Sunt tineri insa, care se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul, sa demonstreze ca arta este un mod de viata si ca ceea ce iti doresti cu adevarat se implineste.
Unul dintre acestia este Rares Zaharia, un tanar regizor de opera, cu experienta occidentului in spate si cu multe proiecte de viitor.
V-ati nascut si ati crescut intr-o familie de artisti. Cum v-a influentat mediul familial?
Cred ca am avut un noroc deosebit. O familie de artisti mi-a oferit accesul spre universuri diferite (teatru, muzica, balet, arte plastice) si mi-a permis sa fiu mereu aproape de scena - fie ca era de concert, teatru, balet sau opera. Am crescut si trait in culisele teatrului, am beneficiat de o biblioteca si o discoteca pe care le puteam folosi la discretie, am fost saptaminal la concerte simfonice, iar parintii mei m-au incurajat tot timpul sa citesc, sa ascult muzica, sa merg la spectacole.
Primele mele amintiri legate de reprezentatii de teatru, opera, balet sau concerte dateaza de pe la virsta de 2-3 ani. Si sint inca foarte vii. Si azi imi amintesc perfect detalii, cum ma revoltam ca la finalul din „Aida" eroii principali mor inchisi in piramida. Sau cum ma fascina actul al IV-lea din „Nunta lui Figaro", cel care se petrece noaptea in gradina, cu toata muzica sublima si cu situatiile comice create. Muzica lui Mozart mi-a fost aproape tot timpul, cind aveam vreo doi-trei ani adoram un disc cu Concertul nr. 20 pentru pian si orchestra in re minor KV 466 in interpretarea lui Sviatoslav Richter. Se pare ca de mic am avut gusturi bune, pe care parintii mei le-au incurajat.
Am avut privilegiul sa vad spectacole extraordinare, pe care multi din generatia mea nu le-au vazut. Dau un singur exemplu. „O dimineata pierduta" cu Gina Patrichi. Cred ca aveam vreo 7-8 ani. In sala erau doua grade Celsius, lumea era cu paltoane. Gina Patrichi juca intr-un furou si trebuia sa dea senzatia unei zile de vara. Am remarcat cum publicul a inceput sa-si dea jos caciulile, fularele. Asta insemna o mare actrita. Si eram deja constient de lucrul asta.
La 7 ani ati debutat ca actor, ati studiat pianul, ati luat lectii de canto, iar acum debutati ca regizor. Va considerati un artist complex?
„Un artist complex" este un ideal pentru o viata! Ma consider un om norocos, care a putut sa-si realizeze niste visuri. Sper sa fie asa si in continuare. Stiu ca am un parcurs atipic si eclectic, dar cred ca il pot folosi in avantajul meu.
Initial eu mi-am dorit o cariera in istoria artei, prin urmare destul de departe de scena. Dar se pare ca atractia scenei e prea mare. E drept ca intotdeauna m-au fascinat artisti ca Michelangelo, Leonardo da Vinci sau Bernini despre care legenda spune ca a creat de unul singur o opera – a scris muzica, libretul, a creat scenografia, a inventat masinile de scena, a realizat regia si a si dirijat orchestra. Si apoi, si Luchino Visconti si Franco Zeffirelli au studiat istoria artei si asta nu i-a impiedicat sa faca cariere importante in regie de opera, teatru si film. Robert Wilson este unul din marii regizori de teatru si opera care este si un important artist plastic. Cred ca sint modele demne de urmat.
Anul acesta am fost semifinalist al celui mai important concurs international de regie din lume, iar dintre cistigatorii editiilor trecute cam jumatate vin din domeniul istoriei artei. Lucrul asta mi-a dat curaj. Si cred ca un regizor e inainte de toate un interpret. Poti da o interpretare unui spectacol de opera sau de teatru la fel cum un istoric de arta interpreteaza un tablou.
Din 2003 traiti in strainatate. Vi se pare ca Occidentul ofera mai multe sanse unui tanar care vrea sa isi construiasca o cariera in regie?
Sincer sa fiu nu stiu ce sa va raspund. Ai mai multe sanse de a te instrui, intrucit ai posibilitatea de a vedea mult mai multe spectacole la cel mai inalt nivel artistic, vezi ce se poate face atit din punct de vedere al creatiei de ultima ora, al conceptiilor regizorale, al artistilor, cit si din punct de vedere tehnic al dotarilor scenei.
