REFERAT ISTORIE: SECOLUL AL XIII-LEA MATURITATEA Sl PROBLEMELE El

Incarcat la data: 13 Mai 2009

Autor: Gogoasa Alexandru

Pret: 50 credite

SECOLUL AL XIIE-LEA MATURITATEA Sl PROBLEMELE El Profilul secolului al Xlll-lea Este secolul universitatilor pentru ca este secolul corporatiilor. in fiecare oras unde o anumita meserie este practicata de un numar important de oameni, acestia se organizeaza in vederea apararii intereselor lor, a instaurarii unui monopol in favoarea lor. Este faza institutionala a avantului urban care materializeaza in comune libertatile politice cucerite si in corporatii, pozitiile eistigate in sfera economica. Notiunea de libertate este insa ambigua: e vorba de independenta sau de privilegiu? Aceasta ambiguitate o vom regasi si in corporatia universitara. Organizarea in corporatii fixeaza in fond ceea ce tot ea consolideaza: ea este intr-adevar consecinta si confirmarea unui progres, dar, totodata, este si indiciul unei oboseli la capat de drum si un inceput de decadenta. Procesul acesta se dovedeste ca atare in cazul universitatilor din secolul al Xlll-lea, in acord cu intreg contextul veacului. Avintul demografic ajunge acum la apogeu, dar incetineste, iar populatia Europei crestine va ramine curind stationara. Tot acum navaleste si se opreste marele val al defrisarilor de terenuri prin care s-a cucerit ogorul necesar hranirii acelui surplus de oameni. Si tot acum avintul constructiv inalta o intreaga retea de biserici noi, mesagere ale unui spirit nou, pentru populatia - crestina mai nume roasa, dar era marilor catedrale gotice se va incheia in acest secol. O curba evolutiva asemanatoare se constata si in sfera universitara: niciodata Bologna, Parisul, Oxfordul nu vor mai cunoaste un numar atit de considerabil de dascali si studenti ca acum iar metoda universitara - scolastica - nu va mai prilejui nicicind monumente mai stralucitoare decit lucrarile de sinteza ale unui Albert cel Mare, Alexandre de Hales, Roger Bacon, sfintul Bonaventura sau sfintul Toma d'Aquino. Intelectualul care si-a cucerit locul sau in cetate se dovedeste .acum, in fata multor optiuni ce i se ofera, incapabil sa aleaga solutiile de viitor. Intr-o serie de crize ce par a fi crize de crestere, dar sint in fond semne ale maturitatii sale, el nu stie sa opteze pentru intinerire ci se asaza in structuri sociale si deprinderi intelectuale in care se va impotmoli. Originile corporatiilor universitare ne-au ramas, deseori, la fel de obscure precum; cele ale altor corporatii. Ele s-au organizat lent, prin cuceriri succesive, la intimplare, in urma unor incidente care au putut fi tot atitea prilejuri favorabile. Statutele nu ratifica de cele mai multe ori decit cu intirziere cuceririle. Nu sintem totdeauna siguri ca cele pe care le posedam au fost primele. Nici nu e de mirare. in orasele unde s-au format, universitatile -- datorita numarului si calitatii membrilor lor - s-au aratat a fi o forta ingrijoratoare pentru celelalte puteri. Numai luptind, cind impotriva puterii bisericesti, cind impotriva puterii laice, si-au cisti-gat autonomia. Lupta cu puterea ecleziastica Aceasta se produce cel dintii. Universitarii sint niste clerici. Episcopul local ii revendica drept supusii sai. invatamantul este o functie a bise ricii. Episcopul, conducatorul scolilor, a mandatat de mult puterea sa in aceasta materie cu-taruia dintre slujbasii sai care s-a numit in general scolasticus in secolul al XH-lea si care acum incepe a se numi, mai degraba, cancelar. Cu inversunare, acesta nu vrea sa-si abandoneze monopolul. Iar acolo unde monopolul acestuia nu mai este absolut, intrucit o serie de abatii si-au cucerit o pozitie puternica in in-vatamint, va fi rindul acestora sa devina adversari ai breslei universitare. Intr-un cuvint, cultura este o problema de credinta, al carei control episcopul vrea sa- pastreze. La Paris, in ,, cancelarul pierde practic privilegiul sau de a conferi licenta, adica autorizatia de a preda. Dreptul sau il capata profesorii din Universitate. insa in , cu prile-. jul intrarii in Universitate a unor membri din ordinele calugaresti cersetoare, cancelarul incearca sa se opuna acestei inovatii. Dar isi pierde pina si ultimele sale prerogative. in , el va inceta chiar sa mai fie conducatorul oficial al scolilor. Iar cu ocazia marii greve din - , Universitatea a fost sustrasa de sub jurisdictia episcopului. La Oxford, episcopul de Lincoln, aflat la o distanta de de mile de Universitate, o prezideaza oficial prin intermediul cancelarului, in timp ce abatele manastirii din Oseney si staretul schitului din Sf. Friedeswide nu mai pastreaza decit functii onorifice. Curind insa, cancelarul este absorbit de Universitate, ales de ea si devine slujitorul acesteia in loc sa ramina al episcopului. La Boldgna, situatia este mai complexa. Aici, Biserica s-a dezinteresat multa vreme de inva-tamintul dreptului, considerindu- o activitate laica. Abia in Universitatea capata ca sef pe arhidiaconul de Bologna ce pare a fi jucat rolul de cancelar, fiind uneori desemnat sub acest nume. Autoritatea lui ramine de fapt ex ierioara Universitatii. El se multumeste sa prezideze promotiile si sa absolve ofensele aduse membrilor ei. Lupta cu puterea laica O lupta impotriva tuturor puterilor laice si in-tii de toate impotriva puterii regale. Suveranii cautau sa puna mina pe bresle caci acestea aduceau bogatie si prestigiu regatului lor si alcatuiau o pepiniera unde isi culegeau slujitorii, functionarii. Acestor locuitori ai statelor lor ce erau universitarii de prin orasele regatului respectiv, suveranii voiau sa le impuna autoritatea lor pe care, de altfel, o data cu centralizarea monarhica din secolul al XlII-lea, supusii lor au resimtit-o si mai tare. La Paris, Universitatea isi cistiga definitiv autonomia dupa singeroasele evenimente din cind studentii s-au incaierat cu politia regala, mai multi scolari fiind ucisi de sergentii regelui. Ca urmare, cea mai mare parte din Universitate face greva, se retrage la Orleans. Timp de doi ani nu se mai tin aproape deloc cursuri la Paris. Abia in regele Ludovic al IX-lea cel Sfint si mama sa Bianca de Castilia recunosc in mod solemn independenta Universitatii, reinnoiesc si extind privilegiile pe care i le recunoscuse Filip-August in . La Oxford, Universitatea'isi obtine primele sale libertati in profitind de vidul de putere din vremea lui Ioan fara de Tara, regele excomunicat. Apoi o serie de conflicte in , si intre universitari si regalitate sfir-sesc prin capitularea lui Henric al III-lea pe care- infricosase sprijinul adus de o parte a Universitatii lui Simon de Montfort. Dar Universitatea s-a luptat si cu puterea comunala. Burghezii comunei se irita vazind cum populatia universitara scapa de sub jurisdictia lor, se ingrijoreaza din cauza galagiei, ho tiilor si crimelor comise de unii studenti si nu tolereaza faptul ca profesorii si studentii le ingradesc puterea economica prin pretentia lor de a se limita chiriile, de a se impune un pret maximal merindelor sau cerind respectarea justitiei in tranzactiile comerciale. La Paris, ca urmare a batailor dintre studenti si burghezi, politia regala intervine in mod brutal in . La Oxford, dupa spinzurarea arbitrara a doi studenti de catre burghezii exasperati de uciderea unei femei in , Universitatea va marca primii sai pasi spre independenta in . in fine, la Bologna, conflictul intre Universitate si burghezi este cu atit mai violent cu cit Comuna guvernase orasul pina in ' practic fara a imparti cu nimeni conducerea ei, sub suzeranitatea exercitata de departe de catre imparat care, in , in persoana lui Frederic Barbarossa, acordase niste privilegii profesorilor si studentilor. Dar Comuna impusese profesorilor obligativitatea resedintei perpetue, facuse din ei niste functionari, ba chiar se amesteca in conferirea gradelor universitare. Instituirea unui arhidiacon al Universitatii ajunge sa limiteze amestecul Comunei in treburile ei. Urmeaza o serie de conflicte, apoi de greve si de plecari ale unor universitari care se refugiaza la Vicenza, Arezzo, Padova, Siena, pina cind, in fine, Comuna se hotaraste sa se inteleaga cu Universitatea. Mai are loc o lupta in ., dupa care Universitatea n-a mai avut de suferit interventiile Comunei. Din toate aceste conflicte, cum au reusit corporatiile universitare sa iasa victorioase? Numai prin coeziune si determinare. Amenin-tind ca vor face uz, ba chiar uzind efectiv, de redutabilele arme ale grevei si secesiunii. Or, puterea civila si cea ecleziastica n-au putut rezista in fata acestor doua mijloace defensive folosite de universitari intrucit din prezenta acestora decurgeau prea multe avantaje, ei constituind o clientela eeonomica^ deloc neglijabila, o pepiniera unica de consilieri si functionari si, nu in ultimul rind, sursa unui stralucit prestigiu. Sprijinul si instapinirea papalitatii, insa mai presus de orice, universitarii isi gasisera un aliat atotputernic: papalitatea. La Paris, papa Celestin al III-lea acorda in corporatiei universitare primele ei privilegii, iar Innocentiu al III-lea si Grigore al IX-lea sint mai ales papii care ii asigura autonomia. in , cardinalul Robert de Cour-son, legat pontifical, ii confera primele statute oficiale. in , Grigore al IX-lea care blamase incuria manifestata de episcopul Parisului si ii constrinsese pe regele Ludovic al IX-lea si pe mama sa sa cedeze in fata Universitatii, acorda acesteia noi statute prin celebra sa bula Parens scientiarum despre care s-a spus ca a fost "Marea Carta" a Universitatii, inca din , papa ii scrisese episcopului: "In timp ce un savant in teologie este asemenea astrului zorilor care straluceste in ceata si trebuie sa lumineze patria sa prin splendoarea sfintilor si sa potoleasca discordiile, tu nu te-ai multumit doar sa dai uitarii aceasta datorie a ta, ba chiar, asa cum afirma oameni demni de incredere, din cauza uneltirilor tale, fluviul invatamintului Literelor care, primind harul Duhului Sfint, iriga si fecundeaza paradisul Bisericii universale, si-a iesit din matca, adica din orasul Paris, unde pina atunci se raspindea viguros. Ca urmare, impartit fiind in mai multe locuri, a fost redus la neant, a secat asemenea unui fluviu iesit din matca ce se scurge in mai multe pi-riiasea. La Oxford, tot un legat al papei Innocentiu al III-lea, si anume cardinalul Nicolae de Tus-culum prilejuieste Universitatii inceputul independentei sale. Iar impotriva lui Henric al III-lea, papa Innocentiu al IV-iea o asaza sub protectia sfintului Petru si a papei, insarci-nind pe episcopii de Londra si Salisbury sa o ocroteasca de intreprinderile monarhiei impotriva ei. La Bologna, papa Honorius al IlI-lea instituie in fruntea Universitatii un arhidiacon menit sa o apere de Comuna. Si numai cind, in , orasul il recunoaste pe papa drept senior de Bologna, Universitatea se emancipeaza definitiv. Acest sprijin pontifical reprezinta un eveniment capital. Desigur ca Sfintul Scaun recunoaste insemnatatea si valoarea activitatii intelectuale, dar interventiile sale nu sint dezinteresate. Daca ii sustrage pe universitari jurisdictiilor laice este, in fapt, pentru a-i plasa sub jurisdictia Bisericii: in acest mod, ca sa-si asigure sprijinul hotaritor al acesteia, intelectualii se vad constrinsi sa aleaga calea apartenentei bisericesti, cu toate ca se simteau impinsi de un puternic curent inspre laici-tate. Iar daca papa ii scoate.pe universitari de sub controlul local al Bisericii -^ si nici macar total caci vom vedea ce importanta vor, avea in cursul secolului al XlII-lea condamnarile episcopale in domeniul intelectual -, este, .de fapt, pentru a-i supune Sfintului Scaun, pentru a-i ingloba in politica sa, pentru a le impune controlul si scopurile sale. Prin toate acestea, iata-i deci pe intelectuali supusi - ca si ordinele calugaresti mat recente - scaunului apostolic care ii favorizeaza ca sa-i subjuge. Se stie in ce mod protectia pontificala a deturnat in secolul al XHI-lea ordinele calugaresti cersetoare de la caracterul si scopurile lor initiale. Cunoastem mai ales reticentele si dureroasa repliere a sfintului Francisc din Assisi in fata devierii Ordinului sau angajat pe viitor in tot felul de intrigi lumesti, in reprimarea ereziei, iii politica Romei. De asemenea, s-a ispravit cu (independenta intelectualilor, cu acel