ILIE MOROMETE

Morometii de Marin PredaPersonajul central al romanului (volumul intai) traverseaza drama taranului legat de randuielile vechi ale satului, luptand contra amenintarilor care-l asalteaza: fonciirea, impozitele, datoriile la banca, taxele pentru Niculae la scoala s.a. El simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile (E. Simion, Sfidarea retoricii, 1985).Cu un total de paisprezece pogoane de pamant (lotul Catrinei primit ca vaduva de razboi si al lui Moromete, improrpietarit si el), familia Moromete reusise sa-si pastreze loturile intacte.Vazut ca un roman polemic, scriitorul descopera complica-tiile necunscute ale sufletului rural, un fel particular de a gandi al taranului, in afara oricarei dorinte de imbogatire. Spre deosebie de Ion al lui Rebreanu, lacom de pamant, instinctual, pamantul fiind pentru el viata insasi, Ilie Moromete vrea sa-si pastreze ce are, de care se leaga linistea si echilibrul sau interior, libertatea spiritului sau, placerea vorbei si a contemplatiei (a cerului, a soselei, a soarelui, a oamenilor etc.). El nu este apasat de obsesia pamantului, teribila ca o fatalitate.Primul semn al unor vremuri grele pentru el a fost taierea salcamului, simbol al stabilitatii si trainiciei, care sunt acum periclitate.Fire contemplativa si sentimentala, el este incapabil de negustorie, pentru a face bani, starnind nemultumirea, mereu crescanda a baietilor sai.Dar Moromete nu este inactiv. Presat de imprejurari tot mai potrivnice, se hotaraste rapid sa-l tirimita pe Achim cu oile la Bucuresti, sa-i ceara lui Aristide un imprumut, vinde lui Balosu o parte din pamant si locul din spatele casei. Cu banii luati cumpara doi cai, plateste fonciirea, datoriile la banca si lui Aristide, ramanand ca necunscuta solutia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la banca, din nou fonciirea, din nou Niculae.Bataia baietilor cu parul este o ultima si disperata incercare a lui Moromete-tatal de a-si salva autoritatea, aflata din ce in ce in scadere.Fuga baietilor (Paraschiv si Nila) cu caii la Bucuresti incheie primul volum, spulberand una din iluziile fundamentale ale personajului el traieste dezamagirea de a nu se intalni cu fiii sai pe aceeasi traiectorie morala.Despre Ilie Moromete, scriitorul ne spune ca era contingent 911 (facuse primul razbi mondial), aflat acum intre tinerete si batranete, cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.Ca personaj literar, Ilie Moromete nu seamana cu nici un alt prototip literar. Modelul de la care a plecat in construirea perso-najului a fost chiar tatal sau, dupa cum marturiseste scriitorul: Scriind, totodata am admirat ceva: o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata.Lumea lui Moromete (vol. I) este cea de la fieraria lui Iocan, unde el era asteptat pentru a se incepe discutiile, semn al prestigiului sau real. Aici petrecea seri lungi cu prietenul sau Cocosila si Dumitru lui Nae, discutand politica cu umor si ironie; erau seri ale bucuriei sufletesti, ale contemplatiei lumii, ale placerii vorbei, caci puterea personalitatii lui Moromete sta in cuvant. Placerea vorbei lui Moromete starnea mania Catrinei, care izbucnea: Esti mort dupa sedere si dupa tutun lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi!Inteligenta ascutita, ironia, spiritul sau mucalit cu care priveste oamenii dinlauntrul sau, logica lui interioara individua-lizeaza personajul. Ilie Moromete scapa logicii obisnuite, comune a lui Balosu, ceea ce-l va infuria pe acesta. Moromete este un taran observator si moralist, dar si un disimulat. Ascunzandu-si gandurile, intentiile, el tatoneaza partenerul de discutie, se amuza pe seama prostiei, a ingamfarii, a limbajului pretios (il ironizeaza, sanctionandu-l prompt pe Victor, feciorul lui Balosu, pentru limbajul lui).Pentru cei din jur, Moromete este sucit, de neinteles, imprevizibil. Sunt scene, devenite memorabile, ca aceea dintre Balosu si Moromete privind salcamul, episodul in care Jupuitu vine sa-i ceara fonciirea, desfasurata scenic, printr-o acumulare de gesturi, miscari, taceri de mare efect comic.Suceala firii lui, cum spune Catrina, reactiile lui, altele decat cele obisnuite, rezultat al firii lui contemplative si reflexive, pe fondul unui umor-ironic structural, alcatuiesc universul interior al lui Ilie Moromete, personalitatea sa inconfundabila.Exista in firea lui Moromete o anumita candoare ramasa din copilarie in strafundurile fiintei sale pe care si-o apara fata de impactul dur cu viata, dar si un refuz de a iesi din lumea lui. El isi prelungeste iluzia ca poate trai ocolit de evenimente.Dar nu stie sa-si exteriorizeze aceasta candoare, duiosia si dragostea, nici chiar fata de copii. Scena in care fiul cel mic, Niculae, e zgaltait de friguri la serbarea scolara, cand a luat pre-miul intai, il surprinde pe Moromete-tatal, al carui