REFERAT ISTORIE: POLITICA EXTERNA A ITALIEI

Incarcat la data: 13 Iunie 2008

Autor: maria cantemir

Pret: 50 credite

4,3 (3 review-uri)
POLITICA EXTERNA A ITALIEI INTRE ANII 1933-1936 INTRODUCERE Viata politica italiana in perioada dintre cele doua razboaie mondiale e marcata de ascensiunea la putere a lui Mussolini, care devine seful guvernului la 31 octombrie 1922. El a fost artizanul unui nou regim - fascismul, care s-a manifestat atat in planul politicii interne, cat si al celei internationale. Daca in interior au fost inlaturate institutiile democratice, in ce priveste relatiile cu alte state, regimul fascist, mereu nemultumit de impartirea lumii dupa Pacea de la Paris, a incercat sa-si traseze o imagine de mare putere, folosindu-se de disensiunile dintre Franta si Germania in ce priveste problemele Europei. Un prim pas a fost incidentul din insula Corfu, ocupata de italieni dupa asasinarea generalului Tellini de catre greci. In urma acestui eveniment, Mussolini obtine o prima victorie in plan international, datorita temerilor Frantei si Angliei ca Italia ar fi putut parasi Societatea Natiunilor, si mai mult, aveau nevoie de un aliat in plan diplomatic pentru a rezolva problema datoriilor de razboi a Germaniei si cea dintre aliati. Dupa acest eveniment, politica externa italiana adopta o linie moderata, insa Mussolini este mereu nemultumit, asa cum se observa si dupa Locarno, cand n-a reusit sa obtina garantii si pentru Brener. De acum, pentru Mussolini, ideea revizuirii tratatelor si revendicarile coloniale tind sa devina osatura politicii sale externe. Ca expresie a acestui fapt, a fost mereu nemultumit de ceea ce obtinuse din impartirea fostului imperiu colonial german, de la Franta si Anglia. Acest neajuns a fost mereu exprimat cu diferite prilejuri si a fost, in acelasi timp, element de propaganda pentru deceniul urmator. Faptul ca Italia a fost garantul Locarno-ului ii aduce un plus de prestigiu, sporit apoi prin Tratatul cu Albania din 22 noiembrie 1926 prin care de fapt se crea, pentru statul de dincolo de Adriatica, un statut de protectorat. Reuseste sa restabileasca raporturile cu Iugoslavia si castiga Fiume, recunoaste imperiul sovietic, incheie tratate de prietenie cu Cehoslovacia, intretine bune raporturi cu Ungaria, Romania, Polonia, Bulgaria, Grecia si Turcia. De remarcat este si faptul ca seful guvernului fascist preia in mai multe randuri el insusi sefia Ministerului de Externe , in functie de necesitatile stringente ale punerii in aplicare a planurilor sale, fiind mereu inconjurat de oameni de prestigiu, cu bune legaturi in mediul diplomatic european. Un astfel de caz este acela al lui Dino Grandi, care este numit la conducerea Ministerului in 1929 si ramane pana in 1932. dupa ce lasa externele in seama lui Mussolini pleaca la Londra ca ambasador, de unde va servi interesele regimului cu tact si abilitate pana in 1940. In perioada ministeriatului sau, Italia abandoneaza tezele revizioniste si colaboreaza cu Societatea Natiunilor participand la marile conferinte pe tema dezarmarii si a reparatiilor, ce se desfasoara in acesti ani. Aceasta politica de pace se pare ca a fost o strategie adoptata de Mussolini care spera ca Italia sa intre in randul marilor puteri. Pentru aceasta, s-a folosit de politica de " echidistanta " ce-i permitea sa balanseze intre interesele diferite ale marilor puteri europene. Acest tip de politica rezista si dupa plecarea lui Grandi de la externe. Marea criza economica favorizeaza ascensiunea nazismului la putere in Germania. Mergand pe aceeasi cale, in incercarea de a aduce Italia in " clubul marilor puteri ", Mussolini reuseste sa promoveze Conferinta de la Roma, din martie 1933, care duce la semnarea " Pactului in patru " sau incercandu-se instituirea directoratului Frantei, Angliei, Germaniei si Italiei. Acesta a fost inceputul de fapt al unei noi politici ce urmarea un dublu scop, avand in vedere inceputul declinului Societatii Natiunilor, dupa retragerea Japoniei din organizatie, inca din 1931. Pe de alta parte , era vorba de cresterea prestigiului Italiei si incercarea de a scoate chestiunile importante din dezbaterile societare, incercandu-se revenirea la politica de dinainte de razboi. Ca linii directoare ale politicii externe italiene, intre 1933 si 1936, se contureaza bipolarismul italian intre Franta, de care va incerca sa se alature in aceasta perioada, si Germania, pe care la inceput o priveste cu suspiciune. Italia sprijina Germania pentru reanexarea Renaniei si pentru egalitatea in drepturi in ce priveste politica inarmarii, dar sprijina si Franta pentru chestiunile de granita in bazinul dunarean si peste toate, pentru a impiedica anexiunea germana a Austriei. Dictonul politicii externe mussoliniene a acestor ani era : " Pe Rin suntem cu Germania, pe Dunare cu Franta ". Frica de anschluss-us e marturisita si de intensificarea relatiilor cu Ungaria si Austria si de incercarea constituirii unui bloc central-european al carui lider sa fie Italia. Prima intalnire care a avut loc intre Hitler si Mussolini a avut ca tema principala de discutie tocmai Austria, aceasta problema fiind legata si de granita de nord a Italiei. Dupa incidentul din 25 iulie 1934 din Austria, politica externa italiana se indreapta mult catre Franta. In decembrie, confruntarea de la Ual-Ual redeschide criza etiopiana, iar noua prietenie cu Franta o va face sa culeaga roadele in urma tratatului din 7 ianuarie 1935. Problema reinarmarii Germaniei a dus la crearea Frontului de la Stresa. Frontul de la Stresa a fost o incercare de a readuce Germania la masa tratativelor dupa ce desele concesii ale occidentalilor au facut sa se ajunga la falimentul Societatii Natiunilor. Acesta a inceput cu criza chino-japoneza, a continuat cu retragerea Germaniei din Societatea Natiunilor si de la Conferinta dezarmarii in 1933, precum si cu politica de reinarmare, cu episodul remilitarizarii renane si mai apoi cu episodul etiopian. Din toate aceste evenimente, Mussolini a incercat sa profite cat mai mult. Asa s-a intamplat in cazul Conferintei dezarmarii unde Italia a luptat pentru paritate cu Franta in ce priveste armamentul de toate categoriile, cat si in celelalte actiuni occidentale, unde a incercat sa se erijeze in moderator intre politica franceza si cea germana. Pozitia Frantei si Angliei dupa agresiunea etiopiana fata de Italia se schimba si o vor lasa in afara proiectelor de pace europene. Franta semneaza tratatul cu U.R.S.S., iar Anglia acordul naval cu Germania. In 1936 Frontul de la Stresa e rupt, ocuparea Etiopiei incheiata si se proclama Imperiul italian. Dezaprobarea franco-engleza duce la izolarea Italiei in Mediterana. Anglia garanteaza Turcia, Grecia si Iugoslavia contra unui eventual atac italian. In aceste conditii, Italiei nu-i ramane decat sa se apropie de Germania, acceptand pierderea Austriei si deci, si o eventuala implicare in afacerile central-europene. Se producea astfel si iesirea Italiei din Societatea Natiunilor, iar Germania este primul stat care recunoaste Imperiul italian. Evenimentele importante ce vor urma pana la inceperea razboiului, au consolidat raporturile italo-germane si, mai mult, Mussolini a sfarsit prin a fi remorcat la politica vecinului sau din nord, pe care cu doar cativa ani in urma il privea cu antipatie. In general, putem spune ca aceasta perioada dintre 1933-1936, cat timp Mussolini a condus afacerile externe ale Italiei, a fost o etapa pregatitoare de eforturi sustinute, atat in planul politicii interne, in domeniul economic si militar, cat si a celei externe, in incercarea de a da Italiei un loc confortabil in concertul european. C A P I T O L U L I ATITUDINEA ITALIEI LA CONFERINTA DEZARMARII 1933-1934 Conferinta Dezarmarii s-a deschis la 2 februarie 1932, la Geneva, dupa o lunga perioada de pregatire. La deschidere au participat 62 de state si prima sedinta a fost condusa de englezul A. Henderson. Scopul acestei conferinte era acela de a reduce si elimina cursa inarmarilor in Europa. Italia lanseaza in acesti ani o politica ce se muleaza perfect pe curentul epocii, avand insa in vedere perspectiva imperiala, mediteraneana si, nu in ultimul rand, prezentarea Italiei ca o putere mondiala.1) Constient de slabiciunile tarii sale, Mussolini se multumeste in acesti ani sa balanseze intre puterile europene, adoptand discursul " echilibrului fortelor " care pe linia politicii fasciste insemna politica internationala si apropierea fata de Mediterana. Exista o inegalitate intre dorinta regimului fascist de a sta la masa marilor puteri si posibilitatile reale ale tarii. Cu toate acestea, la sfarsitul anilor -20 si inceputul anilor -30 Italia reuseste, asa cum reiese in urma conferintelor navale de la Washington si Londra din 1930, sa ajunga pe locul 3, la egalitate cu Franta, dupa Statele Unite, Anglia si Japonia. Aceasta departajare era data de cantitatea de nave de razboi pe care o putea detine fiecare dintre cei enumerati. Tocmai de aceea, Italia lui Mussolini vede in Franta atat un competitor in privinta puterii mondiale, cat si un rival in ce priveste coloniile pe care, de altfel, vroia sa-l depaseasca si sa-l elimine din Mediterana. Acestea ar fi liniile directoare care marcheaza politica externa italiana a acestor ani asa incat in momentul deschiderii conferintei, Italia participa cu Grandi ca prim-delegat, fiind insotit de trei ministri : al razboiului, al marinei si al aeronauticii (Gazzera, Siriani si Balbo). La 10 februarie, Grandi expune un program italian radical : eliminarea artileriei grele si a armelor blindate ; eliminarea navelor de linie, submarinelor si portavioanelor si eliminarea avioanelor de bombardament.2) Dincolo de aceste aspecte concrete, in cadrul Conferintei, un loc important l-au avut contrastele dintre Franta si Germania.3) Reprezentantii Frantei au declarat ca nu puteau accepta egalitatea cu Germania atata timp cat nu era garantata securitatea colectiva, iar Germania nu vroia sa renunte la principiul egalitatii in raporturile dintre statele lumii. Datorita acestor diferende, Conferinta a inceput sa aiba probleme, asa incat convorbirile au fost suspendate pentru o luna si reluate la 11 aprilie 1932. Dupa reluare, au fost dezbatute planurile de dezarmare ale Statelor Unite si Angliei, apoi iarasi dezbaterile se intrerup si in timpul acestei pauze, la 29 august guvernul german cere suspendarea clauzei unilaterale de dezarmare, continuta in Tratatul de la Versailles. In fata acestor cereri, Franta refuza si Germania se retrage de la Conferinta. In momentul inaintarii notei germane, Grandi nu mai era seful externelor, fiindu-i luat locul de catre Mussolini si subsecretar de stat fiind numit Suvich. Aceste schimbari s-au datorat faptului ca Mussolini nu avea incredere in Grandi si poate-i invidia succesul. Daca la Conferinta Italia isi face jocul, intre marile puteri, in Italia se foloseste de ocazie pentru a acuza Societatea Natiunilor, despre care spunea ca " toate actiunile acesteia poarta semnatura Frantei, Angliei si Statelor Unite ".4) Acesta este un extras dintr-un articol al lui Balbo publicat in " Popolo d-Italia ". In acelasi articol, semnatarul ameninta cu retragerea tarii sale din Societatea Natiunilor. Pentru a evidentia jocul pe care-l facea Mussolini de " ago della bilancia " intre marile puteri, intr-un articol din septembrie 1932, ducele sustine egalitatea in drepturi a Germaniei in problema armamentului si, de asemenea, punerea in aplicare in mod moderat a principiului. Pentru a readuce Germania in cadrul dezbaterilor, a avut loc o intalnire in 5 la 11 octombrie 1932, unde s-a promis Germaniei si altor puteri dezarmate " egalitatea in drepturi intr-o lume in care sa existe siguranta tuturor natiunilor ".5) Venirea lui Hitler la putere nu a facut sa fie depasit contrastul franco-german in privinta dezarmarii. Ramanea in continuare in discutie aceeasi problema a egalitatii in drepturi. Comisia generala se reuneste la 2 februarie 1933 , in timpul careia este expus planul francez, care nsa nu este bine primit. La 16 martie MacDonald prezinta un plan cu cifre precise pentru reducerea efectivelor terestre si a numarului aparatelor : Germania, Franta si Italia aveau aceleasi cifre, dar Franta si Italia, ca si puteri coloniale, aveau dreptul la un supliment in teritoriu. Planul prevedea un control international cu o comisie permanenta, dar in consens cu partile. In cazul in care era amenintat Pactul Kellog trebuia sa aiba loc o conferinta pentru a se vedea ce masuri trebuiau luate.6) Franta si Italia au acceptat planul englez ca baza de discutie. Delegatia Germana a ridicat insa anumite probleme si la 12 mai s-a vazut ca era imposibil sa se semneze un acord. La 16 mai 1933, intervine insusi Roosevelt cu un mesaj adresat tuturor sefilor de stat in favoarea adoptarii unor masuri practice de dezbatere si pentru incheierea unui pact de neagresiune. La 18 mai, in discursul tinut in fata Reichstag-ului, Hitler creioneaza deja liniile politicii sale camuflate intr-un mesaj de discurs favorabil pacii. El spunea ca razboiul nu ar aduce nimic bun nici macar pentru invingatori, ci doar ruinarea ordinii sociale si bolsevismul. Cu toate acestea, nu renunta la egalitatea in drepturi a natiunilor. Acuza inegalitatea si nedreptatea cuprinse in Tratatul de la Versailles referitoare la problema germana, in contextul relatiilor cu Franta si Polonia si reafirma refuzul unui pact in ce priveste dezarmarea ce ar descalifica Reich-ul, dar, spunea el, era gata sa semneze un pact solemn de neagresiune pentru ca nici prin gand nu-i trecea sa atace si nu dorea sa urmeze alta cale decat cea legala, a tratatelor. La Conferinta insa, delegatia germana a devenit mai flexibila si dezbaterile au putut continua. In ce priveste Italia, de aceasta data, seful