spirit dezinteresat al studiilor si al intregului invatamint universitar. Fara a atinge cazul extrem al Universitatii din Tou-louse, fondata in , la cererea expresa a papilor, pentru a lupta impotriva ereziilor, toate universitatile vor fi pe viitor captate in acest sens. Fara indoiala ca si-au cistigat independenta fata de fortele locale, deseori mai tiranice, si-au putut largi orizonturile si ras-pindi ideile la scara intregii Crestinatati, au trecut sub influenta unei puteri care, in diverse ocazii, a facut dovada de largime de spirit. Dar au platit scump aceste cuceriri. Intelectualii din Occident au devenit intr-o oarecare masura agenti pontificali. Contradictiile interne ale corporatiei universitare Trebuie sa vedem chiar de pe-acum care este caracterul exceptional al corporatiei universitare si care explica ambiguitatea pozitiei ei in societate, o sorteste unor crize structurale. Mai intii este o corporatie bisericeasca. Chiar daca nu toti membrii ei sint intrati in calugarie, chiar daca, tot mai des, va numara in rindurile ei laici, totusi universitarii sint considerati cu totii niste clerici. Ca atare, ei depind de jurisdictiile ecleziastice, mai mult chiar: de Roma. Nascuti dintr-un imbold care-i ducea catre laicat, ei sint ai Bisericii, chiar si atunci cind cauta sa iasa din cadrele ei pe cale institutionala. O corporatie al carei scop este monopolul local si care beneficiaza larg de progresele nationale sau locale, (Universitatea de la Paris este de nedespartit de cresterea puterii Cape-tienilor, cea din Oxford este legata de consolidarea monarhiei engleze iar cea din Bologna trage foloase din vitalitatea comunelor ita-liene)^ ea este, de o maniera unica, internationala in privinta membrilor ei - profesori si studenti veniti din toate tarile -, a activitatii ei - stiinta care nu cunoaste granite -, a orizonturilor ei pe care le ratifica acea licentia ubique docendi - dreptul de a preda oriunde - de care beneficiaza statutar licentiatii celor mai mari universitati. Asadar, aceasta breasla nu detine ca celelalte un monopol pe piata locala. Aria ei este Crestinatatea. Prin aceasta, ea depaseste deja cadrul urban in care ,s-a nascut. Mai mult inca: ea se vede uneori in situatia de a se opune, uneori violent, orasenilor, atit pe plan economic cit si jurisdictional si politic. Ea pare astfel condamnata sa se suprapuna claselor si grupurilor sociale. Pare destinata unei serii de tradari, a tuturor. Pentru Biserica, pentru Stat, pentru Cetate, ea poate fi un cal troian. Este inclasabila. "Orasul Paris - scrie la finele secolului dominicanul Thomas Irlandezul - este, ca si Atena, impartit in trei parti: una, a negutatorilor, mestesugarilor si poporenilor, ce se cheama orasul mare; cealalta, a nobililor, unde se afla curtea regelui si biserica catedrala, numita orasul vechi, Cetatea; a treia, cea a studentilor si colegiilor, care se numeste Universitatea". Organizarea corporatiei universitare Corporatia universitara pariziana poate fi luata ca tip. in cursul secolului al XlII-lea ea isi defineste organizarea administrativa si totodata pe aceea profesionala. Ea se compune din Facultati (Arte, Decret sau Drept Canonic - papa Honorius al III-lea ii interzisese predarea Dreptului Civil in -, Medicina si Teologia) care alcatuiesc tot atitea corporatii in interiorul universitatii. Facultatile denumite superioare: Decret, Medicina si Teologie sint conduse de profesori titulari sau regenti, in fruntea lor aflindu-se un decan. Facultatea de Arte, de departe cea mai numeroasa, este intemeiata pe sistemul natiunilor. Profesori si studenti sint grupati conform unei repartitii care corespunde grosso modo locului lor de origine. Parisul are patru natiuni: franceza, picarda, normanda si engleza. in fruntea fiecarei natiuni este un procuror ales de regenti. Cei patru procurori il asista pe rector, capul Facultatii de Arte. Dar Universitatea poseda totusi organisme comune celor Facultati. Acestea sint insa destul de laxe caci putine sint problemele pe care Facultatile au a le dezbate in comun. Nu exista terenuri sau cladiri apartinind ansamblului corporatiei, cu exceptia terenului de joc de la Pre-aux-clercs situat in afara zidurilor. Universitatea, dupa chipul Facultatilor si natiunilor, se aduna in biserici sau manastiri unde este intimpinata ca oaspete: la Saint-Julien-le-Pauvre, la dominicani sau la franciscani, in sala capitulara a bernardinilor sau a dstercienilor, mai des in trapeza mathuri-nilor. Aici se intruneste Adunarea generala'a Universitatii compusa din profesori regenti si neregenti. In cursul secolului va aparea in fine un sei? al intregii Universitati: rectorul Facultatii de Arte. Vom reveni asupra evolutiei care a facut din aceasta Facultate un lider al Universitatii. Preeminenta ei s-a datorat numarului mare de membri," spiritului care o anima si mai ales rolului ei financiar. Rectorul artistilor - cum erau numiti membrii ei - dispunea de finantele Universitatii si era presedintele Adunarii generale. La finele veacului va fi seful recunoscut al intregii corporatii universitare. Si-a cucerit definitiv aceasta pozitie in cursul luptelor ce avura loc intre clerul de mir si clerul calugaresc, lupte despre care vom vorbi mai tirziu. Dar autoritatea lui va fi, totusi, mereu limitata in timp: doar pe durata unui trimestru, cu toate ca era reeii-gibil. m Cu variante deseori considerabile, organizarea aceasta se regaseste si in celelalte universitati. La Oxford, de pilda, nu exista un rector unic. Seful Universitatii este cancelarul care - destul de devreme - este ales de colegii sai, asa cum sIa vazut mai inainte. Sistemul natiunilor dispare, la Oxford, inca din , fapt ce se explica desigur prin caracterul cu precadere regional al recrutarii. Dupa , septentrionalii sau "borealii" - inclu-zind pe scotieni - si meridionalii sau "australii" - cuprinzind pe cei din Tara Galilor, si din Irlanda - nu au mai constituit corpuri separate. La Bologna, se iveste o prima originali-' ta te: profesorii nu fac parte din Universitate". Corporatia universitara nu regrupeaza decit studentii, in timp ce profesorii formeaza Colegiul Doctorilor. La drept vorbind, Bologna cuprinde mai multe universitati. Fiecare fa^ cultate alcatuieste o corporatie distincta. Dar preponderenta celor doua universitati de juristi - civila si canonica - e aproape totala, ea consolidindu-se chiar in cursul secolului prin faptul ca fuziunea celor doua organizatii universitare era ca si realizata. Un rector unic se afla - in mod obisnuit :- in fruntea institutiei. Ca si la Paris, el este emanatia natiunilor, sistemul acestora fiind la Bologna foarte vital si complex. Natiunile sint grupate in doua federatii, a citramontanilor si a ultra-montanilor, fiecare divizata in numeroase sectiuni in numar variabil - maximum pentru ultramontani - reprezentate de consilieri (consiliarii) cu rol important pe linga rector. Puterea corporatiei universitare se sprijina pe trei privilegii esentiale: autonomia ju-risdictionala - in cadrul Bisericii, dar cu anumite restrictii la nivel local, si dreptul de a face apel la papa -, dreptul la greva si la secesiune si, in fine, monopolul conferirii gradelor universitare. Organizarea studiilor Statutele universitare reglementeaza apoi organizarea studiilor. Ele definesc durata acestora, programele cursurilor si conditiile de examinare. Din nefericire, indicatiile privind virsta studentilor si durata studiilor sint confuze si deseori contradictorii. Ele variaza in functie de moment si de loc iar cele citeva aluzii la aceste doua aspecte, aluzii ce apar ici-colo, ne fac sa intuim ca. uneori practica se indeparta foarte tare de teorie. Sa vedem mai intii la ce virsta si cu ce bagaj se intra in Universitate? Fara indoiala, foarte de tinar. Dar aici se pune o problema: scolile de gramatica. faceau ele parte, sau nu, din universitate? Iar invatarea scrierii, de pilda, se preda inainte de intrarea la universitate sau era - astfel cum pretinde Istvan Hajnal - una din functiile esentiale ale acesteia? Un lucru e cert: Evul Mediu n-a cunoscut o reala deosebire intre diversele niveluri de invatamint; universitatile medievale n-au fost exclusiv lacasuri de invatamint superior caci ceea ce este azi invatamint primar si invatamint secundar se preda pe atunci partial in universitati sau era controlat de ele. Sistemul colegiilor, despre care vom vorbi mai departe, a marit si mai mult aceasta confuzie preluind sarcina invatamin-tului chiar de la virsta de ani a elevilor. Ceea ce se poate spune este ca, in mare, invatamintul de baza predat in universitati - cel al artelor - dura ani si se distribuia intre- si de ani; astfel o cereau, la Paris, statutele emise de Robert de Courson. El cuprindea doua etape: bacalaureatul dupa aproximativ doi ani si doctoratul la capatul studiilor. Cit priveste medicina si dreptul, ele erau predate fara indoiala dupa aceea, si anume intre si de ani. Primele statute ale Facultatii de Medicina din Paris prescriu ani de studiu pentru obtinerea licentei sau doctoratului in medicina, odata obtinuta diploma de maiestrie in arte. Teologia, in fine, era un studiu indelungat. Statutele lui Kobert de Courson prevad ani de studii si virsta de minimum de ani pentru obtinerea doctoratului, in fapt, durata uceniciei de teolog pare sa fi fost de - ani: in primii ani el era simplu auditor al cursurilor, apoi avea de indeplinit o serie de stagii dintre care explicarea Bibliei timp de ani si a Sentintelor* lui Pierre Lombard timp de ani. Programele Invatamintul constind in mod esential din comentariul textelor, statutele mentioneaza de asemenea si lucrarile de baza din programa exercitiilor universitare. Si aici autorii difera dupa date si locuri. Astfel, la Facultatea de Arte, logica si dialectica au intiietatea, cel putin la Paris unde intreaga opera a lui Aristo-tel este comentata, pe cind la Bologna sint explicate doar extrase din ea, dar se insista asupra retoricii, cu textul De Inventione al lui Cicero si cu Rhetorica ad Herrenium cit si asupra matematicii si astronomiei, in special cu Euclid si Ptolemeu. Pentru decretisti, manualul de baza este Decretul lui Gratian. La Bologna i se adauga Decretele lui Grigore al IX-lea, enciclicele Clementine si Extravagantele. La Dreptul civil, comentariile se refera la Pandectele romane impartite in trei mari sectiuni: Digestum Vetus, Infortiatum si Digestum Novum, la Cod si la o culegere de tratate denumita Votumen sau Volumen Par^ vum care cuprinde Institutiones si Authentica adica traducerea latina a Novellelor lui Ius-tinian. Bologna adauga o culegere de legi lombarde: Liber Feudorum. Facultatea de Medicina se sprijina pe Ars Medecihae - o culegere de texte grupate in secolul al Xl-lea de Constantin Africanul, care cuprinde opere ale lui Hipocrat si Galenus -, adaugindu-se la aceasta, ulterior, marile lucrari de sinteza arabe: Canonul de Avicenna, Colliget sau Cor-rectorium de Averroes, Almansor de Rhazes. Teologii au ca texte fundamentale, in afara de Biblie-, si Cartea Sentintelor de Pierre Lombard precum si Historia Scholastica de Pierre le Mangeur. Examenele Statutele reglementau si examenele ca si modul de obtinere a gradelor universitare. Fiecare universitate avea uzantele ei, modificin-du-le de altfel cu vremea. Iata doua "curricu-lum scolare tipice: cel al juristului boiognez si cel al artistului parizian. Viitorul doctor al universitatii boloneze isi obtinea gradul in .doua etape: examenul propriu-zis (denumit examen sau examen privaium) si examenul public (conventus, conventus publicus, docto-ratus) care era mai degraba o ceremonie de investitura. Cu citva timp inainte de examenul privat, candidatul era prezentat rectorului de consilierul (consiliarius) natiunii de care apartinea si ii jura ca studentul indeplinea conditiile cerute de statute si ca nu va incerca sa-si co-rupa examinatorii. in saptamina care preceda examenul, unul dintre profesorii sai il prezenta arhidiaconului garantand capacitatea elevului de a infrunta proba. in dimineata acesteia, dupa ascultarea Liturghiei Sfintului Duh, candidatul se infatisa inaintea colegiului doctorilor, unul din ei dindu-i sa comenteze doua fragmente. Candidatul se retragea pentru a-si pregati comentariul pe care il prezenta in seara acelei zile intr-un loc public (de obicei catedrala), in