suflet se zbate de spaima, duiosie, ingrijorare, dragoste exteriorizate in gesturi stangace, tremurande.Exista in Morometii doua personaje care joaca din cand in cand, rolul unor reflectori (N. Manolescu): unul este Moromete, celalalt Niculae, fiul cel mai mic. In volumul intai, reflectorul principal este Ilie Moromete, care isi exprima nemijlocit, trairea interioara, prin monologuri, in care constiinta intima a personajului devine transparenta. Personajul isi analizeaza propriile sale ganduri.La antipodul lui Ion, al lui Rebreanu, Moromete nu este o structura instinctuala, biologica, ci una rationala. Ilie Moromete este o constiinta (M. Ungheanu).Scena ploii, cand Moromete este udat pana la piele de o ploaie repede si calda este revelatoare. Monologul sau interior arata efortul permanent al lui Moromete de a intelege lumea, schimbarile satului. Vorbind nu se stie cu cine, el intreaba, analizeaza, raspunde, isi suceste pe toate partile framantarile proprii. O intreaga filozofie de viata, o etica eterna se cuprinde in gandurile rostite de Moromete, stand in ploaie. Hotararea indarjita cu care sapa, grija pentru a salva niste biete paie ascunde, de fapt, zdruncinarea intregii sale fiinte dinlauntrul ei. Ceva in el se clatina, dar vrea sa impinga cat mai departe realitatea care il copleseste. Ploaia ii da puterea de a-si analiza gandurile, rostul vietii lui de pana atunci, legaturile cu oamenii, dar mai ales cu ai sai (in special cu copiii sai, cu Paraschiv, Achim si Nila, rana ramasa deschisa, nevindecata). Moromete este o puternica fire reflexiva. Privind la santul facut in ploaie, el ramane in contemplare, desprins de toate: Dar Moromete parca nici n-auzea si zadarnic fata se apropie si il trase de mana, din ploaie.Dispretuit si parasit de copiii care fug la oras, macinat de disensiunile familiei, perspectiva incerta il face sa simta ca timpul ii este potrivnic, nu mai este rabdator, si lumea a iesit din rosturile ei stiute.Toate se vor repercuta inlauntrul sau, asupra firii lui. Desi arata indepartat si nepasator, ca atunci cand vanduse salcamul lui Balosu, Moromete nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga. Nici nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind . Deci alte iluzii spulberate a comunicarii si a contemplatiei.Moromete nu se impaca cu gandul ca rosturile taranesti trebuie schimbate.Trei ani mai tarziu izbucnea cel de al doilea razboi mondial. Romanul se incheie rotund, infirmand cele spuse la inceputul sau: Timpul nu mai avu rabdare.Volumul al doilea, vazut ca romanul esecului unei familii, al insingurarii batranului sef al clanului si al mortii sale (C. Ungureanu), continua sa aiba in centrul sau pe Ilie Moromete, intrat insa din ce in ce intr-un con de umbra, acum conturandu-se tot mai puternic fiul cel mic, Niculae.Moromete face ultima incercare, nereusita, de a-si aduce baietii acasa, in sat. Toate iluziile in care Moromete crezuse se risipesc rand pe rand: pastrarea pamantului intact, baietii si dragostea lui durerosa, neinteleasa de acestia, rostul existentei sale. Dizolvarea familiei Moromete continua prin moatea lui Nila in lupta la Cotul Donului. Paraschiv va sfarsi lovit de o boala de piept, numai Achim se descurca in comert. Moromete se simtea incoltit de ceva nemilos, care nu numai ca nu-l ierta, dar ameninta sa se tina de el cu o indarjire din ce in ce mai mare si sa nu-l lase nepedepsit pana in clipa mortii.Parasit la batranete de Catrina, Moromete ramane doar cu fata cea mica si cu un numar de prieteni noi: Costache al Joachei, Giugurdel, Matei Dimir. Ironia lui se indreapta acum catre Bila, Isosica, Manta Rosie, Cauabei, Adam Fantana, deveniti figuri centrale ale satului.Autoritatea lui in sat scade. Oamenii nu-l mai asculta ca altadata. Intr-un sat cuprins de febra schimbarii din temelii, aflat pe drumul socializarii, Moromete ramane impasibil. Nimic nu-l clinteste din lumea lui, a satului dinainte, traditional. El ramane neincrezator si ironic fata de schimbari, cu intelepciunea data de experienta vietii lui. Tacerea, insingurarea si trufia spiritului sau sunt elementele ce-l definesc in amurgul vietii. in iluzia ca poate trai ocolit de evenimente sta maretia tragica a personajului (Eugen Simion).Batran, aproape de 80 de ani, imputinat la trup, ratacea in nestire, cu ciomagul in mana, pe langa garduri, pe camp. Cazut la pat, el exprima in cateva vorbe crezul vietii sale, in care a ramas neclintit: Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta. Este axa fundamentala a filozofiei sale de viata.Ca personaj literar, Ilie Moromete este o aparitie inedita, fascinanta pentru toti cei din jurul sau datorita magiei cuvantului. El este un om al pamantului, al satului traditional, o fire reflexiva cel mai complex tip de taran din literatura romana prin adancimea si frumusetea spiritului sau. (M.P.)