delegatiei era baronul Aloisi. Acesta , in 22 mai 1933, isi exprima punctul de vedere, spunand ca Italia opteaza pentru o dezarmare calitativa, facandu-se distinctia intre arme ofensive si arme defensive. A adaugat ca pentru dezarmarea cantitativa, Italia era de acord cu planul britanic, chiar daca , fiind aplicat integral, aducea Italiei mari dezavantaje. In aceeasi zi, Statele Unite au declarat ca erau gata sa-si asume responsabilitatea intr-o conventie a dezarmarii, participand la eventuale masuri de control si acceptand un pact de consultare cu alte state amenintate de razboi si nu se vor opune masurilor adoptate de catre Societatea Natiunilor contra unui stat agresor.7) Conferinta a fost suspendata deoarece in iulie 1933 a avut loc la Londra o conferinta economica mondiala care se referea la datoriile de razboi ale statelor invinse si rezolvarea problemelor marii crize economice. Conferinta Dezarmarii a fost reluata in septembrie 1933, in urma convorbirilor franco-anglo-americane, care au ajuns la un acord pe principiul dezarmarii graduale, cu o perioada de proba inainte reducerii armamentelor si cu un control automat si permanent.8) Se vedeau in acest proiect influentele franceze9), asa incat dupa reluarea dezbaterilor, Germania nu s-a aratat in favoarea perioadei de proba ce a fost propusa de Anglia la 14 octombrie10), impreuna cu excluderea reinarmarii Germaniei. Insa Statele Unite, Franta si Italia au admis planul Simon ca baza de discutii, dar guvernul german si-a anuntat in aceeasi zi retragerea din Societatea Natiunilor si din dezbaterile Conferintei Dezarmarii, datorita faptului ca era refuzata egalitatea in drepturi. Intr-o proclamatie catre poporul german, Hitler se declara de acord sa mentina pacea Europei pe termen lung prin intermediul tratatelor de neagresiune. In fata evenimentelor, Mussolini a ramas descumpanit. Nu a stiut nimic din ceea ce a intentionat sa faca guvernul german, crezand ca este vorba de acelasi joc politic de pana acum. A crezut ca in spatele acestor actiuni ramaneau totusi porti deschise pentru negocieri. Tocmai de aceea, continua sa-si faca jocul sau. La 6 decembrie 1933, Marele Consiliu a decis sa conditioneze prezenta ulterioara a Italiei in Societatea Natiunilor de o reforma radicala a organizatiei in cel mai scurt timp posibil. Aceasta idee a fost, ea insasi, dezbatuta si acceptata de unii, printre care si Franta si respinsa de altii, printre care Titulescu, in numele Micii Intelegeri. Chiar daca discutiile asupra acestui aspect au continuat si in anii urmatori, reforma tot nu a avut loc, iar Italia a ramas ca mai inainte, in organizatie. Discutiile asupra dezarmarii au continuat si dupa retragerea Germaniei. Au existat actiuni din partea Angliei si Italiei, pentru a media neintelegerile franco-germane.11) Intr-un memorial din ianuarie 1934, Italia propunea mentinerea statu-quo-ului pentru puterile militare si pentru Germania " reinarmarea ceruta de ea ".12) Planul sustinea ca are rezultate practice - nu se punea problema impiedicarii reinamarii germane, ci de a evita ca aceasta reinarmare sa nu se faca in afara regulilor.13) Discutiile bilaterale asupra problemei dezarmarii au fost intrerupte de redeschiderea dezbaterilor Conferintei in mai 1934, in urma sesizarilor Frantei, care era alarmata de cresterea imprumuturilor militare in cadrul noului bilant al Reich-ului, asa incat, la 17 aprilie 1934, Franta cerea reintoarcerea la dezbateri in urma initiativei unilaterale a Germaniei de reinarmare. Odata reluate discutiile, in Comisia generala, nu s-a ajuns la chestiuni de fond. S-a stabilit necesitatea realizarii unor noi acorduri de securitate si necesitatea transformarii conferintei intr-un organ permanent pentru a garanta securitatea tuturor statelor.14) Acesta a fost ultimul act public al organismului societar deoarece si-a intrerupt definitiv activitatea la 20 noiembrie 1934. Sfarsitul eforturilor de dezarmare era asteptat si stiut. Mussolini, inca din 28 mai 1934, a publicat un articol in " Il popolo d-Italia ", numit " Catre reinarmare ", in care spunea ca organismul societar esuase si ca trebuia sa inceapa reinarmarea. Ca o consecinta a falimentului Conferintei era si sfarsitul Societatii Natiunilor. De acum incolo, spunea el, trebuie sa se creeze un alt sistem politic, bazat pe politica blocurilor, a aliantelor.15) Cu toate acestea. Italia nu renunta la ideea ajungerii la un acord. Atat Anglia, cat si Italia sperau acest lucru.16) Anglia a incercat, prin intermediul lui Simon si Eden, veniti la Roma, prin intermediul Italiei sa gaseasca o cale pentru a stabili o baza de discutie pentru o intelegere generala, in scopul realizarii unui acord comun.17) Mussolini era sincer in aceasta incercare de a se ajunge la un acord, cu atat mai mult, asa cum am mai mentionat, cu cat baza economiei interne nu-i oferea mari posibilitati, iar armamentul terestru, nu se bucura de mari oportunitati. Aceste constatari l-au facut poate sa preia ministerele de razboi, marina si aeronautica inca din vara lui 1933. Esecul eforturilor de dezarmare in Europa a facut, cu sau fara voia lui Mussolini, ca Italia sa se inscrie, la randul ei, pe panta opusa, aceea a eforturilor de reinarmare. Nu a fost vina lui Mussolini, ci mai degraba lipsa de tact a marilor puteri, care s-a adaugat urmarilor tratatelor versailleze si ambitiilor politice ale marilor puteri. C A P I T O L U L II DIRECTORATUL CELOR PATRU - PROIECT MUSSOLINI II. 1. CONTEXT INTERNATIONAL Originile Pactului in patru trebuie cautate atat in consecintele marii crize, pe care in mod oficial marile puteri incercau sa o acrediteze, de unde si incercarile de stabilire a unei intelegeri intre puterile europene, dar in mod neoficial aveau un motiv politic, ce tinea de problema fostului imperiu austro-ungar si reglementarea situatiilor aparute intre statele succesoare, care trebuiau sa gaseasca o cale pentru a reface tesatura destramata, lasata in urma dupa Pacea de la Versailles. Intre 6 si 8 aprilie 1932, se tine la Londra o conferinta intre Franta, Anglia, Germania si Italia pentru promovarea unei intelegeri economice, in bazinul dunarean, intre Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria si Romania. Proiectul se datora primului ministru francez Tardieu. Intelegerea trebuia sa fie incheiata direct intre tarile interesate, fara interventia marilor puteri, rostul acestora fiind doar acela de a asigura doar acordul de principiu. Franta propunea crearea unei confederatii economice dunarene, fiind insa combatuta de Italia si Germania, care sustineau ca marile puteri trebuie sa participe din principiu, la discutiile cu statele dunarene. Germania vroia sa se foloseasca de Italia in vederea incheierii acordului, asa incat, mai devreme sau mai tarziu, dupa falimentul acesteia, putea spera in reinceperea expansiunii catre est. Intre 5 si 20 septembrie 1932 are loc o noua incercare de punere in aplicare a intentiilor rezolvarii chestiunilor economice in Europa Centrala si Orientala. De aceasta data, s-au concretizat cateva propuneri care sa fie acceptate, atat de catre Franta, cat si de catre Italia si Germania. Aceste propuneri erau recomandari catre statele din zona si se rezumau la crearea unui fond comun de sustinere a monedelor, cu participarea marilor puteri. Franta incerca, intr-un fel, sa-si creeze un spatiu de securitate in Europa si, inca din 1932 era dispusa sa cedeze in fata Italiei, dar nu in zona europeana ci in Africa. Pentru Mussolini, acest lucru era vazut ca o miscare perfida, intelegand prin aceasta indepartarea Italiei din Europa, insa motorul care a facut ca aceste discutii sa aiba loc a fost atat criza generala, cat si dorinta Frantei de a ingradi statele revizioniste din Europa Centrala. In acest sens, semneaza un pact de neutralitate cu Polonia, la 25 iunie 1932 si in noiembrie unul cu U.R.S.S. Cu toate acestea, misiunea Frantei ramanea anevoioasa si datorita conditiilor interne, pe care le oferea un stat democratic in ce priveste stabilitatea politica. La toate acestea, se adauga esecurile inregistrate in Conferinta Dezarmarii. Putea fi un moment propice pentru Mussolini in a-si atinge scopurile mai ascunse ale politicii sale. II.2. DIRECTIILE POLITICII ITALIENE LA INCEPUTUL ANILOR `30 Dupa inlaturarea lui Grandi de la conducerea Ministerului de Externe, Mussolini a inceput sa urmeze calea revizuirii tratatelor, cu atat mai mult cu cat se intrezarea evidenta esecului Societatii Natiunilor. In acest sens, incearca sa fie purtatorul de lance al statelor invinse, insa nu in asa masura incat sa sufere Franta si Anglia. Daca in timpul lui Grandi politica italiana milita pentru echilibrul de forte in Europa, incercand sa gaseasca un loc de intalnire cu marile puteri, dupa 1932, si mai ales 1933, odata cu venirea lui Hitler in Germania si Gombos in Ungaria, ceva se schimba. Mussolini simte schimbarea in politica Europei Centrale si crede ca e momentul sa-si orienteze actiunile spre revizuirea tratatelor. Intr-un articol referitor la Mica Intelegere si pacea europeana din 13 aprilie 1933 se refera la faptul ca " ar fi evitate complicatii grave daca s-ar revedea tratatele de pace ".18) Ideea discursului duce la " victoria mutilata ", la aspiratiile nationaliste italiene oprite pentru un timp de catre diplomatie. Mussolini a inceput sa fie plictisit de succesiunea conferintelor dezarmarii ce nu au rezolvat nimic si crede ca a sosit momentul ca ceva sa se schimbe in sistemul politic european. In discursul de la Torino din 8 aprilie 1932, a spus ca " trebuiau recunoscute drepturile Italiei, sa se recunoasca egalitatea in drepturi a Germaniei in treburile internationale19) si sa impiedice, in acelasi timp orice hegemonie europeana ".20) Era vorba despre pacea nedreapta si, mai mult, de razboiul doctrinar pe care Mussolini il punea pe seama statelor democratice. Tocmai de aceea, Italia trebuia sa relanseze noile principii, o alternativa europeana. Dincolo de acestea se ascundea problema germana si revizionismul. Mai mult decat atat, se intrezareste fraza deja cunoscuta : " In vest cu Germania, in est cu Franta ". II.3. NEGOCIERI PRELIMINARE Data fiind situatia Europei la inceputul anului 1933, Mussolini initiaza ideea Pactului in patru. Dintr-o data, Italia se gaseste pe pozitii de paritate cu marile puteri. La aceasta au contribuit si incercarile Frantei de a se apropia de Italia inca de la sfarsitul lui 1932, cu atat mai mult cu cat se facea mai prezent pericolul nazist in Germania. Au loc in aceasta perioada intalniri ale diversilor demnitari franco-anglo-italieni in incercarea de a crea un front comun pentru rezolvarea problemelor europene. Mussolini era dispus sa negocieze cu Franta pentru ca putea face acelasi lucru si cu Germania. Vedea ca fara sa renunte la ideea revizionismului, putea sa medieze contrastul franco-german. In acelasi timp insa, se inregistreaza un acord intre planurile italiene si engleze de dezarmare. In acest moment, la 2 februarie 1933 este lansata ideea pactului. Acest moment a insemnat punctul culminant, dar efemer al politicii externe europene al lui Mussolini. Negocierile incep prin invitarea primului ministru britanic MacDonald la Roma. Aceasta vizita are loc intre 18 si 20 martie 1933. Cu aceasta ocazie este prezentat proiectul in care Franta, Anglia, Germania si Italia isi luau angajamentul sa realizeze o politica de colaborare in Europa, pentru mentinerea pacii in spiritul Pactului Kellog si a promisiunii de a nu recurge la forta si de asemenea isi luau angajamentul sa convinga si celalalte state sa urmeze aceeasi cale. In articolul 2 se spunea ca cele patru puteri reconfirmau principiul revizuirii tratatelor, in acord cu pactul Societatii Natiunilor ; articolul 3 prevedea ca Franta, Anglia si Italia declarau in cazul esecului conferintei dezarmarii ca sunt de acord cu recunoasterea egalitatii in drepturi a Germaniei, iar articolul 4 spunea ca tratatul trebuia sa se intinda pe 10 ani. Dupa discutiile cu MacDonald articolele 1 si 2 sunt modificate, iar articolul 3 este eliminat. Modificari mai mari a suferit proiectul odata cu propunerile franceze prezentate la 10 aprilie. Intr-un preambul se referea la principiul Societatii Natiunilor, pactelor de la Locarno si Kellog si a nerecurgerii la forta, precum si nerespectarea drepturilor oricarui stat. In articolul 1 era inlocuit pasajul referitor la colaborarea celor patru puteri cu o fraza ce se referea " numai la chestiunile lor proprii " si in loc de " colaborare " era prevazut " in cadrul Societatii Natiunilor ", nemaiamintind nimic despre terti. In articolul 2 se facea trimitere la articolele 10, 16 si 19 din Pactul societar care prevedeau mentinerea integritatii statelor si limita actiunea celor patru referitoare la discutiile asupra articolelor. Articolul 3 introducea mentiunea asupra sigurantei colective. Face si Germania un contraproiect ce combina proiectele celorlalte trei state. In fata acestor modificari au disparut si opozitiile inregistrate in plan international. II.4. INCHEIEREA ACORDULUI Textul definitiv al tratatului a fost semnat, dupa unii istorici21), in data de 15 iulie, cu data anticipata de 7 iunie de catre ambasadorii Angliei, Frantei si Germaniei si de catre Mussolini. Alti istorici22) sustin ca Pactul in patru a fost semnat la Roma in 7 iunie.23) In preambul se regaseau ideile proiectului francez : partile contractante incheiau acordul cu deplina responsabilitate de membri permanenti in Consiliul Ligii si de semnatari ai Pactului de la Locarno, constienti de indatoririle lor si de Pactul Kellog, referindu-se la declaratia de nerecurgere la forta, preocupati de eficacitatea deplina a Pactului Societatii Natiunilor, fara a-l elimina, respectand drepturile fiecarui stat. Articolul 1 stabilea ca partile contractante se vor