fata unui juriu de doctori si in prezenta arhidiaconului care nu putea interveni nicicum. Dupa comentariu, studentul raspun dea intrebarilor doctorilor care, apoi, se retrageau ca sa voteze. Hotarirea fiind obtinuta prin majoritate, arhidiaconul proclama rezultatul. Daca trecuse examenul, candidatul devenea licentiat, dar nu obtinea titlul de doctor si dreptul de a preda efectiv decit dupa trecerea examenului public. in ziua fixata pentru acesta, licentiatul era condus cu mare pompa la catedrala unde rostea un discurs si dadea citire tezei sale cu privire la un subiect de drept pe care apoi il sustinea aparindu- impotriva studentilor celorlalti, jucind astfel, pentru prima oara rolul profesorului intr-o disputa universitara. Dupa care, arhidiaconui ii conferea in mod solemn dreptul de a preda si ii inmina insemnele functiei de profesor: -o catedra, o carte deschisa, un inel de aur si toca sau beretul. Pentru tinarul artist parizian era cerut un grad preliminar. Fara sa putem afirma acest lucru cu certitudine, este probabil ca numai in urma acestui prim examen denumit determi-natio, studentul devenea bacalaureat. Deter-minatio era precedata de doua probe prealabile. Mai intii, candidatul trebuia sa sustina o dezbatere cu un profesor in cursul asa numitelor tesponsiones care se desfasurau in luna decembrie inainte de Postul Pastelui cind urma sa aiba loc examenul. Daca trecea aceasta prima proba cu succes, candidatul era admis la examen aeterminantium sau baccalariando-rum prin care trebuia sa probeze ca indeplinise prescriptiile din statute si, prin raspunsurile sale la intrebarile unui juriu alcatuit din profesori, sa dovedeasca cunoasterea autorilor inscrisi in programa sa. Odata trecut si acest al doilea prag, el se putea prezenta la aeterminatio: in timpul celor patru saptamini ale Postului Pastelui, el tinea o serie de cursuri prin care isi manifesta aptitudinea de a continua cariera universitara. Abia dupa aceea incepea etapa a doua, examenul propriu-zis care avea sa- conduca la licenta si doctorat. Si aici existau mai multe faze. Cea mai importanta consta intr-o serie de comentarii si raspunsuri la intrebarile unui juriu compus din patru profesori si prezidat de Cancelar sau vice-Cancelar. Candidatul admis primea in mod solemn, citeva zile mai tirziu, licenta din miinile Cancelarului, in cursul unei ceremonii in care rostea o conferinta (collatio) care nu era decit o formalitate. Aproximativ sase luni mai tirziu, el devenea doctor printr-o inceptio corespunzatoare acelui conventus practicat la Bologna. in ajunul zilei stabilite, candidatul lua parte la o discutie solemna denumita vecernie, iar in ziua respectiva, la inceptio, dadea lectia sa inaugurala in prezenta intregii facultati si primea insemnele gradului obtinut. In fine, statutele universitare cuprindeau si un sir de dispozitii care, asemenea altor corporatii, defineau climatul moral si religios al corporatiei universitare. Climatul moral si religios Statutele prescriau si totodata limitau sarba^-torile si divertismentele colective. Examenele se insoteau de daruri, petreceri, banchete - pe cheltuiala noului gradat - pecetluind astfel comuniunea spirituala a grupului si admiterea noului venit in grup. Ca si betiile (potaciones) ce se obisnuiau in sinul primelor ghilde, aceste manifestari constituiau ritul prin care corporatia constientiza solidaritatea ei profunda. Tribul intelectual se dezvaluia c'a atare prin' aceste divertismente la care fiecare tara aducea uneori nota ei traditionala: baluri in Italia, curse de tauri in Spania. Li se adaugau anumite rituri initiatice, neoficializate de statute, prin care universitatea il intimpina pe studentul nou intrat: "invata celui", "novicele", pe care textele vremii il numesc "bejaune". Exista un ciudat document al epocii posterioare, Manuale Scolarium de la finele secolului al XV-lea, care ne permite sa deslusim indepartatele origini ale acestor da tine studentesti. Initierea "bobocului" este descrisa acolo ca o ceremonie de "purgare" menita sa- dezbare pe adolescent de rusticitatea, poate chiar bestialitatea sa primitiva. "Veteranii" isi bateau joc de duhoarea sa de fiara, de privirea sa buimaca, de urechile sale lungi, de dintii sai semanind cu niste colti... I se indepartau tot felul de coarne si excrescente presupuse .. . Era spalat iar dintii i se pileau. .. intr-o spovedanie parodica era pus sa marturiseasca vicii extraordinare. in felul acesta, viitorul intelectual isi lepada conditia sa originara, atit de asemanatoare cu cea a taranului, a badaranului ilustrat in literatura satirica a timpului. De la bestialitate la umanitate, de la rusticitate la urbanitate, iata demersul semnificat de acele ceremonii unde apare vechiul fond primitiv - degradat si aproape golit de continutul sau originar - si care ne amintesc ca intelectualul a fost smuls din climatul rural, din civilizatia agrara, din lumea cruda a tarinei. intreprinzind o psihanaliza a invataceilor clerici, antropologul ar gasi ce sa ne spuna ... Evlavia universitara In sfirsit statutele determinau si operele pioase, actiunile de binefacere pe Care urma sa le implineasca corporatia universitara si cereau membrilor ei prezenta la unele servicii religioase si la unele procesiuni precum si practicarea cu regularitate a anumitor devotiuni. Dintre acestea, fara indoiala in primul rind, devotiunea fata de sfintul Nicojae, patronul studentimii, apoi fata de sfiiitii"Cosma si Da-mian, patronii medicilor etc. in intregul corp , de imagini legate de viata universitara se regaseste - surprinzator de insistenta - tendinta corporatista de a conjuga cit mai strins lumea sacra cu lumea profana a mestesugurilor. Ele infatiseaza cu predilectie pe Iisus in mijlocul doctorilor, pe sfinti purtind atributele profesorilor sau imbracati cu hainele magistraturii profesorale. De altfel, evlavia universitara se inscrie pe linia marilor curente ale spiritualitatii. Astfel, statutele unui colegiu parizian din secolul al XlV-lea, cel numit Ave Maria, ne fac sa intelegem cit de mare era participarea dascalilor si studentilor la devotiunea euha-ristica ajunsa in plin avint ca si la procesiu-r nea in cinstea "Trupului lui Hristos". incepind cu secolul al XlII-lea, mentalitatea religioasa a intelectualilor deno'ta tendinta spiritualitatii de a se inscrie in cadrele profesionale ale societatii urbane. Etica profesionala devine unul din sectoarele privilegiate ale religiei. Preocupati de a se adapta activitatilor specifice grupurilor sociale, manualele de spovedanie reglementeaza spovedania si canoanele de cainta in functie de categoriile profesionale, orinduiesc si definesc pacatele: ale taranului, ale negustorului, ale meseriasului, ale judecatorului etc. si acorda o deosebita atentie pacatelor intelectualului, ale universitarului. Dar religia clericilor universitari nu se multumeste doar sa se conformeze curentelor generale ale cucerniciei. Ea cauta uneori sa le indrumeze, sau sa-si defineasca in cuprinsul lor un sector specific. Din acest punct de vedere ar fi instructiv sa se studieze cultul ma-rial printre intelectuali. Este foarte viu. inca de la inceputul secolului al XlII-lea circula in mediile universitare tot felul de poeme si rugaciuni inchinate in mod special Fecioarei, culegerea Stella Maris alcatuita de profesorul parizian Jean de Garlande fiind in acest sens cea mai celebra. Nici nu e de mirare aceasta evlavie care introducea o prezenta feminina intr-un mediu esentialmente barbatesc si de celibatari - an mediu ramas astfel in ciuda mostenirii goliarzilor. Dar evlavia intelectualilor fata de Fecioara Maria are propriul ei caracter: ea ramine mereu impregnata de teologie iar discutiile in jurul dogmei Imaculatei Conceptii vor fi intotdeauna patimase. Astfel, daca Duns Scot va deveni inflacaratul sustinator al acestei dogme, in schimb, tot din ratiuni dogmatice, sfintul Toma d'Aquino se va opune ei, conformindu-se de altfel pozitiei adoptate in secolul precedent de sfintul Bernard cu toata imensa lui cucernicie fata de Fecioara Maria. S-ar parea ca intelectualii epocii sint mai ales preocupati sa mentina cultul marial in climatul intelectualitatii: sa nu decada intr-o evlavie pur afectiva ci sa se pastreze in echilibru intre aspiratiile spiritului si elanurile inimii. in prefata culegerii Stella Maris, Jean de Garlande dezvaluie cu naivitate aceasta tendinta. "Am adunat -- spune el - miracole de-ale Fecioarei extrase din naratiunile pe care le-am gasit in libraria Sainte-Genevieve din Paris si le-am redat in versuri pentru studentii mei de la Paris ca sa le ofer o pilda vie ... Cauza materiala ci cartii se afla in miracolele Fecioarei glorioase. Dar am inclus in ea fapte care intereseaza fizica, astronomia si teologia... Cauza finala se gaseste intr-adevar in permanenta credinta in Hristos. De aceea ea presupune teologia si chiar fizica si astronomia". Se vede clar ca aceasta "Stea a Marii", universitarii o doreau totodata si focar de lumina pentru stiinta. Utilajul Ca om de meserie, membrul corporatiei universitare din secolul al XlII-lea este inzestrat cu un utilaj complet. Ca scriitor, cititor, profesor, el se inconjoara de instrumentele cerute de activitatile sale. Citim in Dictionarul aceluiasi Jean de Garlande, profesor parizian: "Iata instrumentele necesare invataceilor: carti, unpuI pitru, o lampa de noapte cu seu si un sfesnic, o lanterna, si o pilnie cu cerneala, o pana, un fir cu plumb si o rigla, o masa, o nuia, o catedra, o tabla, o piatra ponce cu o razuitoare si creta. Pupitrul (pulpitum) in limba franceza se numeste "lutrin" (letrum); trebuie remarcat ca pupitrul este prevazut cu o serie de crestaturi in trepte care permit sa fie ridicat la inaltimea la care se citeste; pe pupitru se asaza cartea. Iar razuitoarea (plana) este un instrument de fier cu care se prepara pergamentul". Au fost chiar descoperite si alte instrumente care, fara sa fie cele pe care fiecare universitar le foloseste, fac totusi parte din utilajul folosit de auxiliarii sai, de pilda de copisti, si anume: coada pergamentului ca sa poata fi tinut in mina la scris si- ruleta care inlesneste regasirea locului unde s-a oprit copierea. Ca specialist, intelectualul veacului al XIII-lea se impovareaza cu un intreg echipament care il situeaza foarte departe de clericul Evului Mediu timpuriu, cind invatamintul se preda pe cale orala, ceea ce nu necesita decit un bagaj foarte restrins de instrumente didactice, utile doar pentru scrierea unor rare manuscrise, a carei tehnica reclama cu precadere o preocupare pur estetica. Chiar daca exercitiile orale ramin si acum esentiale in viata universitara, totusi cartea devine instrumentul de baza al invatamintului. Si, constatind cit de mare ajunge sa fie echipamentul unui intelectual, intelegem parca mai bine de ce' un sfint de talia lui Francisc de Assisi, veritabil apostol al saraciei celei mai despuiate, a fost - intre alte motive - ostil acestei activitati pentru care devenise necesar si din ce in ce mai coplesitor un intreg utilaj material. Cartea ca instrument Cartea universitara este un obiect total dife de cartea Evului Mediu timpuriu. Ea se leaga de un context tehnic, social si economic cu totul nou. Este expresia unei alte civilizatii. Scrierea insasi se schimba si se adapteaza noilor conditii, asa cum bine a constatat-o Henri Pi-renne: "Cursiva satisface unei civilizatii in care scrierea este indispensabila atit vietii colectivitatii cit si celei a indivizilor; minuscula (din epoca carolingiana) este o caligrafie proprie clasei stiutorilor de carte in sinul careia se concentreaza'si se perpetueaza instruirea. Este foarte semnificativa constatarea ca scrierea cursiva va reaparea alaturi de minuscula in prima jumatate a secolului al XHI-lea, adica exact in epoca in care progresul social si dezvoltarea economiei si culturii - ambele laice - vor generaliza din nou nevoia scrisului". Valoroasele lucrari ale Parintelui Destrez descriu din plin revolutia ce are loc in veacul al XIII-lea in tehnica de carte - o revolutie al carei teatru a fost atelierul universitar. , Nu numai ca profesorii si studentii aveau datoria sa citeasca autorii inscrisi in programa, dar si cursurile predate oral trebuiau pastrate. Studentii luau notite (relationes) dupa ele, din care citeva s-au conservat pina azi. Mai