clopotul intaia oara pentru aceea care cantare de clopot n-a avut numai atat stapane, numai atat. Stapane, lucrul e ispravit, astazi ne vom imprastia asa cum am venit. Sentimentul mortii este vizibil: Da, o sa mai vorbim, mult si mai ales in liniste. O sa vorbim uitandu-ne muti unul la altul. Eu nu voi zice nimic, iar tu, stapane, vei asculta si vei intelege ca altfel ca altfel nu se poate (catre Bogumil). Parinte, daca m-am impotrivit crucii tale, a fost fiindca voiam sa ti-o cer acum. Cel de-al treilea zidar intr-o replica pe care o da lui Voda care se intreaba cine unelteste, defineste portretul moral, inaltarea sufleteasca a lui Manole. Astfel, cand un calugar afirma: Manole s-a impotrivit crucii! zidarul raspunde: Nu crucii, ci laudelor. Pe cataligele mandriei, el niciodata n-a umblat. Al treilea boier: Au invins stihiile cu omor, si fapta lui striga la cer! Se cere rostirea osandei de catre Voda. Multimea se opune, iar Voda isi muta toiagul dintr-o mana in cealalta si priveste tulburat si mut. In acest act reapare Bogumil care marturiseste, parca intr-o providenta: Unii mor tineri, altii mor batrani. La judecata din urma ce de aci va iesi, cand ca pasari de toamna ingeri calatori pe bise-rica se vor odihni, trambitand peste Arges, peste sate si stani. Iar Gaman venind in mijloc, in aiurarea interioara rosteste cuvinte care maresc coflictul dramatic si motiveaza actul indraznelii ce nu poate sa tina de hazard, sustinand faptele perso-najului principal. Cantecul din zid te cheama pe alt taram, unde lumea e albastra si unde se duc toate vietile. Dintre turle privesti si ti se pare jalnica lumea si toata frumusetea. Sufletul tau se desprinde din trup, lumina se invarte, cerul iti pare jos ca un scut. Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut. De dupa biserica, un tipat: Manole s-a aruncat in vazduh. Tipete in multime. Plans de femei. S-aud soapte: Cazut.... In zid, un cantec a contenit. Slava tibi Gospode, slava tibi! Primeste-l de-a dreapta puterii! Cerand binecuvantarea lui Manole, mesterii se simt singuri: Pune-ti inca o data mana deasupra mea, ca atunci cand am voit sa plec si n-am putut. Manole, Manole, ce vom face? Doamne, cel ce a cladit biserici. El tot asa zicea: infaptuirea bisericii cere tot, si te duce de-a dreptul in moarte sau saracie, in cer sau nebunie. Nu vom sti cum sa ne mai gasim un loc in viata, vom rataci din loc in loc. Cand noi nu vom mai fi, apa si adancul padurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fara sa ne numeasca, surd si cumplit, a- a-! din veac in veac. Doame, ce stralucire aici si ce pustietate in noi! Moartea tragica a lui Manole, confirma idealul pentru care a trait iubirea si creatia primind consacrarea definitiva. Liviu Rusu, in amplul sau studiu dedicat lui Lucian Blaga, atrage atentia asupra unor semnificatii largi ale dramei. Astfel, Manole nu poate fi privit numai ca un destin individual, ci ca un exponent al vointei istorice care releva nazuintele adanci de care este animata umanitatea. Prin staruitele necurmate, pline de suferinte ale lui Manole ni se releveaza insusi destinul omenirii, al omenirii care vrea sa se depaseasca, sa urce inaltimile de dicolo de veacuri, care din datele vietii vrea sa cladeasca ceva ce-i mai mult decat viata efemera. (...) Cu vigoare apare insasi conditia umana: limitele si nelimitele omului. Limitele: omul-cheie, instrument in mana destinului; nelimi-tele: omul-avant, prin care se realizeaza destinul lumii. Zbuciumul lui Manole nu este altceva decat ritmul esentelor care tinde sa irumpa in lumea individuala, in lumea spatiului si timpului. Animatorul actului creatiei lui Manole este iubirea, iubire care cere jertfa suprema, adica moarte. Manole cladeste din iubire cu iubire. Mira intrand in zid va straluci peste vreme. Zidurile plang, plansul fiind insa un cantec de iubire si slava. Glasul iubirii este ceea ce sustine lumea, o inalta si o duce inainte. Asadar, toate personajele se autocaracterizeaza prin actiunile proprii, prin vorbire, prin gestica; se caracterizeaza intre ele prin pareri si situatii. Un rol deosebit il are insa si caracterizarea de catre autor caracterizare sintetizata in deschiderile actelor si in indicatiile scenice, de pe parcurs, multe din acestea constituindu-se in adevarate sugestii psihologice care conduc la cresterea dramatismului. Reamintim notatiile scenice ce-l privesc pe Voda: isi muta toiagul dintr-o mana in cealalta si priveste tulburat si mut fara replica personajului. Sunt relevante prin incarcatura artistica: metafore, comparatii, personificari, antiteza si limbajul pe care Blaga il imbogateste cu proverbe si zicatori, expresii populare care dau originalitate dramei. De asemenea, multe din replici se constituie ca sentinte ale iubirii, vietii, mortii, certitudinii de bine si frumos, capatand va-loare gnomica. Mit al miturilor, capodopera a literaturii romane, ca de altfel intreaga creatie a lui Lucian Blaga, drama Mesterul Manole aduce, ca si Corola de minuni a lumii, maiestria talentului scriitoricesc, a conceptiilor filozofice, artistice si de limba romaneasca ridicate la rafinamentul intelectual circumscris in universalitate, alaturi de creatii cum sunt cele ale lui Eschil, Dante, Goethe. Drama Mesterul Manole este un monument al omului in plina inaltare, prin suferinta, a sufletului creator din om este momentul unei povesti de iubire care se perpetueaza din veac in veac, prin cantec si cuvant, prin freamatul padurii si murmurul apelor. O poveste ca niciodata... (Liviu Rusu, De le Eminescu la Lucian Blaga, Cartea Romaneasca, 1981) (C.B.)

Daca ti-a placut acest articol, urmareste-ne pe Facebook

Citeste mai mult despre: MANOLE 
Comentarii

Raspunde-i

huiova

Raspunde-i

oribil..nui bun

Raspunde-i

complicat,tare complicat mai este,tre sa-mi iau un trducator k kind citesk nu inteleg nik.................

Raspunde-i

ba da voi nu vati saturat de scris

Adauga comentariul tau
Promoveaza-ti oferta aici!
 
 

Studentie.ro iti recomanda

PROCESUL DE FRANZ KAFKA PROCESUL DE FRANZ KAFKA