concentra pe chestiunile lor proprii si vor face toate eforturile pentru mentinerea pacii. Articolul 2 spunea ca in ce priveste pactul societar, si in mod special articolele 10, 16 si 19, partile contractante trebuiau sa se consulte intre ele si sub rezerva deciziilor organelor societare trebuiau sa se conformeze oricarei masuri prevazute in articolele mai sus mentionate. Articolul 3 spunea ca partile contractante vor lua toate masurile pentru asigurarea succesului Conferintei Dezarmarii si ca in cazul ramanerii nerezolvate a vreunei probleme in acest sens isi luau angajamentul de a o rezolva intre ei, aplicand pactul. Nu se mai facea referire la egalitatea germana si nici la siguranta colectiva. Articolul 4 facea referire la vointa partilor de a se implica in rezolvarea chestiunilor economice de interes comun in Europa, iar articolul 5 stabilea durata de 10 ani, cu mentiunea ca putea fi prelungit in mod tacit, fara preaviz. In aceeasi zi insa, la propunerea guvernului cehoslovac, Franta introduce o modificare la articolul 2, referitoare la neacceptarea modificarilor la normele prevazute in privinta unanimitatii partilor. Asa cum arata, " pactul directorial " care l-a facut pe Mussolini sa se viseze arbitrul Europei ce-i permitea revizuirea tratatelor si il facea ducele continentului fascizat, nu mai insemna nimic, cu atat mai mult cu cat el trebuia aprobat de parlamentele tuturor statelor in termen de trei luni. Dar acest lucru nu s-a intamplat, parlamentul francez nu-l aproba24) si initiativa lui Mussolini ramane fara urmari. II.5. REACTII SI ECOURI EUROPENE In mediile internationale s-a raspandit ideea ca pactul propus de ducele fascismului era indreptat in mod unilateral spre revizuirea tratatelor. Acest lucru a produs agitarea spiritelor in Franta, Polonia si Mica Intelegere. Consiliul permanent al Micii Intelegeri a publicat, la 25 martie 1933, o declaratie contra " sistemului dictatorial care ar fi permis celor patru mari puteri sa hotarasca in numele altora ". Sunt expresive cuvintele lui Titulescu referitoare la subiect : " Ce este in doua cuvinte Pactul celor patru ? crearea unui directorat european avand drept scop revizuirea frontierelor Micii Intelegeri si Poloniei "25). Si tot el spunea ca a fost imputernicit de Mica Intelegere sa lupte impotriva pactului la Londra si Paris. Polonia reactioneaza Si ea atat datorita faptului ca era amenintata cu revizuirea frontierelor, dar mai ales pentru ca acest pact o excludea din randul marilor puteri. U.R.S.S. a perceput pactul ca pe un instrument ce putea fi intors impotriva ei, la fel Si Turcia. Cert este, insa, ca momentul in care a fost semnat pactul a coincis cu schimbarea de ruta in politica interna a statelor europene. Acum a fost momentul cand, in multe din aceste tari, s-au instalat regimuri totalitare si , mai mult decat atat, toate aceste state, inca nevindecate suficient dupa primul mare razboi, doreau cu orice pret sa repuna pe tapet probleme pe care le doreau incheiate si, mai ales, sa piarda ceea ce tratatele de la Paris le-au dat. II.6. URMARI Pactul directorial in afara oricaror alte urmari concrete a fost un succes de prestigiu al lui Mussolini, atat in plan intern, cat si in mediul international. Propaganda interna i-a dat numele de " Pactul Mussolini ". Dincolo de toate acestea , se prea poate ca acest pact sa fi vrut sa reintroduca in scena modelul de dialog intre marile puteri de dinaintea Pactului Ligii, care model fusese un element esential al politicii internationale antebelice. Din acest punct de vedere putem spune ca acest pact a insemnat reapropierea intre Franta si Italia, asa cum nu se mai intamplase de dinaintea razboiului. Parlamentul francez si-a exprimat bucuria ca Italia a fost reasezata in concertul european.26) Si pentru a intari aceasta Italia incheie un pact de neagresiune cu U.R.S.S. la 2 septembrie 1933, pe cinci ani, similar cu cel franco-polonez, pentru a nu o lasa in afara sistemului european. Cat priveste urmarile practice, in afara faptului ca nu a intrat in vigoare, deoarece nu a fost contrasemnat de parlamentele tuturor statelor, Titulescu ne explica care erau : " In sfarsit, dupa lungi tratative, am obtinut nota din 7 iunie 1933 din partea guvernului francez, adica din partea primului ministru si al ministrului afacerilor straine Paul-Boncour. In aceasta nota Franta ne garanta ca initiativa de a discuta revizuirea trebuia sa aiba loc numai prin adunarea Societatii Natiunilor, adica nu prin intermediul unui directorat si ca, in vederea acestui scop, pentru a aplica articolul 19 si pentru a invita partile sa reexamineze tratatul, este necesara unanimitatea, inclusiv partile interesate ".27) Asa cum am mentionat anterior, chiar daca practic pactul nu a avut urmari, in realitate a insemnat renasterea suprematiei celor patru mari natiuni, printre care se numara si Italia, dar semnifica in acelasi timp si inceputul sfarsitului relatiilor cladite in interiorul tratatelor Ligii.28) In discursul din 7 iunie 1933, Mussolini declara ca : " Italia n-a vrut niciodata sa impuna o politica revizionista cu forta, a sperat numai ca o atmosfera de mai mare incredere si intelegere reciproca va favoriza procesul de adaptare a tratatelor care erau deja aplicate si pe a caror necesitate de schimbare incepeau sa o recunoasca si cei mai ferventi adversari, precum Benes. "29) Acest pact a venit dupa Conferinta de la Geneva din 2 februarie 1932, unde pozitiile Germaniei au fost diferite de cele ale Frantei si Angliei. Se vedea in el, oarecum, rezolvarea problemei dezarmarii si, asa cum spunea si Mussolini, chiar daca conferinta ar fi esuat, articolul 3 al pactului oferea un mod de rezolvare a situatiei, permitand celor patru semnatari sa reia discutiile intre ei.30) Pentru ceea ce a insemnat pactul nu poate fi acuzat doar initiatorul sau. Tratatele bilaterale si politica crearii blocurilor a fost opera tuturor marilor puteri, constiente fiind ca se va ajunge la un moment dat la sfarsitul politicii initiate de Pactul Ligii. C A P I T O L U L III ATITUDINEA FATA DE POLITICA DE EXPANSIUNE AGERMANIEI III.1. RAPORTURILE ITALO-GERMANE DUPA IANUARIE 1933 Venirea lui Hitler la putere in Germania, in ianuarie 1933, nu a fost un prilej de prea mare bucurie pentru Mussolini. Intre fascism si nazism, nu au existat imediat afinitati. Cu toate acestea, nu aceleasi lucruri se pot spune despre Hitler. In iulie-august 1933, un grup de avangardisti ai fascismului italian au fost primiti calduros la Mnchen, Berlin, Hamburg si Frankfurt. Cu diferite ocazii, fruntasii nazisti isi exprimau aprecierea fata de regimul politic si fata de conducatorul din Italia. Au loc schimburi de mesaje la nivelurile cele mai inalte, dar, cu toate acestea, presa italiana critica politica rasista fata de evrei a guvernului german, practica sterilizarii, etc. La aceste critici se alatura si biserica catolica prin conducatorul ei, Papa Pius al XI-lea. A fost criticata si teoria puritatii rasiale despre care, un articol, spunea ca " laponii, daca sunt mai la nord, sunt mai puri decat germanii ". Hitler nu inspira simpatie lui Mussolini, poate si de aceea la 30 ianuarie 1933 guvernul italian trimite la Berlin felicitarile obisnuite si nimic mai mult. Dar nu se reducea totul doar la atat. Hitler si Mussolini intrau in concurenta in ce priveste interesele pe continentul european. Pe de o parte era visul lui Hitler, referitor la Austria, de a o uni cu Germania, pe de alta parte, ambitiile lui Mussolini in bazinul dunarean si visul de a vedea o Europa fascizata. III.2. AUSTRIA, TENTATIVA DE ANSCHLUSS (25 iulie 1934) In vara anului 1934, problema austriaca explodeaza violent datorita precaritatii economico-politice si diplomatice impuse de aranjamentele de la Versailles. Aici se intalneau interesele Germaniei, Frantei, Angliei, Italiei si Micii Intelegeri.31) Aceasta problema avea un rol major in mentinerea echilibrului Europei Centrale. Toti cei mentionati mai sus erau in favorea mentinerii statu-quo-ului, mai putin Hitler. Visurile desteptate in anii anteriori, prin lungul sir de conferinte, sub auspiciile Societatii Natiunilor se imprastie odata cu iesirea Germaniei din dezbaterile Conferintei Dezarmarii si din Societatea Natiunilor si datorita insuccesului Conferintei Economice Mondiale, din vara lui 1933.32) Acelasi lucru se intampla si cu Pactul Directorial. Pe langa aceste esecuri in relatiile internationale se regasesc crizele interne ale statelor implicate, ca si criza interna a Austriei insasi. In aceste conditii, micul stat se afla la intersectia jocurilor politice externe, in special cele venite din Germania si Italia33) care au putut influenta viata politica a acestui stat, cu atat mai mult cu cat instabilitatea politica si lipsa unei directii coerente se face simtita.34) Influentele venite din afara gaseau aici puncte de reper, ceea ce intarea si mai mult contrastele. In acest sens, germanismul profesat de nazisti se ciocnea de national-catolicismul impus de Dollfus, cu sprijinul lui Mussolini.35) Situatia interna austriaca se prezenta in felul urmator : din mai 1932 era cancelar Dollfus, peste un guvern de coalitie. Chestiunea alipirii la Germania revenea in prim plan, cu atat mai mult cu cat Hitler insusi dorea acest lucru. Pangermanismul austriac a devenit cu timpul o filiala a celui german, acest lucru a facut ca in interiorul Austriei sa creasca puterea acestei orientari odata cu succesele din Germania, indreptandu-se impotriva guvernului lui Dollfus. Acesta din urma, era contrar national-socialismului din motive religioase si politice. Antisocialist si antiliberal, a incercat sa-si impuna propria sa ideologie - autoritarismul austro-catolic.36) In acest sens in martie 1933, reuseste sa inlature regimul parlamentar, profitand de ocazia demisiilor presedintelui si vicepresedintelui Consiliului National. Neconvocand parlamentul, acesta a ramas suspendat pe un timp nedeterminat. Dollfus a guvernat cu puteri exceptionale prin decrete-legi pe o perioada mai mare de un an.37) In aceste conditii, intra in conflict cu guvernul de la Berlin, dupa ce desfiinteaza militiile national-socialiste. Probleme s-au ivit si in ceea ce priveste tranzitul si propaganda facute de Berlin in favoarea national-socialistilor austrieci. In aceste conditii, situatia degenereaza intr-un conflict diplomatic. Austria inainteaza la Roma, Paris si Londra note de protest. La 7 august 1933, Franta si Anglia iau legatura cu Berlinul, sustinandu-l pe Dollfus. Italia face si ea cunoscut ca a purtat discutii cu Germania si ca s-a asigurat de bunele intentii ale acesteia. Intre 19 si 20 august 1933 are loc o intaalnire la Riccione, intre Mussolini si Dollfus. In urma intalnirii se da un comunicat din care rezulta comunitatea de pareri intre cei doi in ce priveste Austria si problema dunareana, pentru care guvernul italian propunea acorduri bilaterale intre statele interesate si cu Italia.38) Dupa o perioada de liniste intre Germania si Austria, la 3 octombrie 1933, Dollfus este ranit, iar Mussolini nu intarzie sa-l incurajeze.39) La inceputul anului 1934, problema austro-germana se redeschide. Intr-o nota diplomatica catre Berlin, Dollfus se plange de amestecul german in problemele interne ale Austriei. Hitler neaga insa si spune ca e doar rezultatul expansiunii naturale a ideii nationalismului german. In fata acestei situatii, Dollfus se plange din nou occidentalilor, care la randul lor isi arata sprijinul pentru mentinerea integritatii si independentei Austriei, asa cum era prevazut in tratate. In Austria au loc insa noi evenimente : intre 12 si 15 februarie 1934 un conflict local inceput la Linz intre militiile naziste si fortele guvernamentale se extinde repede la Viena.40) Razmerita este inabusita si Dollfus desfiinteaza organizatiile socialiste, partidul si sindicatele. Deputatii socialisti sunt eliminati din parlament si la 30 aprilie se voteaza o noua constitutie in care numeroase drepturi erau restranse. Aceste lucruri provoaca indignarea socialistilor, care vedeau in Dollfus un dictator clericalo-fascist. In fata acestor evenimente, Italia reuseste sa atraga de partea sa, in sprijinul regimului de la Viena, Franta si Anglia. Acest lucru nu se produce intamplator, ci pe baza unor proiecte care erau privite cu ochi buni si de occidentali, in special de Franta. Este vorba de reluarea discutiilor asupra proiectului economic dunarean, care prevedea acorduri bilaterale, cu tratament preferential pentru produsele agricole si industriale ale statelor dunarene. In jurul acestor actiuni gravita si Mica Intelegere, interesata in mod direct. Italia reuseste sa faca intelegeri economice cu Austria si Ungaria, creandu-se o alianta tripartita care se mula pe ideile revizionismului politic. In acest sens, in martie 1934, Dollfus si Gombos vin la Roma, unde se semneaza protocoalele. Au fost semnate si protocoale politice, in care erau prevazute respectarea independentei si drepturilor oricarui stat. Mai mult a obtinut si aprobarea Micii Intelegeri,care nu vedea o amenintare in acordurile de la Roma. Se observa deci ca Italia reuseste pe de o parte sa se apropie de occidentali, incearca sa-si creeze propria alianaa fascista in Europa Centrala si obtine bunavointa Micii Intelegeri. In vara lui 1934 insa, in Austria, se intensifica actiunile national-socialisstilor, au loc o serie de atentate asupra functionarilor si edificiilor publice si a cailor de comunicatie. In aceste conditii, Dollfus infiinteaza Ministerul Apararii contra Terorismului, luand masuri exceptionale si promulgand pedeapsa cu moartea pentru sabotorii regimului. In urma acestor actiuni, are loc prima intalnire intre Hitler si Mussolini, la 14-15 iunie la Venetia, incercandu-se rezolvarea problemei austriece. Intalnirea insa, dincolo de ce spuneau