mult, cursurile trebuiau publicate, ba chiar foarte repede pentru a putea fi consultate in momentul examenelor, dupa cum, de asemenea, trebuiau publicate intr-un numar suficient de exemplare. La baza acestei operatii se afla pecia. Iata ce spune Parintele Destrez: O prima copie oficiala a lucrarii ce urmeaza a fi difuzata este facuta pe caiete de cite patru foi fiecare, lasate independente rinele de altele. Fiecare caiet, facut dintr-o piele de oaie impaturita in patru, se numeste "pecia", piesa. Datorita t,Pecia" in manuscrisele universitare din secolele al XlII-lea si al XlV-lea, . acestor piese pe care copistii le imprumuta una dupa alta si care, reunite, constituie ceea ce se cheama un "exemplar", spatiul de timp ce ar fi fost necesar unui singur copist pentru a executa o singura copie, devine suficient, in cazul unei lucrari cuprinzind vreo de piese, pentru ca circa de scribi sa poata, fiecare, executa transcrierea lui pe un text corectat sub controlul Universitatii si devenit intr-un fel text oficial". Aceasta publicare a textului oficial al cursurilor a fost de o importanta capitala pentru universitati. Statutele Universitatii padovane o declara explicit in : "N-ar exista Universitate daca n-ar fi exemplarele". Intensificarea folosirii cartii de catre universitari atrage dupa sine o serie intreaga de consecinte. Mai intii, progresele realizate in producerea pergamentului, care permit obtinerea unor foi mai subtiri, mai suple si mai. putin galbene decit cele ale manuscriselor anterioare, in Italia unde tehnica este mai inaintata, foile sint foarte subtiri si de un alb stralucitor. Apoi, formatul cartii se modifica. inainte, fusese sensibil asemanator cu cel al in-foliilor noastre de azi. Dar aceasta reprezenta o dimensiune ce nu putea conveni decit manuscriselor scrise in manastiri si care urmau sa ra-mina acolo. Acum, cartea este deseori consultata, transportata dintr-un loc intr-altul. Formatul ei devine deci mai mic, mai usor de rninuit. Se produc si schimbari de ordin grafic: ca racterul gotic, minuscula, ce face posibila o scriere mai rapida, inlocuieste pe cel vechi. Noua litera variaza cu centrele universitare - minuscula "pariziana", "engleza", "bologneza". Si ea corespunde unui progres tehnic: parasi rea trestiei in favoarea penei de pasare, de gis ca in general, care ingaduie "mai multa usu rinta si rapiditate in lucru"... In fine, ornamentatia cartilor se reduce: le-trinele si miniaturile se produc acum in serie. Daca manuscrisele de drept ramin in continuare luxoase - intrucit juristii apartin in general unei clase instarite -, cartile folosite de filozofi si teologi - cel mai adesea oameni saraci - nu sint decit in mod exceptional impodobite cu miniaturi. Ba chiar, frecvent, copistul lasa gol spatiul corespunzator letrinelor si miniaturilor pentru ca cumparatorul cu mijloace modeste sa poata achizitiona manuscrisul ca atare, iar clientul mai bogat sa poata in schimb, ulterior, sa- dea la ornamentat in spatiile rezervate. Acestor amanunte semnificative li se adauga abundenta tot mai mare de abrevieri, caci trebuie produs repede, progresele paginarii, ale rubricarii, apoi aparitia tablelor de materii si, uneori, a unei liste de abrevieri, a unei prezentari a materiei in ordine alfabetica, ori de cite ori e posibil. Totul este gindit si realizat in vederea unei consultari rapide a cartii. Dezvoltarea meseriei intelectuale a dat nastere erei manualelor, a cartii lesne de minuit si care se si trece din mina in mina. Manualul este dovada evidenta a accelerarii vitezei de circulatie a culturii scrise si a raspindirii ei. Iata prin urmare o prima revolutie: cartea inceteaza a fi obiect de lux, xa.iiewine-Realta;"iriI strument. Este cu adevarat o nastere - mai degraba decit o renastere - in asteptarea erei tiparului. Devenita instrument, cartea devine curind produs industrial si obiect comercial. La umbra universitatilor se dezvolta o populatie intreaga de copisti - deseori studentii saraci isi cistiga astfel piinea zilnica - si de librari, (stationarii). Fiind indispensabili pe santierul universitar, ei reusesc sa fie admisi ca muncitori cu drepturi depline. Obtin dreptul de a beneficia de privilegiile universitarilor, de a sta sub jurisdictia universitatii. Cu ei se ingroasa rin-durile corporatiei universitare, o suma de meser riasi auxiliari roiesc pe margine. Industria intelectuala are acum propriile ei industrii anexe si derivate. Dintre toti acesti producatori si comercianti, unii devin curind personaje importante: alaturi de "meseriasii a caror activitate se reducea la revinzarea citorva lucrari de ocazie", altii "o largesc pina la rolul de editor international". Metoda: scolastica O data cu echipamentul sau, tehnicianul intelectual poseda si propria lui metoda - scolastica. Ilustri savanti, pe primele locuri plasin-du-se Monseniorul Grabmann, au aratat felul cum s-a constituit si istoricul ei. Parintele Chenu in Introducere la studiul sfintului Toma d'Aquino ne-a lasat un expozeu foarte clar. Sa incercam a desprinde configuratia si inriu-rirea acestei scolastici, victima a atitor critici seculare si care este atit de greu de patruns fara o lunga ucenicie, aspectul ei tehnic fiind cu totul neimbietor. Expunerea Parintelui Chenu ne va servi drept fir conducator: "A girtai este un mestesug ale carui legi sint minutios fixate". Vocabularul Legile limbajului in primul rind. Faptul ca gindirea medievala este plina de faimoasele controverse intre realisti si nominalisti se explica prin aceea ca intelectualii vremii atribuiau cuvintelor o putere legitima si se preocupau de definirea continutului lor. Esential pentru ei era de a sti ce raporturi exista intre cuvint, concept, fiinta. Aceasta preocupare este cit se poate mai contrara verbalismului - acea folosire abundenta a vorbelor in detrimentul ideii - de care a fost acuzata scolastica si in care de fapt a si cazut uneori in secolul al XlII-lea si frecvent dupa aceea. in realitate, ginditorii si profesorii Evului Mediu vor sa stie cu precizie despre ce vorbesc. Scolastica se bazeaza pe gramatica. Scolasticii sint mostenitorii lui Bernard de Chartres si ai lui Abelard. Dialectica Legile demonstratiei in al doilea rand. Nivelul secund al scolasticii este dialectica, un ansamblu de procedee care fac din obiectul cunoasterii o problema, care- expun, il sustin impotriva atacatorilor, il dezleaga si conving auditorul sau cititorul. Dar aici intervine un pericol: rationamentul in gol, ceea ce duce, nu la verbalism, ci la vorbarie. Dialectica reclama un continut nu numai de cuvinte corespunzatoare ci, de asemenea, de gindire eficienta. Universitarii sint descendentii lui Jean de Sa-lisbury care spunea: Logica, luata in sine, ca logica, ramine strimta si sterila; ea nu da roade de gindire daca nu concepe. Autoritate Scolastica se hraneste cu texte. Este o metoda, dar o metoda plina de autoritate, se sprijina pe dublul aport al civilizatiilor precedente: Crestinismul si gindirea antica imbogatita precum s-a vazut prin aductia indirecta araba. Scolastica este rodul unui moment, al unei renasteri. Ea asimileaza intreg trecutul civilizatiei occidentale. Biblia, Parintii Bisericii, Pla-ton, Aristotel, arabii constituie datele cunoasterii, materialele cu care opereaza. Dar si aici pindeste un pericol: repetitia, imitatia servila. Scolasticii au mostenit de la intelectualii se c olului al XU-lea simtul acut al progresului necesar si ineluctabil al istoriei si gindirii. Cu materialele mentionate isi cladesc propria ope a. Temeliilor existente le adauga etaje noi, ificii originale. Ei fac parte din stirpea unui ernard de Charti;es, se urca pe umerii anticilor ca sa vada mai departe. "Niciodata - spune Gilbert de Tournai - nu vom gasi adevarul daca ne multumim doar cu ce este gata gasit... Cei care au scris anterior noua nu sint pentru noi niste stapini, ci indrumatori. Adevarul ramine deschis tuturor, nimeni inca nu l-a posedat pe deplin". Admirabil, acest elan de optimism intelectual, atit de opus deznadajduitelor vorbe: Totul a fost spus iar noi venim prea tirziu . .. Ratiune: teologia ca stiinta Legilor imitatiei, scolastica uneste legile ratiunii iar celor prescrise de autoritate le adauga argumentele stiintei. Ba mai mult - si aici este un progres hotaritor al veacului -, teologia face apel la ratiune, devine ea insasi o stiinta. Scolasticii dezvolta acel indemn implicit din Scriptura prin care credinciosul este incitat sa-si argumenteze credinta: "Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va va intreba, sa dati seama de ce se afla in voi prin credinta si speranta" (I P. tr., , ). Scolasticii raspund apelului sfintului apostol Pavel pentru care credinta este argumentul celor nevazute (argu-mentum non apparentium) (Evr., XI, ). ince-pind cu Guillaume d'Auvergne, initiatorul acestui domeniu, si pina la sfintul Toma d'Aquino, autorul celei mai sigure expuneri a stiintei teologice, scolasticii au recurs la ratiunea teologica, acea ratiune luminata de credinta (ratio jide illustrata). Profunda formula a sfintului Anselm, credinta in cautarea inteligentei (fides I quaerens intellectus) va fi deslusita cind sfin-tul Toma va enunta principiul: "harul nu face sa dispara firea ci o desavirseste" (gratia non tollit naturam sed perficit). Nu exista nimic mai putin obscurantist de-cit aceasta scolastica ce considera ca ratiunea se implineste in inteligenta, ale carei strafulgerari se prefac in lumina. Pe asemenea temelii, scolastica se construieste prin lucrarea universitara, cu procedeele sale proprii de expunere. Exercitiile: quaestio, disputatio, quodlibet La baza, comentariul textului, deci lectia (lectia), analiza in profunzime ce pleaca de la analiza gramaticala al carei rezultat este litera (littera), se ridica la explicatia logica ce procura sensul (sensus) si se incheie cu exegeza care descopera continutul de stiinta si gindire (sententia). Dar comentariul naste discutia. Dialectica permite depasirea stadiului de intelegere a textului pentru a putea trata problemele puse de el, ea face ca textul sa se estompeze in fata cautarii adevarului. O intreaga problematica inlocuieste exegeza. Urmind niste procedee adecvate, lectio se dezvolta in quaestio (intrebare). Intelectualul universitar apare in momentul in care pune sub semnul intrebarii textul care nu mai e decit un suport; din acest moment, intelectualul, din pasiv, devine activ. Profesorul nu mai e doar un exeget, este un ginditor. El emite solutiile lui, creeaza. Concluzia sa asupra chestiunii puse - determinatio - este opera gindirii sale. In secolul al XlII-lea, quaestio ajunge chiar sa se detaseze total de text. Exista in sine. Cu participarea activa a profesorilor si studentilor, ea este obiectul unei discutii, devine disputa (disputatio). Cu privire la ea, Parintele Mandonnet ne-a lasat o descriere clasica: "Cind un profesor disputa, toate lectiile din cursul diminetii respective date de ceilalti profesori si bacalaureati ai universitatii incetau, doar profesorul care urma sa tina disputa debuta printr-o scurta lectie ca sa dea timp participantilor sa vina, apoi incepea disputa. Ea ocupa o parte mai mult sau mai putin considerabila a diminetii. La acest exercitiu aveau obligatia sa asiste toti bacalaureatii facultatii si toti studentii profesorului in cauza. S-ar parea ca ceilalti profesori si studenti erau liberi; dar se prea poate ca si acestia veneau sa asiste intr-un numar mai mare sau mai mic in functie de reputatia profesorului si de obiectul discutiei. Clerul parizian cit si prelatii si alte personalitati ecleziastice in trecere prin capitala frecventau si ei bucuros aceste intreceri care pasionau mintile. Disputa era un turnir al clericilor. Chestiunea de disputat era dinainte fixata de profesorul care urma sa sustina disputa. Era anuntata si ziua stabilita, in toate celelalte scoli ale facultatii.. . Disputa avea loc sub directia profesorului, dar nu el era acela care, propriu-zis, disputa. O facea unul din bacalaureatii sai care-si asuma rolul de a raspunde, candidind astfel la disputa si incepindu-si astfel ucenicia la asemenea exercitii. De obicei, obiectiile erau prezentate in diverse sensuri, mai intii de catre profesorii prezenti, apoi de catre bacalaureati si la urma, daca era cazul, de catre studenti. Bacalaureatul raspundea