DOMNU TRANDAFIR

Domnu Trandafir de Mihail SadoveanuMihail Sadoveanu una dintre principalele personalitati ale literaturii noastre Ceahlaul prozei romanesti si-a consacrat extrem de bogata sa creatie artistica, adunata in peste 120 de volume, unui singur erou: poporul roman, surprins in diferite ipostaze si intruchipari si evocat in felurite momente, incepand din cele mai vechi timpuri ale alcatuirii fiintei neamului si pana in contemporaneitate.In discursul de receptie la Academie rostit in 1923, discurs consacrat poeziei populare, marele scriitor spunea: Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca trecutul pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti: ca ma simt ca un stejar de Orhei, cu mii si mii de radacini infipte in pamantul neamului meu.La aniversarea a 70 de ani de viata, Sadoveanu facea din nou o profesiune de credinta semnificativa pentru legatura sa cu poporul din mijlocul caruia a izvorat si caruia i-a inchinat intreaga opera: Daca am izbutit sa dau ceva valabil neamului meu, apoi toate laudele pe care le primesc cu recunostinta vreau sa le intorc umi-litilor si ofensatilor vietii, celor care, totusi, mi-au transmis depozi-tul sufletului, ca sa-l pun in fata lumii marturie pentru nedreptatea imensa pe care au suferit-o si pentru crima savarsita asupra lor de catre asupritoriViata satului cu traditiile si puterile sale nesfastite, istoria cu pildele de inaltare sufleteasca, de lupta pentru dreptate si neatarnare, natura cu frumusetile ei, evocarea targurilor de provincie de altadata, ca si chipul unor oameni cunoscuti sunt temele mari ale literaturii sadoveniene: in creatia artistului isi dau intalnire veacuri, generatii si drame multiple, vasta sa opera fiind unitara si divesa ca marea, avand respiratia larga a naturii remarca biograful scriitorului, C. Ciopraga.Printre intruchipari se afla si aceea a fostului sau invatator de la scoala Vatra-Pascani Mihai Busuioc , care i-a servit ca izvor de inspiratie pentru conturarea chipului unui om, numit Domnu Trandafir.Publicat mai intai in revista Albina din Bucuresti, in 1905, evocarea Domnu Trandafir a fost reprodusa in volumul La noi in Viisoara din 1927.Numele povestirii-evocatoare dezvolta ideea potrivit careia in centrul operei se afla imaginea unui om, Domnu Trandafir. Sub forma unei scrisori, constructia se realizeaza ca un portret.Literatura romana pastreaza si alte portrete de dascali, unii priviti cu duiosie, precum domnu Trandafir, badita Vasile a lui Ion Creanga, invatatorul Basile Dragosescu evocat de Caragiale etc. Au fost conturate si imagini ale unor dascali tirani: domnul Vucea de catre Barbu Stefanescu-Delavrancea, domnul Udrea de catre Al. Vlahuta, Marius Chicos Rostogan de I.L. Caragiale.Opera foloseste descrierea ca o modalitate de realizare a unui portret, dar si de evocare a unor evenimente din trecut, sau dialogul.Alcatuit sub forma unei scrisori, textul povestirii Domnu Trandafir este grupat in doua parti. Prima incepe cu descrierea drumului pe care autorul il parcurge de la manastirea Neamtului, vechea Manastire Alba cu trecut asa de neguros si bogat, catre locurile natale. Mergand intr-o birja mare cat o corabie, la care erau inhamati patru cai cu coastele destul de aratoase, privind locurile cunoscute, autorul da frau liber amintirilor.Cu cat se apropia de locul nasterii sale, cu atat i se desteptau in suflet imaginile copilariei. Din imparatia uitarii rasareau prie-teni pierduti, care-l salutau cu zambete de bunatate. La un moment dat un chip ii staruie in amintire: domnu Trandafir, invatatorul sau.Planul prezentului si al descrierii incepe sa alterneze cu cel al trecutului, iar scriitorul foloseste modalitatea evocarii. Sadoveanu schiteaza un portret sumar, pe care il va completa mai