comunicatele oficiale, a fost un esec. Cei doi nu se vor mai intalni pentru trei ani de atunci incolo. N-au reusit sa ajunga la nicio intelegere concreta, nici asupra Austriei si nici asupra altor probleme discutate. La 25 iulie 1934, national-socialistii au incercat sa dea o lovitura de stat la Viena ocupand cladirea guvernului.41) Dollfus a fost ranit si moare la scurt timp. Pana la sfarsitul zilei, puch-ul este reprimat si guvernul se reconstituie la 29 iulie sub presedintia lui Schuschinigg. In aceste conditii, Mussolini ordona concentrarea de trupe terestre si aeriene pe Brener si in Carinzia42) si trimite o telegrama viceprim-ministrului Starhemberg, in care mentioneaza ca independenta Austriei era strans legata de planurile de aparare ale Italiei.43) Hitler neaga insa amestecul guvernului de la Berlin in evenimentele din 25 iulie, dar nu renunta insa, dupa aceste evenimente, sa agite ideologia renasterii si reunificarii poporului german. Intre timp, pe 16 august, Mussolini ordona retragerea diviziilor de la granita austriaca si pe 21 august are loc o intalnire intre el si Schuschinigg, la Florenta, unde se pare ca s-au pus de acord cu privire la viitorul raporturilor italo-austriece, conform tratatelor de la Roma din anul anterior, Austria devenind un fel protectorat italian. La 27 septembrie reprezentantii Italiei, Frantei si Angliei au dat publicitatii la Geneva o declaratie in care sustineau necesitatea mentinerii integritatii si independentei Austriei. Ia sfarsit astfel, prima incercare de alipire a Austriei la Germania, insa dupa cum aveau sa o demonstreze faptele, politica fascista isi va schimba optiunile, orientandu-se inca de acum catre sud, in Mediterana, asa incat, la urmatoare tentativa de alipire a Austriei, aceasta nu va mai gasi sprijin nici la Mussolini, nici la guvernele occidentalilor. A fost poate prima incercare a lui Hitler de a testa vointa marilor puteri44) si singurul care a reactionat prompt, nu stim cat de hotarat sa mearga pana la capat, a fost Mussolini. III.3. FRONTUL DE LA STRESA (14 aprilie 1935) Frontul de la Stresa este urmare a temerilor occidentalilor in ce priveste evolutiile din Germania, cat si a actiunilor lui Mussolini de a incerca sa impiedice ca statul nazist sa devina o mare putere. Acest lucru se poate deduce din faptul ca el condamna intentiile lui Hitler anuntate la 16 martie 1935, de a crea o armata de 36 de divizii. In timpul scurs intre puch-ul de la Viena si crearea frontului comun, au avut loc o seama de evenimente care, pe de o parte au apropiat Italia de tarile democratice, dar nu gratuit, ci cu rezultate favorabile Italiei, in ce priveste coloniile si , pe de alta parte, schimbarea de ruta in politica fascista, cu acceptarea de catre occidentali a cedarilor in fata regimurilor totalitare. Anul 1934 marcheaza insa o agitare a relatiilor franco-italiene in ce priveste problema iugoslava si au loc doua evenimente : pe de o parte revendicarile slave referitoare la Fiume, Trieste si Venetia-Giulia, iar pe de alta parte asasinatul de la Marsilia, in urma caruia sunt ucisi regele Alexandru al Iugoslaviei si ministrul de externe al Frantei,Barthou. Atentatul se pare ca a fost pregatit de catre separatistii croati. La Torino au fost arestati doi membri ai unui comitet revolutionar macedonean care, se pare ca au fost capii asasinatului. La cererea Frantei, Italia refuza sa-i extradeze si in felul acesta, Iugoslavia acuza atat Italia cat si Ungaria de a-i fi protejat si primit pe teritoriul lor fara sa-i predea. Se naste de aici ideea implicarii celor doua state in asasinat. Aceste evenimente sunt repede depasite pentru scopuri politice mai inalte. Dupa Brathou, la externe in Franta vine Laval, care avea o alta optica decat predecesorul sau, in ce priveste Germania. Daca primul vroia sa izoleze statul nazist, Laval propune o intelegere cu acesta. Pentru aceasta, avea nevoie de Italia, cu atat mai mult cu cat se anuntau alegerile din Saar. Italia putea juca rolul de mediator, asa incat, a putut sa se semneze acordul franco-german de la Geneva din 1 decembrie 1934. plebiscitul are loc la 13 ianuarie 1935, incheindu-se cu victoria prounionistilor, Franta fiind nevoita sa accepte infrangerea.45) Aceste lucruri au loc dupa ce, la 7 ianuarie 1935, se semneaza la Roma,46) acordul Mussolini-Laval47), in urma caruia Franta ceda Italiei 114000 km2 de desert la granita cu Tunisia si stabilea sa se alieze cu Italia in cazul unei amenintari impotriva Austriei. O alta clauza dadea libera actiune Italiei in Abisinia, in schimbul renuntarii la interese in Iugoslavia si Balcani.48) Se reconfirma acordul pentru dezarmare si egalitate in drepturi si ca niciun stat nu putea iesi de sub obligatiile privind dezarmarea, actionand unilateral. Intr-o declaratie oficiala, spuneau ca erau lichidate toate chestiunile nerezolvate dintre cele doua tari si se obligau sa colaboreze intre ele. Aceste acorduri au fost urmate de acorduri militare secrete, ce priveau Austria si Renania. Dupa acordurile italo-franceze, se semneaza acorduri franco-engleze intre 1 si 3 februarie 1935.49) In comunicatul final, se spunea ca Anglia aproba acordul franco-italian si e de acord sa consulte Austria si ca nu e de acord sa fie modificate in mod unilateral obligatiile privind armamentul. In Germania insa, au loc evenimente care ingrijoreaza. La 9 martie 1935, Goering anunta crearea aviatiei militare germane, iar la 16 martie Hitler restabileste serviciul militar obligatoriu, cu un plan de formare a 12 corpuri de armata (36 de divizii). In aceste conditii, la 14 aprilie 1935, are loc Conferinta de la Stresa, la care participa Mussolini, Flandin si Laval, precum si MacDaonald si Simon. Cele trei delegatii au stabilit ca trebuiau sa continue negocierile pentru mentinerea securitatii in Europa orientala, repetau declaratiile in favoarea independentei Austriei, cereau o reuniune a statelor Europei Centrale pentru stabilirea unei aliante, si reconfirmau obligatiile privind dezarmarea. Cele trei state se declarau de acord sa se opuna prin orice mijloace actiunilor de nerespectare a tratatelor. Conferinta de la Stresa se vroia o blocada a celor trei contra Germaniei naziste, care incalca obligatiile ce-i fusesera impuse prin tratatele de la Versailles. La 16-17 aprilie 1935, guvernele celor trei state condamna la Geneva initiativa Germaniei de a reintroduce serviciul militar obligatoriu. Au stabilit, de asemenea, ca se va face o comisie care sa hotarasca ce masuri economice trebuiau luate in cazul in care se vor mai repeta asemenea actiuni. Dupa Stresa, Mussolini pune in functiune mai vechiul plan al intelegerii cu Austria si Ungaria, referitoare la Confederatia dunareana, pentru a pune in aplicare protocolul de la Roma, din 7 ianuarie 1935. Franta, pe de alta parte, nu mai pierde nici ea timpul si la 2 mai 1935 semneaza cu U.R.S.S. o conventie in caz de agresiune din partea unui stat european. Un tratat asemanator a fost semnat intre U.R.S.S. si Cehoslovacia pe 16 mai. La 11 iunie 1935, Anglia semneaza si ea un acord naval cu Germania, prin care acesteia din urma, i se permitea sa-si creeze o flota de razboi, cu un tonaj de 35% din cel britanic si o flota de submarine, in proportie de 45% fata de cea britanica. Frontul de la Stresa, in afara faptului ca a readus Italia in dezbaterile la nivel inalt, a deschis si calea tratatelor bilaterale, si de aici crearea blocurilor care, impreuna cu lipsa de fermitate a fostelor state invingatoare, a facut ca incet-incet sa esueze politica impusa de tratatele pariziene si sa duca chiar la falimentul Societatii Natiunilor. III.4. REMILITARIZAREA RENANIEI (7 martie 1936) Tratatele de pace de la Paris au facut din Germania, o tara de 65 milioane de locuitori, o putere nesemnificativa. Conditiile critice prin care a trecut societatea germana au facut sa ajunga la putere Hitler, care insa avea alte proiecte pentru viitorul statului sau. Politica sa nu a fost impusa imediat, ci a incercat putin cate putin sa-si atinga scopurile. Mai intai, a initiat in secret programul de reinarmare, concomitent cu eforturile diplomatice de recunoastere a drepturilor Germaniei de a avea armata. Chiar si in discursurile sale, adresate poporului german, a repetat mereu : "vrem inapoi armele noastre ". S-a folosit pentru a-si atinge telul si de faptul ca guvernul englez a dezaprobat modul in care Franta a inteles sa pedepseasca Germania in 1922 si a incercat, pe cat i-a stat in putinta sa obtina bunavointa Angliei, marturie stand acordul naval anglo-german din 18 iunie 1935. Poate si de aceea, Franta a cautat intotdeauna sprijinul Angliei in ce priveste Germania. In contrast, Anglia nu a perceput corect amenintarea provenita din partea Germaniei. Cand Germania a decis reintroducerea serviciului militar obligatoriu, ajungand sa aiba in timp de pace o armata de 550000 de oameni, Europa a inceput sa se teama. Frontul de la Stresa n-a facut decat sa-i intareasca convingerea lui Hitler ca putea sa mearga mai departe. Dupa ce a incalcat aceasta clauza a tratatelor, s-a hotarat sa incalce o alta. Tratatul de la Versailles stabilea ca Renania trebuia sa fie zona demilitarizata si ca nu trebuia sa fie ocupata de trupe si instalatii militare. In dimineata zilei de 7 martie 1936, trupele germane au inaintat in Renania. Cu aceasta ocazie, Hitler a infruntat un risc enorm. Acest mars a fost facut de o singura divizie si numai trei batalioane au atins Rinul. Daca francezii ar fi intervenit, Germania nu avea forte suplimentare sa sustina actiunea. Franta si aliatii sai, Polonia si Cehoslovacia dispuneau de 90 de divizii, plus alte 100 de rezerva. Daca ar fi reactionat, poate ca istoria ar fi avut alt curs. Prin actiunea sa in Renania, Germania a incalcat doua tratate : cel de la Versailles si Pactul Renan de la Locarno.50) Cum putem observa, anul 1936 a inregistrat evenimente care prevesteau o noua conflagratie mondiala. Leon Blum, premierul guvernului francez, din partea Frontului Popular, caracteriza situatia de atunci drept foarte grava, una in care spiritul de solidaritate internationala, sistemul datoriei internationale, obisnuita si vointa de a actiona in comun, cu deplina incredere, s-au alterat si s-au pierdut putin cate putin. In Africa de est, Abisinia fusese ocupata de trupele italiene, act incriminat de Societatea Natiunilor, iar la 7 martie 1936 au loc aceste evenimente din Renania.51) Cat priveste Italia, in aceasta perioada, se distantase de Anglia si Franta datorita agresiunii in Etiopia. Se produce o schimbare de orientare, cu atat mai mult cu cat Germania i-a fost alaturi. La sfarsitul lui martie, seful politiei italiene, Bocchini se intalneste cu Himler in Germania. Era acesta un semn ca se dorea restabilirea simpatiei si increderii intre cele doua politii politice si deci, cu implicatii majore in relatiile dintre cele doua state. Mai mult, in mai, va renunta la tutoratul fata de Austria i Germania va incerca sa alature inca odata Austria si Cehoslovacia. In fine, se va ajunge ca pana la sfarsitul anului 1936 Italia sa se indrepte tot mai mult catre Germania.52) C A P I T O L U L IV POLITICA DE EXPANSIUNE A ITALIEI IV.1. INARMAREA Ambitiile Italiei fasciste ce constau in asumarea rolului de mare putere la acelasi nivel cu Anglia si Franta pe scena europeana si de stat colonial, care vroia sa domine Mediterana si teritoriile ce o inconjurau au facut sa existe preocupari inca de dupa razboi in privinta reorganizarii militare. La inceput, constient de slabiciunile economice ale tarii, Mussolini a jucat in plan diplomatic rolul de mediator intre marile puteri, militand pentru o politica de echilibru a fortelor. Aceasta politica l-a ajutat atat sa se mentina in fruntea dezbaterilor europene, cat si sa se apropie de scopul preferat - Mediterana. Principalul inamic, la inceputul anilor -30 era vazut in Franta, cu care de altfel, in afara disensiunilor in ce priveste regimurile politice diverse, se confrunta si in colonii. Conferinta navala de la Washington si acordurile de la Londra, din 1930, au propulsat Italia pe un loc fruntas in Europa, alaturi de Franta, dupa Statele Unite, Anglia si Japonia, in ce priveste tonajul navelor de razboi, fapt ce constituia un castig de prestigiu, dar in acelasi timp, posibilitatea de a-si intari capacitatile militare. Conferinta de la Washington a recunoscut Italiei forta sa militara, in timp ce alte state, precum Austroungaria dispareau din Mediterana. Confruntarea in aceasta zona urma sa aiba loc doar cu Franta. Acordurile de la Londra au stabilit ca Franta si Italia puteau construi, pana in 1936, 70000 de tone nave de linie si 60000 tone portavioane. Aceste clauze priveau constructiile viitoare care s-ar fi adaugat celor prezente, ceea ce avantaja Franta. Aceste lucruri, ce se refereau la paritatea navala, au fost reglementate cu ajutorul Angliei, la Geneva, la 1 ianuarie 1931, cand s-a stabilit ca avantajele pe care le aveau cele doua in cate un domeniu - Franta mai multe torpiloare si Italia mai multe submarine - constituiau motive intemeiate sa le situeze pe picior de egalitate. Dupa 1931, cheltuielile militare sub conducerea amiralului Siriani au fost accentuate si se vroia ajungerea la limitele stabilite prin tratatele navale. Se cheltuiau in jur de 600 de milioane de lire pe an. In 1933 au fost construite 22 de unitati, in 1934 s-au lansat la mare doua nave de razboi de 35000 de tone si se incepe constructia de torpiloare, adaptate pentru Mediterana. In acelasi timp cu eforturile de construire a unei marine de razboi, se actioneaza si in privinta crearii fortelor aeriene. Aici intervenea si faptul ca se credea ca aceasta arma, care implica costuri scazute, ar fi adus avantaje in plan strategic. Mai mult, pasiunea pentru aviatie era un curent des intalnit in randul elitelor