MIHAI VITEAZUL

Pasa Hassan de George CosbucFigurile celor doua personaje, Mihai Viteazul si Pasa Hassan vor fi admirabil caracterizate, prin intermediul antitezei si al hiperbolizarii, in secventa (strofelor 711 inclusiv), continand tabloul dramatic al confruntarii, axat pe dualitatea vitejielasitate.Poetul pune fata in fata pe cei doi conducatori, diferiti nu numai prin trasaturile moral-sufletesti, care le justifica actiunile, dar si prin cauza pentru care lupta: independenta, libertatea, pe de o parte, si cotropirea, subjugarea, pe de alta. G. Cosbuc care avea vocatie epica si dramatica (G. Calinescu), ilustreaza incordarea situatiilor, reusind sa dea eroilor sai proportii impunatoare.Schita de portret pictural, sugerand groaza conducatorului turc, e admirabil surprinsa in momentul provocarii la lupta in doi: Hassan, care vazuse infrangerea rapida a ostilor sale, zdrobite de iuresul trupelor romanesti, nu poate rezista tensiunii confruntarii cu ghiaurul. Cuprins de disperare, infricosat, Hassan devine ridicol. El nu raspunde strigatului de bataie lansat de Mihai Stai, pasa, o vorba de-aproape sa-ti spun, /Ca nu te-am gasit nicaierea; Stai, pasa/ sa piara azi unul din noi! ci, obsedat, in fuga lui infricosata, de figura ghiarului, despre care se dusese vestea peste Dunare, Alearga de groaza peirii batut/ Mananca pamantul. Dialogul ca si vorbirea directa tradeaza vocatia dramatica si epica a lui G. Cosbuc.Domnitorul roman e hotarat sa castige biruinta cu pretul vietii, daca va fi cazul, in timp ce frica lui Hassan atinge proportii uriase, ca de cosmar, fapt conturat printr-o metafora de mare forta evocatoare: Cu fraul pe coama el fuge nebun/, ca-n ghiara de fiara si-n gura de tun/ Mai dulce-i peirea.Chipul lui Mihai Viteazul este reliefat prin tehnica gradarii comparatiilor cu elemente ale naturii. El e suflet de vant, volbura toamnei, ca ulterior sa devina furtuna, cu vorba de tunet, portret inspaimantator si maret in acelasi timp. Figura lui Mihai capata, astfel, in imaginatia bantuita de spaima a turcului, proportii uriase: Salbatecul voda e-n zale si fier. / Si zalele-i zuruie crunte / Gigantica poart-o cupola pe frunte / Si vorba-i e tunet, rasufletul ger / Iar barda-i din stanga ajunge la cer, / Si voda-i un munte.Din acest portret, bazat pe exagerari intentionate, pe metafora si simbol (vorba-i e tunet, rasufletul ger si voda-i un munte) rezulta convingator valoarea artistica a hiperbolei (barda-i ajunge la cer, poart-o cupola pe frunte). Strofa a VIII-a e facuta din cateva onomatopee (zalele-i zuruie) si-i cladita pe ritmuri perfecte; impresioneaza si vocabularul (fier, zale, zuruie, tunet, ger, voda-i un munte).La G. Cosbuc epicul este un mijloc de dezvaluire a sentimentelor care insufletesc personajele surprinse a faptui actiuni vitejesti. Prin multimea verbelor autorul compune o figura legendara a eroului, Mihai: el zareste dusmanul, se-ntoarce si pleaca, intra-n urdie, si-o frange, si-o baate, si-o vantura, alearga, imprastie singur, cutreiera campul, vine furtuna. El e plin de curaj, de vitejie.In contrast cu Mihai Viteazul, surprins de autor tot timpul in actiune, Pasa-Hassan este conturat initial static si apoi descriptiv, accentul cazand pe transmiterea reactiilor lui inspaimantate. Cuprins de spaima netarmurita, acesta alearga spre un loc de salvare. Poetul a izbutit magistral sa puna in relief groaza care-l cuprinde incetul cu incetul pe cotropitor, folosind diferite mijloace artistice. El surprinde a) infatisarea fizica: pasa are ochii de sange, barba valvoi, ii dardaie dintii si-i galben pierit; b) gesturile necontrolate: loveste cu scarile coapsele calului, il bate peste gat cu pumnii-amandoi, turbanul ii cade si-l lasa cazut, isi rupe cu mana vestmantul care-l tine in loc; el ne reda senzatiile vizuale si auditive, care capata, in imagatia celui fugarit, proportii apocaliptice: vorba lui Mihai i se pare ca tunetul, rasuflarea lui e ger, zalele-i zuruie crunte; caciula lui e o cupola gigantica, barda din mana stanga i-ajunge la cer, voda-i un munte, asa ca invadatorul zboara soimeste: Turbanul cade si-l lasa cazut; / Isi rupe cu mana vestmantul, / Ca-n largile-i haine se-mpiedica vantul, / Si lui i se pare ca-n loc e tinut; / alearga de groaza peirii batut, Mananca pamantul.In acest mod G. Cosbuc realizeaza paralelismul axat pe dua-litatea vitejie-lasitate. Diamismul extrem al tabloului este realizat prin folosirea verbelor de miscare accelerata (fuge, zoreste, loveste, bate, zboara, cade, rupe, se-mpiedica, alearga, dardaie, mananca pamantul) la prezentul etern; prin trecerea rapida de la un plan la altul al imaginii, dar si prin utilizarea versului scurt, menit sa scoata in relief si sa nuanteze afectiv ideea. (S.B.).