Moartea unui artist de Horia LovinescuDrama Moartea unui artist se inscrie in randul dramelor care valorifica motivul popular al Mesterului Manole mitul sacrificiului pentru creatie, asa cum il intalnim la: Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu.Reinterpretand motivul Mesterului Manole, dintr-o perspectiva moderna, dramaturgul subliniaza ideea potrivit careia creatia reprezinta semnul puterii omului asupra mortii si al haosului, sansa de salvare, convingerea ca arta ii asigura eternitatea.Eroul dramei, Manole Crudu, sculptor de faima mondiala, la varsta de 58 de ani se zbate dramatic intre continuarea activitatii care implica sacrificiul sanatatii sau sfarsitul acestei activitati care inseamna, de fapt, moartea totala. Conflictul se accentueaza pro-filand un erou complex si prin confruntarile cu fiii sai, Vlad si Toma; intre el si Cristina, care-i respinge dragostea; intre el si Claudia care-i refuza casatoria. Dramele sale sufletesti se vor sfarsi in momentul reluarii activitatii artistice, prin care va renaste ca pasarea Phoenix, dar aceasta-i va aduce trecerea in nefiinta, trecerea sugerata in plan mioritic, vegheata de Domnica, si ea un simbol al mitului mioritic si care face cu Manole Crudu o pereche de generatie si de detasare superioara in raport cu ideea de moarte.Manole Crudu se contureaza in contextul dramei ca fiind un personaj viguros, verosimil, complex din punct de vedere psihologic artist, tata, barbat indragostit, care traieste succesul, dar si sentimentul mortii, al neantului pus in situatia limita.Atent cunoscator al sufletului uman, dramaturgul foloseste toate modalitatile de caracterizare, specifice genului dramatic autocaracterizarea (prin ceea ce gandeste, ce spune, cum spune, gestica), caracterizarea indirecta, prin intermediul celorlalte perso-naje Vlad, Toma, Cristina sau Claudia, Domnica si caracterizarea directa, de catre autor, prin indicatiile scenice.Fiul sau Vlad, artist, ca si Manole, nu-i intelege vocatia, luandu-l in deradere. Are loc o dura confruntare, in care Manole ii explica si-i arata schitele proiectate pentru zburatorul, ce ar urma sa reprezinte o statuie care sa sugereze saltul omului intr-un ev si care sa se inalte pana la mit. Marturisindu-i neputinta de a tine dalta in mana, incearca o colaborare cu Vlad, acesta facandu-si o ucenicie solida, onesta, trainica. Dramaturgul ii surprinde intr-o antiteza starea euforica a lui Manole si surasul inghetat care se transforma intr-un ras puternic a lui Vlad, sugerand de fapt si lupta intre generatii Vlad: Ha-ha-ha! Colaborare! Dumneata, capul si eu, unealta. Esti siret tata, dar eu tin la mica mea personalitate. Si apoi continua: Arta dumitale in intregime, nu-mi place (in deradere). Apologia puterii creatoare a omului! Noul Adam! Triumful ratiunii! Ai o filozofie invechita; de predicator umanist, tata. Nu intelegi nimic din spiritul adevarat al timpului. Chiar daca as vrea sa lucrez cu dumeata, n-as putea. Am o alta conceptie despre arta. Dialogul continua pe tema creatiei, delimitand cele doua conceptii, reprezentate de doua generatii si prefigurand doua ipostaze artistice, doua dimensiuni una a lui Manole si cealalta a lui Vlad. Plecand de la ideea ca sculptura lui Manole sta si cea a lui Vlad repreznta o balbaiala, care incearca sa imite vorbirea, Vlad (pentru prima data aprins, pana acum a fost rece si ironic) rosteste sententios: Perfect. Balbaiala! Nici nu stii ce bine ai nimerit. Dar nu o balbaiala ce incearca sa imite vorbirea, ci care-si bate joc de ea, ii da cu tifla. Prefer sa ma balbai, decat sa fac fraze frumoase. E mai onest. Imi balbai neputinta. Ma simt mai cinstit si mai curat traind in urangutan, decat simuland credinta in mitul desumflat al omului. Si in loc sa sculptez zburator si Primaveri, eu vreau sa ma balbai, sa ma balbai, sa ma balbai! (Iese)Manole traieste o a doua drama sufleteasca in confruntarea cu Toma, al doilea fiu, pentru care universul artei este mic fata de setea si