Insa este la fel de greu sa convingi un director de opera sa te lase sa debutezi in teatrul pe care il conduce. Fiecare isi doreste sa ai deja confirmarea unei experiente anterioare, deoarece a regiza o opera inseamna un cumul de cunostinte dar mai ales multe si felurite responsabilitati!
Pentru cei mai multi dintre noi "regizor" este similar cu o cariera in film sau teatru. Ce v-a determinat sa va indreptati atentia catre spectacolele de opera si muzica clasica?
Exista mai multe motive. Primul a fost fascinatia pe care am avut-o intotdeauna fata de acest gen. Al doilea a fost faptul ca un spectacol de opera insumeaza toate experientele mele anterioare, de teatru, de muzica si de cunostinte vizuale. Apoi imi place enorm de mult artificialitatea conventiei teatrale intr-un spectacol de opera. Daca la un spectacol de teatru un actor poate vorbi cum vorbeste in mod obisnuit, la un spectacol de opera, spectatorul trebuie sa surmonteze faptul ca nimeni in viata de zi cu zi nu vorbeste cintind.
E o provocare sa faci un om sa uite de aceasta conventie. Apoi, mai mult decit teatrul, tocmai datorita naturii ele „artificiale" opera se joaca cu iluzia, e un gen artistic in care vizualul a fost intotdeauna extrem de important, senzatiile sint sublimate si distilate, pasiunile sint extreme de ambele parti ale cortinei. Nu in ultimul rind, cred ca opera e genul teatral cel mai complex.
Adesea linia melodica a cintaretilor este completata si citeodata chiar contrazisa de ceea ce cinta orchestra. Trebuie, ca regizor, cind iti formezi propria viziune asupra operei, sa navighezi intre foarte multe indicii – ce spune libretul (textul), ce exprima linia melodica a cintaretilor, ce aduce nou orchestra. E foarte dificil, dar pasionant, cel putin pentru mine.
In ce fel v-a ajutat experienta dobandita in urma colaborarii cu Irina Brook si cea cu Silviu Purcarete?
Am avut un noroc enorm in a-i intilni. De la Irina Brook am reusit sa inteleg ceea ce nu trebuie sa faci intr-un spectacol. E un lucru foarte important, baza pe care sa construiesti orice.
Pentru mine, intilnirea cu Silviu Purcarete a fost si mai importanta, atit in plan uman cit si in plan artistic. Pe Silviu Purcarete il admiram de foarte multa vreme. In 1991 am vazut la Bucuresti „Ubu Rex cu scene din Macbeth" pe care il regizase la Teatrul National din Craiova. Si a fost unul din spectacolele care m-a marcat. Nu mi-am inchipuit niciodata ca ii voi deveni candva asistent. Dar viata ne rezerva surprize, asa ca trebuie doar sa stii sa profiti de ele.
Silviu Purcarete e un om extraordinar, de o generozitate si gentilete cum rar am intilnit. Daca Irina Brook m-a invatat ceea ce sa nu fac intr-un spectacol, Silviu Purcarete mi-a deschis ochii asupra posibilitatilor nesfirsite pe care teatrul si opera le au.
La sfarsitul lunii mai veti debuta ca regizor cu spectacolul Don Pasquale la Opera Nationala Bucuresti. Aveti emotii legate de reusita spectacolului?
Poate vi se va parea pretentios, dar deocamdata nu am emotii. Sint prea ocupat cu repetitiile pentru a avea timp sa ma gandesc la asa ceva. Emotii voi avea probabil in momentele dinaintea premierei, cind nu se mai poate schimba mare lucru.
Dar este normal sa ai emotii. Mai ales fiind vorba despre un debut. Insa incerc sa imi spun ca sint deja citiva ani de cind ma pregatesc pentru debutul ca regizor, ca e un spectacol la care am lucrat citeva luni inaintea inceperii repetitiilor. Am incercat sa fac tot posibilul, sa gasesc cele mai bune solutii in asa astfel incit sa nu am nimic in a-mi reprosa.
Bineinteles ca toate aceste incercari rationale de a ma tempera nu-mi vor fi de mare folos in ultimele ore dinaintea premierei. Dar repet, cred ca e normal sa fie asa.
Ce presupune regizarea unui spectacol de asemenea anvergura?
Presupune extrem de multa munca de pregatire: de la munca de documentare despre opera respectiva, la intelegerea contextului in care aceasta a fost creata, de la analiza mesajului creatiei respective la alegerea mijlocului prin care incerci sa il transmiti unui public care azi are alte repere culturale fata de cel de acum doua-trei secole.