argumentelor propuse Si, cind era necesar, intervenea si profesorul care-i dadea concursul sau. Sumar, aceasta era fizionomia unei dispute obisnuite; era numai prima ei parte, insa principala si cea mai animata. Obiectiile propuse si rezolvate in cursul disputei, fara o ordine prestabilita, constituiau in Revue Thomiste, , p. -. (n.a.) final o materie doctrinala destul de dezordonata, mai putin asemanatoare totusi ramasitelor unui cimp de lupta declt materialelor semi-finisate ale unui santier de constructie. De aceea, acestei sedinte de elaborare ii succede o alta ce purta numele de "determinatie magistrala". In prima zi "lizibila" - cum se spunea pe atunci -, adica in prima zi in care dascalul care disputase putea sa-si tina lectia, caci fie duminica, fie vreo zi de sarbatoare, fie vreun alt obstacol puteau impiedica tinerea lectiei in ziua imediat urmatoare, dascalul respectiv relua in scoala lui materia disputata in ajun sau cu citeva zile inainte. Atit cit ii permitea materia respectiva, el incepea prin a coordona intr-o ordine sau succesiune logica toate obiectiile prezentate impotriva tezei sale si le dadea o formulare definitiva. Apoi dadea acestor obiectii citeva argumente favorabile doctrinei pe care urma sa o propuna. Trecea dupa aceea la expunerea doctrinala, mai mult sau mai putin dezvoltata, a chestiunii dezbatute, ceea ce constituia partea centrala si esentiala a determi-natiei. Si sfirsea prin a raspunde fiecarei obiectii ridicate impotriva doctrinei tezei sale ... La urma, era redactat acel "act al determi-natiei" - scris de profesor sau de vreun auditor - si care, cu alte multe asemenea acte, constituie ceea ce se numeste Chestiunile disputate, termen final al disputei". in acest cadru descris mai sus s-a dezvoltat cu timpul disputa, qiiodlibetica. De doua ori pe an, profesorii puteau tine o sedinta in care isi propuneau sa trateze o problema pusa de oricine asupra oricarui subiect (de quodli-bet ad voluntatem cujuslibet). Monseniorul Glo-rieux descrie acest exercitiu in termenii urmatori: "Sedinta incepe cam pe la ceasul al treilea sau al saselea*; in tot cazul destul de Literatura quodlibctica, . (n.a.) * ceasul al treilea, al saselea=ore liturgice: aproximativ ora , respectiv, ora (n. tr.). devreme caci risca sa se prelungeasca pina tir-ziu. Ceea ce o caracterizeaza cu adevarat este aspectul ei capricios, neprevazut, ca si incertitudinea desfasurarii ei. Este in fapt o sedinta de disputa, de argumentatie ca atitea altele; dar cu acest caracter special al initiativei demersului ei care nu mai apartine profesorului ci participantilor. In disputele obisnuite, profesorul anunta dinainte subiectele ce urmeaza a fi dezbatute, subiecte la care a reflectat si pe care Ie-a pregatit. in disputa quodli-betica, oricine poate ridica orice problema. Aici este marele risc pentru profesorul care sustine o sedinta. Chestiunile sau obiectiile ii pot veni din toate partile, ostile, ciudate, sirete, nu importa. El poate fi interogat cu buna credinta, ca sa i se afle parerea; dar pot fi si tentative rau intentionate de a-l pune in contradictie cu el insusi, de a-l obliga sa se pronunte asupra unor subiecte fierbinti pe care ar prefera sa nu le abordeze niciodata. Uneori poate fi vreun strain animat de curiozitate sau vreun spirit nelinistit; alteori, vreun rival invidios sau un alt profesor care va incerca sa-l puna- intr-o postura neplacuta. Uneori problemele vor fi clare, interesante, alteori ambigue, in care caz profesorului ii va fi greu sa le desluseasca tinta exacta si adevaratul sens. Unii, cu candoare, se vor margini la domeniul strict intelectual; altii insa vor fi -minati de ginduri ascunse vizind politica sau discreditarea profesorului ... Celui care voieste sa sustina o disputa quodlibetica ii trebuie^ o prezenta de spirit iesita din comun si o competenta cvasi-uni-versaW. In felul acesta s-a dezvoltat scolastica, adevarata stapina a rigorii, adevarata stimulatoare a gindirii originale, dar ascultatoare de legile ratiunii. Gindirea occidentala a ramas pentru totdeauna marcata de ea si a inregistrat prin ea progrese hotaritoare. Desigur, este vorba de scolastica secolului al XlII-lea, in plina vigoare Si minuita de minti ascutite, exigente, avin tate. Pe cind scolastica denumita flamboyanta, de la finele Evului Mediu, va provoca pe buna dreptate dispretul unui Erasmus, Luther, Ra-belais. Iar scolastica baroca va suscita legitimul dezgust al lui Malebranche. Oricum insa, inspiratia si deprinderile scolasticii s-au incorporat noilor progrese ale gindirii occidentale. Pina si Descartes, bricit s-ar fi dezis de ea, ii datoreaza mult. De unde si concluzia trasa de Etienne Gilson in incheierea unei carti profunde: Cartezianismul nu poate ji inteles fara o confruntare continua cu scolastica pe care o dispretuieste, dar la sinul careia s-a instalat si din care, intrucit o asimileaza, se poate spune ca se si hraneste". Contradictii. Cum sa traiesti? Salariu ori beneficiu? insa, chiar si astfel inarmat, intelectualul secolului al XlII-lea este confruntat eu multe incertitudini si pus in fata unor alegeri foarte nuantate. O serie de crize universitare dezvaluie numeroase contradictii. Primele probleme sint de ordin material. Se stie ca au avut implicatii adinci. Prima intrebare: cum sa traiesti? Din moment ce intelectualul nu mai este un calugar caruia obstea manastireasca ii asigura intretinerea, el trebuie sa-si cistige viata. La oras, problemele de hrana, locuinta, imbracaminte, echipament - cartile sint scumpe - stirnesc ingrijorare. in plus, cariera de student e cu atit mai costisitoare cu cit, acum, e lunga. In fata acestei probleme, pot fi doua solu< tii: salariul sau beneficiul pentru profesor, bursa sau venitul fix pentru student. Salariul, la rindul sau, se poate prezenta sub doua aspecte: profesorul poate fi platit de elevii sai sau de catre puterile civile. Iar bursa, de asemenea, poate fi sau darul vreunui mecena privat sau subventia unui organism public ori a unui reprezentant al puterii politice. Aceste solutii atrag optiuni divergente: prima, fundamentala, este intre salariu si beneficiu, in primul caz, intelectualul se afirma, in mod deliberat, ca lucrator, ca producator. In al doilea, el nu-va trai de pe urma muncii sale, dar o va putea indeplini fiind un rentier. Alegerea intre aceste doua solutii va marca intregul sau statut socio-econorriic: va fi un muncitor sau un privilegiat? Apoi, in interiorul acestei prime optiuni, se configureaza si altele, de mai mica importanta, totusi deioc neglijabile: daca opteaza pentru salariu, intelectualul va fi un fel de negustor - pentru lectiile sale, il vor plati elevii - sau un functionar - retribuit fie de puterea comunala, fie de cea princiara - sau in fine un slujitor - dependent de generozitatile unui mecena. Daca opteaza pentru beneficiu, intelectualul poate sau sa primeasca un beneficiu pentru functia sa exclusiv intelectuala - in care caz va fi un cleric specializat'- sau sa fie inzestrat cu un beneficiu acordat pentru functia lui pastorala : - parohie, abatie - si atunci nu va fi intelectual decit in mod subsidiar in pofida sarcinii sale bisericesti. inca din secolul al XH-lea, optiunile au variat in functie de loc, de timp, de situatia si psihologia persoanelor. Se remarca totusi anu^-mite tendinte: in general, profesorii tind sa traiasca din banii primiti de la studentii lor. in ochii lor, aceasta solutie are avantajul de a le asigura o libertate fata de puterea temporala: comuna, principele, biserica si chiar vreun mecena. Solutia le pare chiar fireasca intru -cit e cea mai conforma cu deprinderile climatului urban din care considera ca fac parte - isi vind stiinta si invatamintul tot astfel cum mestesugarii isi vind produsele muncii lor. De altfel, in sprijinul acestei revendicari, profesorii gasesc tot felul de' argumente exprimate in mod divers. Principalul este ca orice munca merita salariu. O afirma si manualele de spovedanie: "profesorul poate accepta bani de la studenti - collecta - ca pret al muncii sale, al ostenelilor sale", dar o spun foarte des chiar si universitarii, ca de pilda, in , doctorii in drept de la Padova: "Sintem de parere ca nu este rational ca muncitorul sa nu traga profit de pe tirma muncii sale. De aceea, noi decretam ca doctorul ce va presta juramintul de raspuns in numele colegiului la primirea vreunui student, va primi de la acel student, drept recunostinta pentru munca sa, trei livre de stofa si patru sticle de vin sau un ducat". De aici, o adevarata vinatoare dusa de dascali impotriva studentilor rau platnici. Celebrul iurist Odofredus din Bologna scrisese inca de mai de mult: "Va anunt ca la anul voi preda cursurile obligatorii cu aceeasi constiinciozitate pe care mereu am dovedit-o; dar ma indoiesc ca voi preda si cursuri extraordinare, caci-studentii nu sint buni platnici; ei vor sa stie, dar nu vor sa plateasca, conjorm zicalei: Toti vor sa stiey dar nici unul nu vrea sa achite si pretul". Cit priveste pe studenti, daca tinem seama de scrisorile lor, fie autentice, fie propuse ca exemple in manualele de corespondenta, se constata ca ei cautau mai ales sa fie intretinuti de familiile lor sau de catre vreun binefacator. In aceasta situatie, Biserica si in mod special Papalitatea se simti datoare sa reglementeze problema. Ea a proclamat un principiu: gratuitatea invatammtului. Cea mai legitima dintre ratiunile cu care si-a motivat pozitia a fost vointa ei de a asigura invatamintul studentilor saraci. Alta ratiune - care apartinea unei mentalitati primitive, depasite, proprie epocii in care nu exista decit un invatamint strict religios - a pretins ca stiinta este un dar de la Dumnezeu si ca in consecinta ea nu poate fi vinduta decit cu riscul savirsirii pacatului de simonie, in plus ca invatamintul face parte in tegranta din slujba (ofjicium) clericului. intr-un text ramas celebru, sfintul Bernard a denuntat de altfel cistigul profesorilor drept profit rusinos (turpis quqestus)... Papalitatea a decretat astfel o serie intreaga de masuri. inca la al treilea sinod de la L'atran din , papa Alexandru al IlI-lea a proclamat principiul gratuitatii invatamintului, iar succesorii sai vor face dese reveniri la acea decizie. in acelasi timp, urma sa ia fiinta pe linga fiecare biserica-catedrala cite o scoala al carei profesor avea sa primeasca un beneficiu care sa-i asigure traiul. Dar, instituind toate acestea, Papalitatea, pe de o parte, isi atasa intelectualii prin legaturi interesate - condamnindu-i sa-i ceara beneficii -, iar pe de alta parte stopa, sau macar frina in mod considerabil curentul care ii mina pe intelectuali catre laicat. Rezultatul a fost pastrarea in universitati ca profesori numai a acelora dintre dascali care au acceptat dependenta materiala de Biserica. Desigur ca alaturi de universitati si cu toata inversunata opozitie a Bisericii s-au intemeiat si anumite scoli laice, dar acestea, in loc sa distribuie o invatatura generala, s-au cantonat intr-un invatamint tehnic si destinat esentialmen-te negustorilor: scrierea, contabilitatea, limbile straine. in felul acesta s-a largit prapastia dintre cultura generala si formatia tehnica. in fond, prin acest proces, Biserica a golit de sensul ei esential parerea emisa de papa Innocen-tiu al IlI-lea care declarase in al sau Dialogus: "Orice ora inzestrat cu inteligenta .. . poate indeplini functia de dascal caci el trebuie sa readuca, prin invatamint, pe drumul cel drept pe fratele sau pe care-l vede ratacind departe de calea adevarului si a moralitatii. Dar junctia de predicator, cu alte cuvinte de a invata public f nu o detin decit cei care sint desemnati pentru aceasta, adica episcopii si preotii in bisericile lot si staretii in manastirile lor, acestora jiin-du-le incredintata ingrijirea sufletelor". Este un text capital, caci prin el un pontif - totusi prea putin deschis innoirilor -, in fata evolutiei generale, a recunoscut necesara distinctie ce trebuia introdusa intre functia religioasa si cea didactica. Fara indoiala ca parerea aceasta a fost emisa intr-un context istoric determinat, acela al unei societati in intregime crestina. Dar, oricum, cea mai inalta personalitate a Bisericii recunostea caracterul laic al inva-tamintului, macar in sfera distribuitorilor lui. Se stie insa ca textul n-a cunoscut