mijloacele formidabile de cunoastere ale stiintei, el avand preocupari in acest domeniu,. Toma priveste arta din perspectiva istorica simbolizand etape si drame, excluzand arta de azi care rareori ii da sentimentul esentialului. Intre universul dumitale i se adreseaza lui Manole si universul cercetarilor mele e o prapastie de era geologica...Esuand in dragostea pe care i-a propus-o Cristinei (fiica menajerei lui) si careia-i marturiseste: Pentru mine tu insemni mai mult decat iti poti inchipui, pentru ca tu, prezeta ta... e viata. Intelegi? Cristina, ii marturiseste insa respectuos: Maestre, Dumneavoastra sunteti pentru mine ca un luceafar... eu va iubesc ca o fiica; alesul ei fiind Toma, dramatismul situatiilor se accentueaza.Manole este refuzat de actrita Claudia Roxan, careia ar fi vrut sa-i ofere sansa casatoriei, dupa un timp indelungat de prietenie (douazeci de ani). Claudia ii raspunde ironic ca rolul de sora de ca-ritate il poate indeplini si fara a trece pe la Starea Civila. Intr-o scena de afectiune deosebita, ea ii marturiseste, strangandu-i capul la piept: Ah, ce mult, ce mult te-am iubit omule... Manole isi marturiseste si el iubirea, dar lucida, Claudia subliniaza prin afirmatia ei puternica personalitate creatoare a lui Manole: Tu n-ai iubit cu adevarat niciodata, Man. Si pe nimeni. In afara de sculptura ta. Restul a fost surplus de bogatie. Risipa. Chef. Si punandu-si mana emotionant la gura, neprimind confirmarea dragostei lui Manole, continua: In primul rand, esti de un egoism monstruos, rapace si fara scrupule in tot ceea ce nu e arta ta. Acceptand replica potrivit careia arta a concentrat tot ceea ce a fost mai bun in Manole, Claudia explica esenta dragostei lor: ... ceea ce numesti tu dragoste a fost, in viata ta, doar pinten pentru imaginatie si senzualitate, nu sens de existenta si implinire. Am stiut asta si am acceptat. Cu toate acestea, Claudia va ramane, pana la finalul vietii, langa Manole, ocrotindu-i singuratatea.Toate aceste situatii de viata il determina pe Manole sa se izoleze, dar nu sa se lase invins. Inchizandu-se in atelier, va modela un grup alegoric prin care va sugera propria sa spaima de moarte, incercand astfel o inaltare prin purificarea sufleteasca, si ii va explica lui Vlad: N-am facut-o eu, ci frica mea. Acum frica asta nu mai e in mine, ci acolo, pe soclu, desuchiata si nerusinata. De aceea am ras inainte, pentru ca am descoperit, dintr-o data... ca nu-mi mai este frica (cu exaltare). Niciodata n-am fost atat de liber si de pu-ternic ca acuma. (Isi duce deodata mana la piept, cu o expresie de cumplita durere). Nu-i nimic, asta n-are nici-o insemnatate. A obosit hoitul. Se cere la odihna. Atata tot. Imaginandu-si un dialog simbolic cu moartea Manole rosteste cum bine precizeaza dramaturgul cu un fel de satisfactie a disperarii: M-ai invins strigoaico. De acum inainte n-am sa-mi mai ascund capul in nisip, ca sa nu te vad, n-am sa mai incerc sa fug. O sa te privesc drept in fata! O sa te vad numai pe tine! si o sa-ti fac chipul, ca sa ine-buneasca altii de frica si greata.Desigur, cu unele imperfectiuni (chiar finalul putin dramatizat rostirea versurilor din Miorita), Horia Lovinescu realizeaza prin personajul sau, Manole Crudu, un simbol al tragicului in confruntarea cu complexitatea vietii, in care actul creatiei este definitoriu.Drama este si o pledoarie pentru intelepciune, echilibru, gasirea resurselor umane pentru a invinge neputinta, esecul si chiar sentimentului fricii de moarte, asa cum afirma Mircea Eliade:Romanul nu cauta moartea, nici n-o doreste dar nu se teme de ea.Constantin Cublesan referindu-se la dramaturgia lui Horia Lovinescu, apreciaza ca: Aproape fara exceptie eroii sai tipologic vorbind, creatori se afla in momente de acuta neliniste, incercand sa-si evalueze critic activitatea, cheltuirea existentiala socialmente utila pana la acel moment, al declansarii crizei, intotdeauna de pe pragul inalt din fata perspectivei crepusculare a vietii. (C.B.)