fasciste si deci s-a facut mult in acest sens. In ce priveste armata terestra, in 1932, numara 290000 de oameni, situandu-se sub efectivele altor state, cu mai putine pretentii decat Italia. Adevarata problema a acesteia era insa lipsa dotarilor, a masinilor moderne, transportoarelor si tancurilor, precum si a artileriei si armelor automate. In vara anului 1933 Mussolini devine seful Ministerelor de razboi, marina si aviatie. A fost semnalul unei noi epoci in ce priveste reinarmarea. El a reusit sa unifice politica militara si sa scoata din umbra armata terestra. A fost initiat un program de motorizare si mecanizare a fortelor terestre. La aceste eforturi a contribuit si propaganda de partid conform careia s-au fascizat structurile militare si nu numai. Totodata societatea trebuia sa fie pregatita de razboi, asa incat din 1934 a inceput programul de pregatire premilitara.53) In parctica, pana la inceputul campaniei intensive de inarmare, la baza organizarii armatei s-au succedat o serie de legi, ca cea din 1923, cunoscuta sub numele de ordinul Diaz, apoi ordinul Mussolini din 1926, care aprofunda legea din 1923 si se referea in mod explicit la mobilizarea nationala, ce era constituita din mobilizarea civila si cea militara. Aceasta lege54) aducea modificari si organizarii diviziilor. In februarie 1927 se aduc modificari legii din 1926, Statul Major defalcandu-se in Statul Major General si Statul Major al Armatei. Acest lucru a facut ca trupele terestre sa intre intr-un con de umbra pana la inceputul crizelor europene si ca urmare a faptului ca in acest moment regimul era mai mult propagandistic si mai putin inclinat si hotarat sa actioneze in exterior. Pana in 1934 doctrina tactica se baza pe dezvoltarea capacitatilor fizice ale soldatului.55) La 11 octombrie 1934, un decret dat de catre Mussolini reorganiza serviciile militare si opera schimbari in denumirile lor. Se pregateste deja schimbarea care a avut loc si in planul politicii externe, si anume pregatirea armatei in scopuri defensive. In 1935, cu ocazia campaniei in Etiopia, organizarea militara a fost supusa probei. Deja din 1932 erau incepute pregatirile in eventualitatea unui conflict cu Etiopia si deci au fost prevazute cresteri ale capabilitatilor in special in colonii (Eritreea si Somalia). In 1934, s-a trecut la un nou plan ofensiv si in acest scop a fost trimis in zona un corp al armatei speciale compus din trei divizii de infanterie, forte aeriene si servicii. O alta divizie era pregatita in Italia. In total era vorba de 80000 de oameni. Dupa incidentul de la Ual-Ual, regimul fascist pregateste o noua tactica impotriva agresorului - o ofensiva dinspre nord (Eritreea) si defensiva din sud (Somalia). Pentru a duce la bun sfarsit acest lucru, este proclamata mobilizarea in Somalia, asa incat fortele de acolo cresc de la 7000 la 17500 de oameni.56) Acelasi lucru se intampla si in Eritreea, unde se atinge un numar de 50000 de oameni pregatiti pentru actiunea impotriva Etiopiei. Prin acelasi ordin, era prevazut ca fortele indigene sa atinga un numar de 60-70000 de oameni, organizati intr-un corp de armata, iar trupele metropolitane la inceput vor numara 100000, iar dupa aceea vor atinge un numar 250000 de oameni, plus trupe de artilerie, tancuri, geniu, aviatie si servicii.57) Intre timp, in afara trupelor din Eritreea si Somalia, ca urmare a inflamarii mediului international, se trimit trupe de infanterie si artilerie in Mareea Egee si in Libia, se creeaza divizia indigena Libia 1 pentru a completa trupele deja existente, in plus se trimit din Italia alte trei divizii plus trupe speciale - artilerie, geniu si servicii. Acelasi tip de masuri au fost luate si pe teritoriul national, in special in punctele vulnerabile : Sicilia, Sardinia, Napoli si Roma. Au fost mobilizate trupe pentru apararea celorlalte insule, a porturilor, a coastei si apararea antiaeriana. Pentru aceasta s-a recurs la concentrari pe sase luni pentru toate armele, pentru cetatenii italieni ai contingentului 1913.58) O lege din mai 1935 impartea teritoriul national in zone militare pentru a inlesni efectuarea operatiunilor mai sus-mentionate. Aceasta lege insemna de fapt inceputul unei organizari militare teritoriale functionale. Doctrina tactica a anilor 1935-1936 se baza pe o directiva care prevedea adaptarea trupelor la " razboiul de miscare ". Se vroia in acest fel sa se obtina victoria prin manevre.59) Victoria din Etiopia a aprins imaginatia ducelui asa incat, dupa episodul african a pregatit noi tactici ce vizau miscarea rapida a trupelor, asemanatoare conceptiei germane a razboiului fulger. Acestea insa au fost doar sperante, in fapt, inca din Etiopia s-a vazut lipsa de suplete si mijloace a armatei italiene. Aventura etiopiana coincide cu marile dificultati ale comertului international italian datorita politicii fiscale si monetare adoptate de regim.60) La aceasta se adauga faptul ca politica economica, cu implicatii majore in crearea capabilitatilor militare, a fost subordonata politicii externe gandite de Mussolini.61) Propaganda regimului facea din episodul etiopian un act suprem al natiunii asa incat se spunea ca se puteau mobiliza 37 de contingente cu un efectiv de 7-8 milioane de oameni.62) Aceasta insa putea fi doar o declaratie de prestigiu. IV.2. " MARE NOSTRUM " Ideea ca Mediterana trebuia sa devina un lac italian este strans legata de aspiratiile coloniale ale italienilor. Aceste aspiratii nu s-au nascut dintr-o data, ideea lor pierzandu-se in trecutul istoriei acestei tari. Totul se leaga de visul unificarii nationale, care insa a fost dublat de acela al renasterii imperiului in cadrul celei de-a treia Rome. Mazzini insusi spunea ca " Tunisia este cheia Mediteranei centrale, care impreuna cu Sicilia si Sardinia trebuiau sa-i revina Italiei. " Colonialismul italian interbelic s-a alimentat deci din mitul Romei, creat de " risorgimento " si de cei care au faurit Italia moderna, dar a avut si cauze mai pragmatice, precum presiunea demografica, lipsa materiilor prime, precum si o necesitate propagandistica ce-i folosea lui Mussolini atat in plan intern cat si extern - aceea de a aduce Italia in randul statelor puternice europene, care erau si state coloniale. Nu poate fi acuzat insa doar seful statului fascist de a fi recurs la cuceriri teritoriale. Aceasta politica a capatat caracter legitim dupa Congresul de la Berlin din 1881, in urma caruia s-a creat un acord tacit intre marile puteri planificand impartirea teritoriilor africane care nu erau inca cucerite.63) Anglia, Germania, Belgia, Olanda, Rusia, Statele Unite, Italia si Franta au inceput competitia cu orice mijloace, asa incat s-a ajuns si la o intelegere de a nu-si crea probleme intre ele in cadrul acestei politici expansioniste. Acestea fiind spuse, daca ar fi sa analizam cuceririle celor mai importante state, putem observa ca Anglia si-a creat un domeniu colonial ce se intindea pe o suprafata de 33 milioane km2, de 100 de ori mai mult decat cel italian. Aici erau cuprinse teritorii din Asia, Noua Zeelanda, Australia, Africa si America. Germania a ocupat si ea Namibia, Rwanda, Togo, Camerun, Noua Guinee si a incercat si in Turcia. Franta s-a dovedit a fi si concurentul Italiei, precum si cea care a profitat mai mult de pe urma cuceririlor coloniale. Avea deja Algeria, Tunisia, Marocul, Senegalul, Cornul Francez, Ciadul, Madagascar, teritorii in Sahara, Cornul Africii, Vietnam si Laos. In total 10 milioane de km2. In ce priveste Italia, aici au existat probleme interne, ce nu i-au permis sa se lanseze in cuceriri teritoriale. Ea a inceput prin a cumpara de la companiile maritime Baia de Assab, apoi ocupa orasul Massaua in Marea Rosie, inaintand apoi in Podisul Etiopian. Aici insa trupele italiene sunt infrante in urma conflictului cu negusul Giovanni al II-lea, suveranul Etiopiei. Au loc apoi tratative si Etiopia devine protectorat italian, insa in 1896, la Adua, Etiopia obtine o alta victorie impotriva italienilor. Printr-un tratat din 1890 semnat cu sultanul din Zanzibar, i se recunostea stapanirea asupra Somaliei. Dar cea mai mare problema pentru Italia era faptul ca toate coastele africane ale Mediteranei erau ocupate de alte state : Spania, Franta si Anglia. Italia, aflata in centrul acestei zone, risca sa i se inchida toate caile de acces si sa fie sufocata. A recurs insa la razboi impotriva Turciei, ce detinea Tripolitania si Cirenaica si in urma unui razboi (1911-1912) care s-a incheiat prin semnarea Tratatului de la Lausanne (octombrie 1912), Italia capata Rodos, Dodecanezul, precum si Tripolitania si Cernaica. Dintre toate natiunile europene, Italia avea imperiul colonial cel mai mic ca suprafata si cel mai neproductiv din punct de vedere economic. Acestea erau conditiile care l-au facut pe Mussolini sa promita inca de la inceputul carierei sale politice ca prim-ministru ca situatia nu va mai ramane asa, deoarece Italia, desi victorioasa, a fost nedreptatita atunci cand coloniile germane au fost impartite intre Franta si Anglia, Italiei dandu-i-se doar teritorii desertice si fara valoare. El a fost acela care a inceput sa pregateasca poporul italian in spiritul redevenirii tarii sale acolo unde o situa propaganda si mitologia expansionista. Aceste lucruri, asa cum se poate constata si cum s-a vazut anterior, au facut din Italia o pretendenta la zona mediteraneana. Italia ca natiune era in totalitate mediteraneana, cu atat mai mult cu cat in vechile colonii s-au facut investitii si s-a creat o zona de interes in privinta comertului intre Italia si colonii.64) Viitoarea ideologie a fascismului in ceea ce priveste Mediterana a fost expusa inca din discursul din 24 octombrie 1923 de la Napoli. Era vorba aici de Adriatica, problema danubiana si colonii. El spunea ca vede Napoli o adevarata metropola a Mediteranei, alaturi de Bari si Palermo. Aceste trei orase trebuiau sa constituie un triunghi de forta in " mare nostrum " care sa dea Mediterana mediteraneenilor. Acest enunt ramane o idee de baza a politicii externe fasciste pe toata durata regimului, imperialismul si Mediterana, chiar daca de-a lungul guvernarii sale a fost mai mult sau mai putin expusa.65) Exemplul cel mai concludent , in ceea ce avea sa urmeze, in politica externa italiana, a fost ocuparea insulei Corfu. S-a ajuns pana acolo incat pentru a i se da castig de cauza, Italia a amenintat cu retragerea din Societatea Natiunilor.66) Aceasta politica coloniala se imbina perfect cu aceea a revizuirii tratatelor. La 21 aprilie 1926, a fost organizata " Ziua coloniala " in toata Italia. Era vorba de o relansare a politicii africane, orientale si mediteraneene. Din acest an, Mussolini lanseaza o noua etapa in politica coloniala bazata pe trei elemente : colonizarea agricola, cu surplusul demografic, noi revendicari coloniale care sa puna Italia pe picior de egalitate cu Anglia si Franta, mai ales in urma impartirii fostelor colonii germane si in al treilea rand cresterea subordonarii populatiei indigene fata de exigentele metropolei. Intr-un discurs din 1926, Mussolini a spus ca " noi suntem mediteraneeni si destinul nostru a fost mereu pe mare ".67) Pana la razboiul cu Etiopia s-a incercat in primul rand un colonialism mai mult economic, care sa permita rezolvarea problemelor interne ale Italiei. In acest sens, atunci cand la Stresa Mussolini a citit minuta comunicatului in care se facea referire la faptul ca toate chestiunile internationale trebuiau suspendate, s-ar fi oprit si ar fi adaugat " in Europa ", deci in afara Europei erau chestiuni nerezolvate.68) Pentru a-si atinge scopurile in Mediterana si dincolo de ea, Mussolini s-a folosit atat de concesiile aliatilor, care, prin acordul din 7 ianuarie 1935, cedau Italiei 114000 km2 de desert, la granita cu Tunisia si libertate de actiune in Abisinia in schimbul renuntarii la interesele in bazinul dunarean69) cat si de intelegerea cu Hitler din octombrie 1936, prin care-si defineau interesele - Germania interesata de Balcani si Italia de Mediterana.70) De aici si sprijinul acordat generalului Franco care s-a razvratit deschis in iulie 1936 impotriva guvernului Frontului Popular, victorios in alegerile din 16 februarie 1936. Aceasta interventie armata era considerata de duce indispensabila pentru politica sa si anume de a face din Mediterana un lac fascist71) si de a alunga bolsevismul din aceasta zona.72) C A P I T O L U L V AGRESIUNEA IMPOTRIVA ETIOPIEI V.1. RAPORTURILE ITALO-ETIOPIENE PANA IN 1935 Asa cum am mai spus, agresiunea asupra Etiopiei nu a venit din senin. Au existat interese pentru aceasta zona, inca din perioada celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, la inceput legate de iminenta deschiderii Canalului Suez, in scopul de a realiza o statie de serviciu de-a lungul caii de comunicatie cu extremul orient. Caile si mijloacele pe care le-au folosit italienii pentru a-si atinge scopurile in zona au dus la izbucnirea unui prim conflict italo-etiopian. Este vorba despre faptul ca au sprijinit la inceput actiunile lui Menelik in vederea extinderii imperiului sau in schimbul renuntarii la Eritreea. Acordul semnat de guvernul Crisipi cu imparatul Etiopiei, cunoscut sub numele de " Tratatul de la Uciali " din 2 mai 1889, avea continut bilingv si nu avea aceleasi prevederi in italiana si amarica. Textul oficial italian stabilea protectoratul italian asupra Etiopiei.73) Faptul ca Menelik nu a respectat prevederile tratatului a dus la izbucnirea primului conflict sustinut de o expeditie militara italiana in 1895. Aceasta campanie a fost condusa de Baratieri. La 1 martie 1896 are loc batalia de la Adua in urma careia trupele italiene sunt infrante si nevoite sa se retraga in Eritreea. A fost o infrangere rusinoasa care-i va urmari pe italieni si va constitui unul din motivele