dezvoltarea pe care o merita. Totusi, in Evul Mediu, numerosi profesori si studenti au fost laici. Au avut si ei parte de beneficiile bisericesti, contribuind astfel la agravarea unuia din marile vicii ale Bisericii din Evul Mediu si din Vechiul Regim: atribuirea veniturilor rezultate din beneficiile ecleziastice unor laici. Totodata, instituirea unui beneficiu special pentru un singur profesor in fiecare centru scolar dovedindu-se foarte curind total insuficienta, profesorii ceilalti si studentii primira beneficii obisnuite, ceea ce duse la agra- varea altui flagel al Bisericii: non-rezistenta pastorilor. In sfirsit, pozitia Bisericii inmulti dificultatile intimpinate de cei care asteptau de la instruirea lor si alte impliniri decit cele ecleziastice, mai ales in dreptul civil si in medicina. Toti acestia fura condamnati sa se gaseasca" in situatii critice caci studiile juridice, chiar daca nu le scazu faima, au fost neincetat si in principal atacate de eminenti oameni ai Bisericii. Roger Bacon va declara: "Totul, in dreptul civil, are un caracter laic. A te adresa unei discipline atit de vulgare, inseamna a te exclude din Biserica". Dar cum, oficial, chestiunea nu se punea pentru universitati, un intreg corp de discipline pe care evolutia tehnica, economica si sociala le chema la o mare dezvoltare si care erau lipsite de orice caracter religios direct, a fost vreme de secole paralizat. Disputa dintre ordinele calugaresti si clerul mirean O criza adinca ce a zguduit universitatile in secolul al XIII-lea si inceputul celui de al XlV-lea a dezvaluit ambiguitatea situatiei intelectualilor si nemultumirea multora dintre ei. Este vorba de disputa dintre clerul manastiresc si clerul mirean, de apriga opozitie a mirenilor fata de patrunderea tot mai extinsa in universitati a profesorilor ce apartineau noilor ordine calugaresti cersetoare. Fapt este ca dominicanii, chiar de la bun inceput, au cautat sa patrunda in Universitate, insusi scopul enuntat de fondatorul lor - pre-dicarea si lupta impotriva ereziei - conducin-du-i la vointa de a se inarma cu un solid bagaj intelectual. Franciscanii se adaugara si ei curind, pe masura ce crestea in ordinul lor influenta celor care, asupra anumitor puncte cel putin, se indepartau de pozitiile sfintului Francisc, potrivnic, dupa cum este bine stiut, insusirii unei stiinte in care el vedea un obstacol catre saracie, catre totala despuiere de bunuri materiale, catre fraternitatea cu cei umili. Toti acestia, la inceput, au fost bine primiti. Astfel, in , Papa Honorius al III-lea felicita Universitatea din Paris pentru primirea dominicanilor. Pe urma insa au avut loc ciocniri violente. Aceeasi Universitate pariziana le-a trait pe cele mai vehemente, intre si , dar mai ales in cursul anilor -, - si -. Oxfor-dul n-a fost nici el scutit de ele mai tirziu, intre si ca si intre si . Dintre toate disputele, cea mai acuta si tipica s-a petrecut la Paris intre si . Ea a culminat cu afacerea Guillaume de Saint-Amour. Povestea acesteia este, pe cit de complexa, pe atit de instructiva: protagonistii sint cinci la numar - ordinele cersetoare si profesorii lor parizieni, majoritatea profesorilor mi reni din universitate, papalitatea, regele Frantei si studentii. In toiul luptei un dascal mirean, pe nume Guillaume de Saint-Amour, publica un violent atac la adresa fratilor calugari intr-un tratat intitulat: Pericolele Timpurilor Noi. Condamnat de catre Papa, el a fost alungat din Universitate in ciuda unei vii rezistente a unora in favoarea sa. Care erau acuzele aduse de profesorii mireni cu privire la ordinele cersetoare? Intr-o prima perioada, de la la , acuzele au fost aproape exclusiv de ordin corporatist. Mirenii reprosau Cersetorilor ca violeaza statutele universitare, ca obtin gradele universitare in teologie si ca o predau fara sa fi cistigat in prealabil asa-numita diploma de ,tmaiestrie-rnIarte", ca au smuls de la Papa in dreptul de a obtine licenta din miinile cancelarului de la Notre-Dame, ca pretind sa detina doua catedre si ca le si ocupa efectiv, cind de fapt statutele nu le atribuie decit una (din patru); dar, mai ales, ca destrama solidaritatea universitara continuind sa predea cursuri si atunci cind Universitatea este in greva. Asa au facut in -, tot astfel au recidivat in , cu toate ca greva este autorizata printr-un drept recunoscut de Papalitate si inscris in statute. De altfel - adauga profesorii mireni - acesti profesori calugari nu sint adevarati universitari, ei fac o concurenta neleala Universitatii: acapareaza pe studenti si pe foarte multi ii indreapta catre vocatia monahala, traiesc din pomeni si ca atare nu reclama bani de la studenti ca plata a cursurilor date si nu se considera legati de revendicarile de ordin material ale universitarilor. Acestea au fost adevaratele acuzatii aduse de mireni. Ele sint cu bataie lunga si sint semnificative. Dovedesc ca universitarii au fost foarte repede constienti de incompatibilitatea apartenentei pe de o parte la un ordin calugaresc - chiar de stil nou - si totodata, pe de alta parte, la o corporatie - oricit de clericala si originala ar fi fost ea. Pentru ei, niste intelectuali care nu au primit formatia de baza esentiala - cea pe care o da Facultatea de Arte -, care nu-si pun problema subzistentei materiale, care nu acorda nici o insemnatate dreptului la greva, nu sint adevarati intelectuali si nu sint lucratori stiintifici intrucit nu traiesc de pe urma in-vatamintului pe care- predau. Papa Innocentiu al IV-lea se lasa convins de ;el putin o parte din aceste argumente; sensibil la violarile statutelor universitare de catre Cersetori, el le recomanda acestora, la iulie , sa se supuna statutelor iar la noiembrie al aceluiasi an restringe privilegiile celor doua ordine dind bula Etsi animarum. Dar urmasul sau, papa Alexandru al IV-lea, care fusese cardinalul protector al franciscanilor, anula imediat - chiar la decembrie din acel an - bula predecesorului sau prin-tr-o noua bula, Nec insolitum, iar la aprilie emise bula Quasi lignum vitae prin care consfintea totalul triumf al Cersetorilor asupra universitarilor. Lupta izbucni din nou, deveni si mai apriga, deplasindu-se acum pe un alt plan ce nu mai era corporatist ci dogmatic. Profesorii mireni, cu Guillaume de Saint-Amour in frunte, dar si scriitori, precum Rutebeuf (in poeme de circumstanta) si Jean de Meung (in Romanul Trandafirului) atacara ordinele calugaresti in insesi fundamentele existentei si idealului lor. Ordinele Cersetoare au fost acuzate de uzurparea functiilor clerului: mai ales de a spovedi si de a inmorminta; apoi, de ipocrizie: ca alearga dupa placeri, bogatie, putere - faimosul Faux-Semblant (Prefacutul) din Romanul Trandafirului este un franciscan; in fine ca sint eretici: idealul lor de saracie evanghelica este contrar doctrinei lui Hristos si duce la ruinarea Bisericii. Acest din urma argument era polemic: mirenii se sprijineau pe fai moasele profetii ale lui Ioachim de Flora, foarte apreciate de o buna parte dintre franciscani si care vesteau instaurarea in a unei ere noi in care Biserica contemporana va ceda locul unei noi Biserici bazate pe saracie. Modul cum au fost dezvoltate ideile ioachimiste de catre franciscanul Girardo de Borgo San Donni-no in a sa Introducere la Evanghelia cea Vesnica, publicata in , a slujit drept arma mirenilor impotriva Cersetorilor. Bineinteles ca mirenii exagerau. Cauza lor apare minjita de tot felul de calomnii, de masinatii care nu vizau decit sa discrediteze ordinele calugaresti. Sfintul Bonaventura si insusi sfintul Toma d'Aquino - care in nici un caz nu poate fi banuit de ostilitate fata de Universitate - au stiut cum sa le raspunda asupra fondului problemei. Toata aceasta afacere a avut aspecte penibile. Majoritatea papilor au zdrobit rezistenta mirenilor, prea incintati fiind sa adopte o pozitie care sa dea satisfactie ordinelor calugaresti foarte devotate papalitatii si totodata sa-i lege si mai mult pe universitari. Regele Frantei, Ludovic al IX-lea cel Sfint, si el un mare adept al franciscanilor, lasa lucrurile in voia lor: Rutebeuf ajunse chiar sa-i reproseze ca nu e decit o papusa in miinile Cersetorilor in loc sa-si apere regatul pentru care drepturile Universitatii erau de prima insemnatate. Studentii par sa fi ezitat: multi dintre ei erau sensibili la avantajele invataturii Cersetorilor, mai ales la stralucirea figurilor marcante din acele ordine calugaresti si la noutatea unor anumite aspecte ale doctrinei lor: adevarat paradox care face si mai tulbure toata afacerea, si mai confuza in ochii istoricilor care s-au ocupat de ea. Ambele partide din aceasta lupta fac dovada unui spirit nou. Pe de o parte, calugarii cersetori se aratau straini de strucura corporatista ce se afla la baza miscarii intelectuale iar speranta formarii unei clase noi de lucratori intelectuali o distrugeau in chiar fundamentele ei sociale si economice; dar, asezati in mediul orasenesc, alaturi de exponentii noilor clase, ei le cunosteau mai bine nevoile intelectuale si spirituale. Scolastica n-a avut reprezentanti mai straluciti ea unii dintse ei: un dominican, sfin-tul Toma d'Aquino a fost cel care a dus-o pe culmile cele mai inalte. Iar Innocentiu al IV-lea, prin compromisul care a marcat sfirsitul pontificatului sau, ar fi putut mentine fermentul adus de Cersetori in corporatia universitara care ar fi ramas stapina pe viitorul ei. Dar succesorii sai n-au stiut sa duca mai departe ce incepuse el. Pe de alta parte, in forma ei noua, lupta dezvaluie cit de opus era spiritul universitar unui aspect al idealului monastic - saracia -, aspect reluat, revigorat si dus de asemenea la apogeu de catre calugarii cersetori. Problema saraciei este cu adevarat o problema centrala care desparte cele doua partide. Saracia purcede din acel ascetism care inseamna refuzul celor lumesti si pesimism cu privire la om si la fire. Prin aceasta, saracia este, dintru inceput, opusa optimismului umanist si naturalist al majoritatii universitarilor. Cu atit mai mult cind saracia are drept consecinta cersitul - asa cum faceau dominicanii si franciscanii -- opozitia intelectualilor devine absoluta. Dupa ei, singurul mod de trai este munca, munca fiecaruia. Gindind astfel, ei exprima pozitia tuturor muncitorilor din acea epoca, care, in ciuda celor ce s-au spus, erau, in marea lor majoritate, ostili noilor ordine calugaresti din cauza cersitului. Faptul acesta a si atenuat mesajul sfintului Dominic si al sfin-tului Francisc de Assisi. Dificila era, intr-adevar, admiterea ca ideal a unei stari ce se asemuia atit de puternic cu mizeria de care toata omenirea muncitoare voia sa scape. Jean de Meung o spune clar: "Pot sa asigur ca nu sta scris in nici o lege, cel putin nu in a noastra, ca Iisus Hristos si ucenicii sai au fost vazuti cersindu-si plinea pe cind umblau prin lume: ei nu voiau sa cerseasca (asa ne invatau, pe vremuri, la Paris, teologii). ... Omul care e sanatos trebuie sa-si cisti-ge viata muncind cu miinile lui daca nu are din ce trai, chiar daca e calugar sau macar dornic de a-l sluji pe Dumnezeu ... Sjintul Pavel poruncea apostolilor sa munceasca pentru ca sa-si procure cele necesare si le interzicea cersitul spunind: Lucrati cu miinile voastre, nu dobinditi niciodata de la semenul vostru-". Transpusa pe acest plan, cearta a devenit o lupta intre clerul mirean in general si clerul manastiresc. Problemele legate de universitate n-au mai ocupat un loc secundar. Cu toate acestea, profesorilor parizieni, care pierdusera atit de mult in aceasta chestiune si care luptasera '- chiar daca nu totdeauna cu armele cele bune - pentru definirea specificului lor, le-a fost dat sa- auda pe cardinalul Benedetto Gaetani, legatul pontifical, viitorul papa Bo-nifaciu al VIII-lea, proferind vorbe grele la adresa lor in conciliul de la Paris din : "As vrea sa vad aici pe toti profesorii parizieni a caror prostie straluceste in acest oras. Cu nebuneasca ingimfare si vinovata cutezanta si-au atribuit dreptul sa interpreteze privilegiul in cauza. Si-au inchipuit ei, oare, ca fara cugetare, Curia romana a putut acorda un privilegiu de atare importanta? Oare nu stiau ca picioarele Curiei romane nu sint de fulgi ci de plumb? Toti acesti profesori isi inchipuie ca se bucura in ochii nostri de o imensa reputatie de savanti; noi, dimpotriva, ii