ION

label Dictionare autorenew 2025-09-29, 16:53
Ion de Liviu RebreanuApreciat constant drept o mare constructie epica, o epopee a taranului roman, Ion este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza.In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este strans legat de viata satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania o realitate complexa si tragica.Fiu al satului romanesc traditional, cu o intuitie artistica de exceptie, Liviu Rebreanu a inteles ca problema pamantului era insasi problema vietii romanesti, a existentei poporului romanesc cum marturiseste el insusi. Scriitorul a grefat psihologia roma-nului universal pe structurile morale traditionale caracteristice primelor decenii ale secolului nostru: drama taraneasca si asuprirea nationala (Valeriu Rapeanu, Scriitori dintre cele doua razboaie).Prin Ion (1920) Liviu Rebreanu are meritul de a scoate romanul taranesc din albia samanatorista, fundamentand romanul social modern, culme a obiectivarii prozei.In 1940, dupa douazeci de ani de la aparitia romanului Ion, in discursul de receptie rostit la Academia Romana, Liviu Rebreanu isi exprima omagiul: credinta si solidaritatea cu cel mai umil roman. El evidentia interesul pastrat pentru cel menit sa conserve rasa, pamantul, limba si credinta noastra, pastratorul efectiv al teri-toriului national.Titlurile celor doua parti in care este structurat riguros romanul Glasul pamantului si Glasul iubirii sugereaza patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, grefata pe elemente de viata cotidiana si pe evenimente traditionale care alcatuiesc pulsatia vietii rurale: nunti, botezuri, tarnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de carturari care se pastreaza oarecum izolate din orgoliu de casta (G. Calinescu).Marian Popa, in studiul Monografie si caz, remarcand numarul mare de personaje si varietatea lor caracterologica, le clasifica in doua serii fundamentale ale caror prototipuri sunt Ion si Titu Herdelea, adica seria taranilor in multiple variante posibile si seria inteligentei. Seria taranilor (Ion, George, Vasile Baciu) sunt conceputi ca pasiuni dezlantuite, ca materie oarba, fixatie si instinct, incapaitate de disimulare, reactie violenta si spontana, vitalitate a dorintei si a vointei. Cealalta categorie, a inteligentei, cuprinde invatatorii, avocatii, preotii, simplii functionari si repre-zinta constiinta nationala. Toate actiunile sociale si politice sunt organizate de ei. In adancul tesaturii narative actioneaza si conditia asupririi nationale a romanilor din Ardeal, precum si aspiratia reali-zarii visului lor de unire cu Tara. Fapte, situatii concrete exprima raporturile reale dintre institutiile statului austro-ungar si romani. Constiinta asupririi nationale se manifesta diferit, dupa gradul de dependenta. Asistam astfel la tribulatiile invatatorului de tara Zaharia Herdelea, la ezitarile lui intre legalism si nevoia de elibe-rare de sub jugul opresiv, la pendularile de constiinta ale lui Titu Herdelea, ca expresie a unei noi generatii, un entuziast. Avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emanciparea sociala si nationala pe cai legale; profesorul Spataru este un extremist etc. O serie de elemente de viata sociala si politica configureaza stari tensionale, conflicte cu reprezentanti ai institutiilor oficiale (scoala, judecatoria) pentru rezistenta unitatii vietii spirituale: apararea limbii nationale (confruntarea dintre preotul Belciug si inspectorul scolarHorvat); efortul preotului roman de a construi o biserica, arborarea insemnelor nationale (costumul popular, tricolorul miniaturizat), intonarea marsului Desteapta-te romane! s.a. Toate acestea vorbesc despre permanenta vietii romanesti cu rosturile ei statornicite si neclinitite.Conceput circular, romanul incepe cu un eveniment traditio-nal in viata satului, hora duminicala din batatura Todosiei lui Maxim Oprea si se incheie cu sarbatorirea sfintirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug.Scena horei de la inceptul romanului (mult comentata de cri-tica literara) indeplineste functia unui adevarat centru strategic al intregii constructii epice. Aici se contureaza forma de organizare a satului, intentiile unor personaje, pozitiile unora in comparatie cu ale altora, se anunta conflicte viitoare, destinul eroilor este previ-zibil: hora din primul capitol e o hora a soartei: Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are; dintre jucatori se desprinde Ion urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut, iar alaturi, ademenitoare, ii rasare, mai frumoaasa ca oricand, Forica, fata vaduvei lui Maxim Oprea; bataia dintre Ion si George, de la carciuma, este ca o repetitie generala in vederea crimei. Moartea lui Moarcas sau a lui Avram anunta si sinuciderea Anei. Acestea sunt elemente ale unui ritm esential al existentei (N. Manolescu, Arca lui Noe, vol. I).Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale actiunilor lui Ion, devorat de pasiunea pamantului, declansate cu forta instinctelor obscure, atavice. In pamant el vedea realizate ambitiile sale, tineretea sa robusta, demnitatea sa umana, caci, in inclestarea cu uriasul, omul insusi se simte crescand si luand in stapanire lumea (N. Manolescu). Doua obstacole ii stau in cale in dorinta lui de capatuire: Florica, frumoasa si saraca, pe care o iubeste, dar la care renunta, si Vasile Baciu care nu-l vrea, fiind sarac.Scris din pespectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul informeaza cititorul asupra personajelor sale. Aflam astfel ca feciorul Glanetasului era iute si harnic ca ma-sa; pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei. Tatal lui Ion, Alexandru Glanetasul, sarac iasca si lenevior de n-avea pereche, mancase repede zestrea Zenobiei, fiindca toate crasmele le batea cat e Armadia de mare. La scoala din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, fiindca era silitor si cuminte. Dar ii era mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantu.Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza: Trecea deseori, parca inadins pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste va semana-o cu trifoiConstruit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atat trasaturile eroului clasic, cat si pe cele ale eroului romantic. N. Manolescu, in studiul mentionat, apreciaza ca nici in cele mai izbutite momente ale Rascoalei viziunea realista nu atinge maretia din Ion. Personajele seamana aici cu niste forte ale naturii, existenta lor e privita fara relativism si fara ironie, cuprinsa intr-o temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, ingloband-o in sine.Fapte, gesturi, reactii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat realist si obiectiv, dar mai degraba cu viziunea unui naturalist.Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care il numeste sarantoc, fleandura, hot, talhar, Ion reactioneaza, potrivit firii sale impulsive, violent: statea neclintit, ca un lemn, doar inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat. () ii clocotea tot sangele, si parca astepta inadins sa-l atinga barem cu un deget, ca sa-l poata apoi sfartica in bucatele, mai ales ca la spatele lui vazuse pe George care privea dispretuitor si multumit. () Ion schimba fete-fete. Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul.Asa cum observa Tudor Vianu, in Arta prozatorilor romani, senzatia orgnica ocupa un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului retine in primul rand aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgaltie trupul omului, toate componentele organice ale emotiilor, reapar in nenumarate descrieri pe care scriitorul le doreste puternice, directe, zguduitoare. Astfel, destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile interioare mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care Vasile Baciu il voia ginere, fiind flacau bogat, Ion era multumit acuma si racorit. Orgoliul sau ranit se mai tempera in urma acestei ispravi. Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, intrand cu plugul, deoarece cu ani in urma fusese a Glanetasilor, confirma aviditatea lui Ion: Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea. Dojenit de preot in bise-rica, in fata lumii, pentru ca-l batuse pe George, Ion puse ochii in pamant, tremurand de rusine, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindrazndind nici macar sa se miste din loc.Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului: Dojana preotului il sfichiuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor. Ii ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz. () Gandurile insa il framantau mereu. Isi zicea din ce in ce mai des ca, robotind oricat, nu va ajunge sa aiba si el ceva. Va sa zica va trebui sa fie vesnic sluga la altii, sa munceasca spre a imbogati pe altii. Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult.Scena cositului, a sarutarii pamantului memorabile, se adauga celor dinainte, alcatuind prin Ion o fiinta generica si mareata: Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: Cat pamant, Doamne!() Brazda culcata il privea neputincioasa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. i atunci se vazu crescand din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareau niste cantece de inchinare. Sprijinit in coasa, pieptul i se umfla, spinarea i se indreapta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul.Comentat unitar, pe baza unei trasaturi de caracter fundamentale, careia i se subordoneaza toate celelalte personaje, in continua si dramatica transformare, eroul a fost alaturat lui Julien Sorel din romanul Rosu si Negru al lui Stendhal, dar si prozei europene de factura existentialista.Ion nu are insa liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului, pentru ca revine glasul iubirii.Dominat de porniri primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale riguroase si neclintite, caci, ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau. Marian Popa, in studiul amintit, considera pe Ion, prin faptele sale, un caz, fiindca nu se pomenise in Pripas omucidere de cand se tine minte.Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile fiintei umane. (M.P.)