Cuvantul grec spalanchna inseamna "maruntaie" (Vg. - viscera) si reprezinta partea trupului care, in antichitate, era deseori privita ca sediu al afectivitatii. Partile interne superioare (inima, plamanii, ficatul) erau tratate deosebit fata de partile interne inferioare (intestine). Este un exemplu clar de metonimie pentru a exprima abstractul prin concret. In mentalitatea noastra latina, sediul afectivitatii este inima. Noi folosim cuvantul “inima” cu sensul de sediu al vietii afective, al sentimentelor.

In acelasi timp, suntem invatati sa nu fim sentimentali, mai ales in domeniul religios. Sentimentalismul religios este considerat chiar primejdios pentru adevarata evlavie, iar dragostea se cere a fi in primul rand principiala. Si aceasta cu atat mai mult cu cat Biblia ne invata ca ”inima este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea” (Ieremia 17, 9)

Din studiile efectuate a reiesit ca cele mai vechi radacini ale vietii emotionale se afla in centrii olfactivi de la nivelul creierului arhaic sau visceral. Sediul vietii afective umane este considerat sistemul limbic, in special nucleul amigdalian (magazin al memoriei emotionale. Sistemul limbic are o oarecare independenta in raport cu creierul. Este regiunea in care se manifesta o serie de functii cum ar fi: empatia, relatiile interumane, convingerile, credintele, sentimente de aparare sau atac, de securitate sau insecuritate.

Unii cercetatori au stabilit ca zona limbicului drept este responsabila de emotionalitate, intelegerea sentimentelor celorlalti, comunicare extraverbala, de inalta conceptualizare sau intr-un cuvant de inteligenta emotionala. Poate cea mai importanta functie este aceea de adaptare a individului la mediul social.

In acelasi sistem, limbic, hipocampul este foarte implicat in memoria afectiva a individului, rezultand capacitatea de a recunoaste starile emotionale. Sistemul limbic cuprinde insa mai multe structuri: amigdala, hipocampul, cortexul olfactiv, hipotalamulul si talamusul.