socotim prosti intre prosti pe ei care au infectat intreaga lume, dar si propriile lor persoane, cu otrava doctrinei lor... Nu este admisibil ca un privilegiu, oricare ar fi, al Sfintului Scaun sa fie redus la neant prin tot felul de rationamente ale profesorilor ... Dascali ai Parisului, ati acoperit si nu incetati a acoperi cu ridicol toata stiinta si doctrina voastra .. . Cum noua ne-a fost incredintata lumea crestina, noua ne re vine sa tinem seama, nu de ceea ce ar putea placea capriciilor voastre de invatati ci de ceea ce este folositor intregului univers. Credeti poate ca va bucurati printre noi de o mare reputatie; dar gloria voastra, noi o socotim doar prostie si fum... Sub pedeapsa interzicerii oricarei slujiri bisericesti si a oricarui beneficiu, noi, in virtutea ascultarii, nu permitem de acum incolo nici unui profesor sa predice, sa discute sau sa faca aprecieri cu privire la priI vilegiul calugarilor ... Curtea de la Roma mai degraba ar zdrobi Universitatea din Paris decit sa revoce privilegiul. Noi nu am fost chemati de Dumnezeu ca sa dobindim stiinta sau ca sa stralucim in ochii oamenilor, ci ca sa min-tuim sufletele. Si pentru ca purtarea si invatatura fratilor calugari mintuiesc multe suflete, privilegiul ce Ie-a fost incredintat le va fi mereu pastrat". Dar universitarii nu salvasera si ei suflete? Meritase oare invatamintul lor toate aceste injurii? S-ar zice ca inca de pe atunci viitorul Bonifaciu al VIII-lea s-a priceput sa-si faca dusmani. Contradictiile scolasticii: pericolele imitarii anticilor De asemenea grave si pline de crize au fost si contradictiile spiritului scolastic. Spirit rational, dar intemeiat pe gindirea antica, el n-a reusit intotdeauna sa se elibereze de ea, sa transpuna problemele dintr-un context istoric perimat in altul actual. insusi sfin Textul de mai sus este citat de Monseniorul Glo-rieux intr-un articol intitulat: Prelats jrangais contre religieux mendiants. Autour de la bulle "Ad tructus uberes" (-) (Prelati francezi impotriva calugarilor cersetori. In jurul bulei "Ad fructus uberes"), aparut in Reuue d'Histoire de l'Eglise de France, . JVIsr. Glorieux distinge trei faze: opozitia universitara (-); opozitia doctrinara (-) Si opozitia episcopala (-). (n.a.) tul Toma d'Aquino a fost uneori prizonierul lui Aristotel. Caci era o oarecare contradictie sa cauti explicatia crestinismului, adaptarea lui la nevoile timpului cu ajutorul unor doctrine anterioare crestinismului. Exemplele ar putea fi numeroase. Vom lua trei dintre ele. Asa cum am incercat a arata, nimic nu era mai esential pentru universitari decit determinarea problemelor muncii, din moment ce ei insisi se considerau muncitori. insa, pentru antici, munca era prin esenta munca manuala, munca sclavului de pe urma exploatarii caruia traiau societatile antice, in consecinta o munca dispretuita. Sfintul Toma reia de la Aristotel teoria muncii servile iar Rutebeuf, cel mai sarac dintre poetii-studenti, exclama cu min-drie: "Eu nu sint muncitor cu miinile." Scolastica nu s-a priceput sa acorde locul meritat muncii manuale - un viciu capital, caci facind din munca intelectuala o munca privilegiata, izolata, ea insasi a subminat bazele conditiei universitare si totodata a izolat pe intelectual de ceilalti muncitori cu care de fapt era solidar pe santierul urban. Meseria de intelectual, socotita o meserie a indraznelii spiritului si a curiozitatii impatimite, n-a avut nimic de cistigat imprumutind de la antici o morala a mediocritatii, faimoasa "aurea mediocritas" a lui Horatiu, preluata de altfel de la greci. Cu toate acestea, tocmai o morala a liniei de mijloc, in fond de neavin-tare, de renuntari mediocre, a proclamat-o deseori scolastica: "...care nu pretinde nimic - se spune in Romanul Trandafirului -, cu conditia sa aiba din ce trai zi dupa zi, care se multumeste cu ce cistiga fara sa se gindeasca ca nimic nu are ... Calea de mijloc poarta numele de indestul: intr-asta zace suma virtutilor". Orizont limitat, moarte a oricaror indreptatite ambitii. In acea lume dinamica a veacului al XHI-lea in care, la unison, scolastica si-a cladit opera, ea nu a parvenit totusi sa se desprinda de teoria antica a artei ce imita natura, o teorie care nu recunoaste, ba chiar impiedica creativitatea lucrarii omenesti. "Arta nu produce forme atit de adevarate - spune iarasi Jean de Meung. ingenunchiata in fata Naturii, foarte atenta, ea o roaga si-i cerc, asemenea urnii cersetor, unui milog lipsit de stiinta si putinta, dornica sa o imite, ca sa binevoiasca sa o invete cum sa cuprinda realitatea in formele ei. Arta observa cum lucreaza Natura caci tare ar vrea sa faca si ea o opera aidoma, pe cind ea doar o reproduce ca o maimuta, geniul ei slab neputind crea lucruri vii, pricit de naive ar parea ele ,..". Iata, din pacate, arta pe cale sa tinda a nu fi decit fotografie! Tentatiile naturalismului Scolastica a cercetat legaturile dintre Natura si Dumnezeu; dar naturalismul intelectualilor s-a dezvoltat in numeroase directii. Traditia goliardica, ramasa mereu vie in universitate, se perpetueaza, plina de seva, poate mai putin agresiva, dar cu mai mult aplomb. Natura si Geniul nu se multumesc doar sa se tinguie, precum la Jean de Meung sau Alain de Lille. A doua parte a Romanului Trandafirului este un imn adus inepuizabilei fecunditati a Naturii, o pasionata invitatie la supunerea fara rezerve la legile naturii, un apel la sexualitatea nein-irinata. Casatoria este maltratata iar limitele pe care aceasta le impune sint stigmatizate ca fiind contrare firii, asemenea sodomiei: "Casatoria este o legatura detestabila ... Natura nu e atit de nebuna incit sa o nasca pe Marotte numai pentru Robichon, daca privivx cu atentie in jur, si nici pe Robichon numai pentru Ma-riette, sau numai pentru Agnes, ori numai pen tru Perrette; sa fim siguri ca ea ne-a facut copii frumosi ca sa fim toate pentru toti si toti pentru toate .,.". Iata si faimoasa tirada pur rabelaisiana: "Pentru Dumnezeu, feriti-va, domnilor, sa imitati pe oamenii subtiri, ci conformati-va firii cu sirg; va iert toate pacatele cu conditia sa lucrati cum trebuie la opera Naturii. Fiti mai iuti decit veverita si mai usori decit pasarile, miscati-va, scotociti, sariti, nu va lasati cuprinsi de raceala, de amorteala, folositi toate uneltele. Pentru Dumnezeu, baronilor, arati, arati si pri-meniti-va spitele. Suflecati-va poala hainei ca sa puteti culege mai bine ce va aduce vintul sau, daca va place, despuiati-va cu totul, dar sa nu va fie nici prea cald, nici prea frig; tineti tare, cu cele doua miini, de coarnele plugului vostru..." Mai departe textul devine prea de tot o sfruntare a bunei cuviinte .. . Aceasta vitalitate debordanta desfide dusmanul, Moartea. Dar omul ca si Fenix renaste mereu. Cavalcada Seceratoarei nu omoara pe toti. "Chiar daca Moartea il devoreaza pe Fenix, Fenix totusi ramine viu; sa fi devorat o mie ca tot raminea Fenix. Acest Fenix este forma comuna pe care Natura o reface in indivizi si care s-ar pierde cu totul daca Natura nu ar ingadui celuilalt sa traiasca. Toate fiintele din univers au acelasi privilegiu: cit timp va subzista un singur exemplar, specia va trai in el iar Moartea nu-l va atinge niciodata . ..". Dar unde -se afla spiritul crestin, ce loc i se face acelui Memento quia pulvis es et in pul->erem reverteris, in aceasta sfidare adusa Mor^ ;ii. de catre Fire, in aceasta epopee a omenirii nereu renascinde, in acest vitalism ce amintes-e de Diderot? Dar naturalismul intelectualilor s-a putut ezvolta si intr-o teorie sociala in stilul lui iousseau. in descrierea pe care Jean de Meung face epocii de aur si epocii fierului care a rmat, el considera orice ierarhie sociala, orice Unduire sociala drept un rau care a inlocuit fericita egalitate primitiva in care nu exista proprietate. "intr-o buna zi a trebuit sa fie gasit cineva care sa pazeasca colibele, sa goneasca pe raufacatori si sa imparta dreptate reclamantilor, un om pe care nimeni sa nu cuteze a-i contesta autoritatea; atunci, toti se adunara ca sa aleaga omul. Alesera dintre ei un taranoi, pe unul mare si voinic, cel mai ciolanos, mai spatos si mai puternic ce putura gasi si il facura print si senior. Acesta jura sa pazeasca dreptatea si sa apere casele lor daca fiecare, personal, va prelua dintr-ale sale bunuri ca el sa aiba din ce trai, iar ceilalti cu totii au consimtit. Omul, multa vreme, se tinu de slujba. Dar hotii, isteti nevoie mare, se adunau cu totii la un loc cind il vedeau singur si il brutalizau deseori cind veneau sa fure bunul altuia. Atunci, din nou a trebuit reunit poporul si fiecaruia i sIa impus un bir ca sa se poata astfel procura sergenti de paza printului. Isi stabilira birul, platira omului rente si tributuri si ii cedara vaste intinderi de pamint din al lor. Aceasta este originea regilor, a printilor mosieri: o stim din scrierile batrinilor care ne-au transmis fapte din antichitate ce ne con-string si pe noi, cei de azi". Dificilul echilibru dintre credinta si ratiune: aristotelismul si averroismul Intelectualii secolului al XlII-lea vor sti oare sa ocroteasca si un alt echilibru, acela dintre credinta si ratiune? Aceasta este intreaga aventura a aristotelismului in secolul al XlII-lea. Caci Aristotel insemnind cu adevarat si altceva decit numai spirit rational iar ratiunea scolastica hranindu-se si din alte surse decit Stagiri-tul, intreaga chestiune se roteste in jurul lui. in veacul al XlII-lea, Aristotel este altul decit cel din secolul al Xll-lea. In primul rind este mai complet. Logicianului in special cunoscut in secolul al XH-lea, i se adauga acum, in secolul al XlII-lea, datorita unei noi generatii de traducatori, si fizicianul, si moralistul care a dat Etica nicomahica si, in fine, metafizicianul, in al doilea rind, este interpretat. El soseste acum inzestrat cu comentariile marilor filozofi arabi, ale lui Avicenna si mai ales ale lui Averroes. Acestia l-au impins la extrem, l-au indepartat pe cit era posibil de crestinism. Astfel, nu unul ci doi Aristotel cel putin patrund in Occident: adevaratul si cel al lui Averroes. In realitate, chiar mai multi, caci fiecare comentator sau aproape fiecare are al sau Aristotel. Doua tendinte insa se configureaza in aceasta miscare: cea a marilor doctori dominicani - Albert cel Mare si Toma d'Aqui-no - care vor sa puna de acord pe Aristotel cu Scriptura si cea a averroistilor care,' atunci cind constata vreo contradictie, o accepta ca atare si urmeaza atit pe Aristotel cit si Scriptura. Acestia inventeaza doctrina dublului adevar: "unul care este al revelatiei. .. celalalt care nu e decit al simplei filozofii si al ratiunii firesti. Cind va aparea un conflict, vom spune simplu: iata concluziile la care ma conduce ratiunea mea ca filozof, dar, intrucit Dumnezeu nu poate minti, eu ader la adevarul pe care El ni l-a revelat si ma fac adeptul lui prin cre-dinta". in vreme ce Albert cel Mare declara: "Daca cineva e de parere ca Aristotel este un Dumnezeu, acela trebuie sa creada ca Aristotel nu s-a inselat. Dar daca e convins ca Aristotel este un om, atunci fara indoiala ca s-a putut insela asa cum si noi ne putem insela, iar pe cind sfintul Toma d'Aquino este absolut convins ca Averroes "nu a fost atit un peripateti-cian cit un corupator al filozofiei peripateti-ciene", Siger din Brabant, seful averroistilor, afirma: "Eu spun ca Aristotel a dus stiintele la deplinatatea lor caci nici unul din cei care i-au urmat pina in vremea noastra, adica timp de aproape o mie cinci sute de ani, n-a adaugat nimic scrierilor sale si nici n-a gasit vreo eroare de oarecare importanta ... Aristotel este o fiinta divina". Ambele tendinte, atit aristotelismul alberti-no-tomist cit si averroismul, intimpina o vie opozitie. Este dirijata de augustinieni care il opun pe Platon autoritatii lui Aristotel. Daca sfintul Augustin reprezinta unul din marile izvoare ale scolasticii, nu-i mai putin adevarat ca neoaugustinismul bazat pe gindirea platoni-ciana intimpina o categorica ostilitate din partea marilor scolastici. Pentru acestia, gindirea metaforica a Academicianului constituie un grav pericol pentru adevarata filozofie: "De cele -mai multe ori - scrie Albert cel Mare -, cind Aristotel recuza parerile lui Platon, nu fondul il recuza, ci forma. Caci, intr-adevar, Platon s-a slujit de o