Nu-mi place sa ajung in fata interpretilor si sa nu stiu macar ce directie sa dau spectacolului, macar in linii mari, pentru ca modificari fata de ideea initiala apar pe parcursul repetitiilor caci un spectacol adevarat este viu, traieste in fiecare clipa, evolueaza.
Apoi presupune extrem de multa organizare. Peter Brook, tatal Irinei si unul dintre cei mai mari regizori contemporani, spunea ca pentru a fi un bun regizor trebuie sa fii mai intii un bun organizator, datorita faptului ca trebuie sa dirijezi o echipa intreaga. Nu numai artistii, dar si personalul tehnic, trebuie sa stii cum sa organizezi repetitiile.
Nu in ultimul rind, presupune multa diplomatie, pentru ca trebuie in opinia mea sa convingi interpretii de viziunea ta, nu sa le-o impui. Un regizor vine, lucreaza pina la premiera, si apoi pleaca. Cei care ramin sa duca mai departe spectacolul sint artistii. Daca ei nu cred in spectacol, daca nu le face placere sa-l joace, lucrul asta se va vedea imediat, intrucit spectacolul se va degrada rapid.
Cum ati ajuns sa colaborati cu Opera Nationala Bucuresti?
In primul rind trebuie sa multumesc conducerii Operei Nationale Bucuresti si in special domnului Catalin Ionescu Arbore pentru aceasta invitatie. E o mare responsabilitate sa debutezi pe o scena pe care s-au afirmat nume atit de mari ale artei lirice romanesti. Mai mult, in ultimii ani mari regizori ca Andrei Serban, Petrika Ionesco sau Alexander Hausvater au pus in scena spectacole aici.
Si, ca imaginea sa fie completa, ultima productie cu „Don Pasquale" a fost regizata de legendarul Jean Ranzescu acum exact 40 de ani si a rezistat in repertoriu circa 25 de ani! A fost un act de curaj din partea domnului Catalin Ionescu Arbore sa imi incredinteze aceasta productie si sper sa nu-l dezamagesc.
Dar, pentru a va raspunde la intrebare, trebuie sa va spun ca eram de mult in contact cu conducerea ONB. Eu venisem acum doi-trei ani sa le propun un alt spectacol. Cind am fost sunat si mi s-a propus „Don Pasquale" am fost extrem de surprins, si am cerut timp de gindire.
Cunosteam lucrarea foarte bine, muzica e splendida, insa nu ma gindisem inca la modul in care as putea sa o regizez. Cind am gasit cheia interpretativa, am trimis un proiect, care probabil ca a placut, altfel nu as fi fost azi aici.
Stiu ca aveti multe proiecte de viitor. Cateva cuvinte despre ele?
Pina acum am citeva proiecte concretizate iar pentru altele sunt in tratative. Voi continua cu mare bucurie, colaborarea cu Silviu Purcarete, care mi-a incredintat, la Opera din Braunschweig, in Germania, refacerea unei productii mai vechi pe care a facut-o la Opera din Bonn cu „Evgheni Oneghin" de Ceaikovski.
E o mare bucurie pentru mine, pentru ca e una dintre cele mai interesante variante regizorale ale acestei opere. Apoi, anul viitor voi reface opera „Love and Other Demons" de Peter Eötvös pusa in scena de Silviu Purcarete cu splendidele decoruri si costume ale lui Helmut Stürmer si cu video-urile spectaculoase ale lui Andu Dumitrescu, la premiera mondiala a careia am avut bucuria sa lucrez ca asistent al acestui mare regizor.
Asta se va intimpla in aprilie anul viitor la Opera din Köln si apoi in septembrie 2010 la Opera din Strasbourg. Nu in ultimul rind, mi s-a propus realizarea unui spectacol cu Madrigale de Claudio Monteverdi la Luxemburg. Despre celelalte proiecte vom vorbi cu un alt prilej.
Ce sfat ati putea da tinerilor dornici sa va urmeze pasii catre o cariera de regie de opera?
Sa creada in ei. Sa fie in permanenta „flaminzi" de cultura. Si sa citeasca extrem de mult despre toate artele, intrucit opera este prin definitie o sinteza a tuturor artelor.
Sa-si formeze o cultura muzicala solida. Fara intelegerea muzicii mi se pare extrem de greu sa faci aceasta meserie (desi nu imposibil). Sa fie exigenti cu ei si sa tinda spre perfectiune Sa nu se lase dezamagiti de un refuz al unui director de opera. Si sa nu inceteze sa viseze.
Virginia Selaru - Editor Studentie.ro
