Judecand dupa ordinea fireasca a lucrurilor, academic vorbind, doctoratul este un semn al maturitatii profesionale. A fost facultatea, a fost si Masterul, e timpul pentru „categoria grea”. Pentru ca a devenit si foarte la moda sa te zbati pe bancile scolilor doctorale (uneori chiar mai multe), in Romania avem de-a face de la an la an cu un numar sporit de aplicanti.

Doctoratul se mai poate naste insa si din alte directii, distincte de preocuparea zelos-metafizica a omului de a fi „in trend” si de a-si imbogati CV-ul cu o aplicatie fastuoasa. Doctoratul – asa cum il stiam pe vremuri, materializarea pasiunii pentru un anume aspect al preocuparilor. O implinire personala, fructificata in realizarea profesionala. Aceasta ar fi ordinea naturala a lucrurilor.

Insa, cum bine stim, lucrurile mereu deviaza de pe traiectoria initiala, asa ca, in realitate, doctoratul a mai ramas pentru (foarte) putini un mod de expresie profesionala. Tot mai des, doctoratul este un refugiu. O fuga de realitate. Se termina o facultate, se face un masterat si se pune repede si de un doctorat. Pe principiul ca tot esti in priza, ai exercitiul „tocitului“, pixul este deja incalzit si nici nu ti-a expirat permisul de intrare la biblioteca. Nu conteaza mijloacele, doctorat sa fie!

Se mentine foarte indoielnica si ravna pentru titlu de dragul dosarului. Se spune ca da bine si pe cartea de vizita, iar CV-ul devine imbatabil. (Atat de imbatabil, incat multi angajatori se sperie).

Ar fi intr-adevar magnific ca doctoratul sa reprezinte o opera, un fapt de creatie si de maturitate intelectuala, sa aiba inca puterea de a-si inobila posesorul. Majoritatea insa cad in extrema cealalta. In Romania, doctoratul e la moda, e un target in plus de impuscat pentru marele CV (bine proiectat pentru un viitor nesigur), ca sa nu mai vorbim de scena noastra politica, intesata de personaje fastidioase care abia ce si-au primit titlul de doctori ( God knows prin ce mijloace) au simtit nevoia sa adopte o atitudine de intelectualitate feroce.

Tot respectul pentru cei care detin titlul de doctor, pentru efortul si consecventa lor. Ceea ce tinerii ar trebui insa sa discearna e masura in care, cu abilitatile castigate prin doctorat, vor fi de folos sau nu, in vreun fel sau altul, altcuiva decat propriului Curriculum..