tarziu. Autorul isi aminteste de o seara, intr-o primavara, cand adunati in-tr-un cerdac impleteau panere, iar copiii il ascultau pe domnu Trandafir citind Povestea lui Harap-Alb, scrisa de mos Creanga. Apoi Sadoveanu povesteste o intamplare neobisnuita: vizita mi-nistrului invatamantului, la scoala domnului Trandafir.In lumina acestor amintiri, se pastreaza imaginea scolii de altadata, unde a intrat in freamatul de copii, cu teama si cu bucurie, in intaia dimineata. Acolo era un par care facea pere asa de bune, din care Domnu ne daruia, de gustare, cate doua la inceputul fiecarei vacante; acolo era curtea unde inaltam iarna uriasi de zapada, acolo se afla un om, Domnu Trandafir.Timpul a trecut, si din omul acela deosebit n-a mai ramas decat o amintire si o cruce de stejar, innegrita de ploi, deasupra cu un brad, care fasie la cea mai usoara suflare de vant. Pe cruce sta scris: Aici odihneste robul lui D-zeu, Neculai Trandafir. Iar in locul acela, unde-a fost o odaie scunda, in care vara era cald si iarna frig, in locul acela, unde odata a trait un om, n-a mai ramas nimic!Imaginile evocarii sub forma de epistola contureaza chipul dascalului de altadata. Sadoveanu se foloseste de modalitatea prezentarii directe a personajului, realizand portretul fizic surprins in doua ipostaze de tinerete si de maturitate, dar si portretul psihologic. In tinerete, domnu Trandafir era un om nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care si-o tundea totdeauna scurt iar mai tarziu: Era un om bine facut, putin chel in varful capului, cu ochi foarte blajini. Cand zambea, se aratau, sub mustata tunsa scurt, niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc. Cand ne invata cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare si inalta in sus bratul drept; cand cantam in cor, lovea diapazonul de coltul catedrei, il ducea repede la urechea dreapta, si, incruntand putin sprancenele dadea usor tonul: laaa! iar baietii raspundeau intr-un murmur subtire, si asteptau cu ochii atintiti la mana lui, care, dintr-o data, se inalta. Atunci izbucneau glasurile tinere, intr-o revarsare calda. Cand trebuia, cateodata, sambata dupa amiaza, sa ne ceteasca din povestile lui Creanga, ne privea intai bland, cu un zambet linistit, tinand cartea la piept, in dreptul inimii si in banci se facea o tacere adanca, ca intr-o bisericaSadoveanu remarca bunatatea, blandetea si delicatetea dascalului care dorea sa le dea o bogata invatatura sufleteasca. Si ne-o da aceasta invatatura nu pentru ca trebuia, si pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate in el si pentru ca acest suflet era ceva din credinta si curatenia unui apostol.Acest om a strecurat in sufletele copiilor atata credinta si atata foc in momentele in care pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri in cununile lor de neguri.Cu aceasta stiinta a uimit el inaltii oaspeti care i-au trecut pragul scolii.Relatarea desfasurarii vizitei ministrului si a inspectorului, a asistentei lor la lectii momente in care invatatorul se poarta firesc, asa cum o facea intotdeauna, constituie o pagina de mare concentrare, pusa in evidenta de dialog si adnotari referitoare la gesturi, la fapte si la vorbe. Un asemenea om determina legaturi de nedesfacut in sufletul copiilor, om de care ei se simt atasati. De aceea, atunci cand se zvoneste ca dascalul urma sa fie mutat intr-o alta comuna, peste Siret, ei iau hotararea sa-l urmeze.Caracterizarea personajului principal se remarca, in poves-tirea-scrisoare, prin impresia traita sincer si profund a amintirii, prin capacitatea de evocare, prin viziunea artistica ce se coloreaza datorita bucuriei intoarcerii spre anii fericiti ai copilariei, dar si prin regretul nascut din trecerea ruinatoare a timpului. (S.B.)