Apus de soare, de B. St. Delavrancea

label Dictionare autorenew 2025-09-29, 16:53
Aparitia trilogiei istorice: Apus de soare (1909), Viforul (1910) si Luceafarul (1911) a constituit o veritabila revelatie in lite-ratura noastra. Primele drame istorice fusesera: Razvan si Vidra a lui B.P. Hasdeu (1867); Despot-Voda de V. Alecsasndri (1879); Vlaicu-Voda de Al. Davila (1902). In trilogia sa, Delavrancea evoca artistic momente din timpul voievozilor Stefan cel Mare, Stefanita si Petre Rares, titlurile pieselor fiind metaforice. Elementul unificator al trilogiei este ideea dragostei de patrie, intruchipata in figura lui Stefan, prezent, intr-un fel sau altul, in toate cele trei piese ale trilogiei. Actiunea dramei este plasata la inceputul secolului al XVI-lea, in ultimul an al domniei lui Stefan cel Mare cand, batran si bolnav, doreste sa asigure viitorul tarii prin inscaunarea, inainte de a muri, a fiului sau Bogdan. Apus de soare traieste mai ales prin realitatea tipologica a eroului principal, observa G. Calinescu. Nici una din dramele anterioare nu aducea pe scena un erou cu o personalitate atat de grandioasa ca Stefan cel Mare. Delavrancea deplaseaza accentul dramei de la conflictul exterior, al fortelor opuse, pe planul interior, psihologic, al eroului. Stefan Voievodul, marea personalitate ce uimise prin dimensiunea politicii sale, se afla la varsta senectutii, bolnav si neputincios in fata sfarsitului inexorabil. Conturat in doua ipostaze, perfect verosimile, Stefan omul si domnul, realizarea artistica a personajului confirma talentul lui Delavrancea. Scriitorul a preluat imaginea lui Stefan, asa cum s-a pastrat ea in traditia populara. Meritul scriitorului consta in relevarea framantarilor acestui om de exceptie, dandu-i o maretie sublima prin invingerea slabiciunilor omenesti. Metaforele, abundente in textul lui Delavrancea, evidentiaza capacitatea de conducator ramasa nealterata (nu doare nimic pe domnul Modovei) si slabirea puterilor fizice odata cu apasarea anilor. Personalitatea voievodului se individualizeaza in drama atat din actiune, cat din relatarile altor eroi, care vin si povestesc fapte ale trecutului. Astfel, el apare invaluit in legeda, toti vorbesc admirativ, numindu-l metaforic: slavitul domn al Mare, preaslavitul nostru stapan (Oana); Sfantul (Irina, fiica parcalabului Dajbog); Zmeul batran (Rares); Leul Moldovei, Soarele (Moghila); Soimanul Vulturul (boierii adversari). Scriitorul a conturat cu egala forta artistica pe omul Stefan, batran si bolnav, ca si pe voievod. Ca domn, Stefan atinsese culmea gloriei, a superioritatii si autoritatii sale recunoscute. Identificandu-se cu interesele Moldovei, Stefan a dus o politica inteleapta, sprijinindu-se pe mica boierime si pe razesi, cinstindu-i pentru credinta fata de domn si tara, facand ordine si legi drepte, centralizand puterea si autoritatea deplina in scopul apararii tarii. De aceea, putinii boieri uneltitori, ca paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar tremura la gandul sabiei scurtatoare de capete, punandu-si nadejdea in boala, batranetea si sfarsitul omului Stefan. Stefan este coplesitor prin personalitatea sa, el isi domina evident adversarii, care ii recunosc meritele. Ca domn, el isi pastreaza nestirbit entuziasmul viteazului dintotdeauna. Va intreprinde expeditia din Pocutia, de unde se intoarce cu ranile sangerande (actul II, scena IV), asa cum relateaza clucerul Moghila: Strasnic racnea leul Moldovei, ca auia valea si codrii... Conflictul psihologic se nuanteaza si devine puternic din momentul in care Stefan afla de uneltirile lui Ulea de la Oana, fiica sa naturala. Convinsi ca rana de la picior va grabi sfarsitul voievodului, boierii uneltitori vorbesc despre domn ca apartinand trecutului. Ei nu pot ierta voievodului reducerea privilegiilor, sprijinirea acestuia pe razasime, pe cei pe care-i ridicase in ranguri pentru meritele lor. Postelnicul Toader, parcalabul Dragos, Stibor, Jurj, Arbore vorbesc de calitatile voievodului iubit si respectat: bun, viteaz, nepartinitor, darnic, in slujba tarii... Ce e-al tarii, e-al lui Dumnezeu! (scena VI, actul III). Sabia domnitorului devine simbol, semn al puterii, al tronului de care Stefan-domnul e constient. Vorbele adresate de voievod paharncului Ulea, precum si gesturile simbolice, exprima constiinta de sine a domnului; mintea sa lucida are, inainte de toate, grija tarii, dovedind o vointa de neclintit: (Incearca sabia) Nu vrea sa iasa... Nu vreau sa vrea iasa... sa spui feciorului tau (catre Ulea), sa nu stea cu capul in jos vorbe aluzive ce semnifica tradarea acestuia. Cu o superba modestie, Stefan alcatuieste un mesaj patriotic de o maretie sublima, rememorandu-si faptele nemuritoare ce l-au incununat cu o glorie eterna; ...Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost taria... (scena 8, actul III). Cuvintele patetice ale lui Stefan exprima intr-o viziune apoteotica ideea de patriotism, un veritabil testament pe care-l lasa pentru totdeauna urmasilor. Vorbirea personajului are rezonante profetice. Metaforele grandioase il contureaza monumental, cu adanci ecouri, intr-o linie ascendenta a dozarii efectelor, atingand sublimul. Domnul invinge slabiciunile omului si, pedepsindu-i exemplar pe uneltitori, face astfel ultimul act de dreptate in vederea indeplinirii vointei si misiunii sale politice. Figura voievodului dobandeste complexitate prin acumulare de trasaturi: gingasie, delicatete, iubire fata de doamna Maria si Oana, blandete fata de slujitorii devotati, asprime necrutatoare fata de tradatori. Scena incoronarii lui Bogdan, fiul voievodului, il proiecteaza maret si simbolic. Interogatiile si repetitiile, pauzele se succed intr-o gradatie ascendenta, gesturile de o maretie grava adancesc dramatismul momentului, scriitorul dovedind o intuitie psihologica remarcabila: Io, Stefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Stefan voievod, i-am asezat cu mana mea coroana stramosilor mei... Vorbirea metaforica din monologul sau interior iradiaza lirismul... si cu acest sfant otel oprii cutremurul si umplui prapastia.... Intr-o atmosfera romantica, natura dezlantuita marcheaza tumultul din sufletul voievodului. Vointa domnului e adanc legata de traditie: S-a implinit legea. Gestul aruncarii sabiei este si el simbolic, sustinand ideea indeplinirii vointei autoritatii supreme in stat: Ti-ai implinit menirea ca si mine! Voievodul apare astfel, construit vizionar, exprimand idealul de libertate si independenta nationala al poporului sau, identificandu-se cu acesta si devenind un simbol. Ca om, Stefan are slabiciuni omenesti, de fiinta trecatoare, pe care si le asuma: copii nelegitimi, pe care, cu abilitate, ii face sa cunoasca adevarul despre propria lor identitate. Scena arderii ranii de la picior este o dovada elocventa a tariei sale morale si a demnitatii sale, refuzand sa fie legat si indurand suferinta. Proiectat in traditie si evocat prin prisma poporului, eroul principal al dramei, invaluit in legenda, este un personaj exceptio-nal, de esenta romantica, construit cu o structura antitetica (omul-domnul), cu procedee ale stilului romantic. Stilul retoric, imbinat cu un inflacarat lirism, pune in lumina talentul oratoric al lui Delavrancea. Cadentele ritmice ale replicilor, structura si cadenta frazei, repetitiile simetrice, exclamatiile si interogatiile, stilul eliptic si aluziv fac din apus de soare un excelent poem simbolic al dragostei de patrie remarca Al. Sandulescu. Sinceritatea si caldura sentimentului dragostei de patrie comunicate, intensitatea trairii lui asigura dramei o tonalitate lirica de mare vibratie. I.L. Caragiale vede in drama lui Delavrancea o inrudire cu genul de pictura numit fresca. Stefan este dupa Ion Rotaru o proiectie lirico-retorica a autorului insusi si mai putin un personaj cu o existenta de sine statatoare obiectva. Stefan cel mare, Soarele Moldovei, este prezentat ca un simbol al vitejiei si dragostei de tara. Omul-Stefan este invins de Stefan-domnul, pentru ca dragostea de patrie, grija pentru destinele ei inteleasa ca suprema datorie , confera acestuia aureola morala. Drama Apus de soare spune G. Calinescu este o capodopera a dramaturgiei oratorice si nu mai putin o drama de observatie a tipicului, singura din literatura noastra in care acestea se unesc reciproc. (M.P.)