propagandei fasciste. Dupa venirea lui Mussolini la putere, a fost dusa o politica duala fata de Etiopia. Pe de o parte au loc schimburi de vizite oficiale, ca aceea din 1924, cand regentul Ras Tafari Makonen viziteaza Roma, iar in anul 1927 aceasta vizita este restituita de ducele de Abruzzo in numele Italiei. La 2 august 1928 la Adis Abeba este semnat un tratat de prietenie italo-etiopian pe 20 de ani, ce putea fi reinnoit la scadenta, ce stabilea pace constanta si prietenie perpetua intre cele doua state.74) In tratat era prevazut si faptul ca partile aveau datoria de a supune arbitrajului si concilierii orice problema ce nu putea fi rezolvata prin mijloace diplomatice obisnuite, imbunatatirea relatiilor comerciale intre parti, o conventie pentru construirea unei sosele intre localitatile Asseb in Eritreea si Dessie in Etiopia. La acestea se adauga sprijinul italian pentru ca Etiopia sa intre in Societatea Natiunilor. Cu toate acestea, Etiopia nu are incredere in guvernul de la Roma. Ajutorul pe care guvernul fascist se grabeste sa-l dea in privinta modernizarii tarii este vazut de Haile Selassie ca un pas premergator penetrarii economice. Pentru a alunga aceste amenintari, cheama tehnicieni de alte nationalitati si impiedica intrarea firmelor italiene in proiectul construirii de sosele. Incearca de asemenea sa reduca raporturile comerciale cu Italia. In fata acestor constatari Italia inainteaza un memoriu Societatii Natiunilor prin care guvernul etiopian era acuzat ca impiedica in mod frapant dezvoltarea comertului italo-etiopian, ca impune taxe vamale mari, creeaza monopol si impiedica dezvoltarea cailor de comunicatie, ca nu face nimic in sensul respectarii tratatului si ca violeaza Tratatul Klobukovski in privinta tratamentului strainilor in Etiopia. In memoriu era prezentata si lista ofenselor contra reprezentantelor diplomatico-consulare intre anii 1928-1934. Acest memoriu din 1936 trebuie pus in legatura insa cu intentia fascismului de a relua expansiunea in Africa.75) V.2. INCIDENTUL DE LA UAL-UAL Intre anii 1926-1930, guvernul italian, profitand de faptul ca granitele dintre Somalia italiana si Etiopia erau prost marcate, aceasta facandu-se doar pe hartie si nu pe teren, a dus o politica de expansiune catre interiorul teritoriilor etiopiene, dorind sa ia in posesie linia puturilor de apa de la Ual-Ual, care furniza apa zonei semidesertice din Ogaden. Expansiunea se finalizeaza in 1930 cu instalarea unor avanposturi militare la Ual-Ual si Uarder.76) Partea etiopiana nu a protestat chiard daca in anii urmatori au existat incercari de reluare in stapanire a teritoriului cu ajutorul unor expeditii militare. Aceste incidente erau insa obisnuite si erau des intalnite atat in cadrul frontierei coloniale italiene cat si a celor franceze si engleze.77) Pentru a incerca sa puna capat unor astfel de evenimente, exista o comisie anglo-etiopiana, care avea misiunea sa delimiteze pe teren granita intre Somalia italiana si Etiopia. La 20 noiembrie 1934, aceasta comisie insotita de o armata etiopiana de 600 de oameni s-a prezentat in fata fortului de la Ual-Ual care era ocupat de trupe indigene in serviciul Italiei. Trupele etiopiene, in prezenta autoritatilor engleze, au revendicat fortul. Trupele italiene, comandate de un capitan indigen au raspuns cu foc. Seful comisiei, un locotenent-colonel englez a declarat reprezentantului italian ca nu poate sa intervina in conflict si in momentul venirii intaririlor italiene, comisia engleza abandoneaza terenul. Disensiunile italo-etiopiene au continuat pana la 5 decembrie 1934, cand un foc de arma, care nu se stie de unde a venit, a declansat conflictul care s-a incheiat cu abandonarea campului de lupta de catre trupele etiopiene a doua zi.78) Rezultatul acestei confruntari a provocat pierderi in ambele tabere. Pe 6 decembrie 1934, insarcinatul cu afaceri al Italiei la Adis Abeba a inaintat o nota de protest contra agresiunii de la Ual-Ual. O nota asemanatoare, inainta pe 9 decembrie si ministrul de externe al Etiopiei, invocand tratatul din 1928.79) Pe 11 decembrie, guvernul de la Roma cere despagubiri care insa, sunt refuzate de guvernul etiopian si in urma refuzului guvernului fascist din 14 decembrie de a recurge la arbitraj, trimite o telegrama la Societatea Natiunilor, supunand dezbaterilor Consiliului incidentul de la Ual-Ual. Pe 20 decembrie, Mussolini lanseaza " Directiva planului de actiune pentru rezolvarea chestiunii italo-abisiniene ", invocand folosirea fortei pentru cucerirea totala a Etiopiei. Incidentul de la Ual-Ual a fost ocazia care a declansat agresiunea Italiei impotriva Etiopiei. Mussolini era convins de ideea cuceririi iminente si nu-l interesau chestiunile tehnice si juridice pentru a rezolva problema pe alte cai. Era ocazia ce i se oferea pentru justificarea fascismului cat si necesitatea gasirii unei alternative la presiunile interne economice si demografice.80) V.3. PREGATIRI DIPLOMATICE Momentul izbucnirii conflictului italo-etiopian coincide cu o perioada de crestere a tensiunii in mediul european, in special datorata problemei germane care se acutizeaza, a inmultirii momentelor de criza si a falimentului Conferintei Dezarmarii. In general, puterile occidentale fac concesii atat Germaniei, cat si U.R.S.S., iar Mussolini se pare ca a profitat de slabiciunea lor si a obtinut si el la randul sau concesii in ce priveste colonialismul italian in Africa. Mai mult, in aceasta perioada se va transa si directia exercitarii influentei intre Italia si Germania in urma intalnirilor bilaterale din 1936. Dar toate aceste lucruri nu s-au intamplat intr-un mod necontrolat, ci au avut la baza un calcul pe care Mussolini si l-a facut cu intentia cresterii prestigiului Italiei si a regimului sau, atat in plan intern, cat si extern. Cu toate ca exista un tratat din 1906, privind statu-quo-ul Etiopiei, Mussolini gaseste momentul sa readuca in centrul atentiei problema coloniala inca din 1934, cand au loc negocieri cu Franta81) in privinta regiunii danubiano-balcanice. Aceste negocieri au dus la semnarea acordului de la Roma din 1935. Aceste acorduri, planificate de Barthou, au fost semnate de Laval in calitate de ministru de externe al Frantei, dupa ce predecesorul sau a fost asasinat , impreuna cu regele Alexandru al Iugoslaviei la Marsilia. Vizita lui Laval la Roma a insemnat si reapropierea relatiilor dintre cele doua tari, fiind prima vizita a unui ministru de externe francez in Italia de dupa razboi.82) Se pare ca intalnirea dintre Mussolini si Laval a fost oportuna si placuta pentru ambele parti, asa incat a dus la semnarea acordurilor din 7 ianuarie. Acestea cuprindeau doua parti : o parte se referea la interesele in Europa si cealalta la interesele in Africa. Italia obtinea anularea Pactului de la Londra din 1915, primind peste 100000 km2 de teritoriu in Libia, o fasie de-a lungul Somaliei franceze si 2500 de actiuni din cele 341000 la caile ferate din Djibouti. In schimb, renunta la privilegiile pe care le aveau colonii italieni in Tunisia, dupa 1965, acestea fiind dobandite conform Conventiei din 1896.83) Se renunta astfel la statu-quo-ul teritoriilor africane, ceea ce dadea mana libera lui Mussolini, asa cum reiese si dintr-o scrisoare din 22 decembrie 1935, a lui Laval catre Mussolini.84) Cat priveste Anglia, aici discutiile au fost mai anevoioase. Mussolini se baza pe un tratat mai vechi, din 1925, si in urma tratatului cu Laval trimite o nota cu intarziere la Londra, in 29 ianuarie 1935, prin intermediul ambasadei de acolo, insa aceasta nota era evaziva si nu explica clar despre ce era vorba in acordurile cu Franta.85) In aceasta nota se facea referire la interesele italo-britanice in Etiopia. Guvernul de la Londra a aflat amanunte din presa italiana86) si se pare, din marturisirile lui Laval. Eforturile Italiei se concentrau in acceptarea de catre Anglia a ideii de a nu duce problema italo-etiopiana in cadrul dezbaterilor Societatii Natiunilor si de a o trata ca pe o problema ce trebuia rezolvata in interesul raporturilor italo-engleze. Se cerea, de asemenea, luarea de masuri impotriva imperiului etiopian. Pe de alta parte, Mussolini, la indemnul lui Grandi, accepta si ideea nerecurgerii la razboi, daca putea sa obtina fara el, ceea ce ar fi vrut. Aceasta idee se pare ca a fost acceptata si a fost data mai departe sefului operatiunilor militare, plecat spre zona de conflict. Problema etiopiana a trecut in plan secundar dupa 16 martie 1935, cand Germania a reintrodus serviciul militar obligatoriu. Mussolini acceptase, in schimbul neintroducerii problemei etiopiene in discutiile Consiliului, sa se procedeze la arbitrajul franco-englez inca din 13 martie. La reluarea discutiilor, in Societatea Natiunilor, problema etiopiana a trecut in plan secund, cu toate eforturile negusului de a o aduce in centrul atentiei. Acum se discuta violarea de catre Germania a Pactului si deci, existau mai multe interese pentru zona europeana. In fapt, n-a fost analizata situatia imperiului etiopian intre Roma si Londra, nici din punct de vedere societar, nici al relatiilor italo-engleze.87) Se ajunge in felul acesta la Conferinta de la Stresa, generata de temerile ridicate de actiunile Germaniei. In cadrul intalnirii din 23 martie de la Paris intre ministrii de externe ai celor trei tari, propuse de Mussolini, s-a observat interesul lor, in special pentru problemele europene. Laval cerea lui Suvich ca Italia " sa nu piarda din vedere problema europeana "88), ca era mai important sa se creeze un front comun contra Germaniei, decat sa se dea curs disensiunilor intre Roma si Londra si ca era dispus sa medieze intre cele doua tari. La Conferinta de la Stresa n-au participat insa Eden si Grandi, singurii care doreau sa clarifice problema etiopiana, iar Mussolini, din motive politice dorea ca aceste discutii sa ramana suspendate. In timpul intalnirilor s-a adus in discutie, de catre partea engleza, necesitatea respectarii Tratatului Societatii Natiunilor, insa discutiile intre expertii s-au inchis cu un comunicat generic, care spunea ca cele trei puteri se opuneau violarii tratatelor in Europa, fara sa aminteasca de chestiunea etiopiana. In 15 aprilie, cu ocazia deschiderii sedintei Consiliului, Simon aduce din nou in discutie problema etiopiana si cerea ca aceasta sa fie dezbatuta in cadrul Societatii Natiunilor. Actiunile lui Grandi de dupa aceea, in mediile politice de la Londra, au dat insa satisfactie lui Mussolini. " Guvernul englez...a actionat pentru a da satisfactie cererii ducelui de a elimina din atmosfera Genevei disputa italo-abisiniana ".89) S-a ajuns ca in cadrul sedintei Consiliului Societatii Natiunilor sa se mearga la procedura arbitrajului. Comisia Maffey, care a arbitrat cazul, inainteaza la 18 iunie 1935 un raport favorabil Italiei. In raport nu se facea referire la principiile societare, ci doar la interesele britanice care, se spune, erau favorabile unei Etiopii independente, dar ca, si in cazul realizarii unei Etiopii italiene, interesele britanice nu ar fi avut de suferit.90) Anglia, tara democratica, nu avea capacitatea sa hotarasca numai prin politicienii sai. Opinia publica britanica a facut presiuni puternice asupra guvernului, asa incat la 24-25 iunie are loc o intalnire la Roma intre Eden si Mussolini. Guvernul britanic era gata sa dea Etiopiei o iesire la mare si teritorii in Somalia, in schimbul cedarilor teritoriale si economice pe care aceasta le-ar fi facut Italiei.91) Teritoriile pe care urma sa le primeasca Italia erau desertice si Mussolini a spus ca Italia avea suficiente astfel de teritorii, mai mult nu era de acord ca Etiopia sa primeasca portul Zeila, deoarece ar fi facut din aceasta o putere maritima. Mussolini a spus ca existau numai doua variante : una pacifica, ce consta in cedarea catre Italia a tuturor teritoriilor cucerite de Menelik si a doua - desfiintarea imperiului etiopian. Eden a sustinut ca ceea ce cerea Mussolini nu va fi acceptat de catre imparat, si daca va actiona unilateral va incalca atat Tratatul din 1906, cat si pe cel al Societatii Natiunilor. Se recurge din nou la o comisie de arbitraj, care se reuneste in Olanda, la sfarsitul lui iunie. Si concluziile acesteia erau defavorabile Etiopiei. La 3 septembrie expertul in drept international, grecul Politis excludea orice responsabilitati din partea guvernului italian pentru incidentul de la Ual-Ual. Incercarea de mediere, atat din partea Frantei, cat si a Angliei, esueaza in fata hotararii lui Mussolini. Se declanseaza astfel conflictul cu Societatea Natiunilor si in aceste conditii, Franta si Anglia au avut mandat din partea organizatiei in vederea gasirii unei solutii. In acest sens, intre Anglia si Franta au avut loc o serie de discutii, unele dintre ele, referitoare la o intelegere intre cele doua in vederea gasirii mijloacelor de a opri interventia italiana. Anglia s-a adresat si Statelor Unite, unde n-a gasit raspuns la cererile sale, dar si statelor europene. O alta incercare de rezolvare a conflictului o constituie planul Laval-Hoare din 8 decembrie, conform caruia Italia primea Tigre, o partea a Dancaliei si Ogadenul. In schimb, i se dadea Etiopiei iesire la mare la Asab. A doua zi, acest plan a fost prezentat Consiliului de Ministri britanic. Rasuflarea in presa a continutului planului a declansat reactia opiniei publice. Planul a fost prezentat pe 11 decembrie lui Mussolini, iar el a spus ca este necesara o ameliorare a acestuia. Intr-un discurs din 18 decembrie, Mussolini a declarat ca "Italia va tinti drept". In aceeasi zi, Hoare este silit sa-si dea demisia, iar planul sau a fost refuzat si de catre negus. Guvernul englez, dupa demisia lui Hoare a lasat planul fara sa-l analizeze si initiativa medierii conflictului a fost uitata. Trimiterea celor 144 de nave