proasta metoda de expunere. Totul la el este figurat iar invatamintul sau este metaforic, el pune sub cuvinte altceva decit inseamna acele cuvinte ca de pilda cind spune ca sufletul este un cerc". Tomistii, la rindul lor, se opun acestei gindiri confuze si, astfel, de-a lungul secolului, ba chiar al secolelor, augustinienii si platonicienii vor combate orice noutate rationala si vor apara pozitiile conservatoare. in secolul al XHI-lea, marea lor tactica este compromiterea lui Aristotel prin Averroes si a sfintului Toma d'Aquino prin Aristotel si, implicit, prin Averroes. Tomismul va fi mereu tintit prin averroism. Veacul este asadar strabatut de atacuri an-ti-aristotelice care constituie tot atitea crize universitare. inca din , predarea Fizicii si Metafizicii lui Aristotel este interzisa la Universitatea din Paris. Interdictia este reinnoita de Sfintul Scaun in si . Cu toate acestea, chiar de la fondarea ei in , foarte "ortodoxa" universitate din Toulouse anunta, ca sa-si atraga clienti, ca se vor preda si cartile interzise la Paris. La drept vorbind, peste tot interdic tiile ramasera fara efect, cartile condamnate figurand in programele universitare. Chestiunea parea rezolvata datorita admirabilei constructii tomiste; dar criza averroista va repune totul in cauza: un numar oarecare de profesori de la Facultatea de Arte, in fruntea lor aflin-du-se Siger din Brabant si Boetius Dacul, predau studentilor tezele cele mai extremiste ale Filozofului - caci Aristotel devenise Filozoful prin excelenta - percepute insa prin Averroes. Astfel, in afara dublului adevar de care am vorbit, ei predau despre vesnicia lumii - ceea ce neaga Facerea -, despre Dumnezeu care nu este cauza eficienta a tuturor lucrurilor ci numai cauza lor finala si caruia ii tagaduiau cunoasterea dinainte a evenimentelor viitoare. in fine, unii - dar nu e cert in ce- priveste pe Siger - afirma unitatea intelectului agent, care neaga existenta sufletului individual. Episcopul Parisului, Etienne Tempier, ii condamnase pe averroisti inca din iar sfintul Toma tinuse si el sa se distanteze de ei atacindu-i violent. Dar dupa moartea lui (), o mare ofensiva fu declansata impotriva aristotelismului. Rezultatul ei a fost o dubla condamnare a acestuia; pronuntata in de catre Etienne Tempier, episcopul Parisului si de catre Robert Kilwardby, arhiepiscopul de Canterbury. Etienne Tempier a intocmit o lista cu propozitii condamnate ca eretice. Era un adevarat amalgam: pe linga tezele propriu-zis averroiste, vreo douazeci de propozitii vizau mai mult sau mai putin direct invatamintul sfintului Toma d'Aquino, iar altele tinteau opinii emise in mediile extremiste, mostenitoare ale goliarzilor, si din care unele ii contaminasera pe averroisti. Iata-le: Invierea viitoare nu trebuie admisa de catre filozof caci, rational, faptul este imposibil de examinat. Teologia este intemeiata pe fabule. . Sa nu ducem grija ingropaciunii. Continenta in sine nu e o virtute. Abtinerea totala de la lucrarea trupeasca corupe virtutea si specia. Legea crestina are legendele si erorile ei ca si celelalte religii. Ea este un obstacol pentru stiinta. Fericirea se afla in aceasta viata si nu in alta. Un "Syllabus" care a suscitat reactii vii. Ordinul dominicanilor nu- ia in seama. Gilles din Roma declara: "a nu ne ingrijoram caci aceste propozitii n-au fost alcatuite dupa convocarea tuturor profesorilor parizieni, ci doar la cererea unor capete inguste". Amanuntita si nemiloasa este si critica facuta listei de un dascal mirean de la facultatea de teologie, pe nume Godefroy de Fontaines; el reclama suprimarea articolelor absurde, apoi a celor a caror interdictie ar impiedica progresul stiintei si, in fine, a celor asupra carora erau ingaduite opinii diferite. Oricum, chiar nerespectate, aceste condamnari au reusit sa decapiteze miscarea averrois-ta. Siger din Brabant isi incheie viata mizerabil. Moartea lui ramine invaluita in mister. Arestat in Italia, tot acolo se pare ca ar fi fost asasinat. Dar figura lui enigmatica a patruns totusi in glorie datorita lui Dante care il plaseaza in al sau Paradis alaturi de sfintul Toma d'Aquino si de sfintul Bona ven tura: Essa e la luce eterna di Sigieri Che, leggendo nel vico degli strami, Silloggizzo indiviosi veri* Fapt este ca Siger - personaj putin cunoscut - este expresia unui mediu intelectual si mai * "Aceasta este lumina vesnica a lui Siger - Care, predind invatatura sa in strada Fouarre - A elaborat silogisme din adevaruri ce displaceau". putin cunoscut - care, o vreme, a fost sufletul Universitatii din Paris. Prin el se exprima opinia majoritatii celor care frecventau Facultatea de Arte care - indiferent ce s-a spus despre ea - a fost sarea si piperul Universitatii careia deseori i-a conferit amprenta sa. Acolo se capata formatia profesionala de baza; acolo, din marele numar al celor prezenti, tisneau discutiile cele mai pasionate, problemele dovedind cea mai cutezatoare curiozitate, schimburile de idei cele mai fecunde. Tot acolo se gaseau studentii cei saraci care nu ajungeau pina la licenta si cu atit mai putin pina la costisitorul doctorat, care insufleteau dezbaterile cu intrebarile lor incitante. Acolo erai cel mai aproape de populatia oraselor, de lumea exterioara, exista cea mai redusa preocupare de a obtine beneficii si de a fi pe placul ierarhiei bisericesti caci acolo era cel mai vivace spiritul laic iar omul se simtea cel mai liber. Moartea lui Toma d'Aquino a fost acolo de-plinsa ca o ireparabila pierdere, studentii acelei facultati, artistii cum li se zicea, revendi-cind, printr-o emotionanta scrisoare catre Ordinul monastic dominican corpul neinsufletit "al marelui doctor, ilustrul teolog, care fusese de-al lor"... Si tot acolo, in mediul averroist al Facultatii de Arte, s-a elaborat cel mai riguros ideal al intelectualului. Boetius Dacul afirma: " ... filozofii - numele ce se dadea pe atunci intelectualilor - dovedesc in mod firesc virtute, castitate, cumpatare, spirit de dreptate, putere si liberalism, blindete si magnanimitate, sint supusi legii si desprinsi de atractia placerilor ...". E vorba deci de aceiasi intelectuali care, in vremea lui Boetius, au fost persecutati -> spune mai departe tot acesta - din motive de rautate, invidie, ignoranta si prostie. Magnanimitate. Iata marele cuvint. Asa cum admirabil a aratat Parintele Gauthier in lucrarea sa, la ei, la acei intelectuali, se gaseste idealul suprem de magnanimitate care - pentru Abelard inca - a insemnat o virtute datatoare de initiativa, o insetata pasiune de a spera. Ea da entuziasm in implinirea sarcinilor umane, energie fortei omului, incredere in tehnicile omenesti care, puse in slujba fortei omului, sint singurele capabile sa asigure reusita indatoririlor umane. Ea este o spiritualitate tipic laica, proprie oamenilor care, raminind in lume, il cauta totusi pe Dumnezeu, dar nu direct ca in spiritualitatea monahala ci prin mijlocirea omului si a lumii. Relatiile dintre ratiune si experienta Alte concilieri' greu de realizat: intre ratiune si experienta, intre teorie si practica. Pe cea dintii a incercat sa o realizeze scoala engleza o data cu marele savant ce a fost Ro-bert Grosseteste, cancelarul universitatii oxfor-diene si episcop de Lincoln, apoi cu un grup franciscan de la universitatea din Oxford de unde rasare Roger Bacon. Acesta determina programul de urmat in Opus Majus: "Latinii, se stie, au pus bazele stiintei in ce priveste limbile, matematica si perspectiva; acum, eu doresc sa ma ocup de bazele pe care le da stiinta experimentala, caci fara experienta nimic nu se poate cunoaste indestul ... Daca cineva care n-a vazut niciodata focul dovedeste in mod rational ca focul arde, altereaza si distruge lucrurile, mintea auditorului nu va fi satisfacuta si acela nu va evita focul inainte sa fi pus mina sau ceva combustibil pe foc, dovedind prin experienta ceea ce rationamentul il invatase. Dar, odata capatata experienta arderii, "mintea este sigura de ea si-si gaseste odihna in lumina adevarului. Deci nu ajunge numai ra Magnanimitate. Idealul maretiei in filozofia pa-ina si in teologia crestina, . (n.a.) tionamentul, ci si experienta". Dar, cu aceasta, scolastica e pe punctul a se dezminti, echilibrul e gata a se desface, apare empirismul. Relatiile dintre teorie si practica Medicii si, o data cu ei, chirurgii si opticienii sint cei care afirma necesara unire intre teorie si practica. "Chirurgia invatata doar prin practica - spune Averroes - si exercitata fara studiul prealabil al teoriei, precum este chirurgia taranilor si a tuturor iiestiutorilor de carte, este o opera pur mecanica, nu e propriu-zis teoretica, nu e cu adevarat nici stiinta, nici arta ...". Dar, in schimb, tot Averroes afirma: " ... dupa studiile teoretice, medicul trebuie sa se dedea, cu asiduitate \exercitiilor practice. Lectiile si dizertatiile nu invata decit o mica parte din chirurgie si anatomie. Cu adevarat, putine sint lucrurile din aceste doua stiinte ce pot fi reprezentate doar prin vorbe". Cu aceasta insa, scolastica nu e oare gata sa cada intr-una din tentatiile ei majore: abstractiunea? Limba pe care scolastica o foloseste, latina, chiar daca ramasese vie pentru ca a stiut cum sa se adapteze nevoilor stiintei din epoca si sa exprime toate inovatiile, o priveaza de toate imbogatirile introduse de limbile vulgare in plin progres si ii indeparteaza pe intelectuali de masa laica, de problemele si de psihologia acesteia. Preocupat numai de adevarurile abstracte si vesnice, scolasticul risca sa piarda contactul cu istoria, cu evenimentul intimplator, cu aspectul miscator, evolutiv. Atunci cind sfintul Toma d'Aquino spune: "Scopul filozofiei nu este sa cunoasca ceea ce au gindit oamenii ci care anume este adevarul lucrurilor, el respinge pe buna dreptate o filozofie care n-ar fi decit o istorie a gindirii, dar, totodata, nu amputeaza oare o dimensiune a gindirii? Unul din marile riscuri ale intelectualilor scolastici este sa ajunga a forma o tehnocratie intelectuala. Iata-i, la sfirsitul secolului al XHI-lea, pe profesorii universitari acaparind inaltele demnitati ecleziastice si laice. Devin, episcopi, arhidiaconi, canonici, consilieri, ministri. Este era doctorilor, a teologilor, a legis-tilor. O franc-masonerie universitara viseaza sa conduca Crestinatatea. Ea proclama cu un Jean de Meung, cu un Boetius Dacul ca intelectualul e mai mult decit un -print, mai mult decit un rege. Iar Roger Bacon, constient de faptul ca stiinta trebuie sa fie o lucrare colectiva si care viseaza la o imensa echipa de savanti, ar vrea in plus ca, alaturi de conducatorii vremelnici, universitarii sa dirijeze destinele lumii. El il implora pe papa sa preia initiativa constituirii acelei cohorte conducatoare. Iar cu privire la cometa din vestitoare de ciuma si razboaie, Bacon exclama: "Cit de util ar fi fost pentru Biserica daca, la vremea aceea, calitatea ceruiui ar fi fost descoperita de savanti si comunicata de ei prelatilor si printilor ... Nu ar fi avut loc o asemenea hecatomba de crestini si nici atitea suflete nu s-ar fi dus in Infern". Pios deziderat, dar care ascunde o redutabila utopie. Si intelectualului trebuie sa i se spuna: sutor, ne supra ... Daca e drept ca stiinta sa se implineasca prin politica, e rareori bine ca savantul sa sfirseasca prin a fi politician.

Textul de mai sus reprezinta un extras din "REFERAT ISTORIE: SECOLUL AL XIII-LEA MATURITATEA Sl PROBLEMELE El". Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download si descarca fisierul pe calculatorul tau. Prin descarcarea prezentei lucrari stiintifice, orice utilizator al site-ului www.studentie.ro declara si garanteaza ca este de acord cu utilizarile permise ale acesteia, in conformitate cu prevederile legale ablicabile in domeniul proprietatii intelectuale si in domeniul educatiei din legislatia in vigoare.

In cazul in care intampini probleme la descarcarea fisierului sau documentul nu este nici pe departe ceea ce se doreste a fi te rugam sa ne anunti. Raporteaza o eroare

Important!

Referatele si lucrarile oferite de Studentie.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

Sandale casual dama ECCO Touch Plateau (Negre) Sandale casual dama ECCO Touch Plateau (Negre) Sandalele ECCO Touch Plateau sunt confectionate din piele moale cu detalii metalice(tinte). Sunt...