ale marinei engleze in Mediterana, pentru a bloca canalul Suez nu a fost decat o manevra pentru a inchide gura opiniei publice. Se poate spune ca atat Franta, cat si Anglia, au lasat mana libera Italiei in Etiopia. Cele doua puteri erau preocupate de ce se intampla in Europa. Pentru a se asigura aici, Franta semneaza Tratatul cu U.R.S.S., iar Anglia Acordul naval cu Germania. V.4. DESFASURAREA OPERATIUNILOR Pregatirile pentru un eventual conflict in Africa au inceput inca din 1934. Mussolini astepta numai sa se realizeze conditiile necesare pentru inceperea operatiunilor. In legatura cu acest lucru, sunt voci care spun ca, in plan diplomatic era necesara mana libera din partea Angliei si ca aceasta s-a ivit dupa ce, la 15 noiembrie 1935, Hoare castiga alegerile. Se vorbeste despre o convorbire telefonica intre acesta si Grandi, ambasadorul Italiei la Londra, in timpul creia premierul britanic ar fi spus " si acum ce putem face pentru voi, cum putem debloca situatia ". Dupa aceasta discutie, se pare ca Mussolini ar fi dat ordinul de incepere a operatiunilor. In 2 octombrie 1935, intr-un discurs din balconul palatului Venetia, Mussolini a decretat mobilizarea generala si inceputul razboiului in Africa. In actiunea sa ducele avea sprijinul marii mase a italienilor, ce se vedea amenintata de prezenta flotei engleze in Mediterana si mai mult, erau exaltati de campania propagandistica fascista. Se pare ca in aceste momente, regimul fascist ar fi atins punctul maxim al sustinerii sale de catre populatie. Pe 3 octombrie 1935, De Bono , in fruntea a 110000 de oameni, la 5 dimineata, trece raul Mareb, fara nicio declaratie de razboi adresata guvernului de la Adis Abeba, inaintand pe trei directii : Adua, Enticcio si Adigrat. Acest inceput de razboi a fost mai mult un mars exaltat deoarece trupele etiopiene se retrasesera spre interior, constiente fiind ca odata cu departarea de granita a armatei italiene, lipsa soselelor facea imposibila aprovizionarea. Din acest motiv singur inconvenient a fost ca acest razboi a trebuit facut cu piciorul.92) Trupele italiene erau formate din voluntari indigeni din colonii, studenti, etc. si deci traiau entuziasmul acestor clipe. Dupa ce generalul De Bono e rechemat in patrie, deoarece campania nu decurgea asa cum vroia Mussolini, este inlocuit cu Badoglio si ofensiva se relanseaza. Singura problema era ca nu se putea folosi tehnica mecanizata si deci o campanie rapida, asa cum dorea ducele nu era posibila. Badoglio a cerut intariri si ele nu intarzie sa apara. Pana la sfarsitul lunii februarie 1936, trupele italiene reusesc sa inainteze destul de mult si sa puna pe fuga trei armate etiopiene.93) In batalia de la Amba Aradan au murit 5-6000 de etiopieni si 150 de militari italieni. Campania italiana a provocat dezaprobarea intregii lumi, in special datorita folosirii gazelor toxice, ce erau imprastiate de avioane in zbor la joasa altitudine, atat asupra soldatilor, cat si asupra civililor, fiind folosite intre 300 si 500 tone de gaze.94) La 29 martie 1936 trupele conduse de generalul Graziani au bombardat orasul Harare, iar doua zile mai tarziu are loc cea mai mare batalie a acestui razboi, la Maychew. Pe 2 mai Haile Selassie fuge in exil la Londra, iar trupele conduse de Badoglio intra in Adis Abeba pe 5 mai. Pe 7 mai 1936 Italia anexeaza oficial Etiopia. Regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea este proclamat imparat al Etiopiei pe 9 mai. Eritreea, Abisinia si Somalia italiana sunt reunite sub conducerea unui singur guvernator si li se da denumirea de Africa Orientala Italiana. V.5. PROCLAMAREA IMPERIULUI In seara zilei de 9 mai 1936, dupa reunirea Marelui Consiliu, reuniune care a durat 10 minute, si dupa reunirea Consiliului de Ministri, care a durat 3 minute, este aprobat decretul lege care-l proclama pe Victor Emanuel al III-lea imparat.95) In decret se spunea : "este pecetluit destinul Etiopiei, azi 9 mai, in al paisprezecelea an al erei fasciste... Italia are in sfarsit imperiul sau - imperiul fascist, deoarece are semnele indestructibile ale vointei si puterii vechiului imperiu roman, deoarece aceasta a fost tinta spre care paisprezece ani au fost indreptate energiile tinerilor italieni. Imperiul pacii deoarece Italia vrea pace pentru ea si pentru toti si vrea razboi numai cand e fortata de nevoile vietii. " Mai departe erau prezentate cele doua puncte concrete ale decretului : "1. Teritoriile si populatiile ce-au apartinut imperiului etiopian sunt puse sub suveranitatea plina si integrala a Regatului Italian ; 2. Titlul de imparat al Etiopiei va fi preluat pentru el si pentru succesorii sai de regele Italiei. "96)Unii critici sustin ca decretul prezenta unele elemente mai putin clare, cum ar fi faptul ca titlul imperial se referea numai la Etiopia si ca nu indica criteriile succesiunii titlului la urmasii lui Victor Emanuel. Nu se stie daca aceste lucruri s-au intamplat datorita repeziciunii luarii deciziei sau daca Mussolini vroia sa sublinieze desprinderea de traditionalismul monarhic si sa arate caracterul personal al noului imperiu.97) Posibilitatea ca tonul vag al formulei proclamarii imperiului sa ascunda ambitiile secrete ale lui Mussolini reiesea, dupa cum spuneau criticii epocii, ca nu se termina cu un salut catre rege, in timp ce o alta proclamatie, facuta de catre Marele Consiliu Fascist il saluta pe Mussolini ca fondator al imperiului. Se banuia ca ducele ar fi fost impins la aceste lucruri de visurile sale de maretie.98) Faptul ca regelui, Mussolini nu-i recunostea niciun merit in aceasta realizare reiesea si din faptul ca ar fi exclamat ca a trebuit sa-l forteze pe rege sa mearga in Etiopia pentru a fi incoronat. Alti critici sustin ca incertitudinea celor continute in proclamatie s-ar fi datorat necesitatii umplerii vidului de putere creat la Adis Abeba dupa fuga lui Haile Selassie. Se pare insa ca aceasta fuga ar fi fost favorabila, stiindu-se faptul ca razboiul etiopian a continuta si dupa proclamarea imperiului datorita rezistentei fortelor de gherila care ar fi fost incurajate de prezenta negusului. Cu toate discutiile in jurul acestei chestiuni, este stiut faptul ca regele a avut meritul sau in realizarea acestui episod al politicii externe italiene. Pe langa faptul ca a sustinut efortul intern al poporului italian si l-a aprobat, se pare ca a obtinut si aprobarea suveranului Belgiei si a coroanei Marii Britanii. In felul aceste se poate explica incercarea de a se ajunge la un compromis cum a fost aceea a planului Laval-Hoare sau schimbarea de pozitie in ce priveste conflictul ca in cazul lui Chamberlain si Churchill. La acestea se poate adauga si sprijinul Vaticanului. Aceste interventii au fost secrete si nu au ajuns in acele momente la urechile publicului. Pentru a-i rasplati pe cei care au contribuit la realizarea visului fascist, au fost medaliati Ciano, Farinaci, Bottai, Bruno si Vittorio Mussolini si multi alti din ierarhia partidului si a armatei. Pe 24 mai 1936, cu ocazia aniversarii intrarii Italiei in primul razboi mondial, la Adis Abeba a avut loc o parada militara la care au participat si trupe etiopiene. Se vroia sublinierea faptului ca ocuparea acestui stat era privita cu ochi buni de catre localnici. In fapt, n-a fost asa. Dupa ocuparea tarii, regimul fascist a devenit si rasist. Etiopia a fost locul unde regimul fascist si-a experimentat aceasta latura a sa.99) In plan international, evenimentele care au dus la proclamarea imperiului au provocat reactii diverse. Opinia publica internationala condamna regimul fascist, cu atat mai mult cu cat ocuparea Etiopiei a fost vazuta ca rezultat al confruntarii intre rasa alba si rasa neagra. Protestele statelor mici din cadrul Societatii Natiunilor, di campaniile din presa occidentala, pareau sa determine statele mari sa ia o masura hotarata impotriva Italiei. Lucrul acesta nu s-a intamplat. Italia astepta sa i se recunoasca cuceririle si primul stat care a facut-o a fost Germania. Societatea Natiunilor falimenteaza in 1937, iar pactul este denuntat in acelasi an de catre Germania si Italia. Imperiul lui Mussolini a existat pana in 1941, cand trupele britanice au ocupat dominionul italian. V. CONFLICTUL ITALO-SOCIETAR 6. Problema agresiunii impotriva Etiopiei devine subiect de discutie in cadrul dezbaterilor de la Geneva, cu atat mai mult cu cat statul african era membru inca din 1923. Raporturile dintre Italia si Etiopia nu au fost stralucite niciodata chiar daca s-a ajuns la incheierea tratatului din 1928. Neintelegerile s-au datorat atat politicii de expansiune adoptate de catre guvernul fascist, care a profitat de lipsa unei delimitari precise a granitelor dintre Etiopia si Somalia italiana, cat si deselor incidente de frontiera provocate de gherilele etiopiene, asa cum reclamau italienii. Incidentul major este cel de la Ual-Ual, nu atat datorita gravitatii sale, cat mai degraba datorita deciziei lui Mussolini de a-si pune in aplicare planurile expansioniste. Dupa incident au inceput protestele la Societatea Natiunilor atat din partea Etiopiei, cat si din partea Italiei care a reclamat ca Etiopia nu este demna sa faca parte dintr-o organizatie a statelor civilizate, acuzand-o de sclavagism. Pe de alta parte, marile puteri, preocupate de evenimentele din Europa au amanat discutarea chestiunii etiopiene in cadrul dezbaterilor societare. La acestea se poate adauga continutul acordurilor secrete de la Roma, din 7 ianuarie 1935 cu Franta, si negocierile cu Anglia expuse intr-un rezumat in planul Laval-Hoare. Se pare ca statele occidentale au sacrificat statul african in incercarea de a mentine in Europa statu-quo-ul teritorial si de a pastra de partea lor Italia in speranta creerii unui front comun impotriva Germaniei. Italia s-a straduit, in rastimpul de la incidentul de la Ual-Ual si inceputul agresiunii din 3 octombrie 1935 sa scoata din cadrul dezbaterilor Ligii problema italo-etiopiana, revendicand libertatea de actiune. Aceasta libertate a provocat insa reactia statelor mici din Liga si a opiniei publice occidentale, care au silit Anglia si Franta sa procedeze la luarea unor masuri sanctionatorii in cadrul Scoietatii Natiunilor la adresa Italiei. Reuniunea Consiliului de la Geneva din 4 septembrie 1935 a pus fata in fata argumentele celor doua parti. Partea italiana a acuzat Etiopia de " barbarie, rea-credinta si agresivitate ".100) Reprezentantul Etiopiei ataca si el regimul fascist. In aceste conditii, reprezentantul Italiei refuza sa mai participe la dezbateri. In fata acestei atitudini s-a luat decizia sa se creeze un comitet format din cinci membri in care sa nu fie reprezentate partile. La 6 septembrie au fost alesi delegati din partea Angliei, Frantei, Spaniei, Poloniei si Turciei. Acest comitet trebuia sa creeze un plan de asistenta pentru reorganizarea tuturor serviciilor publice etiopiene(politie, jandarmerie, justitie, invatamant, finante, lucrari publice, etc.). Mai mult decat atat erau prevazute si ajustari teritoriale intre Italia si Etiopia precum si recunoasterea, pentru Italia, a unui interes special pentru dezvoltarea economica a Etiopiei, cu conditia respectarii intereselor britanice si franceze.101) Raspunsul Italiei a fost ca Etiopia nu mai avea dreptul sa ramana in Societatea Natiunilor si de aici, o solutie din partea Societatii n-ar mai fi fost posibila. In baza acestui raspuns, Italia isi justifica agresiunea impotriva statului african. La 20 septembrie 1935, Anglia trimite in Mediterana cele 144 de nave, dar nu ca urmare a unor decizii ce tineau de contextul international, ci ca urmare a presiunii interne. Aceasta a contribuit la solidarizarea populatiei italiene in jurul lui Mussolini si, de aici, hotararea de a ataca Etiopia. Refuzul lui Musoolini a venit pe 21 septembrie. Incercari ale Consiliului Societatii Natiunilor de a concilia cele doua tabere au existat pana la inceputul atacului de agresiune, insa ele au fost refuzate.102) La 2 noiembrie, concomitent cu discutiile asupra masurilor sanctionatorii, Liga a mandatat Anglia si Franta sa gaseasca o cale pentru solutionarea conflictului. In acest sens au avut loc discutii intre Mussolini si Hoare, chiar daca conflictul era inceput. Se poate observa deci lipsa de determinare a marilor puteri care nu au luat nici o masura concreta pentru a pedepsi Italia. De altfel, pe 18 octombrie Mussolini era asigurat de catre Anglia ca guvernul de la Londra nu avea intentia sa intreprinda nicio actiune impotriva Italiei, in contextul conflictului cu Etiopia si ca actiunile ei se limitau la prevederile Pactului Ligii103) ceea ce insemna ca era exclusa o actiune izolata a Angliei. La 7 octombrie 1935, Consiliul Societatii Natiunilor, dezbatand problema agresiunii Italiei impotriva Etiopiei a aprobat concluziile raportului Comitetului, conform caruia " Italia a recurs la razboi contrar angajamentelor prevazute in articolul 12 al Pactului hotarand, in baza articolului 16 sa aplice sanctiunile prevazute in asemenea cazuri ". Nu s-ar fi putut forma unanimitatea impotriva Italiei daca ea ar fi respectat regulile dreptului international pe care le-a recunoscut prin semnarea Pactului Ligii. Numai refuzul de a-si prezenta cazul si afirmatia pe care a facut-o in sensul ca Societatea Natiunilor nu poate interveni in conflictul ei cu Etiopia, argumentand ca Italia, ca si alte state trebuie sa beneficieze de dreptul poparelor la expansiune si dreptul de a impune prin forta o civilizatie superioara asupra altei civilizatii inferioare, a determinat organismul international sa aplice urmatoarele sanctiuni economice, la 18 noiembrie 1935: interdictia pentru natiunile care faceau parte din Societate de a trimite arme in Italia; interdictia de a acorda imprumuturi guvernului de la Roma; interdictia de a importa marfuri italiene; interdictia de a exporta in Italia marfuri ce puteau fi utile industriei de razboi.104) Aceste sanctiuni au ramas mai mult sau mai putin la caracterul declarativ. Franta a fost amenintata de Italia cu ruperea legaturilor comerciale si ca se va reorienta catre Germania. Statele Unite au declarat ca sunt straine de pact si de masurile societare, afirmand ca este imposibil sa aplice masuri de embargou fara sa incalce legea neutralitatii. Italia a cumparat din Statele Unite armament si camioane Ford, in parte daruite de comunitatea italo-americana reprezentata de primarul New York-ului, Fiorello La Guardia.105) Romania nu a aplicat nici ea sanctiunile, cu toate ca Titulescu spunea ca " orice stat ar putea deveni Etiopia cuiva ".106) Dupa demisia lui Hoare, guvernul britanic la presiunea opiniei publice, aduce in discutie inchiderea canalului Suez si impunerea embargoului pe petrol107) , insa chiar daca acest lucru s-ar fi produs, este stiut faptul ca U.R.S.S., ca nou membru al Societatii Natiunilor a furnizat Italiei cea mai mare parte din motorina de care avea nevoie. Discutiile asupra acestui subiect au continuat pana in martie 1936 cand se produce reocuparea militara a Renaniei. In aceste conditii, problema etiopiana ramane in plan secundar si Mussolini incearca sa profite de acest lucru.. Dupa 9 mai 1936 Societatea Natiunilor avea de dezbatut cel putin doua chestiuni cu privire la Italia : sa se mentina sau nu sanctiunile si sa se recunoasca sau nu cuceririle teritoriale. La 11 mai 1936, cu prilejul reluarii discutiilor asupra chestiunii etiopiene in Consiliul Societatii Natiunilor, baronul Aloisi a declarat ca singura autoritate in Etiopia e cea italiana. In urma interventiei delegatului italian, Aloisi abandoneaza sedinta si a doua zi paraseste Geneva. La 30 iunie 1936 s-a deschis o reuniune extraordinara a Consiliului Societatii Natiunilor108), in urma careia s-a luat hotararea incetarii embargoului impus Italiei. Din dezbateri reiesea faptul ca Liga nu a reusit sa impiedice ca un stat care era membru al Societatii sa fie atacat si cucerit de un alt stat. Singura salvare de la faliment a Societatii ar fi fost o declaratie comuna a Frantei si a Angliei ca sunt dispuse sa accepte, chiar si riscul unui razboi pentru salvarea pacii.109) Adevarul este ca Anglia a refuzat sa sacrifice asa cum declara chiar ministrul de externe, chiar si o singura nava, iar Franta, la randul ei, un singur regiment al armatei sale si atunci a fost clar ca toate metodele de a mentine eficienta pactului erau slabe.110) La Conferinta a participat atat reprezentantul Italiei cat si negusul care avea statut de refugiat. Acesta din urma a fost fluierat de un grup de fascisti. Era evident ca organismul societar nu mai functiona. Pentru a rezolva problema Europei Franta propunea crearea unui nou Locarno in afara Pactului Societatii Natiunilor, din care sa faca _________________________ 1) Santarelli, Enzo - Storia del fascismo. La ditatura capitalistica, vol II, Editori Riuniti, Roma, 1973, pag. 285 2) I documenti diplomatici italiani, Settima serie :1922-1935, vol. XIV, Istituto Poligrafico e Zecca dello stato, Roma, 1989, documentul 191, pag. 206 3) Ibidem 4) Salvatorelli, Luigi ; Giovani, Mira - Storia d-Italia nel periodo fascista, vol. II, Giulio Einaudi Editori, 1964, pag. 179 5) Ibidem, pag. 180 6) Ibidem, pag. 197 7) I documenti diplomatici italiani, Settima serie, vol. XIV, doc. 191, pag. 206 8) Ibidem, doc. 219, pag. 242 9) Ibidem, doc. 223, pag. 245 10) Ibidem, doc. 261, pag. 295 11) Ibidem, doc. 385, pag. 419 12) Salvatorelli, op. cit., pag. 200 13) I documenti diplomatici italiani, Settima serie, vol XIV, doc. 2, pag. 2 14) Ibidem, doc. 148, pag. 167 15) Salvatorelli, op. cit., pag. 200 16) I documenti diplomatici italiani, Settima serie, vol. XIV, doc. 790, pag. 850 17) Ibidem, doc. 38, pag. 48 18) Santarelli Enzo, op. cit., pag. 300 19) I documenti diplomatici italiani, Settima serie, vol. XIV, doc. 261, pag. 295 20) Santarelli Enzo, op. cit., pag. 300 21) Ibidem, pag. 303 22) Salvatorelli Luigi, op. cit., pag. 192 23) www.larchivio.org/xoom/pattoaquattro.htm 24) I documenti diplomatici italiani, Settima serie, vol. XIV, doc. 59, pag. 72 25) Nicolae Titulescu, Politica externa a Romaniei , Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994, pag. 176 26) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 195 27) Nicolae Titulescu, op. cit., pag. 176 28) Valeri Nino, Storia d-Italia, vol. V, Unione Tipografica Editrice Torinese, 1960, pag. 375 29) Ibidem, pag. 379 30) Ibidem, pag. 379 31) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XIV, doc. 7, pag. 17 32) Ibidem, doc. 229, pag. 238 33) Ibidem, doc. 2, pag. 2 34) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 333 35) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XIV, doc. 4, pag. 12 36) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 222 37) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XIV, doc. 203, pag. 220 38) Ibidem, pag. 223 39) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XIV, doc. 246, pag. 276 40) Ibidem, doc. 4, pag. 12 41) Ibidem, doc. 572, pag. 617 42) Ibidem, doc. 570, pag. 615 43) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 230 44) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XV, doc. 572, pag. 616 45) Salvatorelli, Luigi, op. cit. pag. 232 46) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XVI, doc. 455, pag. 472 47) Ibidem, doc. 64, pag. 62 48) Nino, Valeri, op. cit., pag. 387 49) I documenti diplomatici, Settima seria, vol. XVI, doc. 188, pag. 190 50) Buse, Constantin, " Crizele din Europa si atitudinea statelor din lumea noua " in www.unibuc.ro/ebooks/istorie/ideologie/16.htm 51) Em. Bold ; I. Ciuperca ; Europa in deriva 1918-1940. Din istoria relatiilor internationale, Casa Editoriala Demiurg, Iasi, 2001, pag. 154 52) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 362 53) Santarelli, Enzo, op. cit. pag. 289 54) Ministero della Difesa - Ufficio Storico, L-Esercito italiano tra la 1 e la 2 guerra mondiale, Tipografia Regionale Roma, 1954, pag. 79 55) Ibidem, pag. 87 56) Ibidem, pag. 100 57) Ibidem, pag. 100 58) Ibidem, pag. 107 59) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 250 60) Salvatore La Francesca, La politica economica del fascismo, Editori La Terza, Roma-Bari, 1976, pag. 81 61) Ibidem, pag. 15 62) Giuseppe Maione, L-imperialismo straccione, Ed. "Il Mulino", Bologna, 1979, p. 107 63) www.cronologia.it/storia/1882d.htm 64) Wiliam R. di Rayata, Dal impero a piazzale Loreto, P.A. International Press Service of America, New York, S.U.A., 1962, pag. 29 65) Santarelli, Enzo, op. cit., pag. 343 66) Ibidem, pag. 345 67) Ibidem, pag. 69 68)Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 365 69) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 252 70) Nino, Valeri, op. cit., pag. 387 71) Ibidem, pag. 412 72) Ibidem, pag. 412 73) www.wikipedia.org/primaguerra_etiopica 74) Salvatorelli, Luigi, op.cit., pag. 244 75) Guichonnet, Paul, Istoria Italiei, Ed. Corint, Bucuresti, 2002, pag. 117 76) Renato Mori, Mussolini e la conquista dell-Etiopia, Ed. Felice le Monier, Firenze, 1978, pag. 1 77) Angelo del Boca, La guerra d-Abisinia 1935-1941, Ed. Feltrinelli Economica, Milano, 1978, pag. 23 78) Renato Mori, op. cit., pag. 2 79) I documenti diplomatici italiani, Settima serie, vol. XIV, doc. 335, pag. 346 80) Angelo del Boca,, op. cit., pag. 23 81) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XVI, doc. 69, pag. 66 82) Renato Mori, op. cit. , pag. 4 83) Ibidem, pag. 7 84) Ibidem, pag. 8 85) I documenti diplomatici, Settima serie, vol. XVI, doc. 545, pag. 574 86) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 249 87) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 252 88) Renato Mori, op. cit., pag. 20 89) Ibidem, pag. 25 90) Lupu Z. Nathan, " Preludiile diplomatice ale razboiului italo-etiopian ", in Revista de istorie, Ed. Academiei, tom 28, nr. 3/1975 91) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 258 92) Angelo del Boca, op. cit., pag. 45 93) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 289 94) www.wikipedia.org/wiki/seconda_guerra_italo_abissina 95) Renato Mori, op. cit., pag. 290 96) www.romacivica.net/ampiroma/fascismo/fascismo10b.htm 97) Renato Mori, op. cit., pag. 291 98) Ibidem, pag. 291 99) Ibidem, pag. 207 100) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 268 101) Lupu Z. Nathan, op. cit. 102) Salvatorelli Luigi, op. cit., pag. 271 103) Ibidem, pag. 275 104) www.cronologia.it/storia/a1935.htm 105) Ibidem 106) Nicolae Titulescu, op. cit., pag. 177 107) Salvatorelli, Luigi, op. cit., pag. 300 108) Ibidem, pag. 311 109) Nino, Valeri, op. cit., pag. 406 110) Ibidem, pag. 406 parte Belgia, Franta, Germania, Anglia si Italia pentru a garanta granitele. Acest lucru nu era deloc in spiritul respectarii pactului. Se recunosteau de fapt incalcarile facute de Germania si Italia.111) De fapt, anul 1936 a insemnat mult mai mult : la 11 iunie s-a semnat un acord austro-german prin care Austria recunostea ca este un stat german, se declanseaza razboiul civil spaniol, iar Italia si Germania intervin in conflict si se produce apropierea italo-germana consfintita prin constituirea axei Roma-Berlin prin semnarea Pactului din 23 octombrie. _______________________ 111) Ibidem, pag. 407 B I B L I O G R A F I E 1.Ministero degli Affari Esteri, Commisione per la publicazione dei documenti diplomatici, I DOCUMENTI DIPLOMATICI ITALIANI, Istituto Poligrafico e Zecca dello Stato, Libreria dello Stato, Roma, MCMLXXXIX 2.Ministero della Difesa, Ufficio Storico, L-Esercito italiano tra la 1 e la 2 guerra mondiale, Roma, 1954 3.www.cronologia.it 4.www.larchivio.org 5.www.romacivica.net 6.www.wikipideia.org 7.Buse, Constantin, " Crizele din Europa si atitudinea statelor din lumea noua ", in www.unibuc.ro 8.Lupu Z, Nathan, " Preludiile diplomatice ale razboiului italo-etiopian ", Editura Academiei, tom 28, nr. 3, Revista de istorie, 1975 9.Bold, Em. ; Ciuperca, I., Europa in deriva 1918-1940. Din istoria relatiilor internationale, Casa Editoriala Demiurg, Iasi, 2001 10.Del Boca, Angelo, La guerra d-Abissinia 1935-1941, Editura Feltrinelli Economica, Milano, 1978 11.Di Rayata, William R., Dal-Impero a Piazza Loreto, I.P.A. International Press Service of America, New York, U.S.A, 1962 12.Guichonnet, Paul, Istoria Italiei, Editura Corint, Bucuresti 2002 13.La Francesca, Salvatore, La politica economica del fascismo, Editori Laterza, Roma-Bari, 1976 14.Maione, Giusepe, Imperialismo straccione. Clasi sociali e finanza di guerra dall-impresa etiopica al conflito mondiale, Editura Il Mulino, Bologna, 1976 15.Mori, Renato, Mussolini e la conquista dell-Etiopia, Editura Felice Lemonnier, Firenze, 1978 16.Santarelli, Enzo, Storia del fascismo. La ditatura capitalistica, Editori Riuniti, Roma, 1973 17.Salvatorelli, Luigi ; Mira, Giovani, Storia d-Italia nel periodo fascista, Giulio Einaudi Editori, Roma, 1964 18.Titulescu, Nicolae, Politica externa a Romaniei, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994 19.Valeri, Nino, Storia d-Italia, Unione Tipografica Editrice Torinese, Torino, 1960 C U P R I N S Introducere---------------------------------------------------------------------pag. 2 Capitolul I - Atitudinea Italiei la Conferinta Dezarmarii 1933-1934, pag. 7 Capitolul II - Directoratul celor patru - proiect Mussolini----------- pag. 15 II.1. Context international--------------------------------------------------- pag. 15 II.2. Directiile politicii italiene la inceputul anilor -30----------------- pag. 17 II.3. Negocieri preliminare-------------------------------------------------- pag. 18 II.4. Incheierea acordului---------------------------------------------------- pag. 20 II.5. Reactii si ecouri europene-------------------------------------------- -pag. 22 II.6. Urmari-------------------------------------------------------------------- pag. 23 Capitolul III - Atitudinea fata de politica de expansiune a Germaniei ------------------------------------------------------------------------------------pag.25 III.1. Raporturile italo-germane dupa ianuarie 1933---------------------- pag.25 III.2. Austria, tentativa de Anschluss (25 iulie 1934)---------------------pag. 26 III.3.Frontul de la Stresa (14 aprilie 1935)---------------------------------pag. 31 III.4. Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)---------------------------pag. 34 Capitolul IV - Politica de expansiune a Italiei---------------------------pag. 37 IV.1. Inarmarea----------------------------------------------------------------pag. 37 IV.2. " Mare nostrum "-------------------------------------------------------pag. 42 Capitolul V - Agresiunea impotriva Etiopiei-----------------------------pag. 47 V.1. Raporturile italo-etiopiene pana in 1935-----------------------------pag. 47 V.2. Incidentul de la Ual-Ual------------------------------------------------pag. 49 V.3. Pregatiri diplomatice----------------------------------------------------pag. 51 V.4. Desfasurarea operatiunilor---------------------------------------------pag. 57 V.5. Proclamarea imperiului-------------------------------------------------pag. 59 V.6. Conflictul italo-societar---------------- --------------------------------pag. 62 Bibliografie--------------------------------------------------------------------pag. 67 Cuprins------------------------------------------------------------------------pag. 70

Textul de mai sus reprezinta un extras din "REFERAT ISTORIE: POLITICA EXTERNA A ITALIEI". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

Sandale casual dama ECCO Touch Plateau (Negre) Sandale casual dama ECCO Touch Plateau (Negre) Sandalele ECCO Touch Plateau sunt confectionate din piele moale cu detalii metalice(tinte). Sunt...